V-ați întrebat vreodată de ce reclamele la cele mai banale produse (ciocolata, înghețata) abundă în aluzii și simboluri sexuale? Veți găsi un răspuns documentat și amplu în filmul documentar Century Of The Self, regizat de Adam Curtis. Nepotul lui Sigmund Freud, „părintele relaților publice” Edward L. Bernays, a descoperit, pe urmele studiilor întreprinse de ilustrul său unchi, cum poți manipula masele, făcându-le să se comporte irațional prin crearea unei legături între dorințele lor subconștiente (sexuale, de dominație, de parvenire) și produsele comerciale. Lui îi datorăm, în bună măsură, această suprasaturare publicitaro-freudo-sexuală care face ca în zilele noastre limita dintre sexualitatea firească și desfrânare să fie greu de trasat și, mai cu seamă, de dezbătut în spațiul public.
Ne putem întreba, de asemenea, de ce în marile cărți despre lupta ascetică împotriva patimilor descrierea poftei curviei, a condițiilor care o favorizează, precum și a mijloacelor de contracarare a ei ocupă un loc de seamă. Am găsit un răspuns la Sfântul Ioan Scărarul: „(…) demonii, după cum spun unii, de nimic altceva nu se bucură mai mult ca de duhoarea desfrânării și nicio altă patimă nu-i veselește mai mult ca întinarea trupului.” (Ioan Scărarul- Scara Raiului, Editura Învierea, 2007, p. 228)
Patericul egiptean abundă în diverse întâmplări și ziceri de-ale părinților îndumnezeiți, care au ca obiect lupta cu patima desfrânării. Astfel, se povestește despre un bătrân care mergând, a zărit pe lângă drum urme de femeie. A început să le astupe, zicându-și: „Nu cumva să le vadă vreun frate neputincios și, din vederea acestora, să înceapă a-l supăra pe el gândurile și lupta curviei”. (Patericul egiptean, Editura Reîntregirea, 2014, p. 355) În altă parte citim că un frate călătorea împreună cu bătrâna sa mamă. Când au ajuns la un râu, bătrâna neputând trece, fiul și-a înfășurat mai întâi mâinile în haină, apoi a trecut-o râul. Mama s-a l-a întrebat de ce și-a înfășurat mâinile. El i-a răspuns: „Pentru că trupul femeii foc este și din aceasta vine pomenirea altor femei, de aceea am făcut așa, să nu mă ating de trupul tău gol”. ( idem, p.p.366-367)
Ce este și cum ne păgubește patima desfrânării? Un răspuns sintetic formulat de teologul Jean-Claude Larchet
Jean-Claude Larchet definește desfrânarea ca fiind „întrebuințarea patologică pe care omul o dă sexualității sale”. Sexualitatea (atracția senzuală a bărbatului pentru femeie și viceversa) s-a ivit ca o consecință a păcatului protopărinților Adam și Eva. În sprijinul acestei idei există multe mărturii pe care le dau Sfinții Părinți. Sfântul Ioan Gură de Aur, spre exemplu, scrie: „După călcarea poruncii, după scoaterea din Rai, atunci a luat început unirea trupească dintre Adam și Eva. Înainte de călcarea poruncii duceau viața îngerească. (…) Deci, la început și dintru început a stăpânit fecioria”.
Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, căsătoria este binecuvântată de Dumnezeu (prima minune pe care o săvârșește Mântuitorul are loc la nunta din Cana Galileii) întrucât prin ea este asigurată continuitatea neamului omenesc. În concluzie, Larchet subliniază că „în cadrul căsătoriei, patima desfrânării nu constă, deci, în folosirea funcției sexuale, ci în folosirea ei în mod necumpătat”. Cât privește această noțiune, ea „nu are un înțeles cantitativ, ci unul calitativ; ea înseamnă aici (…) o rea folosire a acestei funcții, o pervertire a ei, o folosire contrară scopului ei firesc și deci contra naturii și anormală sau, altfel spus, patologică”.
Pentru a înțelege mai bine ideea precedentă trebuie definită mai precis semnificația unirii sexuale în cadrul căsătoriei creștine. Larchet scrie: „Unirea sexuală este în primul rând unul dintre modurile de unire ale bărbatului cu femeia, una dintre manifestările iubirii ce și-o poartă unul altuia, ea exprimă această iubire pe un anumit plan al ființei lor, cel trupesc. Cea dintâi țintă a unirii sexuale este iubirea și multele binefaceri de ordin spiritual pe care omul le poate dobândi prin ea, în sânul căsătoriei binecuvântate și în legătură cu alte moduri de unire conjugală”. Căsătoria creștină are o dimensiune mistică, tainică: „Trebuie totuși să precizăm că iubirea conjugală, în viziunea creștină, este privită ca unire a două persoane –adică a două ființe privite în întregul lor, pe de o parte, și în natura lor spirituală, pe de alta-, în Hristos, în vederea ajungerii în împărăția cerurilor, unire pecetluită în ceea ce privește natura și menirea ei de harul Duhului Sfânt, dat prin taina cununiei”.
