Sub semnul întâlnirii - din volumul „Sfinții de lângă noi”

Tema cărţii/ Stăteam deja de trei ore în chilia părintelui Arsenie Papacioc şi discuţia nu părea să se apropie de sfârşit. Prietenii mei din ASCOR lansau spre părintele tot felul de întrebări. Îmi amintesc, după atâţia ani – întâlnirea aceasta se petrecuse prin 2001, pe 20 februarie –, două: „Ce este smerenia?” şi: „Ce este mai bine să alegi în viaţă: călugăria sau căsătoria?” Deveniseră nişte întrebări laitmotiv, care se reiterau de fiecare dată când vreun părinte vestit ţinea o conferinţă în Bucureşti. Am redeschis Jurnalul – martorul mut, dar fidel, al întâmplărilor mele semnificative – şi am redescoperit câteva din sfaturile părintelui Arsenie, un rezumat, o esenţă a întâlnirii dintre el – versantul luminos al Ortodoxiei, şi noi – tinerii avizi şi nerăbdători să batem, cu degetele noastre firave, la poarta vieţii. Vi le împărtăşesc şi vouă, aşa cum au fost păstrate în memoria jurnalului. „Să nu laşi tristeţea să‑ţi intre în inimă.” „În fiecare dimineaţă trebuie să te ridici fericit din pat pentru că ai un Dumnezeu.” „Creştinul trebuie să fie un erou al lui Hristos.” „Lupta pentru mântuire trebuie dusă până la capăt, cu orice preţ.” „Nu respectarea canonului sau ţinerea postului ne duc sigur la mântuire, ci intensitatea simţirii, starea de prezenţă continuă a inimii la Dumnezeu, o tresărire permanentă a sufletului pentru Hristos.” Fiecare dintre aceste sfaturi poate deveni, oricând, obiectul unei cărţi sau valoarea în jurul căreia se cristalizează o viaţă. Dar nu sfaturile în sine mi‑au impregnat sufletul, ci starea duhovnicească cu care am plecat din chilia părintelui de la Techirghiol. Sufletul meu era îmbălsămat într‑o stare complexă, greu de descris: bucurie inexplicabilă, pace, credinţă neclintită că lumea, în firea ei, este bună şi că viaţa este cel mai frumos dar pe care omul l‑a primit din mâinile lui Dumnezeu. Fiinţa mea plutea luminos peste întâmplări şi oameni, pe deasupra îndeletnicirilor care formează, toate la un loc, viaţa noastră cotidiană. Am trăit câteva zile sentimentul că sunt imponderabil. În tot acest timp, rugăciunea izvora fără pic de efort din inima mea, urcând lin spre Dumnezeu. Aceasta ar fi ceea ce înţeleg eu printr‑o întâlnire. Aceeaşi stare am trăit‑o, cu intensităţi diferite, când i‑am cunoscut pe fiecare dintre eroii acestei cărţi. Adevărata minune se întâmplă când doi oameni se întâlnesc şi, dintr‑o dată, simt cum acolo, lângă ei, cu ei, prin ei este şi Hristos de faţă. L‑am simţit pe El – prin intermediul personajelor centrale în jurul cărora s‑a configurat această textură – ca smerenie covârşitoare, credinţă de granit, dragoste jucăuşă, autenticitate, preaplin de viaţă, bucurie de a fi, dragoste jertfelnică, putere de a te pune stavilă în faţa răului acaparator din lume. În Patericul românesc un părinte spune că sfârşitul lumii va fi când o să dispară poteca de la un om la celălalt. Ceva din starea aceasta demonică, de dezbinare fiinţială şi ireconciliabilă, a pătruns în vieţile noastre. Nu mai vedem în cel de lângă noi pe semenul nostru, pe fratele care are acelaşi Tată Ceresc. Dimpotrivă, el ne este nefratele, Nefârtatul din mitologia noastră românească. Atunci când, vrând‑nevrând, îi recunoaştem celuilalt existenţa de sine, îl depersonificăm, transformându‑l în obiect – reificându‑l, cum spun filosofii. Pentru noi, el nu mai este chip al lui Dumnezeu, ci unealtă cu care ne satisfacem propriile scopuri mercantile. Am scris această carte pentru că am simţit nevoia stringentă de a le reaminti semenilor mei cât de important, de vital, ne este aproapele pentru propria noastră salvare. Un adevăr fundamental, din păcate uitat sau cu totul ignorat, despre om şi despre corabia mântuirii noastre, Biserica: ne mântuim doar ca mădulare ale Trupului lui Hristos, numai împreună. Noi toţi, cei botezaţi, în comuniune unii cu ceilalţi, suntem Biserica. Criteriul ultim după care ne recunoaştem între noi şi suntem recunoscuţi de cei din afara Bisericii este dragostea. Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v‑am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 34‑35). Tema întâlnirii cu celălalt a frământat minţile filosofilor, artiştilor, psihologilor, sociologilor. Aproape că nu există domeniu al spiritului uman care să nu fi atins, fie şi în treacăt, problema raportului eu‑tu‑el. Unii îl consideră pe Martin Heidegger cel mai mare filosof al secolului XX. Filosoful existenţialist german consideră că una dintre trăsăturile caracteristice, fundamentale, ale omului (el îl numeşte Dasein) este deschiderea structurală a sa spre ceilalţi. „Lumea Dasein‑ului este lumea comuniunii”. Fiecare dintre noi e angajat într‑o relaţie de coexistenţă cu celălalt. În acelaşi orizont existenţialist‑fenomenologic, Martin Buber (1878‑1965) vorbeşte despre anumite cuvinte fundamentale – care sunt totdeauna cuvinte perechi – şi care, o dată rostite de către fiinţă, întemeiază o permanenţă. Unul dintre cuvintele fundamentale este perechea verbală Eu‑Tu (das Wortpaar Ich‑Du). „Când este rostit Tu, este rostit în acelaşi timp Eu din perechea verbală Eu‑Tu”. Buber exprimă în aceste cuvinte acelaşi adevăr: omul nu există prin sine însuşi, ci printr‑o relaţie fundamentală, nemijlocită, cu semenul său. De aceea, atitudinea individualistă, specifică societăţii în care trăim, este profund eronată. Părintele Dumitru Stăniloae (cel mai mare teolog român, a cărui teologie a fost influenţată de gândirea personalistă a lui Heidegger şi Buber), într‑un dialog cu Costa de Beauregard – purtat la Mănăstirea Cernica – atacă frontal această temă a vremii noastre: „Nu poţi exista la modul individual în faţa Tatălui. Hristos spune că ne va încredinţa Tatălui pe toţi împreună; atunci va lua sfârşit slujirea Sa. Dacă vrea cineva să iasă în evidenţă, acela nu va putea ajunge în faţa Tatălui: nu poate face aceasta fără Biserică, fără slujirea mijlocitoare a ierarhiei, fără slujirea mijlocitoare a lui Hristos, însă a unei ierarhii spiritualizate prin abnegaţie, prin lepădarea de sine sau printr‑o iubire frăţească asemănătoare celei a lui Hristos”. Ne desăvârşim ca persoane numai în relaţie cu aproapele nostru şi cu Cel după al Cărui chip am fost creaţi: „Persoana nu poate fi izolată. Ea nu există decât în comuniune. Se realizează pe măsura interesului ei pentru celălalt şi a interesului celuilalt pentru ea. E taina Sfintei Treimi. Hristos arată valoarea veşnică a persoanei umane făcându‑Se omul personal, cum spune Sfântul Teodor Studitul. În Hristos avem adevărata umanitate, o umanitate cât se poate de personală; şi avem, de asemenea, revelaţia Numelor personale ale lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, întru Care e botezat orice creştin. Dumnezeu este numit; şi omul este