Ciprian Voicila: Pentru ce s-au jertfit Sfintii Inchisorilor?

Intr-o conferinta rostita la 20 februarie 1934, organizata de Uniunea Intelectualilor Romani („Tendintele tinerei generatii in domeniul social si economic”), Mircea Vulcanescu spune la un moment dat : „N-ar trebui sa existe om de varsta mea, care sa nu simta nevoia unei revizuiri a pozitiei sale spirituale fata de taranul asa de organic inchegat in orizontul lui material, asa de omeneste roman in toate ale lui, comparat cu lipsa de stil si cu dezaxarea vietii de oras - revizuire care sa inlocuiasca sentimentul de superioritate al omului cult pentru cel simplu, printr-un sentiment straniu de admiratie si de uimire fata de o minune de injghebare psihologica si sociala, as zice chiar economica, cu toate aparentele potrivnice. Cele mai stralucite exemplare ale acestui neam, de la Alecu Russo, la Creanga si la Eminescu, si pana la Sabin Popp, au trecut prin aceasta scoala de realitate romaneasca. Si nici unul n-a ramas steril!” In fata zbirilor comunisti, in decembrie-ianuarie 1947, marturisitorul Mircea Vulcanescu avea sa-si citeasca apararea (la Curtea de Apel Bucuresti, sectia a-IX-a Criminala). Nu li se adreseaza in primul rand lor, ci taranului roman, icoana a intregii Romanii calcata in picioare si apoi distrusa sub cizmele ignarilor bolsevici: „De aceea tu, baciule, Vasile, din Birsana Maramuresului, pe care te-am parasit intr-o noapte din 1939, cand unitatea in care eram mobilizat se disloca spre miazanoapte, spre a face fata mobilizarii romanesti in sprijinul Cehoslovaciei amenintate; tu, baciule, Vasile care mi-ai spus atunci cuvinte pe care n-o sa le uit si care mi-au fost intotdeauna indreptar cand am avut in mana grijile bunului public; tu, baciule, al carui chip mi-a stat in fata, pe masa mea de lucru, cat am fost subsecretar de stat,si pe care te-am cercetat in gand intotdeauna- cand am avut de rezolvat probleme grele, de resortul meseriei mele, ca ministru: probleme de cliring, de finantare, de inzestrare- cu intrebarea: „Ce ti-e tie, baciule, de toate astea?!”, tu, baciule, sint sigur ca ai sa intelegi ceea ce conducatorul acelui neam de care - din timpurile preistorice dacii, erau „despartiti - vorba istoricului grec- de munti, si de frica reciproca”, nu a putut sa inteleaga... Si de aceea, tie, baciule, iti dau astazi aici, mai presus chiar si de aceasta Curte, socoteala. Am zis!” (Cf. Ultimul cuvant) Cand abordeaza principalele scopuri pe care ar trebui sa le vizeze tanara generatie ( din care Vulcanescu facea parte alaturi de Mircea Eliade, Cioran, Noica s.a.m.d., discipolii lui Nae Ionescu, in special) Mircea Vulcanescu spune apasat: 1. „Intern, problema tinerei generatii e aceea de a desavarsi unitatea sufleteasca a romanilor uniti politiceste si-sub acest raport- se poate spune inca de pe acum, intre tineretul Romaniei de astazi, unitatea de problematica a generatiei a si desavarsit acea contopire a sufletelor, care face sa nu se mai deosebeasca ardeleanul de muntean sau de moldovean, decat pentru ca sa-i accentueze bogatia caracterului romanesc! In fata acestei probleme tanara generatie romaneasca face bloc; 2. a doua sarcina launtrica a generatiei e aceea de a obiectiva aceasta unitate sufleteasca in creatii culturale, aceea de a gasi formele cele mai potrivite trairii romanesti, de la arhitectura pana la teologie, si de a ridica stilul de viata al acestui neam la rangul de universalitate”. O scurta paranteza: in literatura lui Dostoievski demonizatii sunt oameni dezradacinati, liberali in gandire si atitudine (Ivan Karamazov, Stavrroghin, Kirillov, Versilov, Verhovenski), care vorbesc o rusa amestecata cu limba franceza si care sunt deformati sufleteste de ideile care au smintit in secolul XIX cultura europeana. Sunt in primul rand oameni care au pierdut contactul cu pamantul rus si cu taranul rus, nu inainte de a-l fi dispretuit din plin pe mujic. Demonizatii din literatura dostoievskiana sunt proiectiile intelectualilor socialisti si anarhisti care incepuseră să vocifereze pe pamantul Sfintei Rusii. Inclusiv Dostoievski cazuse in mrejele lor (episodul cu grupul de liberali utopisti al lui Petrasevski, condamnarea la munca silnica in Siberia). In Jurnalul de scriitor (vol.1), Dostoievski scrie negru pe alb: „Separandu-se de popor, ei (intelectualii cosmopoliti), fireste, L-au pierdut si pe Dumnezeu. Cei mai zbuciumati dintre ei au devenit atei; cei mai indolenti si mai calmi au devenit indiferenti. Poporului rus nu-i nutreau decat dispret, inchipuindu-si si crezand in acelasi timp ca-l iubesc si ii doresc tot binele”. Comunistii l-au distrus pe Mircea Vulcanescu. L-au distrus si pe baciul Vasile. Liderului generatiei Criterion I-au pus eticheta de „criminal de razboi” (Cf. Mircea Vulcanescu in arhivele securitatii) si nimeni nu mai indrazneste sa i-o dezlipeasca. L-au aruncat in gropile comune de la marginea Aiudului. Ca pe caini. Fara slujba crestineasca. Fara cruce la cap. Dar Hristos l-a ridicat din moarte, din uitare, din dezonoare: moastele sale au fost descoperite. Au buna mireasma. In timp, in istorie au castigat comunistii, dar de dincolo de timp a invins Hristos. Ne bucuram de mirul sau mireasma celor care s-au jertfit deopotriva pentru Hristos si pentru neamul romanesc. Dar ei se vor bucura negresit daca ne vom raporta la valorile lor cardinale - iubirea pentru Hristos si dragostea pentru neamul romanesc. Valori certificate cu sange si cu destine frante. Asa cum, de pildă, nu ne rezumam la a avea evlavie fata de sfintii care au aparat sfintele icoane in perioada iconoclasmului (Sfantul Ioan Damaschinul e cel mai cunoscut dintre ei, scriind si trei tratate impotriva iconoclastilor). Credem - in acelasi duh cu ei - ca „cinstirea icoanei urca la prototip” (Sf. Teodor Studitul) (Ciprian Voicila)

