Bunul Dumnezeu să îl așeze în rândul sfinților!

A fost un Arhiereu care a vegheat de la Rohia nu doar asupra Maramureșului. Întreaga Românie a fost ocrotită prin rugăciunile sale. Un om generos, în al cărui spirit rugăciunea - pentru toți oamenii - se îmbina cu pasiunea pentru cultura înaltă. Un apărător al celor prigoniți sub dictatura comunistă (Constantin Noica, Părintele Nicolae de la Rohia). Un militant al canonizării noilor mucenici ai pământului românesc.

JUSTINIAN, Arhiereul care ne arată pasul lui Dumnezeu în Nordul României

La Reuniunea Naţională a Tinerilor Ortodocşi, organizată în Baia Mare, a fost lansat volumul lui Mircea Crişan: „Justinian. Arhiereul care ne arată pasul lui Dumnezeu în Nordul României”, o carte care prezintă o sinteză a convorbirilor pe care autorul le-a purtat cu Arhiereul în decursul ultimilor ani. Deşi e disponibilă de puţin timp în pangarele bisericilor din judeţ şi la magazinul Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, cartea s-a bucurat de un real succes. Cei care doresc pot s-o achiziţioneze de la aceste puncte, iar în ţară, magazinul Episcopiei o poate trimite prin poştă, pe baza unor comenzi telefonice. Redăm mai jos, „Argumentul” de la începutul cărţii, care explică povestea acestui volum. Totul a început în Joia Mare, 12 aprilie 2012, când a fost pentru prima dată când am intrat la Înaltpreasfinţia Sa Justinian, fără intenţia de a-i lua un interviu. I-am spus că nu am venit în calitate de jurnalist, ci pur şi simplu să-i urez sărbători fericite şi să-i mulţumesc pentru felul în care susţine cauza Sfinţilor Închisorilor, a celor care au suferit şi s-au sfinţit în temniţele comuniste. În acel moment, ÎPS Justinian s-a luminat la faţă, şi mai tare, şi a spus „este o minune!”. A văzut că nu înţeleg şi a continuat, spunându-mi că pentru el este o minune că am venit să deschid subiectul comunismului într-o discuţie particulară, o minune pentru că tocmai în acea noapte visase cu Ţarul Nicolae II, care suferise enorm pentru credinţă şi în final a fost ucis de comunişti. Cu ajutorul Bunului Dumnezeu au urmat apoi o serie de întâlniri în care, dincolo de faptul că aveam senzaţia că-mi „încarc bateriile”, am învăţat multe şi am conştientizat cât de discret şi sublim face Dumnezeu minuni prin intermediul celor care-i urmează Cuvântul. Sunt convins că ÎPS Justinian are darul înainte-vederii, însă din smerenie nu face caz din asta. Nu am să intru în detalii, dar cel puţin de vreo 5 ori a deschis subiecte care chiar mă frământau intens în acele momente. Şi aici nu-i vorba că-i „un fin psiholog”, pentru că de fiecare dată intra din plin în subiectul care mă preocupa, fără să-i dau vreun indiciu, fără să sugerez sau să duc discuţia într-o anumită direcţie. Sunt ferm convins că ÎPS Justinian ştie totul despre noi din prima clipă în care ne vede şi am să dau două exemple. În toamna lui 2013 am condus un grup de 4 bucureşteni la Rohia. Când am intrat în curtea mănăstirii, unul din cei 4 a vrut să-şi cumpere o carte a ÎPS Justinian pentru că spunea că nu poate rata ocazia să nu-i ceară un autograf. Dar era închis pangarul şi pentru a-l linişti, dar şi ştiindu-l pe ÎPS Justinian, i-am spus că dacă într-adevăr îşi doreşte, ÎPS îi va scrie ceva pe o iconiţă. Scriitorul Ciprian Voicilă, că despre el este vorba, s-a îndoit de ce i-am spus, argumentând că el ştia că niciun călugăr nu scrie pe spatele icoanelor. Am încheiat subiectul spunându-i doar „ai să vezi”. Şi aşa a fost. Fără să-i ceară să-i scrie ceva, când l-a rugat să-i pomenească în rugăciuni soţia, Arhiepiscopul a luat o iconiţă şi i-a scris pe spate „arhiereşti binecuvântări”, numele soţiei lui Ciprian şi semnătura. În timp ce scria, Ciprian se uita siderat la mine şi rotunjea în linişte cuvinte pe care i le citeam pe buze: „nu pot să cred!”. Interesant a fost că ceilalţi trei vizitatori au prins curaj şi au cerut şi ei să le scrie ceva pe iconiţele primite, dar ÎPS le-a răspuns că este scris deja. Că era tipărit pe verso „Miluieşte-ne pe noi!”. Şi uite-aşa, numai Ciprian Voicilă a obţinut „autograful”, pentru că probabil el şi-l dorea cel mai mult. S-a dovedit de mai multe ori că dictonul „ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se întâmple” este perfect valabil în cazul Arhiepiscopului nostru. De exemplu, se formase în Satu Mare un grup care urma să meargă în audienţă. Cu o seară înainte, unul dintre sătmăreni avea un gând atipic, omul îşi dorea să-l îmbrăţişeze o clipă pe marele arhiereu, însă i se părea imposibil. Delegaţia a ajuns în audienţă, iar la plecare, deşi erau mai multe persoane, dintre toţi, ÎPS Justinian l-a îmbrăţişat numai pe cel care avusese această dorinţă, cu toate că nu-i spusese sau nu a dat vreun semn că îşi dorea să se apropie de dânsul mai mult decât ceilalţi. O altă dovadă că ÎPS Justinian „ne citeşte din prima, o am de la nişte prieteni din Baia Sprie. Aceştia au intrat cu copilul lor bolnav pentru o binecuvântare. Tatăl copilului a rămas în uşă fără să spună nimic, pentru că ÎPS Justinian vorbea cu mama şi copilul. Iar la final, Arhiereul se întoarce spre el şi-i spune că-i un om bun şi că, deşi are o meserie grea în sistemul militar, să nu-şi piardă niciodată încrederea în puterea lui Dumnezeu. Într-adevăr, tatăl copilului lucrează în poliţie, dar a fost prima dată când intra în biroul Arhiepiscopului. Nu mai vorbise niciodată cu