Consecințele acestei viziuni sunt extrem de importante: „Această concepție subordonează unirea sexuală, ca și toate celelalte moduri de unire dintre soți, dimensiunii spirituale pe care o au ființa și iubirea lor. Trebuie, de aceea, ca unirea sexuală să fie precedată în chip ființial de unirea spirituală, cea care îi conferă sens și valoare, numai așa respectându-se finalitatea ei, și cea a naturii ființelor pe care le pune în legătură”.
Relația sexuală al cărei scop este căutarea plăcerii – potrivit învățăturii Sfinților Părinți – devine una pătimașă, carnală (iubirea spirituală este substituită de poftă) și îl desparte pe om de Dumnezeu. Cel înrobit de patima desfrânării ajunge o ființă des-centrată, alienată: nu se mai recunoaște ca chip al lui Dumnezeu, nu mai face efortul să I se asemene; în schimb, își organizează existența în jurul unui alt centru – funcțiile sexuale. Ca în cazul tuturor patimilor, desfrânarea „devine pentru om un absolut, care-l exclude pe Dumnezeu și-I ia locul. Prin desfrânare, omul își face din voluptate un idol”.
Importanța excesivă acordată sexualității provoacă o adevărată dezordine la nivelul structurii personalității umane. Jean-Claude Larchet scrie: „Ordinea facultăților omului este astfel tulburată, și în ființa sa se instaurează un profund dezechilibru, provocat de faptul că mintea, voința și afectivitatea încetează de a mai sta în slujba spiritului și, nemaifiind modelate și ordonate de el, sunt puse în slujba poftei sexuale, mânată de căutarea plăcerii. Omul, stăpânit de instinct, ajunge asemenea animalelor”.
Dimpotrivă, în cadrul căsătoriei creștine modelul unirii dintre soți este legătura dintre Domnul nostru Iisus Hristos și Biserica sa: „Folosită firesc, sfințită prin taina cununiei, integrată și transfigurată în mod spiritual de iubirea dintre soți trăită în Dumnezeu, sexualitatea, ca toate celelalte moduri de unire a lor, devine transparentă față de Dumnezeu și realizează la nivelul ei și în chip analogic o unire asemănătoare celei care există între Hristos și Biserică (cf. Efes.5, 20-32), căpătând un sens mistic (cf. Efes. 5,32)”.
Patima desfrânării este una din expresiile clasice – am putea spune – ale iubirii trupești, egoiste, de sine (filautia): „Ea îl mărginește la sinele egoist pe cel posedat de ea și îl închide cu totul față de ceilalți, împiedicând orice formă de comunicare și schimbul de bogăție ființială, pentru că, stăpânit de ea, pătimașul nu-și urmărește decât propria sa plăcere, nu dăruiește nimic celuilalt, iar de la acela așteaptă să primească numai ce-i cere dorința sa pătimașă”. În acest fel, pătimașul îi reduce pe ceilalți la stadiul de simple obiecte ale dorinței sale insațiabile. (Jean-Claude Larchet- Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, 2001, p.p. 136-146)
Sfinții Părinți ne învață că patima lăcomiei pântecelui naște patima curviei [idee pe care o în-scenează și Hieronymus Bosch, după cum vedem în tabloul care ilustrează textul de față]. Despre aceasta, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Cel care voiește să înfrângă pe demonul desfrânării, lăsându-se în voia lăcomiei și îmbuibării, este asemenea celui care vrea să stingă focul cu untdelemn”.
Cum pot dobândi oamenii stricăcioși puritatea cea nestricăcioasă?
Sfântul Ioan Sinaitul situează pe treapta a-XV-a a Scării sale virtutea purității celei nestricăcioase. El ne oferă mai multe definiții, pe cât de concise, pe atât de precise. Puritatea (castitatea) sau înfrânarea este „participarea la natura netrupească (îngerească)”, „o admirabilă întrecere între trupul nostru muritor și stricăcios și între cei fără de trupuri”. Pur este „acela care a îndepărtat de la sine iubirea senzuală prin iubirea de Dumnezeu și a stins focul poftelor prin focul nematerialnic.” (ed. cit., p. 224) „Înfrânat este acela care a dobândit o totală indiferență față de trupuri, oricare le-ar fi frumusețea.” Puritatea desăvârșită „constă în aceasta: a avea aceeași atitudine către cele însuflețite ca și către cele neînsuflețite, către cele raționale ca și către cele fără de rațiune.” (ibid.)
