Împotriva confuziei terminologice întreținută de agenții corectitudinii politice (1)

„Dacă, după cum se spune, nazismul se fundamentează pe rasă și fascismul pe Stat, Mișcarea Legionară are dreptul să se revendice ca singura mistică creștină, o revoluție spirituală, ascetică și bărbătească, cum încă n-a cunoscut istoria Europei” (Mircea Eliade - „O revoluție creștină”, în Buna Vestire, nr. 100, 24 iunie 1937)

Arşavir Acterian- Jurnal

"Caz rar in cetatea literelor. Trei frati si tustrei cu darul scrisului!...", remarca Florin Faifer in textul sau introductiv la acest volum. E vorba despre cei trei Acterieni, Jeni, Arsavir si Haig. In plus, la fel ca sora lui, "fata greu de multumit", Arsavir Acterian a tinut toata viata un jurnal. Sau, mai precis, doua, separate de inaugurarea regimului comunist si de intervalul primei lui detentii politice si evocand doua epoci: Jurnalul unui lenes. 1929-1945 si Jurnalul lui Nastratin. 1958-1990. Anii nu sunt acoperiti decat in parte. Probabil ca autorul insusi a cenzurat orice notatie amintind de trecutul sau legionar, iar perioada de inchisoare ca membru al "lotului Noica-Pillat" este, fireste, absenta.

Dupa 1990, Arsavir Acterian si-a publicat fragmentar jurnalul in diverse volume si chiar in presa. Editura Humanitas reuneste majoritatea acestor fragmente, reconstituind in buna parte intregul. Cititorul are astfel la dispozitie cea mai completa editie a jurnalului lui Arsavir Acterian din cate s-au publicat pana acum. Si, poate, cea mai buna: cu necesare note de subsol, cu "personajele" in masura posibilului indentificate si cu un util indice de nume.

Jurnalul lui Arsavir Acterian este marturia unui intelectual onest, sensibil, generos, care si-a ratat probabil un destin cultural asemanator cu al colegilor sai de generatie, prezenti, de altfel, in carte: Eugen Ionescu, de care era aproape nedespartit in tinerete, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Tutea -- ca sa-i numim doar pe cei mai cunoscuti. Cititorul de azi va descoperi, inainte de orice, in aceste pagini doua lumi culturale, din doua epoci. Arsavir Acterian a facut parte din amandoua si le-a evocat cu talentul unui portretist.
cuvant de intampinare de Bedros Horasangian si Florin Faifer

Despre Nae Ionescu
„Vine Costică Fântâneru la mine. E furios că nu se scrie despre el. Mă amuză. Îl iau în balon pe chestia asta. Mergem la Nae Ionescu. Îşi începe cursul. Îşi bate joc de sisteme şi filozofii. Filozofia concretului. Fiecare începe cu el filozofia. Posibilă doar o comuniune, nu o colaborare. Nu facem de plăcere şi nici ca meserie filozofie, ci de groază, ca să ne ne situăm în univers, să ne răfuim cu existenţa, cu noi înşine. Chiar şi întrebarea noastră intră în întrebare (ca şi ridicolul). Filozofii au aflat puncte de vedere, nu de ajungere. Soluţii nu sunt. Toată filozofia nu serveşte la nimic, nu ne înaintează şi nu ne ajută cu nimic. Noi, în noi, proces de creaţie. Filozoful ştiinţific- băcan care vinde brânza altuia. Unul care continuă filozofia lui Descartes n-a adus nimic nou. Trebie o pornire de la tine, nu de la altul. Nae emoţionat, trist, vioi totuşi, de-o sinceritate şi de-o ironie necruţătoare, gânditor afirmând ineficienţa dialecticii. Dacă ar fi să cred într-un om, aş crede în el. Constat că mestecă exact ce mestec şi eu. Şi apoi, cine mai e în această Românie, în afară de Nae, în care poţi crede? Era Pârvan. E Iorga (în care au crezut şi cred unii, dar eu nu pot crede). Altul nu găsesc".


