Marius Ianuș - De la Fracturism la Dumnezeu

Preluat de la yanush.wordpress.com. Rezumatul conferinţei ţinută la Biblioteca Bucovinei din Suceava. [Cum în sală era o fetiţă de opt ani, am fost nevoit să îmi autocenzurez anumite idei, comentarii şi expresii. Voi insera unele dintre ele în această relatare, între paranteze pătrate.] Ar trebui mai întâi să explic cum şi de ce a apărut Fracturismul. Într-o Românie cenuşie, în care un sistem cu nişte reguli fusese înlocuit cu alt sistem şi alte reguli peste noapte, în care erau lupte de stradă, o sărăcie cumplită, mafioţi, politicieni corupţi, procurori care se aruncau în cap de la balcon, un scriitor mic şi mustăcios de la Bucureşti se trezise, pe urmele unui anume Fukuiama, că „istoria s-a terminat”. Istoria, istoria literaturii, „totul” se termina cu el. Acest autor era unul dintre reprezentanţii optzecismului central, al celui lunedist. Lunediştii, dar şi mulţi alţi optzecişti din ţară se ocupaseră cu aglomerări de cuvinte colorate şi zgârie-nori de carton. Practic, ei s-au comportat mereu de parcă nu ar fi trăit în România, iar atunci când au dat nasul cu realitatea cruntă, au avut reacţii de copii răsfăţaţi. „De ce eu?”, pare să se întrebe un optzecist, „De ce să mă duc eu să predau la Budila?” Budila e un sătuc frumos aflat la cinsprezece kilometri de Braşov şi la patru kilometri de casa părinţilor mei. Dar cele poate treizeci de minute pe care le avea de făcut cu trenul până acolo i se păreau acestui optzecist obraznic un adevărat iad. La fel, ajuns profesor într-un sat superb din Maramureş, un alt coleg de generaţie al acestor răsfăţaţi s-a grăbit să proclame acel sat ca fiind „fără ieşire”. Cât despre optzeciştii aşa-zis „existenţialişti”, marea lor problemă existenţială e alcoolul. Fluvii de alcool, cuvinte goale şi „depresii” studiate inundă paginile pe care o critică semiotică şi zadarnică încearcă să le stoarcă de înţelesurile pe care nu le au. Acesta e contextul în care a apărut Fracturismul. Era vremea unei generaţii formate în „anii liberalizării ceauşiste”, o generaţie crescută în falsa fereastră de libertate a revistelor PIF, care se comportă de parcă s-ar fi născut în America. O generaţie profund inadaptată, de atunci şi până azi. Noi ne-am dat seama că suntem altceva. La ora naşterii „Manifestului Fracturist”, în 1998, eram vreo patru autori care făceam altceva. Trei basarabeni, Dumitru Iuda Crudu, Savatie Baştovoi, Mihail Vakulovski, şi cu mine. Că făceam altceva, măcar în anumită parte a scrierilor noastre – cazul lui Ştefan Baştovoi, actualul Părinte Savatie, cu „Cartea Războiului”, era mai mult decât evident. Ei veneau cu reflexe ale poeziei ruse, iar eu cu alte lecturi, mobilizatoare, cu caracter stângist. Manifestul Fracturist a fost scris în noaptea de 10 spre 11 septembrie, [când am fost bătuţi pe stradă]. De fapt, în dis-de-dimineaţa zilei de 11 septembrie. Această dată nu e întâmplătoare. Manifestul Fracturist a fost un gest de terorism literar. Cu câţiva ani înainte de atacul de la WTC, eu şi D. I. Crudu am lovit, ca două rachete soiuz, turnurile de carton ale literaturii optzeciste. Aceste turnuri s-au prăbuşit de îndată, iar lumea de pe margini a izbucnit în aplauze. Se pare că toţi se săturaseră de desenele animate şi mofturile de răzgâiaţi ale optzeciştilor. Toţi vroiau poezie adevărată. [Dar opresc comparaţia aici. Bine că acele turnuri optzeciste nu erau