Minuni săvârșite de părintele mărturisitor Vasile Runcanu

Preotul Vasile Runcanu, din Runcu, a trait intre anii 1920-2004, este inmormantat la cimitirul Bellu si a fost inchis la Aiud in perioada 1952-1954. Printre preotii marturisitori mai exista o persoana cu acelasi nume, care a fost inchisa la Aiud in perioada 1962-1964. Persoana care mi-a trimis marturia de mai jos garanteaza ca este doar o coincidenta onomastica.. " Mama mea s-a născut într-o familie total îndepărtată de Dumnezeu,ca să nu spun altfel. Toată copilăria, până la 18 ani (când a mers singură) nu a fost dusă niciodată la vreo biserică, nu i s-a vorbit de cele sfinte şi la 18 ani nu ştia nici măcar Crezul. Prima carte de rugăciuni a văzut-o la un coleg de şcoală,înainte de a termina liceul. Trecând într-o zi întâmplător,ieşită de la şcoală, prin centrul Capitalei (învăţa la un liceu în zona centrală), a ajuns în dreptul bisericii unde era paroh părintele Vasile şi pe treptele bisericii (care dădeau direct în stradă) l-a văzut pe părintele, care singur mătura scările. A impresionat-o gestul părintelui,care, aşa în vârstă, mătura singur scările şi a simţit dintr-o dată nevoia să vorbească cu el, întrucât nu ştia mai nimic despre biserică în general,despre preoţi, despre Dumnezeu. Părintele era singur, a primit-o cu multă blândeţe, bucurie şi mai ales răbdare, şi aşa mama, în tinereţea ei zbuciumată, a început să dorească din ce în ce mai mult să vină la biserică şi să vorbească cu părintele despre Dumnezeu. Simţea că vrea să facă o schimbare în viaţă, provenea dintr-un mediu în care, deşi nu i se vorbise despre Dumnezeu, auzea foarte frecvent înjurături de cele sfinte,chiar dacă nu înţelegea ce însemnau acestea. Când a început să vină, pe vremea aceea ocazional la biserică, părintele a primit-o cu bunăvoinţă şi răbdare. Dar când a învăţat-o să scrie acatiste şi pomelnice,ea, din neştiinţă, scria pe acele acatiste fel de fel de cereri nefolositoare şi se ducea cu ele la părintele. Părintele dădea acatistele deoparte, îi spunea să stea în genunchi şi începea să se roage pentru ea, cerând lui Dumnezeu... dezlegarea cununiilor şi mântuire. Mama,tânără şi nepricepută, se contrazicea cu părintele: "Dar de ce, părinte, vă rugaţi asta? Păi eu n-am nevoie de cununie, eu am scris altceva. Nu cumva aţi încurcat acatistul?". Dar părintele îi zicea: "Nu am încurcat, dar ce-mi ceri este nefolositor pentru sufletul tău. Ţie aceasta îţi trebuie acum!"."Dar eu nu vreau să mă cunun niciodată!"."Ştiu eu ce este mai bine şi ce îţi trebuie ţie pentru mântuire.!". ...După ani îndelungaţi,mama a înţeles că ea avusese, datorită viţei de familie fără Dumnezeu şi din cine ştie ce alte motive, cununiile legate prin farmece de cine ştie cine, iar părintele văzuse aceasta în duh, cu harul ce îl avea de la Dumnezeu ca răsplată pentru că suferise pentru El. ...Când mama s-a cununat cu tata, bucuria pe care a avut-o părintele pentru că Dumnezeu îi ascultase rugăciunile s-a văzut până şi pe fotografie. Părea că se bucură părintele de cununie mai mult decât părinţii mei, căci şi tata provenea dintr-o familie unde nu primise educaţie religioasă, şi prin această cununie l-a întors, cu răbdare, şi pe el spre Dumnezeu. Inutil să mai spun că părintele nici nu vroia să audă să primească vreun ban pentru oficierea cununiei... *** Când eu am venit pe lume, urmare unui traumatism suferit de mama în luna a cincea de sarcină, am fost internată, de când era mama gravidă în luna a V-a, până am împlinit un an şi două luni, numai în spitale. M-am născut cu atrofie corticală ( constatată prin două tomografii de profesorul doctor Vlad Voiculescu), crize de apnee şi cianoză până la 9 luni, am stat sub oxigen întrucât mă învineţeam şi, în timpul tratamentului,am luat în spital o bacterie