numit. Numele aparţine relaţiei bipersonale. Dumnezeu Îşi descoperă Numele Său şi invocă numele persoanei umane, dăruindu‑Se.” Trăim, pe cât posibil, cât mai aproape de biserică. Ne spovedim des, regulat, participăm fervent la slujbele bisericii, ţinem post, ne rugăm cât mai mult posibil, încercăm să fim cu mintea cât mai atentă la prezenţa continuă a lui Dumnezeu, dar am devenit, deopotrivă, glaciali, indiferenţi, distanţi cu cel de lângă noi. Durerea lui nu ne mai doare. Dacă îşi deschide sufletul în faţa noastră, îl potopim cu sfaturi peste sfaturi, pe care el le ştie prea bine, poate mai bine decât noi. Nici nu avem răbdarea să îl ascultăm până la capăt. El simte nevoia să fie ascultat, vrea să îi oferim un umăr pe care să‑şi plece capul, noi simţim imboldul să îi livrăm, cu forţa, o soluţie. Pentru noi, acest semen îngenuncheat de viaţă nu este decât un om pe care, dacă îl ajutăm, ne mai trecem în contul faptelor bune încă una, ca să ne asigurăm, astfel, mântuirea. Îl folosim spiritual, duhovniceşte. Situaţia este bizară de‑a dreptul, pe orice faţetă am întoarce‑o. Citim continuu cărţi duhovniceşti şi în toate cărţile ni se spune, iară şi iară, că omul cu adevărat duhovnicesc este acel om a cărui inimă sângerează pentru ceilalţi. În acelaşi dialog purtat la Cernica, părintele Stăniloae aminteşte la un moment dat: „Omul duhovnicesc suferă toate suferinţele pe care le vede pe pământ, la toţi oamenii. El doreşte să sufere pentru toţi şi să‑i ridice pe toţi oamenii la un alt nivel spiritual, natural, mai înalt din toate punctele de vedere. Realizarea unei frăţietăţi sincere, faptul de a fi fraţi este cu putinţă. Preotul însuşi trebuie să fie un frate pentru ceilalţi. El a primit responsabilitatea de a stimula frăţietatea, rugăciunea, pentru a ajuta la intensificarea acestei frăţietăţi, a acestei uniri prin rugăciune, prin întrajutorare. Preotul are o mare responsabilitate socială: ea constă din a întări comuniunea dintre oameni prin rugăciune şi întrajutorare, stimulând viaţa creştină şi prezentându‑şi, astfel, iniţiativa nu numai la Liturghie, când propune o astfel de rugăciune, ci şi în tot ce priveşte apropierea oamenilor de Dumnezeu şi între ei.” Deschiderea spre aproapele nostru, efortul de a ieşi din limitele egoului propriu ne vindecă de patima noastră funciară, iubirea de sine. „Dumnezeu cere de la noi acte care ne curăţă de egoismul nostru şi care ne arată iubirea faţă de El şi faţă de oameni, ca să ne ajute să ne dezvoltăm, prin aceste acte, ca persoane pline de o iubire activă faţă de ceilalţi.” Acelaşi adevăr îl întâlnim în scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale părinţilor contemporani. Într‑o bună zi, Sfântul Porfirie Bairaktaris (care a fost canonizat de curând) i‑a spus unui ucenic: „N‑ai citit niciodată că, atunci când pătimeşte un mădular al trupului, împreună cu el pătimesc toate mădularele şi, când se slăveşte un mădular, se bucură toate celelalte? Nu ai înţeles că dacă rămâi un creştin izolat, dacă nu simţi profund că eşti mădular unit viu cu celelalte mădulare ale Trupului mistic al lui Hristos, adică al Bisericii Sale, printr‑o legătură continuă de iubire, atunci nu eşti un creştin adevărat?” Cuviosul Porfirie credea cu atâta tărie în ideea că noi toţi formăm Biserica, Trupul mistic al lui Hristos, încât atunci când cineva îi cerea să se roage pentru un suflet bolnav sau aflat în încercări el se ruga aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă!” Întrebat fiind de ce spune „miluieşte‑mă” şi nu „miluieşte‑l”, sfântul a dat un răspuns deconcertant: „Bine, dar tu nu ştii că, dacă Dumnezeu nu mă miluieşte pe mine, nu te miluieşte nici pe tine? Nu ştii că tu şi eu suntem unul?” Tu şi eu suntem unul. Un adevăr pe care îl ocolim cu obstinaţie. Patericul Egiptean conţine multe întâmplări din care putem învăţa importanţa decisivă a relaţiei cu aproapele nostru. Nu putem evolua în apropierea noastră personală, dinamică, de Dumnezeu dacă îl tratăm cu mefienţă pe semenul nostru sau dacă ne punem stavilă între el şi Dumnezeu. Iată o mostră. „Un frate a întrebat pe un părinte oarecare, zicând: «Oare pentru ce, părinte, acum fraţii care se ostenesc prin pustii şi prin mănăstiri nu pot câştiga darurile lui Dumnezeu precum câştigau părinţii cei de demult?» Răspuns‑a lui bătrânul, zicând: «Atunci, fiule, la părinţii cei de demult era la toţi dragostea frăţească cea desăvârşită; şi fiecare ridica în sus spre cer pe fratele său. Iar acum, fiindcă s‑a stins dragostea dintre fraţi şi fiecare trage în jos pe fratele său, de aceea acum nu câştigă fraţii noştri Darul lui Dumnezeu ca părinţii cei de demult»”. O relaţie deficitară cu aproapele nostru are întotdeauna cauze de natură spirituală. Renumitul patrolog şi specialist în psihoterapie ortodoxă Jean‑Claude Larchet identifică două surse principale ale ei: „prea marea preţuire de sine şi înjosirea de sine strică, amândouă, relaţia cu aproapele”. Cele două percepţii greşite au ca origine iubirea de sine. Cultivând smerenia şi iubindu‑ne pe noi înşine ca făpturi ale lui Dumnezeu, vom scăpa de cele două forme de înşelare (Jean‑Claude Larchet). Mândria, slava deşartă, frica, mânia, desfrânarea ne fac şi ele să vedem în aproapele nostru un adversar. Relaţia eu‑tu este similară relaţiei dintre două oglinzi care stau faţă în faţă. În afara oglindirii negative, eronate în celălalt, mai există una fertilă, pozitivă. Simţim nevoia permanentă ca celălalt să ne confirme deciziile, sistemul propriu de valori, să ne arate că suntem fiinţe valoroase în sine. Nevoia de a te oglindi pozitiv în celălalt, de a fi confirmat de el, a fost surprinsă admirabil şi în scrierile marilor maeştri ai literaturii. Cesare Pavese nota în Jurnalul său, pe care l‑a ţinut între anii 1935‑1950: „Suntem astfel făcuţi că până şi mişcările noastre cele mai intime îşi caută sprijin într‑o încuviinţare din partea celorlalţi.” Cartea pe care o ţineţi în mână este un exerciţiu de admiraţie faţă de oamenii remarcabili pe care i‑am întâlnit în ultimii ani. Nu sunt nişte exerciţii de admiraţie cioraniene, deşi au fost inspirate şi de acestea. De ce nu ar exista pe lume şi ipostaze în care inima creştinului se aşază mai prejos decât a celorlalţi, se lasă modelată de exemplul lor de viaţă şi înţelege să le întoarcă mirificul dar pe care l‑a primit, povestindu‑le altora despre ei şi despre miracolul întâlnirii? (Ciprian Voicilă)

Volumul „Sfinții de lângă noi” semnalat în ultimul număr al revistei „Lumea monahilor”

Apariția cărții Sfinții de lângă noi este semnalată în ultimul număr al revistei „Lumea monahilor”, dedicat Avvei Justin Pârvu. Cristian Curte mi-a luat un interviu despre carte și condițiile (metaliterare) care au făcut-o posibilă. Vă recomand și interviul cu monahul Paulin Clapon, fost deținut politic.