el, iar vizita nu fusese pregătită înainte, pentru că în acea dimineaţă, trecând pe lângă Episcopie cu copilul şi-au zis „hai să vedem dacă ne primeşte ÎPS Justinian”, iar cei de acolo i-au dus înăuntru fără întrebări suplimentare, văzându-l pe copil. Slavă Domnului, am avut parte şi de alte experienţe de acest gen, pe care însă nu le detaliez aici pentru că sunt oarecum personale, iar comorile se păstrează cu discreţie, însă la un moment dat Arhiereul a mărturisit că face eforturi să nu ne spună câte ştie despre noi, iar ca să nu-l privim ciudat, a îmblânzit discuţia cu: „poi, după atâţia ani, vă citesc din prima”. Spune şi că se vede pe feţele oamenilor dacă se apropie sau se depărtează de Dumnezeu. Oamenii reacţionează diferit în prezenţa Arhiepiscopului Justinian şi din discuţiile cu cei care au avut şansa de a-l cunoaşte mai îndeaproape am aflat că unii nu-şi mai simt greutatea trupului, altora le transpiră palmele, altora pur şi simplu le curg lacrimi fără motiv, deşi în acel moment trec prin stări de bucurie, alţii simt furnicături în picioare şi mâini. Iar acest lucru l-am văzut şi la liturghiile arhiereşti, unde nu o dată, oameni în toată firea plângeau în timpul predicilor Arhiepiscopului. ÎPS Justinian ne învaţă în primul rând să ne rugăm. O rugăciune fără reguli, dar din suflet. Să fie rugăciunea atât de puternică, încât să ai impresia că-l săgetezi pe Iisus în coastă cu cuvintele! Iar Arhiereul explică diferenţa dintre formă şi fond printr-o poveste: naufragiază un vapor şi supravieţuiesc doar trei băieţei. Ei îmbătrânesc acolo şi neapucând să înveţe să se roage înainte de naufragiu, dar ştiind de Sfânta Treime şi-au făcut propria rugăciune: „trei noi, trei voi, miluiţi-ne pe noi!”. O rugăciune pe care o rosteau din tinereţe. La un moment dat, ajunge un vapor la acea insulă, dar cei trei, fiind deja bătrâni, refuză să plece, argumentând că n-are niciun rost să-şi schimbe viaţa. Pe vapor era şi un preot, care înainte să plece se hotărăşte să-i înveţe măcar Tatăl nostru, pentru că aflase că cei trei ştiu doar o rugăciune inventată de ei. Zis şi făcut! Îi învaţă Tatăl nostru, şi vaporul pleacă. După o zi de mers, cei de pe vapor văd ceva în zare. Opresc nava şi pe măsură ce se apropia „obiectul ciudat”, îşi dau seama că în urma lor alergau pe mare cei trei bătrâni de pe insulă, cei care se rugau Sfintei Treimi cu: „trei noi, trei voi, miluiţi-ne pe noi!”. Aceştia strigau în urma vaporului, călcând pe apă: „opriţi! Am uitat Tatăl nostru!”. Iar preotul de pe vapor îi linişteşte: nu-i nicio problemă, rugaţi-vă ca şi până acum, cum ştiţi voi, că este bine! ÎPS Justinian spune că niciun gând, nicio rugăciune nu se pierde, chiar dacă noi uneori avem impresia că nu suntem ascultaţi. Însă „Universul este cea mai mare bibliotecă, pentru că acolo se păstrează toate gândurile noastre”, şi că „în momentul în care ne punem în genunchi, gestul nostru este cunoscut până şi de către ultimul înger din cer”. Şi mai spune Arhiereul că tot ce facem, trebuie să facem cu bucurie, pentru că Dumnezeu ne vrea fericiţi. Iar exemplul în acest sens este specific stilului marelui duhovnic: chiar şi atunci când bei o cafea cu bucurie, îl faci bucuros pe Iisus. Însă mai presus de toate, ÎPS Justinian ne învaţă cumpătarea şi echilibrul în toate. Şi, spune el, să nu băgăm în seamă lucruri „paranormale”. Pentru că acestea ne pot clinti de pe calea cea dreaptă a credinţei. Şi dă chiar un exemplu în acest sens: chiar dacă îţi curg lacrimi sau transpiri în timpul rugăciunii nu le băga în seamă, că acestea te pot face să te mândreşti, să te crezi mai bun decât ceilalţi, că eşti privilegiat. Pentru că acestea pot fi ispite. Chiar în vieţile sfinţilor sunt exemple cu îngeri care se rugau şi cântau cot la cot cu călugării, care în cele din urmă se dovedeau că erau ispite de la necuratul. ÎPS Justinian ne învaţă că orice s-ar întâmpla, să ne continuăm rugăciunea. Şi are şi pentru asta o pildă: un preot se plângea duhovnicului că nu înţelege nimic când citeşte Psaltirea, însă acesta l-a sfătuit să continue, pentru că dracii ştiu ce citeşte el şi se tem! ÎPS Justinian spune că reuşita în viaţă depinde de felul în care priveşti lucrurile. Pentru că atunci când te conduci după gânduri şi fapte bune, viaţa n-are cum să nu se schimbe-n bine. Iar punctul de vedere depinde de unghiul în care te situezi. Este ca şi în întâmplarea sa de la Rohia, când se construia Casa cu Paraclis. El s-a mirat că muncitorii aduceau lemne de departe, în condiţiile în care văzuse lângă poartă un copac drept, extrem de frumos. Însă când s-a apropiat de el, a văzut că pe cealaltă parte, copacul era de fapt strâmb. Deci, contează din ce perspectivă priveşti lucrurile! Însă la baza tuturor lucrurilor trebuie să stea credinţa, că apoi vin toate, inclusiv demnitatea. Pentru că „demnitatea înseamnă mândria de a fi fiii lui Dumnezeu”. Dar în acelaşi timp „omul este din lut şi de aceea trădează”. Şi cu toate astea, Arhiepiscopul nu şi-a pierdut încrederea şi dragostea pentru oameni, cu toate că în peste 70 de ani de când este călugăr a văzut omul şi cu toate relele lui posibile. Însă, spune că faptele rele sunt „accidente”, care nu-l definesc pe om. Şi cel mai bun exemplu că ÎPS Justinian are mai multă încredere în noi, decât probabil noi înşine, este o explicaţie pe care am auzit-o de la unul din diaconii de la Episcopie. Mulţi dintre noi l-am auzit pe ÎPS Justinian spunând că oamenii sunt sfinţi, iar la prima vedere pare un fel de încurajare menită să te facă să gândeşti ceva de genul: „dacă Arhiereul mă creditează cu atâta încredere, ar trebui să mă ruşinez şi chiar să încerc să fiu mai bun pentru a nu-l dezamăgi”. Însă Arhiepiscopul Justinian chiar are încredere în oameni, îi iubeşte şi crede în sfinţenia lor. Pentru că sfinţenia este explicată de multe ori prin „triumful binelui asupra răului”. La un moment dat, unul dintre diaconi l-a întrebat: cum se face că ne spuneţi nouă şi altor oameni: sunteţi sfinţi? Că noi nu suntem sfinţi! Iar la această nedumerire, ÎPS Justinian a dat o explicaţie care lasă cu gura căscată. I-a spus, „hai să o luăm la concret. Câte ore are ziua?”