Patimile se nasc unele din altele. În funcție de stadiul vieții noastre duhovnicești, la originea desfrânării se găsește o patimă dominantă, diferită de la o persoană la alta: „În general vorbind, ceea ce produce căderea neofiților (începătorilor) este pofta (stomacului), aceea a mijlocașilor este mândria de care, e adevărat, nu sunt scutiți nici cei dintâi, iar aceea a celor ce se apropie de desăvârșire este doar osândirea aproapelui.” (idem, p. 226)
Cel ce a învins patima desfrânării trebuie să recunoască faptul că nu a reușit aceasta prin propriile puteri, ci numai prin harul și ajutorul primit de la Dumnezeu: „Cei care au dobândit puritatea să nu socotească că au câștigat-o prin propriile forțe, căci este un lucru imposibil ca cineva să-și biruiască firea. Când a fost învinsă firea, trebuie să vedem într-aceasta prezența unei puteri mai presus de fire.” (ibid.)
Potrivit învățăturii ascetice a Sfântului Ioan Scărarul, virtutea înfrânării are trei trepte: „Începutul purității este atunci când nu consimți la gândurile necurate și când în timpul somnului apar scurgeri necauzate de imagini tulburătoare. Mijlocul purității (este marcat) de mișcări firești cauzate de îndestularea bucatelor (mâncărurilor), dar neînchipuite cu închipuiri (obscene), și izbăvire de orice scurgeri. Iar sfârșitul este uciderea trupului ( adică indiferență la vederea frumuseții trupești), după ce mai-nainte au murit gândurile. Cu adevărat fericit este acela care a dobândit o desăvârșită nesimțire (insensibilitate) față de orice trup, culoare ori frumusețe”. (idem, p. 224-225)
Sfântul Ioan Scărarul ne așază înaintea ochilor minții armele prin care poate fi anihilată patima curviei, relevând, totodată, care dintre ele este mai eficace: „Cel care se războiește cu acest potrivnic prin sudori și osteneli este asemănător celui ce și-a legat dușmanul cu frânghie slabă. Cel care i se împotrivește cu înfrânare și priveghere este asemenea celui care îl leagă cu lanț de fier. Iar cel care întrebuințează umilința, nemânierea și însetarea împotriva celui ce-l războiește, este asemenea celui care-l ucide și îl ascunde apoi în nisip; prin nisip vei înțelege smerenia, ca unul care nu hrănește pășunea patimilor, ci este pământ gol și cenușă. În trei chipuri poate fi legat tiranul acesta: unii îl leagă prin nevoințe, alții prin smerenie și, în fine, alții prin descoperirea dumnezeiască. Cei dintâi se aseamănă luceafărului de dimineață, cei din rândul al doilea lunei pline, iar cei din rândul al treilea soarelui strălucitor; toți însă au dobândit cetățenia cerului”. (idem, p. 225)
Cel muncit de desfrânare se poate izbăvi printr-o rugăciune simplă izvorâtă din adâncul și durerea inimii: „De aceea retrage-te în grabă, dacă este cu putință, într-un loc puțin cunoscut iar aci ridică, de poți, privirile sufletului spre cer; dacă nu, atunci cel puțin privirile trupului. Întinde-ți mâinile în formă de cruce fără a le mișca, pentru ca prin această închipuire (simbol) să și vezi și să biruiești pe Amalec. Strigă către cel ce te poate mântui, nu prin cuvinte căutate (prețioase, elegante), ci prin vorbe smerite, începând astfel: Miluiește-mă, căci sunt neputincios (Psalmul 6,2). Atunci vei simți puterea Celui Prea Înalt și, prin ajutorul Lui, cel nevăzut, vei alunga în mod nevăzut duhurile cele nevăzute.” (idem, p. 237)
De multe ori demonul curviei se preface că s-a îndepărat de cel care se nevoiește, pentru a-l amăgi că a câștigat lupta: „Vulpea obișnuiește să se prefacă că doarme, iar demonul simulează înfrânarea; aceea spre a amăgi păsările, acesta spre a pierde sufletul”. De aceea nu trebuie să ne punem nădejdea în voința noastră puternică, ci să nădăjduim doar în ajutorul venit de la Domnul nostru Iisus Hristos: „Nu te încrede în trupul tău atâta vreme cât trăiești și nu te baza pe el până ce nu întâlnești pe Hristos. Nu-ți face iluzia că înfrânarea te ferește de cădere, căci acela care a fost aruncat din cer, nici el n-a mâncat.” (idem, pp.225-226) Să nădăjduim în ajutorul Domnului și să i-L cerem: „Pune înaintea Domnului slăbiciunea firii, recunoscând întru toate neputința proprie și, fără să-ți dai seama, vei primi darul neprihănirii”. (idem, p.226)