Despre Petre Ţuţea

11 ianuarie 1971. Îl întâlnesc pe Ţuţea Petre, posedat, mistuit de idei, care cu frenezie şi vehemenţă uneori, cu uluitoare memorie a citatelor invocate nespus de nimerit în focul unei demonstraţii, are întotdeauna ceva de spus. Când intervii, nu reţine parcă decât ceea ce foloseşte demonstraţiei sale, trecând peste rest ca şi cum nici n-ai fi spus ceva şi continuând cu nepotolită potopire monolgul său interior, căruia îi dă glas exploziv. Aşa să fi fost oare şi Socrate? Păcat că P. nu şi-a găsit încă un Platon sau poate l-a găsit şi nu-l ştiu eu. A depus la o editură un volum de Fragmente (titlul- după cum precizează el însuşi- inspirat din Holderlin). Scrisul lui de departe nu îl reprezinta îndeobşte. Un redactor de la România literară i-a imputat că face abuz de citate. P. îşi face din asta un titlu de glorie şi o dovadă de probitate intelectuală. Şi totuşi e ceva care stă în picioare în această obiecţie. Şi scrisul lui e prea împănat cu citate, iar toată strălucirea şi magia verbului său nu se transmit decât parţial în scris. Cu toate acestea, eseul său despre Filozofia nuanţelor reflectă parcă mai fidel scăpărarea sa verbală. Asta a fost impresia mea când mi-a citit eseul. Aş fi curios să văd dacă aceste pagini rezistă şi la o lectură a mea. Filozofia nuanţelor e inspirată întru câtva de la francezi, dar şi de la Simmel (după cum P. însuşi ne spune), făcând admirabile aplicaţii la geniul neamului românesc, reflectând nemăsurata dragoste de ţară a acestui geniu al elocuţiei.
Notez aici câteva mărturisiri făcute de P. în treacăt. A recitit Demonii lui Dostoievski şi părerea lui este că Proust, Gide, James Joyce, Malraux, Faulkner etc., toate culmile romanului modern, sunt epigoni ai lui Dostoievski, care, cu intuiţia lui departe şi adânc pătrunzătoare, vede mai limpede decât alţii".


Despre Mircea Vulcănescu

"1983 (fără data exactă).(...) Înclin să cred că, mai presus de orice efort de a închega o „operă”, Mircea Vulcănescu era preocupat de împlinirea sa spirituală, pentru ca, printr-o atare împlinire, să poată servi mai rodnic decât prin „cultură” şi printr-o „operă” pe semenii săi şi colectivitatea în mijlocul căreia- împreună cu care- să caute şi să găsească drumul desăvârşirii în duh şi în faptă, calea unei mântuiri de toate păcatele şi erorile care pândesc şi zbuciumă umanitatea în Istorie”.

Despre Eliade şi Noica
"7.I.1988. Eliade, ca şi Noica au avut cultul sacru al „Operei” şi în efortul lor tentacular de a realiza „opera magna” au fost nevoiţi (împinşi) să investigheze labirintul, în ale cărui ascunzişuri inabordabile s-au rătăcit. Ca să nu-şi piardă uzul raţiunii, ei au adoptat în ultimă instanţă jocul de-a încifrarea, de-a fantasticul. Eliade a speriat lumea cu credinţa sa şi o putere de muncă uriaşă (de uriaş supus morţii), iar filozoful-cu criptice formule sau formule lingvistice.
Amândoi au lăsat opere ce pot impresiona lumea, măreţe opere ce- din păcate- nu pot eluda moartea, acest inabordabil mister al existenţei".