. 24, i-a răspuns. În cele 24 de ore ce faci? - Mă trezesc, merg la lucru, mai muncesc ceva pe acasă, stau cu familia şi iar e seară. Bun, a zis părintele, şi din cele 24 de ore, fă un calcul şi spune-mi câte ore păcătuieşti încontinuu? Cât te enervezi, cât gândeşti lucruri care nu-i plac lui Dumnezeu, cât faci lucruri de care nu eşti mândru? Că în rest faci şi lucruri bune, te rogi, lucrezi, acorzi atenţie familiei, îţi educi copilul, vorbeşti frumos cu soţia etc. Diaconul a răspuns şocat, că nu se aştepta să i se ceară să contabilizeze în timp momentele în care păcătuieşte, iar pentru a ieşi din încurcătură a răspuns „2 – 3 ore? Nu ştiu!”. Moment în care Arhiepiscopul a concluzionat: - dacă păcătuieşti 2 ore din 24 de ore, rămân 22 de ore în care faci lucruri pe placul şi spre slava lui Dumnezeu. Şi cum 22 de ore înseamnă mai mult decât 2 ore, înseamnă că la tine predomină faptele bune, starea de sfinţenie, deci...eşti sfânt! Aşa este ÎPS Justinian, abordează problemele cât se poate de direct şi tranşant, oferind explicaţii şi pilde de o valoare extraordinară. De exemplu, la un moment dat citisem într-una dintre cărţile sale că „oamenii sunt ca munţii care se învecinează cu prăpăstiile”. Am avut ocazia să-l întreb la ce s-a referit când a spus asta, nu de alta, dar numai pe această frază se poate purta o discuţie ore întregi. Iar explicaţia a venit cât se poate de firesc şi natural: simplu, că omul e un munte care are şi suişuri şi coborâşuri. Dar ÎPS Justinian ne învaţă şi că de multe ori trebuie să lăsăm inexplicabilul aşa cum este, ca şi în momentele de rugăciune. Şi spunând că, dacă ne curg lacrimi sau transpirăm, sunt de fapt „reacţii fizice inexplicabile”. Pentru că atunci „când ne rugăm, Dumnezeu e în faţa noastră, atunci şi ultimul înger din cer ştie că ne-am pus în genunchi”. Şi, vorbind despre lucrurile pe care nu le putem cuprinde, a venit cu un alt exemplu: Fericitul Augustin vroia să scrie o carte despre Dumnezeu. Şi se tot frământa că nu ştia cum să înceapă. Şi, neavând inspiraţie, a ieşit să se plimbe. Şi a întâlnit pe plajă un copil care făcuse o groapă în nisip şi cu o scoică aducea apă din mare. Când l-a întrebat ce face, copilul a răspuns că vrea să sece marea şi să o mute în groapa lui. Şi atunci şi-a dat seama Fericitul Augustin că de fapt mesajul era pentru el, care vroia să înţeleagă tainele lui Dumnezeu. Echilibrul este o constantă care-l caracterizează pe ÎPS Justinian. Iar acest lucru se vede şi din distincţia pe care o face între smerenie şi mândrie. El ne învaţă că nu-i bine să ne negăm darurile din smerenie, ci să le conştientizăm şi să ne bucurăm de ele. „Una este bucuria şi alta e mândria. Bucuria ne ajută să le preţuim, dar trebuie să le conştientizăm că sunt toate daruri de la Dumnezeu”. Şi are şi pentru asta o poveste: a venit la el un grup de călugări şi la plecare unul a rămas şi i-a spus că-i măcinat de păcatul mândriei. Ierarhul s-a mirat în gând cum poate fi acela măcinat de păcatul mândriei, pentru că era „mic, slab şi urâţel”. Şi când i-a cerut să explice, călugărul i-a spus că i-a dat Dumnezeu ochi frumoşi, văz, auz, dar el n-a făcut nimic pentru ele, ca să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru daruri. Înţelepciunea Arhiepiscopului Justinian se vede din gesturi cât se poate de mărunte, semn că nimic din ce face sau spune nu este întâmplător. De exemplu, un preot mi-a povestit că la un moment dat, doctoriţa oftalmolog care vine periodic la ÎPS Justinian i-a cerut cartea „Scrisori” şi i-a adus-o. Şi când i-a dat-o, i-a spus doctoriţei să i-o aducă înapoi în două săptămâni. Preotul mărturiseşte că în acel moment nu l-a înţeles, şi chiar i-a fost ruşine că unui doctor atât de apropiat i-a cerut cartea înapoi, întrebându-se chiar „oare de ce se zgârceşte la o carte?”, ştiind că mai are şi alte exemplare. Ei bine, după două săptămâni, doctoriţa se întoarce cu cartea, iar Înaltpreasfinţitul îi spune: acum pot să ţi-o dăruiesc! Şi începe să-i scrie o dedicaţie. - Dacă ţi-aş fi spus acum două săptămâni că ţi-o dăruiesc, ai fi pus-o într-un raft şi ai fi uitat de ea, a adăugat ÎPS Justinian. Arhiepiscopul Justinian spune şi că unele lucruri frumoase trebuie să rămână la stadiul de poveşti. Pentru că în felul acesta le apreciem mai mult şi le extindem valoarea. Şi are şi pentru asta un exemplu. Exemplul lui Iosif Mărturisitorul, singurul sfânt al Maramureşului canonizat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Bineînţeles că în momentul întocmirii dosarului pentru canonizare, că propunerea a venit din partea ÎPS Justinian, au ieşit la iveală indicii unde ar