periculoasă, pentru care am fost tratată cu antibiotice, care mi-au perforat intestinele (din cauza cantităţii şi concentraţiei mari la o vârstă prea mică, făcând hemoragie digestivă cu melenă. Mi-au fost denudate venele, fixându-mi-se perfuzii direct pe vene (pe vremea aceea nu existau branule şi a fost nevoie să-mi facă tăieturi în braţe până la descoperirea venelor), dar nimeni nu-mi dădea nici o şansă de supravieţuire. Până să fiu externată din ultimul spital în care se încercase salvarea mea de către toţi medicii,aceştia au consemnat în scris că nu se mai poate face nimic, mama a găsit la o altă pacientă o revistă de întâmplări adevărate,"Povestea mea", în care erau relatate întâmplări ale unor oameni obişnuiţi,care le făceau publice. Citind-o, în timp ce se afla la capul meu, a aflat în ea despre cazul unei alte fete, numită tot G., vindecată miraculos prin rugăciunile unui "părinte bătrân", şi, din restul detaliilor din revistă, mama şi-a dat seama că era vorba chiar despre părintele Vasile, dar fie autoarea textului nu îi ştia numele dar îl descrisese exact, fie părintele însuşi, din smerenie, îi ceruse să nu îi publice numele. Atunci, mama şi-a zis:"Ia uite, eu nu ştiu cum să mă rog şi aveam sfântul lângă mine. Oare cine sunt eu,să mă asculte sfinţii? Dar pe părintele îl ascultă." Şi când m-au externat, ca să mor acasă, mama s-a dus cu mine direct la părintele, i-a povestit tot, iar părintele m-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi i-a spus mamei să mă aducă să mă împărtăşească în fiecare duminică(eu fusesem botezată "în urgenţă" în spital, fără să se apuce a fi anunţat părintele Vasile,căci se credea că mor dintr-o clipă în alta). În acelaşi timp, medicul de dispensar care mă avea în evidenţă s-a rugat pentru copii la o icoană a Maicii Domnului, şi, în faţa icoanei, i-a venit în minte, din toţi pacienţii, imaginea mea(şi mă văzuse doar o dată, căci eu fusesem în spitale). Plecând de la biserică, doamna doctor respectivă ne-a transmis că i-a venit gândul să mergem la un medic naturist, dacă tot nu se mai poate face nimic, să încercăm. Am mers şi medicul ne-a dat remedii naturiste, dar bolile de care sufeream erau extrem de grave pentru tratamente naturiste, iar unele, cum erau atrofia corticală şi defectul septal la inimă -căci aveam şi aşa ceva- nici nu se puteau trata naturist. Însă medicul i-a dat mamei sfatul să mă împărtăşească foarte des, ceea ce mama şi începuse să facă. În scurt timp, hemoragia digestivă mi-a încetat, creierul mi-a funcţionat normal, nu m-am mai învineţit, defectul cu care mă născusem la inimă a dispărut ca prin minune!!! Cred că este clar pentru oricine că Măicuţa Domnului m-a ajutat pentru rugăciunile părintelui Vasile, care s-a rugat mereu pentru mine şi m-a împărtăşit des... ... La doi ani după aceea, medicul meu de salon din ultimul spital care mă externase aproape moartă avea să constate minunea întâmplător. Întâlnindu-se într-o piaţă din Bucureşti cu mama şi cu mine, a recunoscut-o pe mama şi a felicitat-o că... a făcut alt copil (aşa credea ea, întrucât pe mine mă credea moartă imediat după externare. Când mama i-a spus că eu sunt copilul pe care l-au externat ei fără şanse de viaţă şi că m-am vindecat prin Sfânta Împărtăşanie,a crezut-o pe mama nebună şi a întrebat-o de ce mi-a dat tot acelaşi nume cu al copilului care sigur era mort, crezând că eu sunt alt copil. Atunci mama i-a arătat pe mâinile mele semnele operaţiilor de denudare pentru perfuzii din spital,(semne pe care le mai am şi astăzi), ca să îşi de seama că nu am murit ci eu sunt copilul externat atunci ca muribund. Văzând minunea, doctoriţa s-a speriat, a tras un ţipăt în plină piaţă şi a dispărut grăbită. Se pare că a fost şocată de-a binelea... ***** Sora mea, mai mică cu 7 ani, s-a născut