locuite şi nu au fost oameni care să se arunce în moarte de la înălţime, ca în acele scene cumplite de la WTC. Din păcate, în epocă am pedalat un pic cam mult pe această idee a „terorismului”. Am privit acei morţi cu o răceală de „anarhist”, considerând că „imperialiştii americani au primit ce au căutat în Quweit”. O opinie nedemnă de un creştin, pe care astăzi o regret. Atunci am scris, în „Ursul din containăr”: „Mama mea o să bage versurile mele / în manualele luptătorilor Al-Qaeda”. La foarte puţină vreme după ce am intrat în NATO aveam să trag roadele acestor vorbe şi ale „Manifestului Anarhist”. Vreme de aproape un an am fost terorizat prin urmărire. Mi se scotocea aproape în fiecare dimineaţă în maşină... Se poate spune că şi eu am primit ce am căutat. Acele versuri „teroriste” sunt mai mult decât regreatabile. Dumnezeu să mă ierte şi să aibă milă de sufletele celor care au murit în acea tragedie.] Am făcut Fracturismul şi el a avut succes. Un succes care se repercutează până azi. Din păcate, nu am ştiut atunci în ce direcţie să caut. I-am pus curentului literar acest nume pentru că trăiam într-o „fractură” istorică. (Mai există, totuşi, şi un motiv secundar, personal: eu am avut o fractură de femur cu ceva complicaţii, care mi-a marcat copilăria.) Îmi doream o literatură care să vorbească despre această lume, despre omul aflat în această lume. Am pornit la drum, deci, dintr-o perspectivă stângistă. „Omul e foarte important prin sine şi poate schimba ceva în lumea care, nu ştim exact de ce, e strâmbă.” Cam aşa gândeam. Eu nu mi-am dat seama atunci că trebuie să Îl punem pe Dumnezeu pe primul plan al vieţii noastre şi că trebuie să ne raportăm, înainte de toate, la El. Aşa totul se simplifică. Dumnezeu stăpâneşte lumea şi el ştie de ce are nevoie fiecare pentru mântuirea sufletului său. Dacă îl punem pe Dumnezeu pe primul loc al vieţii noastre, Îl lăsăm să lucreze în viaţa noastră. Şi înţelegem că omul, care e atât de expus diavolului, reuşeşte să facă şi el ceva bun doar cu ajutor de la Cel de sus. Eu trăiam într-o lume „intelectuală”. O lume a analogiei, a comparaţiei. O lume în care mintea ta produce tot felul de sisteme care sunt închipuite „alternative” sau „explicaţii” la sistemul realităţii. Dar prin aceste sisteme ale minţii nu ajungi la nimic. Îmi dădeam seama de asta de pe atunci, dar nu ştiam ce să pun în loc. Acum am descoperit drumul pe care poţi depăşi acest labirint al vorbelor goale şi poţi urca. El este drumul Rugăciunii. Diavolul ne-a smuls din grădina Raiului, dându-ne să muşcăm din fructul cunoaşterii binelui şi răului. Acest fruct ne-a „deschis” mintea, făcând-o un adevărat depozit de material radioactiv pentru diavol. Câţi nu se lasă prinşi de uneltirile celui rău! Câţi intelectuali! Câţi nu îşi umflă capul cu concepte şi idei pretins înţelepte, până ajung să nu mai fie în stare să spună un „Tatăl nostru”?! Câţi nu ajung atât de plini de vorbe goale şi de mândrie deşartă încât le e ruşine să mai calce într-o biserică! Când ajungem pe drumul către Dumnezeu, scăpăm de toate aceste deşertăciuni. Totul se limpezeşte. Nu am nevoie de nicio elucubraţie intelectuală ca să ştiu care e sensul vieţii. L-am aflat de la Sfântul Serafim din Sarov şi îl mărturiseşte propria mea experienţă: sensul vieţii noastre e să dobândim Duh Sfânt. Acesta se dobândeşte prin rugăciune şi post, prin participare la slujbele bisericii şi prin