Marius Drăjan: O cruce asupra României – partea a treia

Urmare de aici. Dar vă voi povesti despre Maica Stareță Ecaterina și Părintele Onisim și mai încolo, pentru că la ei aveam să mai petrec câteva nopți. Și cum aș putea scrie despre îngerii și binecuvântările sau afuriseniile locurilor? Amân și acest subiect pentru mai încolo. 6. JOSENI/ Am două zile avans, dar știu că pe una din ele o voi pierde chiar azi. Până la Mănăstirea Izvoru Mureșului sunt peste patruzeci și cinci de kilometri. Iar eu mi-am dat deja seama că e greu să fac mai mult de treizeci și cinci de kilometri pe zi. Dat fiind caracterul naționalist al pelerinajului meu, îmi făcusem socoteala să trec mai repede printre secui. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Mă decid să mă opresc la Biserica Ortodoxă din Joseni, să îmi las acolo Crucea, dacă îl voi găsi pe Părintele și el va accepta, și să mă duc să înnoptez la Mănăstirea Izvoru Mureșului, cu vreo ocazie, urmând ca a doua zi, sâmbătă, să mă întorc și să-mi duc și cruccea până la mănăstire. O femeie care se oprește să stea de vorbă cu mine caută să mă convingă să merg prin Gheorgheni, dar eu fac tot cum simt eu că trebuie. Nu voi intra în Gheorgheni și Brașov, două orașe în care am copilărit (mai mult în ultimul) pentru că ”nimeni nu e profet în țara lui” și pentru că aceste orașe nu m-au primit. În fine, ar fi multe de spus pe tema asta… În satul dinaintea Gheorghenilor o apuc către Joseni. Pe drum mă întâlnesc cu un biciclist pe care l-am tot văzut în drumul meu. A făcut și el vreo douăzeci de kilometri. Părintele de la Joseni, deși preot de mir, are nume de călugăr. Îl cheamă Pimen. Aflu a doua zi, de la soția lui, că așa face IPS Ioan cu preoții de mir din episcopia lui: la hirotonire le pune nume. Părintele Pimen îmi primește crucea cu drag. Apoi mă sfătuiește, ca să ajung mai repede, să caut o ocazie spre Gheorgheni. Găsesc această ocazie și aajung cu ea până la o benzinărie aflată în zona gării. Aștept în dreptul acestei benzinării o altă ocazie, care să mă scoată în drumul mare. Mai e un om care face autostopul. Suntem pe o stradă industrială pustie. Omul de la Joseni m-a dus până unde avea treabă. La un moment dat, mai sus de noi se oprește un microbuz Mercedes. Întorc capul în direcția opusă, de unde aștept să vină vreo ocazie. Deodată, tot din sus, apare lângă noi, ca din senin, pe strada pustie, o țigancă. Țiganca vine la noi și ne cere bani. Îi dau un leu. Aapoi o văd mergând în josul străzii. După alte câteva momente văd că microbuzul mai oprește o dată, în josul străzii. După care observ că țiganca a dispărut. Și atunci mă dumiresc! Țiganca cu pricina era plimbată cu microbuzul la cerșit! Dusă anume în zonele în care erau oameni. Probabil că mai erau și alții în microbuz, femei și copii, dar nu au considerat că e cazul să coboare toți pentru noi. Și îmi aduc aminte că nu o dată văzusem la Humor microbuze înțesate cu țigănci și țigănuși, oprite în fața magazinelor, la cumpărături. Cine știe câte orașe ”făcuseră” aceia… Din păcate, există și țigani foarte săraci, cumplit de săraci, care ar trebui ajutați. Dar cum să mai știi care au într-adevăr nevoie și care și-au făcut o meserie, iată cât de profesionistă!, din cerșit?… În cele din urmă, colegul meu de autostop cheamă un taxi și, cu acest taxi, ajung și eu la Gheorgheni, în locul unde se face autostopul pentru Miercurea Ciuc. Nu stau mult și apare o dacie bătrânică a unui român credincios. Anume pentru mine. 7. MĂNĂSTIREA IZVORU MUREȘULUI/ Șoferul cel credincios nu mi-a luat, firește, niciun ban. A intrat și el în mănăstire, ca să se închine, și a așteptat până mi-a adus o măicuță niște cărți pe care i le-am dăruit. Vi se pare puțin lucru? În lumea nebună de azi, cu goana ei furibundă, răbdarea lui mi se pare un gest deosebit… Măicuțele m-au găzduit cu mare drag. În urma unui schimb de scrisori pe care l-aam făcut cu Maica Stareță, erau la curent cu pelerinajul meu și erau încântate să mă primească. M-am împrietenit de îndată cu Maica Timoteea și Maica Ieroteea. Dar și Maica Stareță Miriam, deși bolnavă, mi-a arătat prețuirea ei, reproșându-mi totuși ceva din ce am spus în pliant despre arhierei. Trebuie spus totuși că este vorba de atitudinea mea față de anumiți arhierei, într-un context dat: tăcerea lor în fața amenințării actelor biometrice. Am scris în pliantul pe care îl împart pe drum că se pare că nu ne putem pune nădejdea în ei, pentru că se află sub influența masonilor. Și așa e… Oamenii sunt pe cale să-și piardă libertatea, cel mai mare dar făcut lor de Dumnezeu, iar ei nu scot un pâs! Nu degeaba îi decorează președinții, ca pe securiști… În pofida obiecției Maicii Miriam, care crede că și dacă ar fi în Biserică ceva rău nu ar trebui să vorbim despre asta, rămân pe aceeași poziție. Ce ar fi fost dacă cei din Biserica din vechime nu ar fi vorbit despre nicolaiți, arieni sau iconoclaști? Nu cumva li s-ar fi dat acelora voie să pună mâna pe Biserică? Dar disputa noastră nu o împiedică pe Maica Stareță să își manifeste din plin ospitalitatea. Voi fi găzduit aici pentru cinci nopți, astfel încât să plec după Bunavestire. Drumul pe care îl fac a doua zi, de doar douăzeci de kilometri, mi se pare o jucărie. Înainte de prânz sunt la mănăstire, cu tot cu crucea. Împreună ccu Maica Timoteea găsim un loc pentru cruce chiar în clădirea în care sunt găzduit – turnul de deasupra porții. Aș face și luni o bucată de drum către Miercurea Ciuc, dacă aș ști că găsesc o mașină care să mă aducă, cu tot cu cruce, înapoi la mănăstire, iar miercuri dimineață să mă ducă înapoi de unde m-a luat, dar nu găsesc așa ceva. Zilele de odihnă de la Izvoru Mureșului îmi prind cum nu se poate mai bine. Marți, de Bunavestire, e hramul bisericii ortodoxe din sat. Particip și eu la acest hram. Din păcate, mă cam smintesc de protopopul locului, venit și el, de la Gheorgheni, la hram. Mi se pare destul de evident că are o credință formală, din gură, fățarnică. Din păcate, citind editorialul Episcopului Ioan, autointitulat ”Episcopul Munților”, din publicația pe care o editează, mă încearcă același sentiment. O compunere școlărească de douăzeci-treizeci de pagini, brodată pe o metaforă frumoasă, dar insuficientă pentru a susține aceste douăzeci de pagini de calofilie. ”Omul este o floare a cerului”, spune, frumos, Episcopul Ioan. Și, în anumite condiții, care trebuiesc specificate, chiar așa e. Dar restul compunerii sale rămâne la nivelul literar al clasei a zecea. Dacă ar avea Duh Sfânt nu cred că ar scrie așa. Dar miercuri aveam să mă confrunt din plin cu duhul acestui arhiereu, pe cât de poet prefăcut, pe atât de lumesc. Sau, cel puțin, cu reflexia acestui duh în oamenii săi. Ceea ce e același lucru. Dar și pe protopopul cel sărac în Credință și mândru de la Gheorgheni îl văd tot ca pe o prelungire a unui episcop făcut din același material. 8. PRAFUL DE PE BOCANCI/ Miercuri dimineața, pe 26 Martie, plec spre Miercurea Ciuc, cu gândul că voi fi găzduit la Episcopie. Pe drum tot încerc să vorbesc cu cei e acolo. La început fără succes, apoi, după ce reușesc să prind Episcopia la telefon, zadarnic. Cel care răspunde la telefon îmi dă senzația nu doar că ”face ascultare” militărește, prostește, ci și că nu ar ajuta pe nimeni, nici cu un capăt de ață. Îl rog să îl sune pe Episcop, care e plecat, sau pe cineva din suita sa, și să-i spună povestea mea. Dar el nu vrea. Dar poate că nu am dreptate oprindu-mă atât asupra lipsei de Credință a celor de la Episcopie. Poate așa a vrut Dumnezeu să fie: să trec de Miercurea Ciuc și să ajung la Jigodin, unde am simțit, pe stradă, rugăciunea puternică sau binecuvântarea cuiva. Dar, în această zi de miercuri, înaintând către Miercurea Ciuc, nu îmi pot împiedica dezamăgirile legate de Episcopia de aici. Cel cu care am vorbit mi-a spus că Episcopul e la Covasna, unde are o echipă de muncitori. De la taică-miu aflu, peste câteva zile, că Episcopia Harghitei și a Covasnei a cumpărat, cu câteva milioane de euro, Hotelul Covasna. Probabil că se lucra la amenajarea lui. Sper că nu au de gând, totuși, să facă afaceri cu el. Deși… la cât de primitori sunt, se prea poate să fie chiar asta… După terminarea călătoriei, la Săcele, aveam să întâlnesc un preot de pe la Măgurele, care se ducea la tratament la Covasna, așa că mă gândesc că povestea cu hotelul poate fi, de fapt, o afacere a Patriarhiei, în sprijinul ”sărmanelor” fețe bisericești. Pe drum observ mașini cu țigani care îmi tot dau târcoale. Unele încetinesc, iar șoferii lor îmi aruncă întrebări pe ungurește. Alt șofer mă întreabă ”care-i treaba?” răsucindu-și mâna deschisă în jurul propriului ax. Dar nu-i răspund nici lui, deși înțeleg foarte bine nedumerirea acestora. ”Ce șmecherie a mai inventat și ăsta?”, se întreabă ei. Li se pare, deci, că am inventat o nouă metodă de cerșit, una superioară metodelor lor dezvoltate de-a lungul veacurilor. Sau cel puțin una la care ei nu se gândiseră. Cum sunt și oleacă bronzat, de la soarele zilelor de pelerinaj, se prea poate ca, de la distanță, să mă ia drept unul de-al lor. De asta câțiva dintre ei mi s-or fi adresat pe țigănește… Pe măsură ce mă apropiu de Miercurea Ciucului, drumul e tot mai greu. Știind că mă așteaptă treizeci și opt de kilometri de drum, am plecat cu noaptea în cap, la cinci dimineața. Aveam să fac, de fapt, vreo patruzeci și doi. La intrarea în Miercurea Ciuc, după câteva clipe rătăcitoare, găsesc o pensiune, dar femeia de acolo, văzându-mă poate oarecum nehotărât, îmi spune că mai găsesc o pensiune și dincolo de oraș, la Jigodin, la vreo patru kilometri depărtare. Mă decid să plec într-acolo. Involuntar, leg în mintea mea sfatul femeii de porunca dată de Mântuitorul nostru apostolilor – aceea de a ieși din orașele în care nu sunt primiți și de a-și scutura sandalele de nisip la ieșirea din acestea. Sigur că eu nu sunt un apostol, dar poate că are și pelerinajul meu rostul său. De binecuvântare și îndemn la rugăciune, dar și de încercare a inimilor unora și altora. Poate că și cine primește un pelerin în numele Domnului capătă răsplată de pelerin. Îmi propun, așadar, să mă duc la catedrala ortodoxă din centrul orașului și să încerc să obțin cazare la Episcopie prin cei de acolo, iar dacă nu obțin să mă duc la Jigodin, unde să-mi scutur praful de pe bocanci. Miercurea Ciuc e singurul oraș pe care l-am străbătut cum se cuvine, de la un capăt la celălalt, în plină zi, la o oră de vârf. Totuși, nu am stârnit reacții de felul celor din Vatra Dornei, deși liceenii se uitau tare curioși după mine. La catedrală îngrijitoarea nu mă ajută. Probabil că au primit ordin să nu dea mobilul episcopului nimănui. (Sau ”binecuvântare” cum zic ei, dar asta numai binecuvântare nu e…) Ce să le fac?… Praful de pe bocanci… Cum spuneam, ajuns la Jigodin simt o rugăciune puternică sau o mare binecuvântare poposindu-mi în inimă. Să fie încuviințarea acțiunii sau gândurilor mele? Sau trezirea inimii vânzătoarei de la care mă duc să cumpăr de-ale gurii și care mă văzuse trecând cu crucea? Nu găsesc pensiunea despre care mi se vorbise deschisă, dar aproape de ea, la șosea, e un motel destul de ieftin. Poposesc aici. 9. DE-A LUNGUL OLTULUI/ A doua zi pornesc spre Tușnad. Pe-aici nu mai e nicio mănăstire românească, dar la Tușnad-Băi voi găsi cu siguranță stațiuni. În pădurile de pe partea apuseană a Carpaților Orientali nu au intrat drujbele ca în părțile Moldovei. Brazii se înalță semeț în veșmintele lor de un verde închis, cu sclipiri argintii, foarte diferiți de molizii de dată recentă de pe cealaltă coastă a arcului nostru de piatră. La ieșirea din Tușnad-Sat, unde începe urcușul către Băile Tușnad, la câțiva pași de drum, stau trei țigani trântiți în iarbă. Unul dintre ei mă interpelează, ridicându-se într-o rână: - Unde o duci? - La Sfântu Gheorghe!, îi răspund. Ca să nu mă poticnesc în vreo bătălie inutilă, am decis să le spun celor de pe aici doar care e următoarea mea țintă de pe traseu, ca să nu fiu nevoit să le descriu proiectul întreg, care are un evident caracter naționalist. Altul, neștiind dacă să râdă de mine sau nu, strigă tare: - Da” în spate?! Nu răspund nimic. Asta cu ”Da” în spate?!” e din categoria ”Ce e aceea?!” – întrebare pusă de oameni care au impresia că eu sunt prost sau nebun și nu știu ce fac, așa că trebuie să-mi explice ei, care sunt deosebit de inteligenți. - Da” în spate?!, strigă țiganul și mai tare, de parcă n-aș fi auzit de prima dată. Ce să-i răspunzi? La Tușnad-Băi mă opresc la Hotelul Ana, unde primesc camera cu exact același număr ca la motelul de la Jigodin: 110. 10. SFÂNTU GHEORGHE/ Mi-am aranjat din vreme următoarea oprire. Ea va fi la Sfântu Gheorghe, la pensiunea la care stă regizoarea Ana Mărgineanu, fiica domnului regizor Nicolae Mărgineanu și a minunatei actrițe Maria Ploae. Îmi voi lăsa crucea la tânăra regizoare, venită din America să monteze un spectacol, iar apoi voi lua un microbuz până la Brașov, ca să înnoptez la casa părinților mei, la Tărlungeni. M-am învățat cu mersul. Știu când să mă odihnesc și în ce ritm să pășesc ca să nu obosesc prea tare. Totuși, când mă apropiu de Sfântu Gheorghe, de fapt, înainte de satul Olteni, se pornește un vânt puternic care mă învârte în toate direcțiile și mă obosește foarte tare. Însoțit de vântul ăsta, trec prin Olteni, cel mai dezolant sat pe care l-am întâlnit în drumul meu. Un sat de unguri reformați, fără nicio cruce. Nu mă miră că oamenii pe care îi întâlnesc aici se uită la mine cu ochi orbi. Biserici fără cruci, pietre de mormânt fără cruci… ”Doamne ferește!”, îmi spun când ies din satul acesta blestemat. Doamne ferește! Doamne ferește! Și pun chiar și vântul hain care se oprește când ies din sat pe seama acestui loc, poate încă bântuit, neîncreștinat… Cu vreo cinci kilometri înainte de Sfântu Gheorghe mă așteaptă un reporter. Singurul pe care aveam să-l întâlnesc în drumul meu. Deși lucrează pentru presa de limba maghiară, cum aveam să aflu pe parcursul discuției, mă decid să-i spun tot adevărul. Până la urmă, sunt ca și ieșit dintre satele de secui. Omul devine repede captivat de povestea mea. Îi place ”nebunia” ei și mă pune chiar să-i repet câteva fraze, ca să le înregistreze. - Inițial, crucea mea ar fi trebuit să aibă aproape o mie de kilometri, cinci sute șaizeci pe patru sute cincizeci, dar mă gândesc să mai scurtez din al doilea braț și să o fac de cinci sute pe două sute, îi repet reporterului, căruia îi place la teribil această dezvăluire matematică. Dar e adevărat. Sunt pe cale să pierd o zi, adică să intru în criză de timp, așa că mă gândesc să merg în jos doar până la București, iar nu până la Giurgiu, cum plănuisem inițial, iar al doilea braț să îl scurtez chiar mai mult de atât, în locul distanței de la Cluj la Iași, să parcurg distanța dintre Târgu Mureș și Târgu Neamț. Când îmi făcusem planul inițial mă gândeam că voi face patruzeci și cinci de kilometri pe zi, adică vreo patru kilometri și jumătate pe oră, mai ales pe al doilea braț, când, cel puțin teoretic, voi fi dobândit experiență. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Pot să fac peste patruzeci de kilometri pe zi, dar e absolut epuizant. Așa, trebuie să merg de dimineața până seara, pentru că nu fac decât trei kilometri și jumătate pe oră, iar după treizeci și cinci de kilometri sunt foarte obosit. Și, cum m-au mai descurajat și unii oameni, poate bine intenționați… Ideea de a mai tăia din cruce prinde puteri tot mai mari în mintea mea. Când ne despărțim, reporterul îmi spune că jurnalistele de la presa de limba română din Sfântu Gheorghe sunt la o conferință de presă, dar, dacă vreau, le trimite la mine. Nu îi răspund nimic. Să fie cum vrea Dumnezeu. Iar apoi mă rog să îmi mai iasă jurnaliști în cale doar dacă pot scrie ceva bun, folositor oamenilor. Îi spusesem și acestui jurnalist, care a mers alături de mine vreun kilometru: - Puteți să participați la lucrarea mea, să lucrați alături de mine. Dar el mi-a răspuns că nu e prea bisericos. Poate îl ajută Domnul să se trezească. Dacă m-ar căuta jurnaliști care să participe la lucrarea mea, ar fi o plăcere să-i întâlnesc. Dacă nu… mai bine lipsă. Mă întâlnesc cu Ana chiar în fața teatrului Andrei Mureșanu, unde se joacă piesa ei ”Sfântul din Sfântu Gheorghe”. Cred că, dincolo de ce ar putea conține, titlul piesei vădește chemarea spre Biserică și rugăciune atât a ei, cât și a autorului, Ștefan Peca. Ana Mărgineanu a venit tocmai din Statele Unite ca să monteze această piesă, prilej pentru o discuție asupra Ortodoxiei. Fetița ei mă privește cu curiozitate. Ajunși la pensiunea la care stau, îi cerem voie patroanei să lăsăm crucea acolo, apoi mă joc două minute cu fetița, apoi plec spre Tărlungeni. 11. ACASĂ/ Părinții mei vor pleca în dimineața zilei următoare, sâmbătă, la București, ca să o viziteze pe fetița mea, Zvera-Maria. Totuși, dis-de-dimineață, taică-miu mă repede până la Sfântu Gheorghe. El nu știe pentru ce. Voi ajunge acasă înainte de a se întoarce ei și voi ascunde crucea în podul garajului. M-am rugat ca Dumnezeu să facă în așa fel încât să nu mai fiu nevoit să le dau explicații – sau să mă poticnesc în percepția și ideile lor – și iată că Domnul a ascultat rugăciunea mea. După ce intru în Județul Brașov sunt tot mai mulți oameni care mă întreabă ”Cine a murit?”. Aceeași întrebare poate fi citită și în ochii unora care nu zic nimic. Probabil că pe-aici nu e ceva neobișnuit să ducă cineva o cruce în spate… Trec pe la Prejmer, iar apoi, destul de căznit, mă îndrept spre Cărpiniș. Tocmai când apuc drumul spre Cărpiniș mă întâlnesc cu doi tineri pe biciclete. Unul dintre ei zice: ”Uite-L și pe Gizăs!” Săracii copii! E o presiune așa de mare a mass-mediei înstrăinate și a lumii în care trăim încât adolescenții nu mai folosesc cuvântul românesc nici măcar pentru Mântuitorul nostru… La Cărpiniș am marea șansă că locuințele sunt atât de departe de șosea încât nu mă remarcă nimeni în mod deosebit. (Dar m-am și rugat să trec neobservat pe aici.) Apuc drumul spre Săcele, iar apoi intru pe drumeagul pe care e casa noastră. Sunt salvat! Urc crucea în podul garajului și mă întind oleacă în pat. Luni voi pleca dis-de-dimineață, așa că părinții mei nu vor observa nimic. Iar după noi mai sunt doar două case. VA URMA.

Lansarea cărții „Sfinții de lângă noi” la Biserica Sf. Cuv. Antonie cel Mare (București). Luni, 30. 06. 2014, ora 19.00

Parohia "Sf. Cuv. Antonie cel Mare" din cartierul bucurestean Titan, Str. Jean Steriadi nr. 19/A, sector 3, Bucuresti, va invita sa luati parte la Seara Duhovniceasca, in care va avea loc prezentarea cartii cu tema: Sfintii de langa noi. Intamplari. Portrete. Reflectii. Intalnirea va avea loc in ziua de luni - 30.06.2014, orele 19.00, la biserica mai sus mentionata. Invitatul din cadrul acestei manifestari este domnul Ciprian Voicila - Sociolog la Muzeul Taranului Roman din Bucuresti. Dupa cum puteti observa seria intalnirilor duhovnicesti organizate de Parohia noastra continua, cu alti invitati si alte subiecte, mult folositoare noua, tuturor participantilor, care avem ocazia supunerii acestor teme spirituale, unei vii si eficiente dezbateri, prin realizarea si articularea unui dialog sincer, consistent si pertinent... Prin urmare, va asteptam pe toti, cu multa bucurie, la aceste manifestari, organizate, din suflet si cu mult suflet, caci prezenta dumneavoastra ne confera indiciul si ne da raspunsul ca ceea ce organizam este bine venit sau nu... Acest mesaj poate fi transmis mai departe, spre a fi informate si pentru a participa si alte persoane interesate... Doamne ajuta! Cu aleasa pretuire, in numele Comitetului Organizatoric, Stelian Gombos.

Cultura manipulării - din volumul „Sfinții de lângă noi”

(Cartea poate fi achiziționată de la librăriile Sophia și Evanghelismos). România a involuat pe tăcute de la o cultură a cenzurii spre o cultură a manipulării. Ne vine greu să credem că în anii ’50 o carte despre Hegel a constituit probă de acuzaţie în procesul intentat lui Constantin Noica. Cititorul pasionat încă mai poate descoperi prin anticariatele Bucureştiului cărţi editate în plin comunism, cenzurate grosolan: când şi când privirea îţi cade pe cuvinte acoperite cu o linie neagră, ca o ştampilă pusă apăsat. Nu am fost niciodată un nostalgic al comunismului, chiar dacă ultimii ani ai ceauşismului se suprapun peste anii copilăriei mele. Ceea ce nu mă împiedică să constat că în plină dictatură comunist-ceauşistă, chiar dacă proletcultismul era nota predominantă a culturii române de atunci, indivizii, persoanele mai exact – ca să păstrăm distincţia teologică dintre individ şi persoană - beneficiau de un avantaj enorm: în opoziţie cu cultura dominantă, condusă de la centru, în mediile lor private interacţionau, cultivând între ei o stare de emulaţie spirituală în care îşi găseau locul numele mari ale culturii europene: Dostoievki, Goethe, Tolstoi, Goncearov, Gogol, Turgheniev, Thomas Mann, Kafka. Scriitori clasici ruşi erau traduşi abundent. În anii ’70-’80 au început să apară în limba română operele sud-americanilor Borges, Neruda, Augusto Roa Bastos, Mario Vargas Llosa, Gabriel Garcia Marquez. Aşa cenzurată cum era, cultura română îşi păstrase – e adevărat că parţial – menirea de „joc cu mărgele de sticlă” (Herman Hesse), pe care oamenii îl jucau între ei, conştienţi că miza jocului este chiar fiinţa lor spirituală. Odată redeveniţi oameni liberi, în România cultura - în înţelesul ei tare - s-a disipat. Semnificaţia ei a rămas să fie stabilită de fiecare, pentru el, şi pentru grupul său de apartenenţă. Este bine, deci: temeiul culturii actuale este libertatea. Nu mai avem o cultură impusă de la centru de un aparat politic opresiv. Este specific postmodernităţii să decidă fiecare pentru el care sunt acele bunuri simbolice, care sunt acele modele tutelare cu care ar vrea să întreţină un comerţ intelectual sau spiritual. Însă, în actualitate, românii se arată mai curând preocupaţi de cultura motivaţională. Cultura clasică europeană a pierdut terenul în faţa unui epifenomen recent: cultura pragmatică a lui „cum să...” Românii sunt preocupaţi să descopere cheia misterioasă care să le deschidă tainiţele tuturor sferelor de acţiune. Vor să ştie cum să devină lideri, cum să li se realizeze toate visele, cum să obţină un maxim de beneficii cu un minim de efort, cum să arate tineri până la adânci bătrâneţi, cum să stea departe de socrii toxici, cum să spună nu unora care îi agasează. Premisa fundamentală a întregii culturi motivaţionale este că fiinţa umană poate să atragă spre ea oameni, bunuri, norocul, cornul abundenţei, fericirea prin punerea în mişcare a propriei voinţe. Printr-un efort de voinţă obţii totul. Important este să vrei cu adevărat. O perspectivă magică întru totul. Printre cărţile de tipul Cum să...?, un loc aparte îl deţin cele despre limbajul trupului şi programarea neuro-lingvistică. În mediul universitar românesc se ţin cursuri de programare neuro-lingvistică şi prelegeri despre tehnicile persuasiunii. Politicianul trebuie să fie persuasiv - este noua sarcină de partid. Realizatorul şi moderatorul emisiunii TV trebuie să fie persuasiv (apropo, dacă veţi urmări cu atenţie comportamentul moderatorilor de la televiziuni, veţi constata că în ultimii ani aceştia sunt mai persuasivi chiar decât invitaţii lor). Profesorul trebuie să fie persuasiv. În orice instituţie angajaţii de la PR trebuie să fie persuasivi. Angajaţii de la reţelele de telefonie mobilă sunt persuasivi. Elevii de şcoală primară au învăţat în familie să fie de mici persuasivi, mai ales în raport cu învăţătorul. Persuasiunea - cheia succesului. Viaţa socială e guvernată de legile persuasiunii şi ale manipulării. Fiecare încearcă să citească un amănunt exploatabil în gesturile, în postura, în direcţia privirii celui care îi stă în faţă. Dacă interlocutorul nostru priveşte în jos, spre stânga, înseamnă că şi-a amintit ceva. Dacă priveşte spre dreapta, în jos, înseamnă că mintea sa schiţează un plan de viitor. Întâlnirea cu semenul nostru şi‑a pierdut inocenţa. Dar şi profunzimea. Suntem interesaţi de cum spune cineva ceva, nicidecum de ce spune. Conţinutul unui mesaj a devenit secundar, iar forma s-a făcut tutelară. Pândim cea mai mică fisură în fiinţa celuilalt prin care facem să pătrundă gândul nostru meschin, interesat, ambalat în sugestia aferentă. A vedea în celălalt doar un mijloc utilizabil pentru satisfacerea propriilor noastre interese înseamnă – la un alt nivel - nu doar să priveşti lumea printr-o lentilă dezvrăjită, atee, ci înseamnă să îţi pierzi şi ultima urmă de moralitate din tine. În secolul XVIII, Kant întemeiase o morală – ale cărei resorturi erau profund creştine – argumentând, o dată pentru totdeauna, că orice fiinţă umană este prin însăşi natura sa un scop în sine şi trebuie tratată întotdeauna şi ca scop, nu doar ca mijloc. Cultura predominantă nu mai are nimic în comun cu divinul, cu transcendentul, cu arta cultivării puterilor sufleteşti, cu sfera valorilor, cu actul gratuit, dezinteresat. În centrul vieţii noastre tronează puterea. Dorinţa de putere ne locuieşte pe toţi, obturându-ne raţiunea şi bunul-simţ elementar. O cultură a persuasiunii şi a manipulării este una profund magică. Trăim într‑o lume manipulată prin diverse strategii şi operaţiuni magice. Orice viziune asupra omului şi a lumii care are ca unic temei voinţa este de sorginte magică. A demonstrat-o magistral în perioada interbelică logicianul şi metafizicianul ortodox Nae Ionescu. În postmodernitate, a arătat-o în mod convingător şi plenar Ioan Petru Culianu, geniul rătăcit în arcanele ocultismului. Nu ai cum să nu tresari când descoperi în debutul cărţii Eros şi magie în Renaştere. 1484 (o carte fundamentală pentru înţelegerea lumii răsturnate în care trăim) următoarea frază: „Trăim în continuare într-o lume unde magia are încă un rol de jucat şi chiar un loc de onoare”. Culianu expune concepţia lui Giordano Bruno despre magie, relevând consecinţele ei ultime, implicaţiile sale empirice recognoscibile în realitatea noastră politico-socială. Savantul român consideră că „fără s-o ştie, trusturile de inteligenţă care domină lumea s-au inspirat din ea, au pus în practică chiar ideile lui Bruno”. Magicianul lui Bruno a fost înlocuit de sistemele mass-media şi de brain-trusturile care controlează masele umane. Funcţia lui a fost preluată de specialiştii în relaţii publice, de maeştrii anchetelor sociologice, de agenţii de spionaj şi contraspionaj, de specialiştii în tehnicile de dezinformare. Atât manipulatorul lui Giordano, cât şi conducătorii oculţi ai lumii folosesc drept mijloc de manipulare erosul, puterea de a iubi, în sensul cel mai larg al termenului. Erosul este forţa motrice atotstăpânitoare care leagă prin noduri invizibile elementele lumii. Operaţia de manipulare ocultă se foloseşte în special de simţuri, de auz şi mai ales de văz. Prin sunete şi imagini se activează fantezia, o facultate a sufletului pe care Giordano Bruno o socotea „singura poartă a tuturor acţiunilor interne”, poarta prin care fantasmele pătrund în sufletele noastre. Prin intermediul fanteziei masele umane sunt sugestionate de Marele Manipulator. Cele mai la îndemână şi mai eficiente fantasme sunt cele sexuale. Acum putem înţelege mai bine scopul inflaţiei de imagini erotice prezente în orice mediu de informare: în mass-media, pe internet, în reclamele din oraşe sau de la periferia lor. Înţelegem, deopotrivă, cât de periculoasă este pentru artizanii Statelor Unite ale Europei (un stat al statelor, Marele Manipulator din spatele Marilor Manipulatori) învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a cuvioşilor despre paza celor cinci simţuri şi despre importanţa luptei cu imaginaţia. Sfinţii Părinţi ne învaţă că imaginaţia este puntea dracilor. Cine se luptă cu fantasmele, închizându-şi mintea în cuvintele rugăciunii, este un om nesugestionabil. Nu poate fi manipulat prin operaţiuni oculte, dirijate de la centru. Marele Manipulator este - în viziunea lui Culianu - statul. Statul-magician. Atât manipulatorul lui Bruno cât şi statul modern urmăreau/urmăresc să obţină controlul total asupra indivizilor şi vor să creeze şi să întreţină o societate perfect standardizată. „Controlul şi selecţia sunt stâlpii ordinii. Nu e necesar să ai imaginaţie ca să înţelegi că funcţia manipulatorului a fost preluată de Stat şi că acest nou «magician integral» are în sarcină să producă instrumentele ideologice necesare în vederea obţinerii unei societăţi uniforme”, scria în 1984 Ioan Petru Culianu. Avertismentul lui Ioan Petru Culianu este clar şi deja învechit: Statul-poliţist - obişnuit să conducă prin forţă, prin constrângere - va fi înlocuit în timp de Statul-magician, versat în tehnici oculte. Sufletele noastre constituie materia primă a statului care acum, pe tăcute, capătă formă. (Ciprian Voicilă)

Marius Ianuș a murit

Voi renunța la pseudonimul Marius Ianuș. L-am ales din trei motive – a fost numele de fată al bunicii mele dinspre mamă, Garofina; e mai ușor de reținut decât Drăjan; are trimitere către mitologia romană. Astăzi niciunul dintre ele nu mi se mai pare suficient pentru a continua să scriu sub acest pseudonim. Voi semna de acum cu numele meu (Marius-Christian Drăjan) sau cu o parte a lui (Marius Drăjan). Dar, ca orice schimbare majoră, aș vrea ca și această schimbare de nume să fie mai mult decât pare. Într-un fel, Ianuș chiar va muri. Mai există două volume de versuri nepublicate ale lui Marius Ianuș. Nu știu dacă le voi publica vreodată. Dacă o voi face, o voi face în curând - anul acesta sau la anul – comemorativ cumva, ”post-mortem”. Doamne ajută!

Paulo Coelho – mare scriitor sau mare ocultist?

Vă place Paulo Coelho? Mie nu. Am citit câteva dintre romanele lui, editate în România după ’90. Cea mai cunoscută carte a sa, Alchimistul, este, de fapt, o repovestire a unei legende persane. Jorge Luis Borges, cel mai mare scriitor argentinian, a rescris legenda, înaintea lui Paulo Coelho, mult mai profund, incomparabil mai filosofic decât autorul brazilian. O găsiţi în volumul Istoria universală a infamiei, sub titlul Povestea celor doi care au visat. M‑am întrebat adesea dacă lipsa de relief a personajelor, inconsistenţa lor, proza scrisă pe un ton impersonal, telegrafic, sunt semne ale lipsei de talent a autorului sau sunt strategii narative prin care Paulo Coelho creează condiţiile necesare prin care cititorul pătrunde spontan, fără niciun obstacol, participativ în scenariul romanelor sale, uitând, pentru o vreme, de realitatea vieţii de zi cu zi – adesea dureroasă – evadând într‑o poveste în care între el, cititorul, şi visele sale nu se interpun obstacole majore, insurmontabile. Mai mult, cititorul ia contact prin cărţile lui Coelho cu o idee magică de‑a dreptul: este suficient să îţi doreşti cu adevărat ceva şi tot universul va conlucra cu tine ca să‑ţi realizezi aspiraţiile. Citind o carte de Paulo Coelho minţi puţin realitatea şi, înainte de toate, te minţi pe tine. Cărţile lui Coelho sunt cărţi motivaţionale ascunse sub masca beletristicii. În loc să citeşti o sumedenie de volume de psihologie practică, de autodezvoltare, citeşti un roman de Coelho, având şi satisfacţia participării la un scenariu misterios, iniţiatic, ocult. Intuiţiile mele de simplu cititor mi‑au fost confirmate când am citit biografia lui Paulo Coelho. Viaţa sa este specifică epocii noastre, este o veritabilă oglindă a ei. De aceea, Coelho îi vine secolului XXI ca o mănuşă. În adolescenţa sa turbulentă, Paulo a cochetat cu comunismul, a fost ideolog activ al mişcării hippy, a avut probleme în privinţa orientării sexuale, experimentând de vreo trei ori relaţiile homosexuale. A fost mare consumator de droguri până la o vârstă înaintată. A şi declarat‑o: „Pentru mine, drogul este ca mitraliera pentru comunişti şi luptătorii de gherilă.” După ce a citit Alchimia secretă a omenirii a lui Molinero, a devenit un practicant asiduu al ocultismului, văzând în el singurul mijloc prin care ar putea să se realizeze: „Ocultismul e singura mea speranţă, singura scăpare vizibilă”. Face cunoştinţă cu Marcelo Ramos Motta, care se autointitulase „moştenitorul Bestiei în Brazilia”, fiind principalul promotor al ideilor sataniste proferate de Aleister Crowley. Formaţia Beatles îşi manifestase ataşamentul faţă de el, punându‑i portretul pe coperta discului Sgt. Pepper’s Lonely hearts Club Band. Crowley pretindea că, în data de 12 octombrie 1875, a întâlnit la Cairo un om de la care a primit Liber Al vel Legis – „Cartea Legii Thelemei”. Ce era această lege a Thelemei? Legea Thelemei susţinea apariţia unei ere noi, în care oamenii erau liberi să facă tot ce vor. Singura normă după care se ghidau adepţii lui Crowley era: „Să faci ceea ce vrei e singura lege!” Crowley a intrat în secta Ordo Templi Orientis (OTO) în 1912, un ordin magic şi masonic, devenind mai târziu liderul ei. Şi‑a construit în Cefalul, în Sicilia, un templu. În 1923, guvernul lui Benito Mussolini îl expulzează din Italia, pentru învinuirea de a fi organizat orgii. Nu doar Beatles‑ii i‑au fost discipoli. Printre admiratorii săi se numără poetul portughez Fernando Pessoa şi scriitorul Ian Fleming, creatorul celebrului agent secret James Bond. Satanismul lui Crowley a fost promovat de diverse trupe rock – Black Sabbath, The Clash, Iron Maiden, Ozzy Osbourne (acesta a compus celebra melodie Mr. Crowley). Charles Manson, renumitul criminal american, ucigaş al actriţei Sharon Tate – soţia regizorului Roman Polanski –, era discipol declarat al lui Crowley. În perioada sa de iniţiere în satanism, Coelho înfiinţează, împreună cu prietenul său Raul Seixas, o trupă hippy. În 1973, scot LP‑ul Krig‑Ha, Bandolo!, care s‑a bucurat de un succes răsunător. Pe al doilea LP, intitulat sugestiv, Gita –, piesa Sociedade Alternativa conţinea principala deviză a lui Crowley: „Fă ceea ce vrei, va fi întreaga lege./ Trăiască! Trăiască! Trăiască Societatea Alternativă!” Paulo Coelho devenise, în 1974, promotorul lui Crowley, al OTO şi al stăpânului său, diavolul, şi făcea asta fără perdea. Versurile lor vorbeau fără echivoc: „Numărul 666 se numeşte Aleister Crowley!/ Trăiască! Trăiască!/ Trăiască Societatea Alternativă!/ Legea Thelemei/ Trăiască! Trăiască!/ Trăiască Societatea Alternativă!/ Legea celui puternic/ Aceasta e legea noastră şi bucuria lumii/ Trăiască! Trăiască! Trăiască Noul Eon!” Coelho face cu diavolul un pact prin care se angaja ca, timp de şase luni, să nu mai pronunţe niciun nume de sfânt şi să nu se mai roage. Pe 19 mai 1974, intră oficial în OTO, jurând credinţă eternă diavolului. Renunţă la numele său, Paulo Coelho, şi îl primeşte pe cel de „Lumină eternă” (Luz Eterna). Pe 25 mai, într‑o zi de sâmbătă, un miros de pucioasă şi de morgă îi inundă apartamentul. E cuprins de un vertij, de o ameţeală inexplicabilă. Are senzaţia că podeaua apartamentului se încovoaie spre el. Aude cum cineva invizibil sparge lucrurile din casă, deşi acestea, în realitate, rămâneau intacte. Conştientizează că ceea ce trăieşte acum e „refluxul de energii magice” pe care le ceruse prin invocaţii şi băi ritualice. Prietena sa de atunci, Gisa, îl descoperă ascuns sub chiuveta din bucătărie, mort de spaimă. Coelho a început să rostească rugăciunile pe care le ştia din perioada în care era elev la Colegiul Santo Inacio. Îi cere iertare lui Dumnezeu, pentru că s‑a îndoit de existenţa Lui şi pentru că încheiase pactul cu diavolul. Pe 6 iulie 1974, redactează o cerere prin care iese oficial din OTO (Ordo Templi Orientis). În 1986 publică prima sa carte, Manual practic de vampirism. Pe copertă apar doi coautori: Paulo Coelho şi Nelson Liano Jr. Prima carte a lui Coelho constituie un act de impostură: capitolele din carte care ar fi, chipurile, scrise de el au fost scrise de un prieten de‑al său: Toninho Buda. După cum a recunoscut ulterior singur, Coelho nu scrisese niciun rând din această carte. După ieşirea sa din OTO, Paulo Coelho avea să îl întâlnească, la Amsterdam, pe misteriosul maestru Jean, reprezentant al RAM – Regnum Agnus Mundi, „Mielul Împărăţiei Lumii” (în limba portugheză, „Rigor, Amor e Misericordia” – „Austeritate, Dragoste şi Milă”), un ordin religios, ocult, de origine catolică. La această primă întâlnire, maestrul Jean îi spune lui Coelho: „Ai crescut în Tradiţia Şarpelui. Şi poate că nici nu ştii ce e Tradiţia Porumbiţei”. Autorul biografiei lui Paulo Coelho, Fernando Morais, ne explică nouă, cititorilor, cam care ar fi diferenţa dintre cele două „tradiţii”: „Tradiţia Porumbiţei (numită şi Tradiţia Soarelui) e sistemul de învăţare treptată şi continuă, pe parcursul mai multor etape, opţiune prin care fiecare discipol sau neofit va depinde mereu de un Maestru – aşa, cu M mare.” Iar Tradiţia Şarpelui (Tradiţia Lunii), potrivit lui Morais, ar fi „calea aleasă de persoanele intuitive şi, cum spun, iniţiaţii, de cele care aduc din existenţele anterioare o legătură sau un angajament faţă de magie”. Cititorul inocent ar fi putut crede că „Tradiţia Şarpelui” ar putea corespunde magiei negre, iar „Tradiţia Porumbiţei” ar putea fi echivalentul magiei albe. Creştinul ştie că nu există, în fapt, o diferenţă reală între magia neagră şi magia albă, amândouă apelând la serviciile diavolului. Acelaşi lucru îl susţine, implicit, şi biograful lui Coelho: cele două „tradiţii” magice nu se exclud, putând fi chiar complementare: „Pe lângă faptul că nu se exclud, cele două curente pot fi succesive, din moment ce se recomandă candidaţilor aşa‑numita «pregătire magică» prin care să respecte şi Tradiţia Porumbiţei, după ce o urmează pe cea a Şarpelui”. Am fi putut crede că Paulo a încheiat socotelile cu diavolul şi cu magia neagră, angajându‑se într‑un ordin care cultivă magia albă. Viitorul lui Coelho avea să confirme identitatea dintre ele, mai bine zis, complementaritatea lor şi legitimitatea întrebării: a rupt, în realitate, orice legătură Paulo Coelho cu diavolul? În 1988, Coelho organizează peste tot conferinţe în care le vorbeşte oamenilor despre cele 8 teme fundamentale pentru el şi organizaţia sa ocultă, RAM: despre „Drumurile sacre ale Antichităţii”, „Trezirea magilor”, „Practicile RAM”, „Filosofia şi practica tradiţiei oculte”, „Tradiţia esoterică şi practicile RAM”, „Revenirea esoterismului”, „Magie şi putere”, „Modalităţi de a învăţa şi a preda”. La sfârşitul conferinţelor acordă autografe pe cele mai cunoscute volume ale sale: Alchimistul şi Jurnalul unui mag. La începutul secolului XXI, Alchimistul atinsese recordul de 35 de milioane de exemplare vândute în toată lumea. Ea a fost inclusă în bibliografia şcolară din peste 30 de ţări. La ora actuală, de pe site‑urile oficiale, întreţinute de principalii săi promotori, aflăm că volumele sale au apărut în 200 de ţări, fiind traduse în 80 de limbi, şi înregistrând vânzări care au depăşit 150 de milioane de exemplare pe mapamond. Numai în România cărţile lui au depăşit un milion de exemplare vândute. Astfel, întreaga omenire a fost conectată la ideologia ocultă a RAM: mujahedinii lui Bin Laden, soldaţii din marina americană, Jacques Chirac, Vladimir Putin, regina Elisabeta. Mi se pare interesant să citez aici ce îşi nota Paulo Coelho în jurnalul său personal atunci când începuse să scrie Jurnalul unui mag: „Nu pot să scriu această carte ca şi cum ar fi o carte oarecare. Nu pot scrie această carte pentru a‑mi trece timpul sau pentru a‑mi justifica viaţa şi/sau lenevia. Trebuie să scriu această carte ca şi cum ar fi lucrul cel mai important din viaţa mea. Fiindcă această carte este începutul unui lucru foarte important. Este începutul muncii mele de cateheză în RAM şi ei trebuie să mă dedic de acum încolo” (sublinierea îmi aparţine). Coelho avea să onoreze noul angajament existenţial. Jurnalul unui mag (1987) spune povestea iniţierii sale în RAM. Pe site‑urile care îl promovează, cartea este prezentată ca fiind „expresia completă a umanismului filozofiei lui Paulo Coelho”, de unde putem înţelege că umanism şi ocultism sunt sinonime în vremurile de acum. Brida o prezintă cititorilor pe Brida O Fern, maestră a RAM, „care, la douăzeci şi unu de ani, se hotărăşte să intre în universul magiei”. Vrăjitoarea din Portobello este o carte despre o tânără vrăjitoare născută în România, în ţinutul exotic al Transilvaniei. Obedienţa lui Coelho faţă de RAM şi maestrul Jean e atât de mare, încât în data de 21 aprilie 1992 îi trimite editorului său care tocmai se pregătea să trimită la tipar noul său roman, Valkiriile, următoarea scrisoare: „Stimate Rocco, Am primit acum o jumătate de oră un telefon de la J. (Maestrul), care mi‑a cerut să elimin (sau să modific) două pagini din carte. Aceste pagini se află la jumătatea cărţii şi se referă la o scenă numită «Ritualul care răstoarnă ritualurile». El spune că în această scenă nu trebuie deloc să relatez lucrurile aşa cum s‑au întâmplat – ci trebuie să folosesc un limbaj alegoric sau să întrerup nararea ritualului înainte de a ajunge la partea interzisă. M‑am hotărât să optez pentru cea de‑a doua variantă, dar va fi nevoie de nişte ajustări de ordin literar. Voi face modificarea în această zi de sărbătoare, dar am fost nerăbdător să vă comunic imediat. În aceste condiţii, poţi aranja să ridici miercuri: modificarea cerută de Maestrul meu; noua «Notă a autorului». Dacă nu voi reuşi să scriu, trimit din nou fax, dar, cum Maestrul meu mi‑a spus că trebuie să intru imediat în contact cu editura, fac asta (deşi ştiu că azi e sărbătoare). Paulo Coelho” Pe site‑ul său oficial, HYPERLINK "http://paulocoelho.com/" http://paulocoelho.com/, există şi varianta de accesare în limba română. Odată intrat acolo, constaţi că, undeva în stânga sus, deasupra numelui său, apare un simbol ocult, desenat cu alb pe fundalul cenuşiu: o sabie înscrisă într‑un cerc, cu vârful îndreptat în sus. Am descoperit chiar o pagină în care acest simbol a fost reprodus în serie şi vândut ca pandantiv sau ca imprimeu pe diverse materiale textile, la magazinul Warrior of light shop. Cititorii lui Coelho – entuziasmaţi de Manualul războinicului luminii – pot deveni, iată, războinici şi adepţi, contracost. În 1998, Paulo Coelho a fost numit consilier special al ONU pentru programul de Convergenţe spirituale şi Dialog Intercultural. O victorie personală a lui Coelho şi, presupun, un motiv în plus de jubilaţie pentru membrii RAM. (Ciprian Voicilă)P.S. Toate informațiile folosite în acest text se regăsesc în biografia sa, apărută la editura Humanitas. Vă atașez coperta.