Scrisoare despre Părintele Justin Pârvu - din cartea „Sfinții de lângă noi”

Dragă cititorule, Îţi scriu cu anticipaţie pentru că marile dureri nu pot fi împărtăşite decât prin scris. Scrisul îţi oferă şansa de a‑ţi pune în ordine stările haotice pe care ţi le provoacă suferinţa, de a le organiza. Astăzi a trecut la Domnul un om care se afla în contact permanent cu noi toţi şi cu Dumnezeu, deopotrivă. Singurul om care făcea legătura între România şi Dumnezeu. Afirmaţia poate să ţi se pară prea tare şi prea emotivistă. Dar am un argument solid: acest om avea conştiinţă creştin‑ortodoxă şi, deopotrivă, conştiinţă de român, o situaţie destul de rar întâlnită astăzi, când fie întâlnim creştini cosmopoliţi, alergici la cuvinte ca „român” sau „România”, fie găsim naţionalişti neduşi la biserică. Părintele Justin a fost un paradox întrupat: în el s‑au întâlnit eroul, dar şi călugărul, românul autohton şi creştinul universal. A păşit în Lumina veşnică a lui Hristos o personalitate cu totul de neegalat: martir pentru Hristos şi pentru neamul românesc, pătimind 16 ani de temniţă grea. Cel mai căutat duhovnic, după moartea părintelui Cleopa. Omul care a readus la suprafaţa istoriei recente a României şi a conştiinţei creştinilor viaţa mucenicilor secolului XX, îngropaţi zeci de ani în uitarea comunist‑democratică. Omul care s‑a opus, suferind oprobriul multora, noului sistem concentraţionar – global, de această dată, care nu suportă refuzul, nici răsuflarea caldă a vieţii neîndosariată electronic. Omul care a îndrăznit – cum puţini mai au curajul să o facă – să se opună prin cuvânt încercărilor de dizolvare a identităţii Ortodoxiei. Murind părintele Justin, nu a murit un om, ci mai mulţi deodată. A mai murit puţin din acea Românie interbelică, care a dat peste timp modele exemplare de viaţă şi gândire. A murit românul absolut şi creştinul absolut. Ne‑a părăsit modelul, pe care îl cercetam toţi – mai des, mai rar, dar ne întâlneam cu el negreşit – pentru a ne convinge încă o dată şi încă o dată că viaţa în Hristos nu este imposibilă în secolul XXI, nu este o simplă utopie, şi nici faptul de a fi român nu este un accident, ci un fapt de a fi în lume pe care l‑am primit din mâna lui Dumnezeu. Da, părintele Justin, Cuviosul Justin a trecut la viaţa cea nestricăcioasă şi ne poate ajuta mai repede şi pe mai mulţi deodată. Dar mai aveam nevoie de el şi aici, mai exact acolo, la Petru Vodă. Am văzut odată o fotografie cu părintele Justin care privea prin lentilele unui binoclu militar. Această imagine sugerează de minune cam ce vreau eu să îţi transmit. De multe ori m‑am gândit că părintele Justin nu doar că ştie mai tot ce se petrece în ţară, dar se şi află la originea unor fapte, întreprinderi luminoase care stau ca o stavilă în faţa avalanşei de negură care ameninţă Biserica lui Hristos şi România. Părintele Justin a ctitorit biserici şi mănăstiri, a întemeiat obşti monahale, a susţinut prin rugăciune şi prin faptă nenumărate proiecte culturale, dar, mai presus de toate, şi‑a ales mucenicia slujirii aproapelui, până la ultima suflare. Primea zilnic sute de persoane care îşi deşertau la picioarele sale noianul de probleme şi nelinişti, pe care părintele Justin le făcea una cu pământul prin rugăciunea sa. Avea puterea extraordinară de a ridica din prăpastia deznădejdii sufletele năruite. Nenumăraţi oameni au aflat răspuns la problemele lor doar vorbind câteva minute cu părintele, despre subiecte care, aparent, nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu problema stringentă care îi adusese acolo. Alţii au primit dezlegarea adăstând la uşa chiliei sale. L‑am văzut cu puţin timp înainte de a fi internat la Cluj. Am ajuns noaptea, târziu, la Petru Vodă. Se făcuse ora 22 şi părintele încă mai primea oameni. Coada de la uşa chiliei sale părea că abia se formase. Era un călugăr care aştepta de la ora 10 să intre să se spovedească la părintele. Mi s‑a părut că are o răbdare de granit, pentru că avea puterea să îi lase continuu pe ceilalţi să intre, el lăsându‑se mereu la urmă. Aşteptam deja de o oră şi ceva şi mă încolţise oboseala drumului de la Bucureşti la Petru Vodă. Şi, dintr‑o dată, ca într‑o piesă de Eugen Ionescu sau ca într‑o nuvelă de Samuel Beckett, uşa pe care intrau pelerinii se deschise şi intră… un afro‑american. Persoana de culoare trece pe lângă noi, care stăteam cuminţi la rând, se apropie de părintele cel cu răbdare de oţel şi îi spuse în limba română: Doamne, ajută! Nu mi‑am revenit bine din surpriza situaţiei că tânărul călugăr îi zise: Măi, Ioane, măi… Am auzit că tu eşti legionar! Am început să râdem, uitând dintr‑o dată şi de oboseală şi de tensiunea aşteptării. Ioan a fost botezat ortodox de părintele Justin. Nu mă miră faptul că, la patruzeci de zile după adormirea părintelui Justin, din fotografia care stă pe fotoliul din care părintele îi sfătuia pe oameni, a izvorât mir. Dumnezeu a adeverit astfel nevoinţa mucenicească a părintelui, care s‑a jertfit până la capăt pentru aproapele său. „Mai mare dragoste nu este, decât să îşi pună cineva viaţa pentru prietenul său”. Nu mă surprinde nici că uleiul din candela care arde permanent la mormântul părintelui s‑a transformat în mir. Eu l‑am văzut doar de vreo cinci, şase ori, de fiecare dată întâlnirea cu părintele fiind diferită, luminând parcă alte dimensiuni ale vieţii duhovniceşti. Despre părintele ar trebui să depună mărturie ucenicii. Ei sunt îndreptăţiţi cu asupra de măsură să o facă. Dar pentru că părintele Justin este un sfânt şi în Ortodoxie sfinţii aparţin tuturor, îţi povestesc aici, pe scurt, ce am înţeles eu din întâlnirile mele sporadice şi puţine cu sfinţia sa. Mi‑am dorit mult să îl cunosc. Uneori dorinţa asta mi s‑a părut prea arzătoare, prea iraţională şi am suspectat‑o că ar fi pătimaşă. Mai întâi l‑am cunoscut prin cărţile cu şi despre el, care apăruseră în anii din urmă. Sunt câteva episoade din biografia părintelui care depăşesc imaginaţia şi creativitatea ori-cui, fie el scriitor, regizor sau pictor. Este, înainte de toate, acea scenă cutremurătoare în care părintele Justin săvârşeşte Sfânta Liturghie pe trupul unui muribund. „N‑am săvârşit niciodată o Liturghie mai fierbinte, în toate veşmintele ei, cu toate regulile ei, cum am săvârşit‑o acolo, pe acest cadavru”, avea să mărturisească părintele. Am ajuns într‑o iarnă la uşa chiliei sale. Părintele stătea pe atunci sus, în mănăstirea de călugări. Am aşteptat o vreme, mai întâi afară, pe un ger înţepător. Apoi am păşit pe un culoar mic, îngust, în faţa uşii chiliei sale. Simţeam o presiune sporită din plin de nerăbdare şi de efortul meu de a sintetiza totul într‑o frază, două, conştient fiind că în urma mea aşteptau să intre la părintele mulţi alţii, ştiind totodată că în faţa părintelui Justin oamenii stau ca nişte cărţi deschise şi că, de multe ori, cuvintele sunt de prisos. Am intrat împins, cumva, de valul creştinilor care se înmulţiseră la rând. M‑am aşezat în genunchi la picioarele sale şi i‑am spus pe scurt problema care mă frământa. Mi‑a dat soluţia