putea fi îngropat Sf. Iosif Mărturisitorul. Însă ÎPS Justinian spune că este mai bine să nu se facă săpături în acest sens, nu din cauza unei dezamăgiri în cazul unui eşec, ci pentru că în felul acesta apreciem mai mult cimitirele Maramureşului, care sunt pline de oameni sfinţi, care au trăit respectând cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că, negăsindu-se moaştele lui Iosif Mărturisitorul, ne putem imagina că acesta ar putea fi oriunde în Maramureş, iar pentru asta călcăm cu sfială pe aceste locuri binecuvântate. Nu de alta, dar sunt locuri în care se simte urma pasului lui Dumnezeu. Iar Arhiepiscopul Justinian a ştiut dintotdeauna să ne arate urma pasului lui Dumnezeu în Nordul României. Acestea sunt doar câteva dintre motivele pentru care s-a născut această carte, chiar dacă întâlnirile au fost mereu cu caracter privat. Însă, după primele discuţii, am realizat că o trăsătură aparte a ÎPS Justinian este că vorbeşte cu fiecare om ca şi cum ar vorbi cu o mulţime, şi spune predicile în faţa oamenilor ca şi cum ar vorbi cu unul singur. Aşa că, de foarte multe ori am luat reportofonul cu mine, mai mult din dorinţa de a avea o arhivă personală cu spusele „Înaltului”. Dar am conştientizat că ar fi un gest egoist să ţin doar pentru mine învăţături atât de preţioase, pentru că acestea i-ar putea întări în credinţă şi pe alţii. Aşa că am făcut o selecţie cu cele mai importante discuţii pe care le-am purtat cu Arhiepiscopul nostru, cu menţiunea că toate acestea au un caracter inedit, nemaivăzând lumina tiparului. Doamne ajută! (Mircea Crişan) Preluat de la Gazeta de Maramureș.

Gazeta de Maramureș (2 septembrie 2014): Sfinţii de lângă noi, un Pateric contemporan

Sociolog la Muzeul Ţăranului Român, scriitorul buzoian Ciprian Voicilă a publicat recent un nou volum dedicat oamenilor deosebiţi pe care i-a întâlnit în perimetrul bisericii. „Sfinţii de lângă noi. Portrete. Amintiri. Reflecţii”, volum apărut la Editura Areopag din Bucureşti, cuprinde „exemple adevărate de oameni ai lui Dumnezeu, ascunşi uneori în cei mai «ciudaţi şi necăjiţi oameni»”. „Un puzzle încântător de eseistică urbană, file de pateric contemporan, exerciţii de admiraţie şi uluitoare minuni. O carte ca o şezătoare de suflet, cu întâmplări din vremea de azi, care, oricum ar fi ea, este vremea mântuirii noastre. Scrisă într-un stil cald, familiar, lipsită de metafore fără rost şi zorzoane lingvistice, cartea se aşază într-un firesc al veşniciei de zi cu zi. În deruta generalizată a lumii de astăzi, Ciprian Voicilă ne împărtăşeşte ce a auzit, a văzut şi a simţit… Cartea aceasta este ca o floare pe caldarâmul unei lumii agitate. Cine se va opri, o va vedea! Miracole se întâmplă întotdeauna lângă noi.” Aşa descrie Laurenţiu Dumitru cea mai nouă carte a scriitorului Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Ţăranului Român. Aşa cum autorul mărturiseşte: „Oamenii despre care am scris în această carte au ceva în comun: i-am întâlnit în perimetrul sacru al bisericii. Pentru mine, unii sunt deja sfinţi - părintele Justin Pârvu sau maica Paisia. Alţii merg pe calea sfinţeniei - monahul Proclu, părintele Macarie de la Schitul Muntioru, Înalt Preasfinţitul Justinian Chira sau G. cel Nebun pentru Hristos. Iar alţii sunt eroi: Gheorghe Jijie, Marcel Petrişor. În timp ce tânărul Stelian, fostul Cedry2k, a descoperit destul de recent calea Adevărului dar, dacă va merge pe ea, ar putea deveni un reper pentru cei din generaţia sa. Am simţit imboldul interior de a scrie, fie şi în treacăt, şi despre experienţa întâlnirii unui matur cu copiii, dar şi despre starea perpetuă de a fi copil. Am scris despre prietenie, punctând câteva repere culturale, pentru că prietenia este o întâlnire decisivă, o experienţă inegalabilă, unică pe care o descoperim cu precădere în adolescenţă şi care ne marchează pentru totdeauna. Cum altfel devenim oameni dacă nu prin întâlnirea cu un om, cu o carte, cu Dumnezeu? Eroii cărţii mele sunt autentici, vii, exemplari. Au un ideal clar. Caracterul lor atipic se profilează pe un fundal al României de astăzi care devine din ce în ce mai pregnant, mai agasant, mai contrafăcut. De aceea am simţit nevoia ca, în anexele cărţii, să mă refer la câteva probleme care ne stau în faţă ca o ameninţare şi care tind să ne transforme viaţa în opusul ei: manipularea, standardizarea, dependenţa de televizor, sexismul, asaltul noilor minorităţi, macdonaldizarea vieţii şi a morţii, simulacrele care ni se oferă ca modele, consumerismul, costurile vieţii trăite între betoane. Anexele sunt contrapunctul, antiteza cărţii propriu-zise. Ele sunt, de fapt, partea a doua a volumului de faţă. Și cele două părţi trebuie citite împreună: Oameni admirabili... într-o lume pe dos”. „Am scris această carte pentru că am simţit nevoia stringentă de a le reaminti semenilor mei cât de important, de vital, ne este aproapele pentru propria noastră salvare. Un adevăr fundamental, din păcate uitat sau cu totul ignorat, despre om şi despre corabia mântuirii noastre, Biserica: ne mântuim doar ca mădulare ale Trupului lui Hristos, numai împreună. Noi toţi, cei botezaţi, în comuniune unii cu ceilalţi, suntem Biserica. Criteriul ultim după care ne recunoaştem între noi şi suntem recunoscuţi de cei din afara Bisericii este dragostea. Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 34-35)”.(Ciprian Voicilă) Sursa aici.