şi ea, urmare unor probleme de aspiraţie a secreţiilor în spital la naştere, cu o pneumonie urâtă, care se agrava din ce în ce şi putea să moară. Fusese şi ea externată sub antibiotic, urmând a fi mutată (reinternată)de la nou-născuţi la pediatrie, întrucât boala nu ceda. A fost anunţat părintele Vasile, a venit repede la noi acasă şi a botezat-o, la vârsta de numai 15 zile. După botez, sora mea s-a vindecat.Este acum un copil perfect sănătos. ****** Tot când eu eram mică,mama,trecând prin centru,a văzut o cerşetoare cu un copil mic în căruţ şi i s-a făcut milă de ea, dându-i mai multe lucruri. Dar întâmplător a văzut aceasta părintele, trecând pe acolo, şi i-a spus apoi mamei: "Să nu dai la oricine cerşeşte, pentru că se întâmplă să dai la unii mai bogaţi ca tine, cum e cazul cu femei aceasta, căreia tocmai i-ai dat". Mama nu înţelegea: "cum,părintele nu mă lasă să fac milostenie,cum vine asta?" Şi nu-i venea să creadă ce spusese părintele, cum că femeia aceea era mai bogată ca ea şi totuşi cerşea. Părintele i-a citit gândurile mamei şi i-a spus:"Ştiu că tot nu mă crezi,dar am să mă rog la Dumnezeu să -ţi arate că am dreptate". Chiar în ziua aceea, trecând spre seară prin zona respectivă cu treburi, mamei i s-a descoperit dreptatea părintelui. A văzut de la distanţă cum cerşetoarea respectivă îşi lepăda zdrenţele, având pe dedesubt haine scumpe, iar soţul acesteia venise să o ia la volanul unei maşini Mercedes. Au luat copilul în braţe, l-au pus în maşină, au strâns căruţul şi au plecat. Într-adevăr... mama se lămurise că rugăciunea părintelui în sensul de a o lumina se împlinise: ea nu avea nici maşină, şi nici haine aşa scumpe şi bijuterii ca "săraca cerşetoare", care, după cum spunea părintele, era mai bogată ca ea. **** Din păcate,imediat după botezul surorii mele, părintele a fost scos la pensie (nu vreau să comentez cum, Dumnezeu a văzut şi va judeca!). Cert este că a suferit foarte mult, atât pentru înlăturarea sa din biserică, şi mai ales pentru modul în care aceasta a fost făcută. Atât părintele, cât şi doamna preoteasă ne-au invitat la ei şi ne-au povestit despre aceasta. După pensionare, am continuat să îi vizităm acasă. Într-o joi,venind acasă, am găsit pe robotul telefonului fix pe care îl aveam un mesaj din partea doamnei preotese Victoria:"Veniţi duminică la noi, că TREBUIE SĂ VEDEŢI CEVA". Cum ne făcusem un obicei să-i vizităm duminica, nu ni s-a părut ceva deosebit. Am luat duminică un buchet de flori, ca la orice vizită, şi când am ajuns la ei am văzut ce fusesem chemaţi să vedem... preoteasa Victoria,decedată de joi (!!! când ne sunase)era în sicriu pe masă, urmând a i se face înmormântarea. Îşi dorise să o vedem pe acest drum! Era în sicriu, iar la căpătâiul ei îi slujea chiar părintele Vasile. Când a terminat slujba, părintele a zis clar: "VICTORIA,PESTE TREI LUNI VIN ŞI EU". ...Deci doamna preoteasă ne telefonase fiind înştiinţată că va muri, să ne cheme la propria ei înmormântare. Iar părintele îi promisese la înmormântare că peste trei luni va pleca şi el la Domnul, ceea ce exact aşa s-a întâmplat ***** Părintele a plecat la Domnul la 3 luni după moartea preotesei, pe 2 februarie 2004(s-a născut de Buna Vestire şi a adormit de Întâmpinarea Domnului!) şi am auzit că, având infarct cerebral,nu a murit până nu a primit Sfânta Împărtăşanie (şi-a hotărât şi clipa morţii!) ***** Ulterior, fiindu-ne dor de el, am mai mers la mormântul lui şi al preotesei, de la cimitirul Bellu,întrucât aceasta ne odihnea foarte mult. Au mai mers şi alţi creştini care au fost ajutaţi de părintele, dar părintele era foarte smerit şi nu-i plăcea vâlva. De multe ori ne-am rugat la mormântul lui şi de câte ori vedeam că rugându-ne la mormântul părintelui, Dumnezeu ne împlineşte rugăciunile pentru mijlocirea