la ea, m‑a miruit şi, înainte să ies pe uşă, i‑am cerut un cuvânt de folos pe care să îl urmez. Mi‑a spus aşa: Să te rogi neîncetat, să îţi creşti copiii în frica lui Dumnezeu şi să faci pace pe oriunde te vei duce. Pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, privind retrospectiv întâlnirea, m‑a frapat chilia simplă, austeră, aproape sărăcăcioasă în care locuia părintele. Mi l‑am amintit stând uşor aplecat în faţă, gest prin care participa la suferinţele creştinului care şedea la picioarele sale şi care îşi deschidea în faţa sa sufletul. Nu mi s‑a părut întâmplător nici că primul sfat pe care mi l‑a dat se referea la Rugăciunea lui Iisus. În acel timp mă preocupa în mod deosebit tema, orice informaţie, fiecare sfat despre rugăciunea isihastă fiind binevenite. Povestindu‑i unui prieten monah întâmplarea, mi‑a spus că duhovnicii îmbunătăţiţi îţi dau primul sfat, primul cuvânt de folos în conformitate cu starea ta duhovnicească, cu ceea ce te frământă în acel moment. Am regăsit în jurnalul meu o însemnare din 20 martie 2011. Ţi‑o citesc. „Am intrat la părintele Justin, m‑am aşezat în genunchi în faţa sa, mi‑am adâncit privirile în ochii săi senini, şi i‑am mărturisit cu o strângere de inimă că, deşi încerc să mă rog mult, citesc acatiste peste acatiste, mă rog cu necredinţă. Ca şi cum jumătate din mine crede că Dumnezeu o să mă ajute, iar cealaltă jumătate s‑ar îndoi amarnic pentru că Dumnezeu îi ascultă doar pe cei curaţi, morali, virtuoşi. Cu o seară înainte, la sfârşitul conferinţei de la Iaşi, dedicată sfinţilor închisorilor, dintr‑o coastă pe care părintele Justin i‑o dăduse lui Danion izvorâse mir. Părintele mi‑a spus, aplecându‑se în faţă spre mine, ca un bunic sfătos şi bun: Măi, dacă aseară ar fi fost la conferinţă oameni necredincioşi, ar mai fi izvorât moaştele mir? Nu. Vezi? Dumnezeu ne dă după credinţa noastră. Trebuie să ne lăsăm cu nădejde sub pronia lui Dumnezeu şi să nu anticipăm noi asupra viitorului. Într‑adevăr, când omul anticipează viitorul, Îi îngrădeşte lui Dumnezeu libertatea de a interveni în viaţa lui. Tot atunci mi‑a spus: Astăzi oamenii aleargă în Grecia, în Rusia, în Ucraina să se închine la moaştele sfinţilor, când cel mai simplu ar fi să se retragă într‑o cămară, să citească acatistul unui sfânt şi în felul acesta nu ar trebui să se mai ducă nicăieri pentru că sfântul ar veni el, negreşit, la ei”. Cu o altă ocazie, am intrat cu Danion la el şi părintele mi‑a dat binecuvântare să strâng mărturiile despre minunile părintelui Ilie Lăcătuşu şi să facem cartea despre vieţuirea sa pentru Hristos şi ajutorul necurmat pe care îl oferă credincioşilor. I‑am spus: ‑ Părinte, dacă dumneavoastră îmi daţi binecuvântare, sunt sigur că o să iasă cartea. Şi părintele m‑a binecuvântat, râzând, şi mi‑a zis: ‑ O să iasă, o să iasă. Altădată, înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, părintele Justin ne‑a citit tuturor o rugăciune şi, cum stăteam eu pitulat sub patrafirul lui, a început să miroasă a flori uscate şi a mir, exact ca în capela în care se află moaştele părintelui Ilie Lăcătuşu. Mi s‑a părut straniu, de neînţeles, cum dintr‑odată am simţit acea mireasmă, care îmi era atât de familiară. Ultima oară când am intrat în chilia părintelui ne‑a dat să sărutăm o părticică de sfinte moaşte de la Aiud. Le‑am sărutat, cu noi fiind şi o maică. Moaştele au izvorât mir când maica s‑a atins cu buzele de ele, mirul rămânându‑i ca o pecete sfântă pe gură. Un amic, Ionuţ Crişan, mi‑a povestit o întâmplare din care putem