Evenimentul Zilei ( din 17 martie 2014) despre „Sfinții de lângă noi”

Ultima carte a lui Ciprian Voicilă adună o serie de episoade excepţionale cu câteva dintre fi gurile cele mai luminoase ale ortodoxiei româneşti. O citeşti cu încântarea unui copil ce descoperă zecile de culori dintr-un caleidoscop. Aşa descrie Maica Ecaterina Fermo noul volum al lui Ciprian Voicilă "Sfinţii de lângă noi", apărut recent la Editura Areopag şi care va fi lansată la Teatrul Luceafărul din Iaşi, miercuri 19 martie, ora 19, împreună cu volumul "Avva Justin Pârvu – Mărturii. Amintiri. Minuni", în cadrul unei conferinţe cu intrare liberă susţinute de autor şi Danion Vasile despre Stareţul de la Petru Vodă şi Sfinţii Închisorilor. În caleidoscopul său, Ciprian Voicilă a adunat întâmplări personale legate de câteva dintre cele mai luminoase figuri ale ortodoxiei româneşti. Iată un episod inedit despre Părintele Justin Pârvu: "Prin 2007-2008, Ionuţ a ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Petru Vodă. A ţinut neapărat să intre în chilia părintelui şi să vorbească cu sfinţia sa. La Petru Vodă a regăsit două fete, pe care le cunoştea din vedere. Acestea erau însoţite de prietenii lor, doi arabi. Ionuţ le-a propus să intre împreună la părinte, să primească un cuvânt de folos. (...) Când au pătruns în chilia părintelui, nu mică le-a fost mirarea când sfinţia sa le-a zis, fiecăruia, pe nume. Dar ce miraţi au fost – aproape înfricoşaţi – cei doi tineri arabi când părintele le-a rostit numele: Naşpan şi Sale. Părintele le-a ţinut tuturor un cuvânt de folos, îndemnându- i – printre altele – să citească Paraclisul Maicii Domnului. În acest timp, una dintre fete a început să plângă. Înainte de a ieşi pe uşă, fata a ţinut să îi mulţumească părintelui şi l-a asigurat că o să îi urmeze întru totul sfatul. Ce se întâmplase? Misterul a fost elucidat mai târziu, când, reîntâlnindu-se cu fata respectivă, Ionuţ a aflat că la acea întâlnire impresionantă, în timp ce toţi ceilalţi ascultau cuvintele de folos, doar ea auzea cu totul şi cu totul altceva: părintele o sfătuia să nu avorteze copilul pe care îl purta în pântece – era copilul unuia dintre cei doi arabi. Fata a urmat sfatul sfinţiei sale şi a născut, mai târziu, copilul". Sau o întâmplare, despre Justinian Chira, bătrânul Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului, cel care l-a adăpostit şi l-a ocrotit pe Nicolae Steinhardt. "Înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere, ne-am ridicat de pe scaune, ca să facem o fotografie împreună. Lângă Înalt Preasfinţitul Justinian a nimerit un prieten de-al meu. Nu ştiu cum arhiereul l-a atins, involuntar, în dreptul plexului solar, şi atunci s-a întors spre acesta şi ia spus: - Tu ai fost un mare păcătos! Prietenul meu se întorsese de curând la Hristos venind din lumea drogurilor şi a desfrânării. (Adrian Pătrușcă)

Arhiereul veghează la Rohia - din cartea „Sfinții de lângă noi”

Când spui Mănăstirea Rohia, spui Nicolae Steinhardt. În adolescenţă, descoperisem Jurnalul fericirii, prima carte de memorialistică a închisorilor citită, din care aflasem despre pătimirile eroilor şi sfinţilor anticomunişti. Era un timp minunat, în care mă îndrăgostisem de constelaţia Generaţiei Criterion şi de sateliţii săi, mai mult sau mai puţin apropiaţi. Citisem mai întâi cartea de articole şi interviuri Între Dumnezeu şi neamul meu, cu şi despre Ţuţea. Petre Ţuţea mi se părea un intelectual creştin şi un erou magnific. În viaţă, cele două tipuri umane – eroul şi intelectualul – de obicei se exclud. Iată că Petre Ţuţea ieşea din tiparele comune. Coborâse cultura de pe soclul ei preţios, uneori snob de‑a dreptul, şi o transformase într‑un mod de a fi. Iar cultura aceasta avea, pentru el, un ax interior: pe Iisus Hristos. Ţuţea suferise pentru filosofia sa, pentru Weltanschauungul său. Îşi plătise viziunea despre lume şi viaţă cu treisprezece ani de temniţă grea. Aflasem că Ţuţea a fost bun prieten cu Cioran, un personaj situat la antipod. Am citit, în consecinţă, mai întâi Silogismele Amărăciunii şi am constatat că Cioran nu era nicidecum un ateu. Fiu de preot din Răşinari, Cioran se afla într‑o luptă continuă cu Demiurgul. Îşi trăia angoasele metafizice la înălţimi îngrijorătoare. În volumul de convorbiri, mărturiseşte că timp de şapte ani a suferit de insomnie. În perioada în care fusese profesor de filosofie la Braşov, decisese să nu mai vorbească decât cu Dostoievski şi Shakespeare. Aceştia doi surprinseseră în opera lor suferinţa şi tragismul condiţiei umane, întreaga lor operă provenind din aceste izvoare. Prin urmare, doar cu ei doi merita să dialoghezi. Într‑o zi, se apropie de profesorul de filosofie Emil Cioran un coleg, care avea chef de oareşicare conversaţie. Cioran se întoarce spre el şi îl întreabă: ‑ Cine eşti, Shakespeare sau Dostoievski? Şi pentru că, din întâmplare, nu era niciunul dintre ei, a refuzat să vorbească cu el. Am simţit permanent în Cioran un om şi un gânditor autentic. Un filosof care, toată existenţa sa, a avut grijă să trăiască la periferia sistemului. Cu excepţia scurtei perioade de profesorat de la Braşov, Cioran a trăit continuu din burse, refuzând postura de angajat al vreunei instituţii. La Paris, trecut bine de patruzeci de ani, mânca la cantina studenţilor. Peste ani, aveam să descopăr o însemnare în revista Vatra Românească, din care am aflat că