fapte bune. Dacă participi la o liturghie sau la un maslu de la început („Binecuvântată este Împărăţia”) până la sfârşit (când se miruieşte ultima dată) e imposibil să nu primeşti Darul Duhului Sfânt. O picătură de Duh Sfânt pe care o simţi aşezându-se în sufletul tău. La fel în rugăciune sau în post. Dacă le ţii mereu, creşti continuu. Sunt nenumărate trepte în rugăciune. Cei care practică Rugăciunea Inimii, de pildă, ajung la stări de bucurie nepământească şi la darul înainte-vederii. Sunt şi multe trepte în post, iar fiecare dintre ele aduce întărirea puterii duhovniceşti. Putem renunţa la carne, apoi la brânză, lapte şi ouă, apoi la ulei şi tot aşa. Sunt creştini care au ajuns să se hrănească doar de două-trei ori pe săptămână, cu Sfintele Taine, primite la liturghie. Părintele Ioanichie Bălan ne povesteşte despre un sihastru care trăia prin munţii noştri şi care ajunsese la această măsură. Sihastrul acesta era, potrivit mărturiilor strânse de Părintele Ioanichie Bălan, invizibil. Dacă se întâmpla să îl întâlnească oamenii, călugării de la Sihla sau Sihăstria se întreba cu ce a greşit de a fost descoperit de Dumnezeu oamenilor. Fusese, în anii de de după primul război mondial, episcop-vicar al Episcopiei Kievului şi fugise de persecuţia comunistă în România. Ivan/Ioan. Dar şi despre Sfântul Serafim din Sarov se spune că a petrecut o mie de zile şi o mie de nopţi pe o piatră, în rugăciune, fiind hrănit în tot acest timp de două vrăbiuţe. Prin post şi rugăciune putem dobândi mari puteri sufleteşti. Şi mai ales Duh Sfânt, uleiul din candelele celor cinci fecioare înţelepte. Trebuie să ne rezolvăm problema mântuirii în acastă viaţă. În pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, ajuns în Iad, bogatul nemilostiv îi cere Lui Dumnezeu să i-l trimită pe Lazăr, pe care îl vede în Rai, ca să-şi umezească degetul şi să-l atingă de buzele lui, ca să-i mai potolească durerea. Dar Domnul îi spune: „Între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.” (Luca 16, 26) Această parabolă ne-a fost lăsată de Domnul Hristos. Între Iad şi Rai e o prăpastie cu neputinţă de trecut. Catolicii spun că ar mai exista un loc intermediar, Purgatoriul, unde s-ar chinui o vreme cei cu păcate mai mici, dar această teorie nu poate fi argumentată prin Sfânta Evanghelie. De fiecare dată când vorbeşte despre Iad, Domnul Hristos vorbeşte despre acel loc ca despre ceva ireversibil. Aşa că să avem grijă. Trebuie să ne dobândim mântuirea cât suntem încă în viaţă. „Că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4). Cea mai mare tristeţe a mea e că nu îmi încep viaţa cu mintea de acum. M-am întors spre Dumnezeu şi încolţit de necazurile care m-au potopit din pricina păcatelor mele. Dacă aş avea optisprezece ani şi mintea de acum! Dar viaţa nu poate fi întoarsă din drum… Părinţii mei nu m-au dus la biserică. Ei fac parte dintr-o generaţie dinaintea celei optzeciste. Oameni profund debusolaţi şi profund marcaţi de comunism. Noi mergeam la biserică doar o dată pe an, de Paşte, ca să luăm lumină. Nici atunci nu intram în biserică. Ca mulţi alţii din generaţia mea, m-am întors spre Dumnezeu ajutat mai degrabă de rugăciunile bunicilor, de dincolo de mormânt. Dar, ca să nu o obosim prea tare pe domnişoara, care trebuie că are de făcut lecţii pentru mâine, vă invit să citiţi mai multe despre descoperirile mele duhovniceşti în volumul O noapte și o dimineață.