înţelege de ce daruri minunate s‑a învrednicit părintele Justin încă din timpul vieţii. Prin 2007‑2008, Ionuţ a ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Petru Vodă. A ţinut neapărat să intre în chilia părintelui şi să vorbească cu sfinţia sa. La Petru Vodă a regăsit două fete, pe care le cunoştea din vedere. Acestea erau însoţite de prietenii lor, doi arabi. Ionuţ le‑a propus să intre împreună la părintele, să primească un cuvânt de folos. Aceştia nu prea ar fi vrut să stea la coadă, fiind multă lume care aştepta la uşa părintelui. Ionuţ a insistat să rămână şi ei şi au intrat, într‑un târziu. Când au pătruns în chilia părintelui, nu mică le‑a fost mirarea când sfinţia sa le‑a zis, fiecăruia, pe nume. Dar ce miraţi au fost – aproape înfricoşaţi – cei doi tineri arabi când părintele le‑a rostit numele: Naşpan şi Sale. Părintele le‑a ţinut tuturor un cuvânt de folos, îndemnându‑i – printre altele – să citească Paraclisul Maicii Domnului. În acest timp, una dintre fete a început să plângă. Înainte de a ieşi pe uşă, fata a ţinut să îi mulţumească părintelui şi l‑a asigurat că o să îi urmeze întru totul sfatul. Ce se întâmplase? Misterul a fost elucidat mai târziu, când, reîntâlnindu‑se cu fata respectivă, Ionuţ a aflat că la acea întâlnire impresionantă, în timp ce toţi ceilalţi ascultau cuvintele de folos, doar ea auzea cu totul şi cu totul altceva: părintele o sfătuia să nu avorteze copilul pe care îl purta în pântece – era copilul unuia dintre cei doi arabi. Fata a urmat sfatul sfinţiei sale şi a născut, mai târziu, copilul. Dragă cititorule, am luat ultima binecuvântare de la părintele, ca de altfel miile de credincioşi adunaţi atunci la Petru Vodă, când aparent el era mort, întins în coşciug, iar eu viu. Deşi în realitate era, dacă e să ne gândim mai bine, pe dos. M‑am mirat că mâna sa dreaptă era încă moale, deşi trecuseră trei zile de la moartea sfinţiei sale. M‑a surprins mereu la părintele Justin o anumită filosofie a faptei, pe care le‑o preda tuturor celor care erau dispuşi să o înveţe. Dacă un om venea la el cu intenţia de a crea ceva ‑ o revistă, o instituţie, o mişcare socială, părintele îl binecuvânta, spunându‑i: ‑ Fă!, ‑ în acest fel punând început bun lucrării în cauză şi învăţându‑i, mai bine‑zis reînvăţându‑i pe oameni importanţa faptelor. Românul zilelor noastre este apatic şi apatizat ba de calculator, ba de telefonul mobil, ba de televizor, ba de principiul de viaţă „dolce far niente”, ba de psihologia eternului asistat – „ăştia nu ne mai dau nimic!”–, ba de hipnoticul coş de cumpărături de la Carrefour sau Mega‑Image, pe care l‑a transformat într‑un obiect social total. Ar trebui să îl rugăm pe părintele Justin să ne dea puterea de a pune în act tot ceea ce ne‑a învăţat prin cuvântul său şi mai ales prin faptele sale. A fost un om ale cărui fapte glăsuiau chiar mai mult decât cuvintele sale. (Ciprian Voicilă)

Pomenirea de un an de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Justin Pârvu: 14 Iunie 2014

Ziua de pomenire a unui an de la trecerea la Împărăţia cea veşnică a Părintelui Justin Pârvu va fi cea de Sîmbătă, 14 Iunie 2014. Toţi cei ce l-am iubit şi vrem să ne exprimăm recunoştinţa la mormîntul său sîntem aşteptaţi de Părintele Justin să facem slujba de pomenire a sa împreună cu Sfinţii. Sursa aici.

Viața Sfântului Luca al Crimeei

Vă recomand o carte minunată pentru copiii de orice vârstă: „Palatul poveștilor” (Editura Areopag)

Poate fi comandată aici. De aici poate fi descărcată în format PDF.