Cioran, la sfârşitul vieţii, s‑a împăcat cu Dumnezeu: s‑a spovedit şi s‑a împărtăşit înainte de obştescul său sfârşit. Acest mic‑mare amănunt mi‑a fost confirmat de un preot din Bucureşti, care mi‑a povestit că, în ultimii lui ani de viaţă, Cioran nu mai primea pe nimeni în mansarda sa de pe Rue Avenue, cu excepţia preoţilor ortodocşi. Au urmat alte descoperiri livreşti: romanele şi cărţile savante ale lui Mircea Eliade, eseistica lui Constantin Noica, romanele lui Mihail Sebastian, cursurile de metafizică, istoria logicii şi filosofia religiei, ţinute la Universitatea Bucureşti de Nae Ionescu. Eliade mi se părea un erou modern prin lupta sa acerbă cu timpul şi prin efortul de a asimila domenii întregi ale spiritului. Idealul său existenţial era cel renascentist, de homo universalis. Noica îşi asumase sarcina de a scoate la lumină straturile filosofice ale limbii române, dezvoltând o viziune filosofică românească. Profesorul Nae Ionescu, prin pedagogia sa negativă, prin exerciţiile de dezvăţare, prin exemplul unei gândiri care se desfăşoară pe cont propriu, era centrul care generase toată această generaţie trăiristă. Nae – cum îi spuneau ei, cu familiaritate şi admiraţie – era mai fascinant decât toţi emulii săi la un loc. În această galerie, Steinhardt îşi avea locul său precis. Scrisese chiar o carte, În genul... tinerilor, în care imita stilul literar al colegilor săi de generaţie. Scrisul său denota vioiciune, inteligenţă, optimism. Jurnalul fericirii este un antidot eficace în perioadele de depresie, de dezgust existenţial. Arestat în lotul Noica‑Pillat, în iadul puşcăriilor comuniste unde mulţi şi‑au găsit sfârşitul, Steinhardt L‑a cunoscut pe Hristos şi a trecut de la moarte la viaţă, botezându‑se ortodox. Jurnalul îmi pare a fi un puzzle dintr‑o Românie crepusculară, dar care conţine întâmplări exemplare, sfaturi practice, portrete de sfinţi şi eroi. Este viu, tocmai pentru că e fragmentar. E scris aşa cum îi vin omului gândurile. Fără sistem, fără supremaţia raţiunii, care pune o ordine rece în întâmplări. Steinhardt, pentru mine, nu mai era de găsit în carne şi oase pe pământul acesta. Aş fi putut să îl întâlnesc, în schimb, pe omul care l‑a ajutat să se retragă din vâltoarea lumii la Mănăstirea Rohia. Înalt Preasfinţitul Justinian Chira, un apropiat al intelectualilor incomozi pentru sistemul comunist, ca Noica sau Ioan Alexandru. Citisem cu viu interes cărţile lui Bogdan Eduard. Îmi rămăsese în memorie episodul în care într‑o noapte vin securiştii să îl aresteze pe Justinian şi nu pot trece de un zid de aer care se interpune între ei şi el. În 2013, s‑a ivit şi prilejul să îl văd faţă către faţă. L‑am însoţit pe Danion la unele conferinţe despre sfinţii închisorilor şi despre Sfântul Iov din Uglea (un mărturisitor român, după tată, canonizat în data de 18 septembrie 2008), conferinţe care au avut loc în Baia Mare, Sighet şi Satu Mare. Ne‑am pornit cu o maşină mică, un Peugeot, spre Rohia. Privirea mea se hrănea, hămesită, din priveliştile punctate cu dealuri, coline împădurite şi case ţărăneşti, rămase ca nişte vestigii dintr‑un timp revolut. Ca şi cum România creştină, arhaică, profundă s‑ar fi retras într‑o mişcare de reflux din graniţele ei ştiute şi s‑ar fi statornicit acolo, în Ţara Lăpuşului. Am urcat spre mănăstire pe un drum spiralat, drumul fiind flancat de pădurea de stejari şi fagi peste care se instaurase din plin toamna. Un covor pastelat, galben‑rubiniu, roşu‑violaceu, negru‑cenuşiu învăluise pământul. Înainte de a intra la Înalt Preasfinţitul, am admirat casa smerită în care vieţuieşte, care mai păstrează aroma casei tradiţionale româneşti. După câteva minute de aşteptare, în camera de oaspeţi a pătruns arhiereul. M‑au uimit mai întâi ochii săi luminoşi. Lumina se revărsa ardentă spre noi, dintr‑o sursă nevăzută nouă, profanilor. Apoi am privit prin preajmă, la pereţii înţesaţi cu cărţi. Cu aviditate, pentru că iubesc pătimaş cărţile. Îmi place să le simt mirosul, textura, personalitatea fiecăreia. Aşa cum îmi place să mă iluzionez că undeva, printre rânduri, stau pitulate adevăruri care abia aşteaptă să fie descoperite. „Un rugător”, mi s‑au confesat ochii arhiereului. „Un intelectual”, i‑au completat portretul interior cărţile preţioase, strânse cu sârg de‑a lungul celor 92 de ani ai săi, aşezate cu mare atenţie în rafturile străvechi de bibliotecă. Dar asta n‑a fost tot. Venisem la Înalt Preasfinţitul Justinian Chira cu gândul expres de a‑i cere binecuvântarea ca să scriu în continuare spre slava lui Dumnezeu. Anii pierduţi printre fantasmele intelectualismului, clipele jertfite culturii de dragul culturii, eul gonflat prin abundenţa informaţiilor necesare dar nu şi suficiente pentru izbăvirea lui, curiozitatea care răscoleşte ca o babă oarbă prin sipetul unde stau zăvorâte tainele lumii – toate mi se păreau năzăriri ale firii, în căutarea sinuoasă a adevărului, pe care le lăsasem în urmă. Mă hotărâsem să le fac pe toate pentru Dumnezeu: să gândesc, să scriu, să vorbesc, să respir, să admir, să înving, să mă las înfrânt, să urăsc de moarte păcatul, să caut frumosul bine camuflat în urâciunea zilnică, să iert de şaptezeci de ori câte şapte, să pun între paranteze dorinţa polimorfă de a căuta plăcerea şi de a evita constant orice suferinţă, să amân momentul răzbunării până când orice umbră de dorinţă de răzbunare se va evapora de la