sa, îi duceam drept mulţumire câte un pomişor (brăduţ în ghiveci, pin, tue ş.a) spre a-i înfrumuseţa mormântul. ***** În iulie 2009, mama a făcut exact boala de care a murit părintele Vasile-multiple infarcturi cerebrale simultane, cu paralizie. Nu putea nici capul să şi-l mai ridice, dar putea vorbi, însă cu greu. Din investigaţiile medicilor,având în vedere numărul şi poziţiile infarcturilor, nimeni în lume cu acest diagnostic nu a supravieţuit. Tata i-a citit în fiecare zi mamei la cap Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. Nimeni nu-i mai dădea şanse de viaţă, argumentând cu practica medicală internaţională. Se aştepta moartea ei de pe o zi pe alta şi aşa s-au scurs cinci luni. Mama se spovedise, se împărtăşise şi aştepta şi ea să moară. Dar în noiembrie 2009, mama a avut un vis. Într-o noapte, l-a visat pe părintele Vasile la căpătâiul ei, spunându-i să-i aducă un pomişor la mormânt. Mama ştia obiceiul nostru să-i ducem pomişor la mormânt părintelui ca mulţumire de câte ori ni se împlinea vreo rugăciune făcută la mormântul său, dar se întreba:"oare ce dorinţă ne-a împlinit părintele, că noi nici nu am mai fost la cimitir? Şi chiar să aibă părintele nevoie de pomişor sau are ea halucinaţii?" Totuşi, m-a trimis pe mine să cumpăr un pomişor, iar tata l-a dus la mormântul părintelui. Cu această ocazie,am aflat că nişte oameni răi furaseră toţi pomişorii de la mormânt,cu ghivece cu tot. Dar am înţeles deci că părintele voia să ne arate asta, precum şi dorinţa pe care ne-o împlinise părintele fără ca noi să ştim: viaţa mamei, căci curând a venit medicul şef şi a spus că abia acum are semnele clinice că mama va trăi. Dar totuşi nu credea că va putea vreodată merge decât cel mult în scaun cu rotile, dacă va putea să ridice capul. Tata i-a citit în continuare mamei Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului şi a mutat-o la recuperare medicală, în scaun cu rotile, în momentul în care cu greu a reuşit să-şi ţină capul ridicat. La recuperare a lăsat-o în salon şi a plecat să-i cumpere o reţetă prescrisă de medicul de acolo, dar a uitat să-i pună ... scutec, neavînd cine să o ajute în acest sens. Mamei îi era ruşine să murdărească patul (deşi paralizată şi îşi pierduse vederea şi auzul pe o parte, nu şi-a pierdut nici o clipă minţile, permanent encefalograma fiind normală). Atunci s-a rugat din toate puterile la Maica Domnului să -i dea puteri să se ridice să îşi rezolve problema singură, întrucât nu voia să fie, zicea ea, ruşine şi povară copiilor. Ne-a povestit că în clipa aceea a simţit în suflet îndemnul dat cândva de Mântuitor slăbănogului din Evanghelie:"Iertate sunt păcatele tale, scoală-te şi umblă!", ceea ce a si făcut pe loc, fără a apuca să ia tratamentul. Ridicarea şi mersul ei au fost o minune inexplicabilă medical, dar noi am înţeles că Maica Domnului, pentru rugăciunile părintelui Vasile, i-a dat mamei nu numai viaţa, dar şi mersul. ***** Tot de o vindecare săvârşită după plecarea la Domnul a părintelui Vasile am aflat şi de la un fost colaborator al părintelui din ultima perioadă, dinaintea adormirii, devenit pe atunci preot. Părintele în cauză ne-a spus că i se îmbolnăvise grav copilul, medicii nu îl puteau ajuta şi se temea pentru viaţa lui. S-a rugat la toţi sfinţii pentru copil, dar se pare că Dumnezeu rânduise altfel şi copilul nu dădea semne de ameliorare. Atunci şi-a adus aminte de îndrăzneala în rugăciune a părintelui Vasile şi s-a rugat la el pentru copil. În noaptea aceea l-a visat pe părintele Vasile rugându-se la căpătâiul copilului. Dimineaţa copilul era sănătos. Părintele avea multă îndrăzneală în rugăciune datorită nevoinţelor şi jertfei pentru Hristos, i multe lucruri minunate a făcut. Noi nu ştim decât câteva şi nici acelea nu sunt toate ...Amin.(G.A.)