Omul, o extensie a televizorului- din cartea „Sfinții de lângă noi”

Eram la un parastas la Băneşti. Mâncam, beam, dar, mai ales, rememoram întâmplări cu Sorin, prietenul nostru care a trecut, la o vârstă cam fragedă, prea fragedă pentru noi, la Domnul. Părintele paroh stătea în mijlocul nostru şi, fiind suficient de locvace, întreţinea atmosfera prietenos‑melancolică de la masă. Căuta să compenseze cumva pierderea lui Sorin, grea pentru toţi cei apropiaţi lui. Într‑o bună zi, părintele intră în ograda unei enoriaşe, să‑i sfinţească gospodăria. Era în preajma praznicului de Bobotează. Pătrunde în casă şi trece dintr‑o cameră în alta, înălţând rugăciuni către Dumnezeu şi stropind pereţii fiecărei încăperi cu agheasmă. Dintr‑odată, o văzu, proţăpindu‑se în faţa lui, pe stăpâna casei, poruncindu‑i pe un ton oţărât: ‑ Dă‑te mai repede la o parte, părinte, că pierd acţiunea telenovelei şi dup‑aia nu mai ştiu ce a făcut Esmeralda! Abia atunci şi‑a dat seama bietul părinte că, fără să vrea, se interpusese între femeie şi ecranul televizorului, obturându‑i vederea, contactul vizual cu telenovela pe care ea se obişnuise să o urmărească seară de seară, ritualic. Marile sărbători (Crăciunul, Sfintele Paşti) sunt ocazii propice să observi cum oamenii şi‑au pierdut reflexele sociale, bucuria de a fi împreună, de a se împărtăşi unii din prezenţa celorlalţi. Toţi privesc hipnotic „programul de sărbători de la TV”. Casele noastre, mediul nostru intim, se transformă subit în săli de cinematograf: ne holbăm la ecranul televizorului, indiferenţi la cel de lângă noi. Viaţa lui nu ne suscită atenţia – chiar dacă celălalt este copilul nostru, soţia sau mama noastră. În compensaţie, am devenit extrem de curioşi să pătrundem voyeuristic în vieţile VIP‑urilor TV, ale fotomodelelor, ale oamenilor de afaceri şi, mai ales, ale politicienilor. Ne comportăm, la nivel inconştient, ca nişte paparazzi cu vocaţie. Am renunţat să ne trăim vieţile. Televizorul ne‑a convins să trăim vieţile altora. Trăim prin delegaţie. Tindem să îi desconsiderăm pe străbunii noştri. Aceştia moşteniseră, prin tradiţia vie, obiceiul de a face din masă un act de comensualitate – actul de a mânca şi de a bea împreună –, un prilej de comuniune. Mâncau la mese de mică înălţime. Mesele din lemn erau rotunde, ceea ce făcea ca gradul de apropiere fizică dintre comeseni să fie mult mai mare decât acum. Masa începea, negreşit, cu o rugăciune rostită de stăpânul casei. El lua pâinea, o frângea şi o împărţea celorlalţi. Nu înainte să pună deoparte primul dumicat în memoria strămoşilor care au părăsit lumea terestră. Când mâncau, se priveau în ochi şi îşi povesteau întâmplările trăite în cursul zilei. Noi – mult mai civilizaţi – am adoptat la masă modelul bufetului suedez. Fiecare se duce la frigider, îşi extrage din el ce vrea, îşi prepară singur hrana. Se întâlnesc apoi toţi membrii familiei în sufragerie, se aşază în formă de semicerc şi privesc toţi, hipnotic, la ecranul televizorului. Televizorul este un dictator nevăzut. Sunetele fireşti – un cântec de pasăre, frunzişul unui copac, mişcat de adierea vântului, glasurile de copii – s‑au estompat. Când le auzim, din întâmplare, ni se par bizare. Deşi este un tiran, noi ne iubim televizorul aşa cum victima îşi iubeşte agresorul. Dacă am renunţa vreodată la el, am fi lipsiţi şi de sensul vieţii noastre: să privim încontinuu ce au mai trăit, de ieri până astăzi, ceilalţi. Eroul secolului XX nu este Superman, Spider‑Man sau Batman. Televizorul este eroul imbatabil, incontestabil al zilelor noastre: a învins toate argumentele împotriva lui. Giovanni Sartori ne‑a furnizat motive forte contra obiectului social total – televizorul. Privind continuu la ecranul televizorului, ne imbecilizăm. Ne aruncă într‑un nou stadiu, al post‑gândirii. Pentru homo sapiens limbajul şi simbolurile sunt determinante. Civilizaţia