sine, să nu mă mai rog pentru mine, ci întotdeauna pentru ceilalţi. Iar dacă trăiesc, pentru Dumnezeu să trăiesc, şi, dacă voi muri, pentru El să mor. I‑am cerut, aşadar, Înalt Preasfinţitului Justinian binecuvântarea de a scrie, iar sfinţia sa mi‑a dat‑o grabnic, tare şi răspicat: ‑ Să nu te opreşti! Dar asta n‑a fost tot. Ne‑a vorbit despre omul‑microcosmos, care cuprinde în el şi mineralul şi vegetalul şi animalul, dar care le transcende pe toate prin conştiinţa pe care a sădit‑o Dumnezeu în el. Auzindu‑l, mi‑am recăpătat încrederea în om. Fiecare fiinţă are ascunse în ea potenţialităţi nebănuite, prin care poate deveni cu adevărat bună. Ştiam că lumea este creaţia lui Dumnezeu şi că El o ţine permanent în existenţă. Dar, în sinea mea, pe acest adevăr simplu şi fundamental se depusese în straturi cenuşa neîncrederii în om şi în lumea sa de artefact. Arhiereul de la Rohia le spune adesea vizitatorilor: „Sunteţi sfinţi!”, spre stupoarea acestora. Le reaminteşte de cea mai înaltă chemare a lor: asemănarea cu Hristos. Am regăsit cu mare bucurie în Înalt Preasfinţitul Justinian legătura străveche dintre cult şi cultură, optimismul creştin, convingerea că lumea pe de‑a‑ntregul este bună. Fiecare clipă ce ni s‑a dat este de la Dumnezeu şi trebuie să Îi mulţumim pentru ea, ne învaţă el. Fiecare picătură de timp poate fi trăită în faţa lui Dumnezeu, devenind astfel rugăciune, comuniune cu Izvorul vieţii. Dacă mi s‑a născut în minte un cuget bun, este de la Dumnezeu. Dacă mi‑am revăzut un prieten după care a tânjit inima mea amar de vreme, întâlnirea e de la Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Să Îl vezi pe Dumnezeu în lucrurile mici, plăpânde, insignifiante înseamnă să Îl vezi peste tot. El este Cel ce oferă şi Cel ce Se oferă. Înalt Preasfințitul Justinian simţea încă din copilărie, că nu există loc în care să nu fie prezent Dumnezeu. Acest arhiereu îţi redă bucuria de a trăi, ca dar dumnezeiesc. Nu întâmplător Înalt Preasfinţitul s‑a născut în Duminica Tuturor Sfinţilor, o zi a bucuriei şi a învierii. Dar asta n‑a fost tot. Pe drumul spre Mănăstirea Rohia, mi‑a venit gândul să îi cer Înalt Preasfinţitului o dedicaţie pe o carte. Dar nu aveam la mine nicio carte scrisă de sfinţia sa. Tânărul care ne‑a ajutat să intrăm la el m‑a sfătuit să nu îi cer verbal dedicaţia. Fiind un apropiat al lui, ştia din experienţă că Dumnezeu i‑a dăruit harul de a citi gândurile oamenilor. După ce am discutat despre una, despre alta, când a apărut o pauză în discuţia noastră, m‑am hotărât să îi cer să ne scrie pe ceva o dedicaţie, mie şi soţiei mele, Angela. Cuvintele cererii îmi stăteau pe buze, gata să ţâşnească afară. Deodată văd că vlădica întinde mâna şi ia o iconiţă cu Maica Domnului şi începe să scrie ceva pe spate. Când termină de scris, mi‑o întinse şi îmi spuse: ‑ Uite, pentru soţia ta, Angela, binecuvântare arhierească! Ştiam că Înalt Preasfințitul Justinian are mare evlavie la Maica Domnului. Dânsul le recomandă credincioşilor să citească la vreme de încercare Paraclisul Maicii Domnului, acesta fiind un sprijin tare şi un prilej de mângâiere pentru orice suflet suferind sau scârbit. Sfatul său are rădăcini în experienţa sa bogată de viaţă. Tatăl său a trecut la Domnul, „a adormit” – cum spune el – în timp ce Justinian, copil fiind, citea Paraclisul. Maica Domnului, le spune el pelerinilor, este cea care ne acoperă permanent. Mărturiseşte cu convingere că toată viaţa sa s‑a desfăşurat sub ocrotirea Maicii Domnului. Dar asta n‑a fost tot. Înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere, ne‑am ridicat de pe scaune, ca să facem o fotografie împreună. Lângă Înalt Preasfinţitul Justinian a nimerit un prieten de‑al meu. Nu ştiu cum arhiereul l‑a atins, involuntar, în dreptul plexului solar, şi atunci s‑a întors spre acesta şi i‑a spus: ‑ Tu ai fost un mare păcătos! Prietenul meu se întorsese de curând la Hristos venind din lumea drogurilor şi a desfrânării. Cu un an în urmă se întâmplase ceva similar. Veniseră un reporter şi un cameraman de la o televiziune să îi ia Înalt Preasfințitului un interviu. În toiul interviului, Înaltul Justinian pune mâna pe unul dintre ei şi îl întreabă: „Dar tu ce religie ai?” Acela era adventist. Înainte de a ieşi pe uşă, Înalt Preasfinţitul ne‑a sărutat pe creştet pe fiecare, binecuvântându‑ne. Mi‑a spus şi mie: „O să mă rog pentru fetele tale, păcătosule!” (îl rugasem să se roage pentru soţia mea, Angela, şi pentru fiica noastră, Miriam, conştient fiind de puterea rugăciunii sale). Prietenului meu i‑a dat sfatul de a privi – se înţelegea, femeile – de la brâu în sus, fără ca acesta să îi fi mărturisit în prealabil nici cel mai mic gând despre lupta lui duhovnicească. Dar asta n‑a fost tot. Am cules cu evlavie şi interes o parte din învăţăturile şi sfaturile pe care Înalt Preasfinţitul le oferă apropiaţilor săi şi vi le împărtăşesc, la rândul meu, ca atare. El crede din toată inima că dragostea lui Dumnezeu pentru om covârşeşte păcatele pe care le putem face noi, oamenii. Nu putem noi păcătui cât poate Dumnezeu să ierte. Ne sfătuieşte ca, atunci când ne rugăm, să fim conştienţi că în faţa lui Dumnezeu suntem totdeauna slugi netrebnice. Trebuie să ne conştientizăm propria nimicnicie. Înalt Preasfinţitul Justinian ne recomandă să spunem Rugăciunea lui Iisus măcar de o sută de ori pe zi, având conştiinţa că suntem nimic în faţa lui