Inregistrarea video a conferintei „Criza lumii de azi” (Fagaras)

Inregistrarea audio a conferintei „Criza lumii de azi” (4. 12. 2013, Fagaras)

Organizatori: Asociația pentru Isihasm și Protopopiatul Făgăraș 1 Parteneri: www.mărturisim.ro și Editura Agaton Miercuri, 04 Decembrie 2013, ora 18.00, Protopopiatul Făgăraș. Invitat special: Părintele Mihai Andrei Aldea (Parohia Sfântul Daniil Sihastrul, București). Alți invitați: Ciprian Voicila (Sociolog, Muzeul Țăranului Român); Părintele Valentin Funieru (Parohia Dejani, Țara Făgărașului).

Ciprian Voicila - Un chip de marturisitoare: Nicoleta Nicolescu - fragment din cuvantul tinut la conferinta de la Iasi, dedicata Sfintilor Inchisorilor (19 martie 2013)

Am venit în fața dumneavoastră să evoc figura unei mucenice a lui Hristos și a neamului românesc: Nicoleta Nicolescu. Informațiile despre ea sunt disparate: le descoperim oarecum accidental în literatura memorialistică a celor care au trecut prin iadul închisorilor comuniste. Este nedrept că nimeni până acum nu s-a preocupat să îi scrie biografia. Despre ea doamna Sofia Cristescu Dinescu, un om care a cunoscut-o îndeaproape, mărturisea: ea a fost prototipul femeii luptătoare, capabilă să jertfească totul pentru Hristos și neamul românesc. Nicoleta Nicolescu s-a născut în 1912 la Craiova. În 1930 a fost admisă la Facultatea de Litere și Filosofie, din cadrul Universității București. În același an intră în Mișcarea Legionară. În 1933 Căpitanul o numește șefă a Cetățuilor, care erau -după cum știm- organizațiile legionare pentru femei. În 1936 devine consiliera personală a lui Corneliu Zelea Codreanu, ea având - până la moartea sa martirică survenită în 1938 - și funcția de curier. Încrederea pe care Căpitanul o avea în ea era atât de mare încât a stabilit ca în lipsa lui nimeni să nu ia nicio hotărâre fără să o consulte. În cadrul Cetățuilor Nicoleta Nicolescu le-a impus camaradelor sale o înaltă ținută morală și duhovnicească. Membrele Cetățuilor țineau post negru în fiecare vineri, mergeau la biserica Sântul Ilie Gorgani și se rugau pentru mântuirea neamului românesc. De la Nicoleta ne-au rămas puține cuvinte. Într-o circulară le scria surorilor sale de ideal: Și să vrem camarade să dăm țării acesteia o femeie mare, o femeie care nu șovăie, care călcându-se pe ea, închină tot: minte, inimă, voință neamului ei. Îndrăznește tot pentru el și moare pe redută cu gândul mereu înainte. Domnul Ilie Tudor, în cartea sa de memorialistică, De sub tăvălug, descrie întâlnirea emoționantă pe care a avut-o, copil fiind, cu Nicoleta Nicolescu. Domnul Ilie Tudor, la vârsta de 14 ani, alături de alți 15 copii orfani din Dolj ajung la București. 70 de copii strânși din toată țara aveau să fie crescuți pe strada Gutemberg nr. 3, de Căpitan, în spiritul dragostei de Dumnezeu și de neam. În scurt timp, își amintește domnul Ilie Tudor, după sosirea noastră la sediu, ne-am dus într-o sală lângă biserica Ilie-Gorgani unde am găsit alți vreo 60 de copii din toată țara. Majoritatea din Gorj, Mehedinți, Romanați și 7-8 moldoveni, ori din Ardeal. Era sala unei cantine. Ne-a luat în primire o fată. Înaltă, bine legată, întreaga ei făptură inspira încredere, puritate, hotărâre. Era Nicoleta Nicolescu, care se bucura, cum am constatat mai târziu, de o mare încredere din partea Căpitanului. - De-acum înainte eu sunt mama voastră! La început ne-a învățat cum să mâncăm. Cum se țin furculița, cuțitul. A început din primele zile inițierea devenirii noastre ca oameni, ca legionari, ca viitori mari și adevărați negustori români. La sfârșitul anului 1938, Nicoleta