însăşi este produsul scrierii, în procesul ei un rol decisiv avându‑l trecerea de la culturile orale la cele scrise. Prin apariţia sa, televizorul a schimbat raportul de forţe dintre cuvânt şi imagine. Imaginea a devenit marcantă. Televizorul a început prin a fi o ustensilă necesară pentru informarea oamenilor şi a ajuns să creeze un nou tip uman, un anthropos nou, un nou model paideic, educativ. Copilul crescut în faţa televizorului este, în fapt, un video‑copil. Imaginile televizorului îi in‑formează mintea, i‑o modelează în conformitate cu caracteristicile imaginilor pe care le vede. Îl predispune la violenţă. Mintea copilului este ca un burete care absoarbe tot ce vede la televizor, fără discernământ. Un video‑copil, un copil educat de televizor, va privilegia instinctiv imaginea în detrimentul cuvântului. Va prefera jocurile pe calculator, jocurile video şi nu va simţi impulsul de a citi o carte. Educaţia sa nu se va face prin intermediul cărţilor, al cuvântului scris. Va creşte semiautist într‑o lume a lui, formată din imaginile idolilor săi şi din sunetele muzicii preferate. Va fi un homo‑videns, nu un homo sapiens, întrucât televizorul – aducând în prim‑plan imaginea, percepţia directă – l‑a împiedicat să îşi dezvolte capacitatea de abstractizare şi de înţelegere a realităţii. „Eşti pe sticlă, deci exişti” este un principiu dominant în practica noastră socială. Orice este promovat pe ecranul televizorului este, implicit, valoros – bun, frumos, adevărat, vrednic de urmat. Acest principiu, fals în realitate, generează întregul mecanism al relaţiei dintre privitor şi angajaţii televiziunilor. Televiziunea este întreţinută prin cohorta de „specialişti” în emisia logoreică de opinii despre orice. În fiecare zi, se perindă pe ecran analişti politici, analişti sportivi, designeri vestimentari, analişti de cancanuri, astrologi. În România noastră anomică şi contemporană, sunt emisiuni care perturbă categoriile noastre morale, ancestrale. O emisiune despre viaţa cotidiană a infractorilor, de pildă. Părintele îşi creşte copilul învăţându‑l să cultive binele şi să se abţină să comită orice act imoral. Copilul priveşte la televizor şi vede că acolo apar infractori de toate soiurile care îşi povestesc viaţa, emit opinii, îşi expun propria axiologie. Ceea ce vede copilul intră în contradicţie flagrantă cu toată educaţia primită: dacă apare „pe sticlă” înseamnă că este un model, „este cineva”. (Ciprian Voicilă)

Jucării noi pentru copii noi - din volumul „Sfinții de lângă noi”, partea a-2-a: O lume pe dos

I‑am cumpărat lui Miriam, fiica noastră, personajele din Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici în mai multe versiuni: de format mai mic sau mai mare, mai reuşite sau mai degrabă nu, din punct de vedere estetic. De vreo două ori, Albă ca Zăpada mi s‑a părut a fi anorexică. M‑a ajutat să observ acest amănunt o mămică, prietenă de familie. M‑am gândit iniţial că producătorii au făcut economie la plastic: Albă ca Zăpada avea două picioare care aduceau izbitor cu două beţe sau cu două picioare de pui de găină. A urmat, pe firul temporal al întâmplărilor care ne‑au adus în apartament o maree de jucării primite de la diverşi prieteni, o jucărie mică. Pe cât de mică, pe atât de stranie: un soi de Barbie vulgară cu protuberanţe, o nimfetă care e şi înger fiindcă are şi aripi şi care stă într‑o poziţie clasică de lotus, într‑o asană. Nimfeta‑înger‑yoghină. Ceva care îţi busculează categoriile gândirii, care până mai ieri te ajutau să înţelegi şi să te mişti eficient prin lumea reală. Zilele trecute Miriam a primit o păpuşă cu ditamai buzele. Zici că şi‑a pus Botox în buze. O păpuşă siliconată în buze, provenită – de ce nu? – din Silicon Valley. Un prilej de reflecţie pentru mine. Carevasăzică ceea ce numeam altădată, cu admiraţie, cultură a devenit un instrument ordinar de manipulare