Dumnezeu şi că tot ceea ce avem bun în noi de la El provine: gânduri bune, sentimente, inspiraţie. Tot ce este viaţă în noi de la Izvorul Vieţii provine. M‑a covârşit până la lacrimi un amănunt pe care l‑am aflat. Încă de pe vremea în care era vicar la Cluj, Înalt Preasfinţitul obişnuia să deschidă fereastra la miezul nopţii şi să se roage, îndreptat cu faţa spre oraş, pentru toţi oamenii. Pentru bolnavii care îşi dădeau duhul în mâinile lui Dumnezeu, pentru doctorii care le vegheau la căpătâi ultimele clipe de viaţă pământească, pentru poliţişti, pentru brutarii care preparau pâine pentru a doua zi, pentru cei aflaţi în închisori, pentru cei credincioşi şi pentru cei necredincioşi. Ne‑am pornit spre Baia Mare, nu înainte de a ne închina la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care se găseşte în Paraclisul Sfântul Ierarh Nicolae. Am aflat că prin 1940, icoana a supravieţuit unui incendiu iscat acolo. Şi nu înainte de a ne opri la mormântul monahului Nicolae Steinhardt şi a ne ruga o fărâmă de timp, cu capul sprijinit de crucea lui. Mă surprind adesea imaginându‑mi următoarea scenă: la miezul nopţii, un arhiereu vechi de zile deschide fereastra şi se roagă pentru noi toţi. Arhiereul veghează la Rohia. Arhiereul ne veghează somnul, de la Rohia. (Ciprian Voicilă, capitol din cartea Sfinții de lângă noi, Editura Areopag, 2014)

O declarație foarte importantă a IPS Justinian Chira, despre acordarea titlului de cetățean de onoare al orașului Baia Sprie Părintelui Justin Pârvu și despre Sfinții Închisorilor

„Nu cred că sunt în stare să vorbesc despre Părintele Justin Pârvu pentru că nu m-am întâlnit niciodată cu el. Însă, am ştiut unul de altul, şi mai mult decât atât, mi-a trimis mesaje că au venit oameni pe care i-a trimis la mine spunându-le „mergeţi şi la Justinian”. M-a apreciat şi pot să spun acelaşi lucru despre el. De aceea, spun că nu sunt în stare să vorbesc despre el, din moment ce nu ne-am întâlnit. Dar îi ştiu activitatea şi am citit ce a scris. Ştiu cât s-a luptat pentru a scoate la lumină adevărul despre mărturisitorii şi mucenicii din temniţele comuniste. Am vorbit şi cu alte ocazii despre cei care au suferit pentru credinţă în temniţele comuniste. S-a vorbit de subiect cu „acul scos”, dar eu am spus direct şi clar faptul că toţi cei care s-au jertfit şi au suferit acolo, sunt sfinţi! Chiar dacă nu sunt trecuţi în Sinaxar. Toţi care au murit în închisoare, şi care au murit nu numai în închisoare, toţi au dreptul să treacă din suferinţa de aici în rândul sfinţilor din Sinaxar. Sfinţii nu se fac printr-o declaraţie oficială. În biserica apuseană, aşa se fac sfinţii. Să mă ierte Domnul, acolo se formează un tribunal unde există avocatul diavolului, avocatul lui Dumnezeu, şi apoi se discută despre persoana respectivă şi se decide dacă este sau nu este sfântă. Aceasta e metoda bisericii apusene. Biserica Ortodoxă are altă metodă: nu declară pe cineva sfânt, până nu-l declară poporul, până nu-l consideră poporul că-i sfânt. Abia după ce poporul, adică ceata credincioşilor, te consideră că tu eşti un om care ai calităţi, care ai viaţă sfântă, abia apoi Biserica te recunoaşte. Dar, poporul te declară sfânt. Aceasta e metoda. Sfinţi sunt nenumăraţi. Că vor fi trecuţi în sinaxare peste un an, peste doi, peste zece, Dumnezeu va decide. Acesta va fi triumful lui Hristos. Dar pentru aceasta, noi trebuie să ne trudim toţi, noi toţi. Ca să creăm o atmosferă în care cel ce se naşte, cel ce pătimeşte pentru Hristos, poate fi trecut automat din rândul oamenilor păcătoşi în rândul sfinţilor. Asta fiecare poate şi trebuie s-o facă. Toţi aceştia care au pătimit în închisori au fost mielul de jertfă pentru iertarea păcatelor poporului român. Ei au fost aruncaţi în gura celor fără de Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele noastre, ale tuturor. Ei s-au jertfit pentru noi. Şi chiar dacă acuma se pune problema ca să fie trecuţi în rândul sfinţilor, ei nu trebuie să fie trecuţi în rândul sfinţilor. Ei sunt sfinţi, prin sacrificiul lor. Îi admir pe cei care se luptă să fie trecuţi din puşcării în Sinaxare, în rândul sfinţilor. Adică să fie şi oficial trecuţi, recunoscuţi, declaraţi sfinţi. Dar ei sunt, de fapt, sfinţi. Ei s-au sfinţit, s-au sanctificat. Se poate spune şi că tot poporul român este sfânt, pentru că tot poporul a suferit în 50 de ani de comunism. Dar au fost oameni care s-au evidenţiat prin suferinţă, prin felul cum au trăit, ce au făcut şi ce au lăsat în urmă, cum este şi Părintele Justin Pârvu. Justin Pârvu este unul dintre miile de martiri ai poporului român. Pot spune că în mod normal Părintele Justin Pârvu a primit recunoaşterea de cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie. Dar acest titlu de cetăţean de onoare trebuie privit ca un titlu de cetăţean de onoare acordat tuturor celor care au suferit la Baia Sprie şi chiar un titlu acordat pentru toţi cei care au suferit în comunism în toate puşcăriile din ţară! Baia Sprie face parte din Episcopia noastră şi mă bucur că Primăria şi Consiliul Local au răspuns în unanimitate la propunerea Gazetei de Maramureş, susţinută de mulţi oameni de seamă, de a-l face pe Justin Pârvu cetăţean de onoare”. † Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureşului şi Sătmarului Sursa: gazetademaramures.ro.

IPS JUSTINIAN, Arhiep.Maramureşului şi Sătmarului: Aceasta este viaţa mea