Sacru şi profan într-o amintire a lui Mircea Eliade

În istoria religiilor, sacrul este definit de obicei in opoziţie cu profanul: sacrul este ceva ce se opune profanului. Mircea Eliade adoptă aceeaşi poziţie, stabilind ca elemente definitorii ale sacrului puterea, realitatea, perenitatea şi eficienţa acestuia. La acestea se adaugă transcendenţa şi exemplaritatea, capacitatea de a impune omului religios anumite norme si valori universale care-l fac sa-şi transgreseze limitele individualităţii sale . În mentalitatea arhaică opoziţia sacru - profan este inţeleasă ca o opozitie între real şi ireal. Spaţiul şi timpul sacru diferă calitativ de cel profan. Homo religiosus percepe spaţiul sacru ca fiind neomogen (“prezintă rupturi şi spărturi" în funcţie de semnificaţiile pe care acesta i le acordă). Spaţiul profan este neconsacrat, nu are o structură, o consistenţă, este amorf şi ireal. Conştiinţa religioasă distinge, de asemenea, între un timp sacru (acesta nu este nici omogen, nici continuu), un timp al sărbătorii (de obicei ciclic) şi un timp profan, durata temporala obişnuită, în care se înscriu actele lipsite de semnificaţie religioasă". Prin rit, omul religios face ,saltul" in timpul sacru. In acest fel ,redevenim contemporanii ispravilor pe care zeii le-au savirsit in illo tempore" . In volumul intii din Memorii, Mircea Eliade reda urmatoarea intimplare: ,Cred ca aveam patru sau cinci ani cind, atirnat de mina bunicului, am zarit, printre pantalonii si rochiile care inaintau agale, la caderea serii, pe Strada Mare, o fetita cam de virsta mea, purtata si ea de mina de un bunic. Ne-am privit amindoi, adinc, in ochi, si dupa ce-a trecut m-am intors s-o mai privesc, si am vazut ca intorsese capul si se oprise. Au trecut asa citeva clipe, pina ce bunicii ne-au tras pe fiecare dupa sine. Nu stiam ce se intimplase cu mine. Simteam doar ca se intimplase ceva extraordinar si hotaritor. Intr-adevar, chiar in seara aceea am descoperit ca mi-era destul sa evoc imaginea de pe Strada Mare, ca sa ma simt lunecind intr-o beatitudine nemaicunoscuta, pe care o puteam prelungi indefinit. In lunile care au urmat, evocam imaginea cel putin de citeva ori pe zi, mai ales inainte de a adormi. Simteam cum tot corpul se aduna intr-un fior cald, apoi incremeneste si, in clipa urmatoare, totul dispare in jurul meu; ramineam suspendat ca intr-un suspin nefiresc, prelungit la infinit. Ani de zile, imaginea fetitei de pe Strada Mare a fost ca un fel de talisman secret, caci imi ingaduia sa ma refugiez instantaneu in fragmentul acela de timp incomparabil. Nu i-am uitat niciodata figura: avea ochii cei mai mari pe care-i vazusem pina atunci, negri, cu pupilele enorme, acoperind aproape toata retina; fata palid bruna, parind poate si mai palida datorita buclelor negre care-i cadeau pe umeri. Era imbracata dupa moda copiilor din 1911-1912: bluza albastru-intunecat, fusta rosie. Multi ani dupa aceea, tresaream de cite ori zaream pe strada aceste doua culori impreuna,. Aceasta amintire contine toate caracteristicile unei hierofanii. In primul rind sacer-ul, numinos-ul pastreaza, in acest caz, cele doua particularitati ale sale definite de Rudolf Otto: este atit mysterium tremendum (taina infricosatoare), cit si mysterium fascinans (taina fascinanta). Amintirea are asupra lui Eliade un efect dublu: pe de o parte este o ,beatitudine nemaicunoscuta" pe care el reusea sa o prelungeasca la infinit, un rapt asemanator unui ,suspin nefiresc", iar pe de alta simte cum corpul i se contracta ,intr-un fior cald apoi incremeneste". In Sacrul Otto descrie starea de mysterium tremendum ca pe o teama, diferita de frica naturala, o teama pe care omul religios o poate simti la o intensitate maxima: ,Ea poate fi atit de puternica incit sa patrunda pina in maduva oaselor, sa faca parul maciuca si sa faca sa tremure tot corpul (.)". ,Beatitudinea nemai-cunoscuta" are la Otto drept corespondent calitatea sacrului de a fi ,ceva deosebit de atragator, de captivant" un sen-timent care pro-voaca in sufletul credinciosului pa-cea (hesychia) si incintarea. Timpul acestei amintiri este cali-tativ diferit de temporalitatea obis-nuita: poate fi prelungit indefinit si este folosit ca un refugiu: "Imaginea fetitei (.) imi ingaduia sa ma refugiez instantaneu in fragmentul acela de timp incomparabil". De asemenea, intregul scenariu al intilnirii cu fetita poate fi repetat de mai multe ori pe zi, in special seara inainte de a adormi. Ca orice ritual, el este capabil sa-l transporte instantaneu pe cel care il performeaza intr-un altfel de timp. Spatiul cotidian este eludat in momentul in care corpul incremeneste: "In clipa urmatoare totul dispare in jurul meu". Incremenirea trupului poate fi echivalata cu o moarte simbolica specifica riturilor de initiere. In acest joc nu lipsesc ,icoana" si ,rugaciunea". Imaginea fetitei de pe Strada Mare, prin faptul ca poate provoca trecerea spontana de la un anumit nivel de realitate la altul functioneaza ca o icoana perfecta: este o limita intre doua lumi, un prag. In acceptia lui Eliade, pragul pe de o parte desparte cele doua moduri de existenta - cel sacru si cel profan -, iar pe de alta este ,punctul paradoxal de comunicare dintre ele". In fine, rugaciunea este prezenta sub forma unui ,suspin nefiresc, prelungit la infinit", de care autorul se simtea suspendat. Pentru Eliade, experienta sacrului nu presupune in mod necesar credinta intr-o personificare a acestuia (Dumnezeu, zei, spirite). Constiinta umana apare ca ,rezultat al experientei sacrului, rezultatul impartirii ce se opereaza intre real si ireal" .Daca intilnirea de pe Strada Mare a fost perceputa de Eliade ca o experienta religioasa, daca experienta sacrului nu tine neaparat de anumite cadre dogmatice si daca ea sta la originea aparitiei constiintei, putem presupune ca aceasta intimplare echivaleaza cu momentul in care Eliade devine constient de sine, in sensul in care a descris el insusi aparitia constiintei. In conditiile desacralizarii lumii moderne, a camuflarii sacrului in profan, individul poate apela la o istorie personala care poate substitui un mit universal. Este interesant faptul ca aceasta credinta in rolul recuperator si tonifiant al unei amintiri sau reverii apare explicit si la Ioan Petru Culianu, discipolul lui Eliade. Dupa cum consemneaza ziaristul american Ted Anton in volumul Eros, magie si asasinarea profesorului Culianu, Culianu i-ar fi spus logodnicei sale la un moment dat: ,Trebuie sa ai un mit in viata, (.) o poveste pe care o descoperi si din care traiesti si la care revii in momentele cele mai intunecate ale existentei".