Nicolescu este arestată fără ca cineva să stabilească acuzațiile pentru care a fost arestată. Înainte de a fi ucisă a fost violată și torturată îndelung în beciurile Prefecturii Poliției capitalei. Sofia Cristescu, vechea sa prietenă, descrie într-un text autobiografic, Cetățui sfărâmate, sfârșitul ei cutremurător: Au dus-o cu o mașină în afara Bucureștiului și, trăgând pe dreapta, au împușcat-o. Au învelit-o într-o pătură și au pornit din nou mașina. Au dus-o la crematoriu. Au ars-o, însă Bunul Dumnezeu a făcut ca cenușa ei, ca de altfel și a unor băieți arși acolo (echipa lui Miti Dumitrescu) să fie pusă în loc sigur de un suflet de creștin. El scrisese pe eticheta pusă în urnă: Necunoscută adusă în noaptea de 10 iulie din ordinul Siguranței. Pentru că ne întrebam dacă este cenușa ei cu adevărat, Bunul Dumnezeu a făcut ca atunci când am răsturnat borcanul într-un săcușor de pânză verde și l-am legat cu tricolor, să sune ceva: erau înșirate pe un ac de siguranță o iconiță cu Maica Domnului și una cu Sfântul Nicolae, pe care le purta prinse dedesubt și care erau acum corojite, dar destul de clare. După alte mărturii înainte de a muri Nicoletei torționarii i-au tăiat cu bestialitate sânii. Trupul sfârtecat i-a fost aruncat într-un sac, iar când sacul a fost aruncat în cuptorul numărul 1 al crematoriului s-au auzit ieșind din el urlete cumplite de durere. Torționarii au aruncat-o în crematoriu de vie. Un bun prieten, Eleodor Enăchescu, mi-a povestit că în 1956 urna a fost dusă la o biserică din Predeal unde au fost reînhumați o parte din marile căpetenii legionare. Urna a fost ascunsă în piciorul mesei de altar. Potrivit unei note informative de la securitate, acest lucru s-a aflat, securitatea a luat-o de acolo si nu se mai știe ce s-a întamplat cu ea. S-a vrut ștergerea urmelor ei. Dar ea, martira Nicoleta Nicolescu, rămâne în memoria și în inimile noastre. Principala virtute a Nicoletei era curajul sau bărbăția morală, cum îl mai numește Sfântul Nectarie. Pe un asemenea om sfântul taumaturg din Eghina, atât de iubit în România în ultimii ani, îl descrie în cuvinte nemuritoare care ne merg drept la inimă: Încercările care-l înconjoară nu pot nicidecum să-i zdruncine cutezanța judecății morale. Nicio ispită, fie materială, fie morală nu este în stare să-i clatine statornicia principiilor și convingerilor sale, nicio amenințare nu poate să îl înfricoșeze, nicio pierdere nu poate să îl facă să se răzgândească, spre a accepta o opinie aflată în contradicție cu principiile morale ale legii; niciun viciu nu reușește să îi învingă vigoarea morală a sufletului, bărbăția morală; aceasta îl conduce în arena virtuților, îl duce la martiriul adevărului, ea îl înalță la desăvârșire, îi îmbracă în mantii (imperiale) pe prietenii săi, îi face vestiți în cetate, le deschide poarta Împărăției cerurilor. Să îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dăruiască și nouă măcar puțin din curajul Nicoletei Nicolescu, iar pentru sfintele ei rugăciuni să ne miluiască și să ne mântuiască. (Ciprian Voicila)

Imagini de la conferinta „Criza lumii de azi”, desfasurata la Fagaras

Ciprian Voicila - Sfantul Nicolae/ Mos Nicolae in traditia poporului roman

Ziua de 6 decembrie este cea a Sf. Neculai. Popular i se spunea "Sân-Nicoară" sau "Sân-Micoară". Se ştie din străbuni că Sfântul Nicolae este al doilea sfânt făcut de Dumnezeu. Stă în stânga Lui şi în noaptea de Sfântul Vasile iau masa împreună. Cerurile se deschid de trei ori şi pământenii îi văd pe amândoi înconjuraţi de o lumină nelumească. Se zice că în trecut Dumnezeu l-a însărcinat să păzească soarele care, scârbit de mulţimea urâciunilor pe care era silit să le vadă, căuta să fugă de pe bolta cerească ba spre miazăzi, ba spre miazănoapte. Unii spun că Sân-Nicoară a mai avut şi alte meserii: a fost podar, corăbier, pescar. Este cunoscut în special ca ocrotitorul celor care călătoresc pe apă. Alţii spun că Sfântul Nicolae a pus capăt potopului din vremea lui Noe. Fratele său geamăn este Sfântul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, care a participat la Sinodul de la Niceea în 325 d. Ch., unde l-a pocnit pe Arie pentru că acesta susţinea că Iisus nu este Fiul lui Dumnezeu. Sfântul Ierarh Nicolae este unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi creştini. Se zice că într-o zi Dumnezeu i-a chemat la El pe Sfântul Cassian Romanul şi pe Sfântul Nicolae. Pe drum întâlnesc un om care se chinuia să-şi scoată căruţa care se înţepenise în noroi. Sfântul Nicolae vrea să-l ajute, dar Cassian îl opreşte amintindu-i că au întâlnire cu Dumnezeu şi că nu se cade să întârzie. Sf. Nicolae nu se dă bătut, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului, îşi murdăreşte şi îşi rupe hainele şi până la urmă scoate căruţa din nămol. Căruţaşul pleacă bucuros la drum, blagoslovindu-l pe binefăcătorul său. Între timp, Sfântul Cassian plecase grăbit la întâlnirea cu Dumnezeu. El ajunge, evident, primul. Într-un sfârşit apare şi Sfântul Nicolae obosit şi murdar. Spre surprinderea Sfântului Cassian, Dumnezeu îl întâmpină cu o politeţe rece, în timp ce Sfântului Nicolae îi iese în cale cu vădită prietenie. Lui Cassian îi spune că numele său va fi purtat doar de un om la zece mii, iar numele Sfântului Nicolae va fi unul dintre cele mai des întâlnite pe pământ. Un părinte vestit de la mănăstirea Rohia, Nicolae Steinhardt, extrage din povestea de mai sus următorul înţeles: "Tâlcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a suflecat mânecile şi şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului." (N. Steinhardt - Dăruind vei dobândi; editura Mănăstirii Rohia, 2006, p.185). Sfântul Nicolae mai are un frate, pe Simicoară, care era serbat a treia zi după el. Simicoară e un Sân-Nicoară mai mic. Specialitatea lui era protecţia împotriva frigurilor. Pe sfânt îl întâlnim mai ales în colinde. Vă redau unul: "Sfântul Sfânt Nicoară Bun gând şi-a gândit, D-un prânz a făcut, Câţi sfinţi c-a poftit Toţi că or venit. Sfântul Sfânt Nicoară Puse raze-a treia zi Ţi-l văzură că veni Pe un cal porumb, Negru de-asudat, Albu' de-nspumat. C-un ţipău de grâu, C-o cupă de vin. Din ţipău mişca, Din cupă vin bea. Nicoară-ntreba: - Unde-ai zăbovit? - Sfinte, am zăbovit, C-am îndireptat Două luntrii pline Cu suflete bune; Luntrii încărcate Cu suflete curate. La mese întinse Cu făclii aprinse. Două luntrii grele Cu suflete rele La mese strânse Şi la lumini stânse." (Notă: Ţipău - pâine mică, pâinişoară.) Moș Nicolae a rezistat campaniei ateiste întreprinse cu mare sârg de comuniști. În ciuda faptului că Moș Crăciun a fost înlocuit în ultimii ani ai comunismului cu Moș Gerilă (Ded Maroz), care, chipurile, trecea granița din Uniunea Sovietică în România ca să aducă mult-așteptatele cadouri, îmbrăcat în veșminte roșii, de un roșu comunist. Moș Gerilă nu mai venea în Ajunul Crăciunului ci fix în noaptea de Anul Nou. Timpul a trecut, a trecut și valul consumerismului l-a misionat pe Moș Crăciun să devină cel mai mare agent de vânzări. Vinde cel mai bine și vinde orice. Dar despre asta, într-un articol viitor. (Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român)

Ciprian Voicila: Ce cred copiii despre Mos Nicolae si Mos Craciun?