ACATISTUL NOILOR MUCENICI ŞI MĂRTURISITORI DIN TEMNIŢELE COMUNISTE

Aici puteti afla un nou acatist al noilor mucenici si marturisitori din inchisorile comuniste. "Precuvântare. Cercetând noi istoria bisericească în lumea noastră creştin ortodoxă, aflăm nişte valori mari şi doveditoare pentru existenţa noastră, pentru Ortodoxia noastră, pentru viaţa noastră de toate zilele, aici, în răsăritul Europei. Cel mai important lucru, grăitor pentru noi şi în viitor, sunt noii mărturisitori din închisorile noastre şi de la Canal. E cel mai important genocid din lumea asta. Nu a existat o urgie mai puternică decât a fost, în România, Canalul. Şi noi avem pe acei rugători fierbinţi, înaintea lui Dumnezeu, şi ne duc, mai departe, în istorie. Ei sunt temelia pe care ne aşezăm noi pentru veacul viitor…" Părintele Justin Pârvu (3 octombrie 2012)

Paul Miron - Condamnarea și arestarea lui Valeriu. Salvarea unui rabin de la tâlhărie

Preluat de la fericiticeiprigoniti.net.

Printre studenții basarabeni refugiați în capitala Moldovei strălucea Valeriu Gafencu - fiul unui învățător, fost deputat în Sfatul Țării - bine cunoscut ca șeful Frațiilor de Cruce din Iași, organizația de tineret a Mișcării Legionare. L-am cunoscut în 1941 la căminul studenților din Păcurari la o partidă de volley-ball. Eu eram elev la liceul militar.

Gafencu nu a avut legături - să zicem politice - cu noi, deoarece și în perioada statului oficial legionar (septembrie 1940 - ianuarie 1941) elevilor din liceele militare le-a fost interzis să se constituie sau să participe în / la organizații legionare.



Într-o duminică din noiembrie a stat de vorbă cu mai mulți dintre noi și ne-a întrebat dacă știam ce se întîmplase la Odessa. Nu auzisem decît zvonuri. Doritor de fapte de arme mărețe, Antonescu, în calitatea sa de comandant al sectorului de front sud, a cerut nemților hatârul de a cuceri cu trupele române Odessa care rezista cu înverșunare. Zeci de mii de dorobanți au căzut pentru gloria mareșalului sub focul ucigător al cazematelor sovietice. Culmea dezastrului a fost aruncarea în aer a comandamentului militar român. Gafencu ne-a invitat, pe noi cei de la liceul militar, să ne întâlnim duminica viitoare la un parastas pentru un foarte bun prieten de-al lui, Felix (celălalt nume nu l-am reținut), ofițer de stat major, sfârtecat în atentatul de la Odessa. Fiindcă toamna era blândă și noi aveam dreptul să ieșim în oraș abia după amiază, ne-am înțeles să facem mai degrabă o excursie în viile de la Copou.