pentru procesul global de vânzare‑cumpărare. Se vinde orice: bunuri, servicii, identităţi, sentimente, caractere. Virtutea străveche a fidelităţii – destul de rară în vremurile din urmă – a fost şi ea marketizată: cumpărătorii reali sau virtuali trebuie fidelizaţi. Mai ales adolescenţii, dar mai cu seamă copiii: ei sunt cumpărătorii de nădejde ai societăţii de consum de mâine. Fetiţele – revenind la povestea mea – trebuie crescute în cultura obsesiei pentru siluetă (deci într‑o cultură în care corpul prevalează în faţa sufletului/spiritului), trebuie să îmbrăţişeze de mici spiritualitatea sincretistă a Noii Ere – fundament al Noii Ordini Mondiale – şi trebuie să devină din fragedă pruncie adepte ale implanturilor cu silicon. Confuzie mentală, idolatrizarea corpului, comportament de consumator fidelizat pe zeci de ani, sincretism: noile valorile ale lumii în care trăim. Le putem arăta cu degetul, dar nu putem scăpa definitiv de ele. Jucării noi pentru copii noi. (Ciprian Voicilă)

Evenimentul Zilei ( din 17 martie 2014) despre „Sfinții de lângă noi”

Ultima carte a lui Ciprian Voicilă adună o serie de episoade excepţionale cu câteva dintre fi gurile cele mai luminoase ale ortodoxiei româneşti. O citeşti cu încântarea unui copil ce descoperă zecile de culori dintr-un caleidoscop. Aşa descrie Maica Ecaterina Fermo noul volum al lui Ciprian Voicilă "Sfinţii de lângă noi", apărut recent la Editura Areopag şi care va fi lansată la Teatrul Luceafărul din Iaşi, miercuri 19 martie, ora 19, împreună cu volumul "Avva Justin Pârvu – Mărturii. Amintiri. Minuni", în cadrul unei conferinţe cu intrare liberă susţinute de autor şi Danion Vasile despre Stareţul de la Petru Vodă şi Sfinţii Închisorilor. În caleidoscopul său, Ciprian Voicilă a adunat întâmplări personale legate de câteva dintre cele mai luminoase figuri ale ortodoxiei româneşti. Iată un episod inedit despre Părintele Justin Pârvu: "Prin 2007-2008, Ionuţ a ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Petru Vodă. A ţinut neapărat să intre în chilia părintelui şi să vorbească cu sfinţia sa. La Petru Vodă a regăsit două fete, pe care le cunoştea din vedere. Acestea erau însoţite de prietenii lor, doi arabi. Ionuţ le-a propus să intre împreună la părinte, să primească un cuvânt de folos. (...) Când au pătruns în chilia părintelui, nu mică le-a fost mirarea când sfinţia sa le-a zis, fiecăruia, pe nume. Dar ce miraţi au fost – aproape înfricoşaţi – cei doi tineri arabi când părintele le-a rostit numele: Naşpan şi Sale. Părintele le-a ţinut tuturor un cuvânt de folos, îndemnându- i – printre altele – să citească Paraclisul Maicii Domnului. În acest timp, una dintre fete a început să plângă. Înainte de a ieşi pe uşă, fata a ţinut să îi mulţumească părintelui şi l-a asigurat că o să îi urmeze întru totul sfatul. Ce se întâmplase? Misterul a fost elucidat mai târziu, când, reîntâlnindu-se cu fata respectivă, Ionuţ a aflat că la acea întâlnire impresionantă, în timp ce toţi ceilalţi ascultau cuvintele de folos, doar ea auzea cu totul şi cu totul altceva: părintele o sfătuia să nu avorteze copilul pe care îl purta în pântece – era copilul unuia dintre cei doi arabi. Fata a urmat sfatul sfinţiei sale şi a născut, mai târziu, copilul". Sau o întâmplare, despre Justinian Chira, bătrânul Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului, cel care l-a adăpostit şi l-a ocrotit pe Nicolae Steinhardt. "Înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere, ne-am ridicat de pe scaune, ca să facem o fotografie împreună. Lângă Înalt Preasfinţitul Justinian a nimerit un prieten de-al meu. Nu ştiu cum arhiereul l-a atins, involuntar, în dreptul plexului solar, şi atunci s-a întors spre acesta şi ia spus: - Tu ai fost un mare păcătos! Prietenul meu se întorsese de curând la Hristos venind din lumea drogurilor şi a desfrânării. (Adrian Pătrușcă)