Sambata ies din carcasa mea de om matur si ma intorc in Taramul Posibilului. Lumea maturilor este condusa de principiul realitatii si de ideologia realismului. Aici ai realitate cata vrei. Ai eficienta. Si mai ales, ai exactitate. Lumea de semnificatii a copilului este radical diferita. Ceea ce noua, maturilor, ne pare a fi un scaun, pentru copil poate fi un castel, o fiinta fantastica pe patru picioare, o masina de teren s.a.m.d. Intalnirea cu un copil iti revigoreaza sufletul, iti spala mintea de universul explicatiilor stereotipe, adevarate, dar moarte. Sambata de sambata ma intalnesc, o ora, cu mai multi copii. Sunt copiii care vin la Atelierul de Creativitate, organizat de Radio Itsy Bitsy. Facem un soi de comert: eu le livrez povesti de mult uitate, ascunse prin hartoagele prafuite din biblioteca, le provoc imaginatia prin fel de fel de teme insolite. Ei ma ajuta sa imi lamuresc dilemele pe care le port in mine din copilarie si care atarna greu. Ca un sac doldora de jucarii. Stiind ca saptamana viitoare va veni iarasi Mos Nicolae, negresit, le-am lansat niste intrebari care de ani buni nu-mi dau pace: unde locuieste Mos Nicolae? Dar Mos Craciun? De ce aduc, ambii, cadouri? De ce sunt amandoi mosi, n-ar putea fi macar unul mai tanar? Cat de cuminti trebuie sa fim ca sa primim cadouri? Si trebuie sa fim cuminti tot timpul? Cum de reusesc sa aduca mult-asteptatele cadouri tuturor copiilor, intr-o singura noapte? Nu obosesc? Dar sa o luam pe rand… Eu: Unde credeti voi ca locuieste Mos Nicolae? Dragos Frasineanu (5 ani): Locuieste in pamant. Intr-o groapa. Eu: Pai, nu ii e frig? Dragos: Nu, pentru ca are niste lemne acolo. Si are o usita acolo, care este soba. Locuieste langa casa lui Mos Craciun. Teodora Mihoci (6 ani): Mos Nicolae locuieste un pic mai departe de Mos Craciun. Pentru ca sunt separati de anotimpuri, toamna vine Mos Nicolae si iarna vine Mos Craciun. Numai in anotimpurile friguroase vin. Vara nu vin, ca e prea cald pentru ei. Doar Mos Craciun locuieste la Polul Nord. Mos Nicolae locuieste intr-un loc pe care nu il stim. Ioan Izak (5 ani): Poate Mos Nicolae locuieste pe blocuri. Dragos Frasineanu intervine: Sau poate locuieste intr-o pestera. Dragos Frasineanu intervine: Sau poate locuieste intr-o pestera. Maria Izak (8 ani): Mos Nicolae locuieste intr-un iglu, langa Mos Craciun. Eu: Dar cine este Mos Nicolae? Ioan Izak: Mos Nicolae e Sfantul Nicolae. Traieste cred ca in cer, adica un pic mai jos decat Dumnezeu, nu chiar in spatiu. Eu: Cum credeti voi ca poate sa aduca jucariile cei doi mosi la atat de multi copii - ganditi-va ca primesc jucarii copiii din intreaga lume? Nu obosesc? Si cum de nu ii putem vedea? Cand ne trezim dimineata vedem doar jucariile. Mosii au disparut fara urma. Alma Maria Florea (5 ani): Mos Craciun cumpara din magazine jucarii. Daca avem prea multe jucarii de la Mos Craciun, nu este bine pentru ca ni se umple casa de jucarii. Ioan Izak intervine: El este invizibil. Se duce in magazine fara sa plateasca. Mos Craciun face bani, le da spiridusilor, spiridusii se duc la magazin, dau banii invizibili. De Craciun spiridusii il ajuta pe Mos Craciun, le baga (pe jucarii) in cutii. Mos Craciun lasa sania pe bloc sau pe casa. Intra pe geam, zboara ca Spider-Man. Se face invizibil. Intra pe geam, lasa cadourile si dup-aia dispare. Maria Izak: Eu cred ca spiridusii intra in case ca sunt mai mici, se fac invizibili si intra in case. Ioan Izak: Mos Craciun nu oboseste, ca sta pe sanie. Vlad Cristescu il aproba: Nu oboseste, ca mos Craciun sta pe sanie. Intervine Alma: El (Mos Craciun) se transforma daca are bagheta. Eu: Dar ce credeti voi ca mananca Mos Nicolae si Mos Craciun? Dragos Frasineanu: Mos Nicolae si Mos Craciun mananca zapada. Ioan Izak intervine: Sau pesti. Dragos Frasineanu intervine: Sau foci. Eu cred ca amandoi aduc iarna. Ioan Izak intervine: Eu cred ca de la iarna se fac amandoi batrani. Dragos Frasineanu: Eu cred ca au trait prea mult timp, de aia au devenit batrani. La fel ca tine (adica la fel ca mine. Te pomenesti ca in ochii lor sunt un batran! Am mai aflat ceva interesant de la ei!) Eu: Dar ati fost cuminti ca sa primiti jucarii de la Mos Nicolae? Alma Maria: Eu toti anii astia am fost cuminte. Eu o sa fiu mereu cuminte. Eu: Dar stiti ca Mos Nicolae mai aduce si cate o nuielusa? Maria Izak: Aduce nuielusa lu cei rai. Am vrut sa-i fiu si eu util lui Mos Nicolae. Am luat un pix, o coala si am inceput sa notez ce cadouri asteapta partenerii mei de dileme si dialog de la Mos Nicolae. A reiesit ca: Daria Zamfir (7 ani) vrea o papusa Monster High - dar nu e prea urata?, zic. Nu, zice, am acasa tot setul; Alma vrea un ursulet simplu, cat se poate de simplu, Winnie, dar si un ponei care vorbeste; il cheama Rosa; Ioan vrea testoase Ninja, dar si monstruleti mici, seria 3 de gunoi (le mai zice Mizerabili sau Deseuri); El s-ar multumi si cu un zombie pe care il tragi de maini si ii iese creierul; Dragos vrea un aparat care face inghetata adevarata - dar nu facem rosu in gat, daca mancam iarna inghetata?, zic. Nu, zice, pentru ca exista si inghetata calda. Maria vrea muuuulta ciocolata si un Pet Shop, adica animalute mici care dau din cap. Teodora vrea fetita din filmele de pe Minimax si un Pet Shop cu animalute mici. Vlad vrea 2 jocuri si un set de tren, cu baterie. Diana Maria Cretu (4 ani) vrea „o pisicuta care o cheama Daisy, am vazut-o eu pe o carticica”. (Ciprian Voicila)