Ziua de 23 noiembrie s-a arătat cu soare. Ne dăduserăm întâlnire la Vidrașcu, pe la trei. Ajunși acolo, am constatat că venise mult mai puțină lume decât promisese. Eram cinci. Gafencu ne aștepta. Am poposit într-o poiană și el ne-a povestit despre prietenul său mort. Tăceam și ascultam mișcați, mai ales prin faptul că ne simțeam măguliți că un bărbat în toată firea ne lua în serios. Ne-a propus să facem o rugăciune. Cineva a spus ”Tatăl nostru”. Când a ajuns la “nu ne duce în ispită” niște răcnete grozave ne-au înspăimântat. Doi gealați fioroși ținteau cu pistoale uriașe: “La pământ criminalilor! Mâinile întinse!” Și înjurături, o ploaie de înjurături! Aveam 15 ani. Mărturisesc că mi-a fost frică. Ne-au încolonat și, cu pistoalele spre noi, ne-au dus la Legiunea de jandarmi, pe strada Carol.

Ne-a întâmpinat un maior care i-a admonestat pe detectivi:

“Nu pe ăștia îi căutam! Ce să fac cu ei? M-ați pus în încurcătură mare!” Și către noi: “Nu vă neliniștiți, am telefonat să vină cineva ca să vă ia de aici.”

Ni se făcuse foame. Speram să mai prindem masa de seară. A venit comandantul liceului, colonelul Urziceanu, care nu vorbea niciodată normal, ci își trimitea mesajele printr-un boncăluit asurzitor. A țipat la maior:

“Cum, nu le-ai pus cătușe?”

Maiorul dădu din umeri:

“De ce? N-am nici un temei.”

- “Mai întrebi? știi ce s-a întâmplat la Timișoara?” (Cu o luna înainte, fuseseră arestați acolo 13 cadeți pentru activitate legionară). “Trebuie să statuăm un exemplu.”

Maiorul care avea vădit cunoștințe juridice, a încercat să se opună:

“Nu intră în cadrul legii. Sînt niște copii. Patru au 15 ani, al cincilea abia 13.”

Colonelul tuna periclitând geamurile din două caturi:

“Fă-ți datoria, maior!” Și, personal, se ocupă de încarcerarea noastră. Ne puse la câte un colț de cameră, ne dădu hârtie și creion - noi râdeam pe înfundate crezând că e o glumă - și ne sili să scriem pe genunchi o declarație. Telefonă apoi la închisoarea militară să anunțe că vor veni clienți, insistând să fim izolați în celule diferite. Mi-am luat inima în dinți și, repetând gimnastica soldatului care iese la raport, l-am întrebat cu un glas care mi s-a părut prea voios:

“De ce, domnule colonel?” Mă urmarește pâna azi imaginea colonelului care mă privea cu ură nemotivată, ochii aceia roși, buzele fleșcăind condamnarea pentru totdeauna: “Legionarule!” Atât.

O grupă întreagă de jandarmi înarmați ne-a condus la temnița din Copou. Șeful lor a bătut în poarta de metal. “Cine e?”

- “Am venit cu legionarii, deschide!”

Valeriu ne ținu o didahie sobră și scurtă. Câțiva soldați din gardp își scoaseră căștile, închinându-se ca la biserică. Noi, cadeții, râdeam nătângi: ne distram mai ales pe seama gardianului șef care luase poziția de drepți față de noi.

Prima noapte, singur pe o rogojină murdara, n-am dormit deloc. O cohortă de șoareci dădeau, la fiecare sfert de oră, o raită prin încăperea rece, chițcăind cu veselie spre neliniștea mea. Ancheta a durat o săptămâna. Ne duceau pe rând la tribunalul militar, aproape, sub escortă. (...)

Procesul a început la 2 decembrie. Deși era război, lumea bună din Iași se plictisea, motiv important ca arestarea noastră să producă vâlvă. Sala era supraplină, venise mai ales coconeț de toate vârstele și toate gradațiile olfactice. (...)

Fiecare aveam câte șapte avocați. Era o forfoteală nemaipomenită, mai ales când avocații se certau cu martorii apărării, profesorii noștri, prelați, ofițeri superiori, academicieni, bunici etc., toți chemați să dovedească nerozia acuzării; în fond, avocații, ca și cum noi n-am fi fost împricinați, apărau mișcarea legionară. Trei zile am jubilat în mijlocul atenției publice. Șopteam, îmbătați de mândrie, între noi:

“Ce-o să zică băieții, când ne vom întoarce?”

Președintele, un colonel din justiția militară, Rudeanu, nu lăsa să se întrevadă ce poziție va lua. (...)

În sfîrsit, la 5 decembrie, urma sa se pronunte sentința. Primisem un pachet cu alimente. L-am dat soldatului de pe coridor, care ne păzea:

“Tot nu mai revin aici. Ia-l dumneata!”

În sala de ședințe am așteptat o oră completul de judecată. Ne-a lămurit un aprod:

“N-a venit răspunsul de la București.”

Ne-am întors și a doua zi doar, de Sfântul Nicolae, s-a deplasat procurorul și mi-a comunicat prin vizetă:

“Ai încasat 15 ani de muncă silnică.”

- “Imposibil!”, am strigat neputincios. Dar n-am plâns. Abia când un fierar, negru ca un horn părăsit, m-a culcat la pamânt ca sa-mi pună lanțurile, bătând cu dibăcie niturile groase, m-au podidit lacrimile.

Gafencu a fost condamnat la 25 de ani, doi dintre noi la 15, ceilalți mai mici la câte 3 ani. Ca să ajungem la Ploiești, unde am petrecut Crăciunul, am mers o săptămână cu duba atașată la tot feluri de trenuri, peste Botoșani, Cernăuți, Bacău, Mărășești și Buzău. Dacă n-ar fi fost cu noi Valeriu, care își asumase rolul de călăuză prin infern, cred că ne-am fi topit de disperare. În capitala Bucovinei, abia eliberată, grupe de evrei cu stea galbenă pe piept, curățau de zapadă strada pe care înainta convoiul nostru. “Uitați-vă la ei, săracii!”, spuse Gafencu, “vina lor e că s-au născut în alt neam, motiv de a fi prigoniți…” Și le facu prietenește un semn cu mâna. Dar oamenii aceia, condamnați și ei, îl blestemară; unul îl scuipă: “Criminalule, ajungă-te juvățul!”

În drum spre Ploiești, la Bacău, a fost împins în compartiment un rabin în vârstă, cu perciuni sclipitor de albi. Imediat, hoții l-au descălțat de ghete (erau de calitate bună) și i-au confiscat un sac plin doldora de alimente. Bietul bătrân se apăra cum putea, când un vlăjgan încerca să-l dezbrace de palton. Îi pusese mâna în gât, îl sufocă. Niciodată nu mi-am putut închipui că cineva poate fi mai aprins de mânie, cum a țipat Valeriu la acel răufăcător:

“Lasă-l!”

Rabinul leșinase. Când și-a revenit, i-am făcut loc între noi, pe bancă. A poruncit să i se dea sacul și ghetele înapoi. Și lucrul ciudat, brutele acelea atât de independente, l-au ascultat. A mai mârâit unul:

“Nu vedeți că e un jidan puturos? Ăsta nu mai are multe zile de trăit!”

- “E om și el ca noi!”, replică Valeriu de se făcu tăcere. Rabinul ne-a povestit ce făcuse. Montase un bec în coșul unei case, ca să semnalizeze avioanelor inamice poziția orașului, faptă pasibilă de o pedeapsă grea.

“Domnule, mi-ai salvat viața! Dar nu știu dacă mi-ai făcut un bine.” N-am înțeles tot ce a spus Valeriu, dar am reținut că-i vorbea despre demnitatea morții. Mi-aduc aminte pâna azi, îi aud vorbele șoptite în horăitul hoților adormiți, mai simt în nări duhoarea dospită a trupurilor lor chinuite.

Împlinind treptele sfințeniei, Valeriu Gafencu a murit 12 ani mai târziu în temnița de la Târgu Ocna.

Abia după cincizeci de ani, când am aflat că sora mea mijlocie (Elisabeta Ionescu Miron) a fost logodită cu Valeriu, mi-am adus aminte de o scenă la Aiud. Valeriu care ”mi-a făcut o vizita” în celula mea, a zărit pe masă fotografia ei. O săptămână la rând, a venit, s-a uitat la acea poză, până ce i-am dat-o. A pus-o la el sub icoană, la fereastră.

(Paul Miron - Măsura urmelor)