Sfântul Ioan Scărarul surprinde viclenia demonului curviei („șarpele poftei trupești”), care adoptă, și astăzi, aceeași strategie îndelung exersată, prin care caută să ne atragă spre păcatul cu fapta. Cei care au căzut în păcate trupești simt o rușine copleșitoare numai la gândul că va trebui să le mărturisească, să le dea în vileag în fața duhovnicului. În special aceștia se pot întări lăuntric citind următoarele: „Vrăjmașul cel fără de omenie și ocrotitorul desfrânării zice că Dumnezeu este iubitor de oameni și mult iertător al patimei acesteia, ca una ce este firească. Dacă luăm bine seama la vicleșugurile demonilor, vom afla că ei (demonii) Îl numesc, după ce a fost săvârșit păcatul, judecător drept și neiertător. Sensul unei asemenea atitudini este următorul: la început ne spune că Dumnezeu este îndurător, pentru a ne îndemna spre desfrânare; după ce am păcătuit însă, ne spune că este nemilostiv pentru a ne prăbuși în deznădejde.” (idem, p. 228)
Evagrie Ponticul descoperă în spatele patimii curviei același demon, care îi războiește mai mult pe creștinii care încearcă să se păzească de ea: „Demonul desfrânării (porneia, în limba greacă veche) ne constrânge să dorim diferite trupuri; mai tare îi atacă pe cei care se înfrânează pentru ca, neizbutind nimic, aceștia să înceteze (înfrânarea); întinându-le sufletul, îi apleacă spre acele lucrări (rușinoase) și îi face să zică și să audă anumite cuvinte, ca și cum însăși realitatea acestora ar fi văzută și de față în chip nemijlocit.” (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul(Praktikos)- o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p.84)
Cine dorește să învingă patima desfrânării trebuie să mănânce și să bea cumpătat, cu măsură: „Pune-ți pe cântar pâinea ta și bea-ți cu măsură apa ta și duhul curviei va fugi de la tine” (idem, p. 112)
Evagrie s-a luptat ani de zile cu demonul curviei. Ucenicul său, Paladie scrie: „Îl tulbura greu demonul curviei, cum ne-a povestit el însuși. Toată noaptea stătea gol într-o cadă cu apă, în vremea iernii, încât îi îngheța trupul” (Într-o notă de subsol părintele Dumitru Stăniloae precizează că „iarna în Egipt nu este, desigur, ca în România. Chiar în sudul Greciei ninge foarte rar și puțin”). (Paladie – Istoria Lausiacă (Lavsaicon); Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, p. 90)
Un fragment din scrierile lui Evagrie arată faptul că părinții
din Pustia Egiptului cunoșteau din experiență („din cercare”) existența
inconștientului personal (cu mult înainte, deci, de Sigmund Freud și de
„revoluția” produsă de el în domeniul psihologiei), precum și
manifestările sale prin intermediul viselor. Din punct de vedere
duhovnicesc, visele ne arată care sunt patimile de care suferim și ce
parte a sufletului nostru (apetentă sau irascibilă) ne-a rămas, încă,
nevindecată: „Când demonii se războiesc cu partea poftitoare prin
fantasmele din timpul somnului și ne arată întâlniri cu cunoscuți și
banchete cu rude, dansuri de femei și toate cele asemănătoare care
săvârșesc astfel de pofte, iar noi alergăm spre ele, atunci înseamnă că
suntem bolnavi și patima în această parte a sufletului e tare. Și când,
iarăși, ne tulbură partea irascibilă, silindu-ne (în vis) să mergem pe
căi prăpăstioase și aducând bărbați înarmați și fiare veninoase și
carnivore, iar noi ne înfricoșăm de aceste drumuri și fugim urmăriți de
aceste animale și acești bărbați, atunci să purtăm grijă de partea
irascibilă și, chemând pe Hristos în privegheri, să ne folosim de
leacurile zise mai sus.” (Avva Evagrie Ponticul, ed.cit., p. 207) Ciprian Voicilă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu