De mâine începe Târgul Iconarilor la Muzeul Țăranului Român

Puteți citi mai multe pe site-ul Muzeului Țăranului Român

Somnul rațiunii a născut legea 217/2015. Efectele ei scontate

Motto: „Pe urmă, figura Fratelui cel Mare a dispărut, iar în locul ei au apărut cele trei lozinci ale Partidului scrise cu litere uriașe: RĂZBOIUL ESTE PACE LIBERTATEA ESTE SCLAVIE IGNORANȚA ESTE PUTERE” (George Orwell – O mie nouă sute optzeci și patru) În ultimele patru, cinci săptămâni, diverși istorici, critici literari, scriitori, actori, reprezentanți ai bisericii, oameni politici, ziariști au pus în lumină aspectele neconstituționale și antiromânești ale legii 217/2015. De aceea, nu mă voi referi decât în treacăt la ele. Este limpede, pentru toată lumea, că legea este antidemocratică și neconstituțională pentru că încalcă dreptul la libera exprimare și este anti-românească, nu „anti-legionară” cum au prezentat-o promotorii ei, fiindcă primele personalități culturale vizate de discursul incriminatoriu al Institutului Elie Wiesel – prin vocea domnului Alexandru Florian – au fost doi nelegionari: Mircea Vulcănescu și Nichifor Crainic. Filosofului creștin martirizat la Aiud nu i se iartă descoperirea acelei dimensiuni românești a existenței. Iar teologului-poet nu i se va trece cu vederea, niciodată, viziunea sa din „Cântecul potirului”, poem în care simți și astăzi cum palpită inima neamului românesc: „Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,/ Bunica și mama/ Scoțând-o sfielnic cu semnele crucii,/ Purtau parcă moaște cinstite și lucii/ Ca pâinea, dând abur cu dulce miros,/ Părea că e barba lui Domnu Christos./ Și iată potirul la gură te-aduce,/ Iisuse Cristoase, tu jertfa pe cruce,/ Hrănește-mă, mamă de sfânt Dumnezeu./ Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine/ Ești totul în toate și toate prin tine,/ Tu pâinea de-a pururi a neamului meu.” Mă aștept ca în viitorul apropiat, în raza ochiului sauronic al legii să intre Lucian Blaga pentru „spațiul mioritic”; Constantin Noica pentru „rostirea filosofică românească”, pentru paginile despre sufletul românesc și, mai cu seamă, pentru reflecțiile sale ontologice asupra ființei românești, eventual pentru judecățile apreciative la adresa „antisemitului” Mihai Eminescu, pe care îl considera „omul deplin al culturii române”. Părintele Dumitru Stăniloae este și el suspect pentru textele despre spiritualitatea poporului român și despre legătura inextricabilă, organică dintre ortodoxie și fibra neamului românesc. Ce să mai vorbim despre filosoful, sociologul și etnologul Ernest Bernea, ale cărui studii despre civilizația românească tradițională și eseuri creștin-existențialiste, în descendență nae-ionesciană (Cel ce urcă muntele, Crist și condiția umană, Îndemn la simplitate - Mărturisiri pentru un Om Nou, Treptele bucuriei, Meditații filosofice, Criza lumii moderne, Cartea Căpitanilor), stau ca o bârnă în ochiul vigilent al noii ideologii de stat a corectitudinii politice! Nu mă voi mira, o dată în plus, cum se face că un institut de cercetare așa-zis subordonat guvernului României este, în fapt, supraordonat acestuia prin noul rol de poliție a gândirii, care i s-a atribuit, încălcându-se, astfel, orice normă deontologică pe care o presupune de jure și de facto orice demers științific (obiectivitate, analiza nepărtinitoare a faptelor, detașare ș.a.m.d.). Nu mă voi referi nici la aspectele absurde ale acestei legi, un absurd care întrece cu mult absurdul intelectual și livresc – kafkian, ionescian, beckettian, sartrean, camusian, la un loc. Să condamni o Mișcare politică și spirituală, care a marcat în mod indelebil istoria interbelică a României, plecând nu de la fapte, probe și documente, ci de la o definiție expirată din Dicționarul explicativ al limbii române... Să confunzi legionarismul cu fascismul și nazismul, creând o etichetă comună, incriminatoare și falsă, neacoperită de dovezi și argumente – când o privire îndreptată spre cărțile de doctrină legionară sau mărturiile scrise de foștii membrii ai Mișcării sau textele despre Mișcarea Legionară, concepute de cercetători occidentali avizați (ca Eugen Weber) arată în mod irejectabil diferențele doctrinare ireconciliabile, funciare, dintre acestea! Gânditorul tradiționalist Julius Evola a scris câteva texte în care a descris doctrina legionară și chipul eclatant al Căpitanului. Voi reproduce aici doar câteva pasaje, lămuritoare: „Dintre exponenții mișcărilor de reconstrucție națională apărute în perioada interbelică pe care am avut prilejul să-i cunosc, îmi amintesc de Corneliu Codreanu, liderul Gărzii de Fier din România, ca de o figură dintre cele mai pure, mai sincere și mai nobile. L-am întâlnit în primăvara lui 1936, la București, în timpul uneia dintre călătoriile de cercetare pe care le întreprindeam pe atunci în mai multe țări europene. (...)Dintre temele discuției noastre, îmi amintesc de interesanta caracterizare pe care Codreanu o făcu fascismului, național-socialismului german și propriei sale Mișcări. El spunea că în orice organism coexistă trei principii: forma, forța vitală și spiritul. Același lucru e valabil și pentru o țară în cadrul căreia o mișcare renovatoare poate acționa punând accentul pe unul sau pe altul din cele trei principii. Potrivit lui Codreanu, în fascism prevala principiul formei, ca idee politică formativă și ca stat; era moștenirea forței organizatoare a Romei. În schimb, național-socialismul german scotea în evidență forța vitală: de aici rolul rasei, referirea la sânge și la comunitatea național-rasială. Pentru Garda de Fier, punctul de plecare ar fi fost, în schimb, elementul spiritual. Iar prin „spirit” Codreanu înțelegea ceva legat și de valorile propriu-zis religioase și ascetice. (...)De altfel, valori religioase, ba chiar mistice și ascetice, se aflau la baza organizației Gărzii de Fier din România. O parte a sa purta numele de Legiunea Arhanghelului Mihail. Din practicile lor făceau parte nu numai rugăciunea, ci și postul. Căpeteniile se consacrau de bunăvoie traiului auster; ei nu trebuiau să se arate în public la distracții, teatre și sărbători profane. Nu trebuiau să facă paradă de lux și bogăție. (...)Trebuiau să iubească o anumită ținută spartană de viață; mai mult, era respectată practica de a posti de două ori pe săptămână. Codreanu era primul care se supunea acestor reguli”. (Julius Evola - Naționalism și asceză. Reflecții asupra fenomenului legionar; Editura Fronde, 1998, p. 101-109) Întrebat despre raportul legionarism-fascism, filosoful Petre Țuțea a definit, în mai multe ocazii, diferențele majore dintre cele două doctrine: „Deosebirea între fascism și național-socialism (pe de o parte) și Mișcarea Legionară (pe de altă parte) este aspectul fundamental religios al Mișcării Legionare, religios creștin, ceea ce nu era cazul nici la fasciști, nici la național-socialiști. Erau laicizanți și fasciștii, și național-socialiștii.” (Petre Țuțea - Între Dumnezeu și neamul meu, Fundația Anastasia, Editura Arta Grafică, București, 1992, p. 286) „Fenomenul legionar românesc a fost confundat cu fascismul italian și cu național-socialismul german. Dreapta românească nu seamănă cu aceste două forme ale dreptei europene, fiind mistic-creștină. Aspectele creștine ale dreptei românești îi dau acesteia caracterul de constantă a ordinei naturale, care, chiar dacă nu a fost realizat, elita socială aspiră permanent la el. Legionarismul este mistic-creștin. Fascismul este, ca și național-socialismul, nereligios. Acestea sunt explozii etno-istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salvează prin creștinismul stăpânitor înăuntrul lui. Adică legionarismul nu se simte bine decât în umbra bisericilor și a troițelor”. (Jurnal cu Petre Țuțea de Radu Preda, editura Humanitas, București, 1992, p. 105) „Legiunea a fost singura mișcare de revigorare creștină și națională din acest veac, din România” (Jurnal cu Petre Țuțea, ed. cit., p. 108) Virgil Maxim scrie în Imn pentru crucea purtată, negru pe alb: „Ce ar fi naționalismul românesc și ce deosebire ar fi între el și nazism sau fascism dacă nu s-ar fi ancorat în ascultarea Bisericii lui Hristos? O lucrare omenească, ce ar fi pierit. Dar Mișcarea Legionară va dăinui cât va fi neamul românesc pe pământ, reprezentându-l în fața lui Dumnezeu, prin jertfele pe care le-a dat ascultând Biserica, spre sfințirea și mântuirea lumii, și va cuprinde conștiințele neamurilor”. (Virgil Maxim - Imn pentru Crucea purtată, vol. 1, Editura Gordian, Timișoara, 1997, p.81) M-am întrebat care ar fi scopul latent, ascuns al așa-zisei „legi antilegionare” (Notă: între timp, domnul Al. Florian a făcut publică intenția Institutului de monopolizare a memoriei colective). Din punctul meu de vedere, prin această lege se dorește monopolizarea memoriei colective. Institutul Wiesel vrea monopolul total asupra memoriei colective. Vor ca singurele locuri ale memoriei să îi reprezinte pe ei și doar pe ei, așa cum, deopotrivă, vor ca singurele manifestări publice, de cinstire a victimelor să fie doar ale lor. Holocaustul lor și numai al lor, nu și... Holocaustul roșu. În acest punct al discuției se naște o serie de întrebări. Până în anul 1962, au fost desproprietăriți de pământ și bunuri (unelte, vite, atelaje) 3.201.000 de familii de țărani români, care au fost prefăcuți în „clăcași ai statului”. Astăzi cifra aceasta nu mai înseamnă nimic? La Plenara C.C., din 30 noiembrie 1961, al P.M.R. tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej a recunoscut că „în numele luptei împotriva chiaburilor, peste 80.000 de țărani, în majoritatea lor țărani muncitori, au fost trimiși în judecată; dintre ei, peste 30.000 au și fost judecați în procese publice”. Pentru guvernanții noștri aceste cifre nu mai înseamnă nimic?În România ciuma roșie a făcut 2.451.400 de victime. La acestea se adaugă cele 1.500.000 din Basarabia și Bucovina. Cifrele acestea, la aproape 26 de ani scurși de la „căderea comunismului”, nu mai înseamnă nimic? Dar cum am putea să mai credem că în ochii guvernanților și legiuitorilor noștri mai înseamnă ceva când – în mod absurd, iarăși absurd!- au condamnat ceaușismul dar nu și... comunismul? Au condamnat specia (ceaușismul) și au salvat genul (comunismul). Să înțelegem că, în ochii lor, comunismul nu e rău în sine și că ceaușismul a fost doar o formă eronată de comunism? Cum să îi condamni pe luptătorii anticomuniști, pe partizanii din munți - care s-au opus colectivizării - pentru apartenența lor la Mișcarea Legionară dar, în schimb, să nu condamni juridic ideologia care a distrus, prin colectivizare, satul românesc și a urgisit 3.201.000 de familii? Reprezentanții noii poliții a gândirii sunt profund deranjați de o sintagmă – Holocaustul roșu – și de întreaga constelație de semnificații și înțelesuri pe care le pune ea în mișcare. Acest trend ideologic a fost intuit și descris admirabil de Paul Goma, într-una din ultimele sale cărți: „Deci: după căderea Zidului Berlinului, Holocaustul trebuia să constituie tradiționala, verificata, diversionista «autoapărare» (împotriva a ceva care încă nu exista, însă… preventivitatea este mama sănătății. Totodată, Holocaustul trebuia să re-ocupe, de astă dată dată definitiv, spiritele, pentru a nu permite cu niciun preț introducerea în categoria genocid și a Gulagului. Gulagul: ținta unică a holocaustologilor; dușmanul lor, proba irefutabilă a grelei lor vinovății: comunismul, «fenomen» la a cărui imaginare, justificare ideologică, funcționare, perestroikare au contribuit cu zel, cu avânt, de la începutul începuturilor marxismului aplicat (1917). (…) Revenim la Dușmanul nr. 1 al Sionismului (în realitate: a Holocaustului evreilor):Gulagul. Nu ca univers al Răului, al Crimei, care a devorat și numeroși evrei, mulți dintre ei truditori la elaborarea, la edificarea, la punerea în funcțiune a Monstruozității Absolute numite comunism și a... «autoapărării» lui (prin prevenție!): Teroarea bolșevică. Ci ca pe un concurent, cum altfel: neloial al Holocaustului! Gulagul, produs specific al comunismului - și mult mai bătrân în rele decât nazismul - trebuia minimizat, minorizat, ironizat-discreditat, într-un prim moment (R. Cosașu: «Stalinismul [de ce «stalinismul» și nu de-a dreptul: comunismul? sau mai adevărat: bolșevismul?], la noi, a fost un fel de blenoragie de tinerețe»); într-un al doilea, pus sub semnul îndoielii : «victimele comuniștilor nu erau ele chiar atât de nevinovate cum se pretinde, nici nu se compară cu ale naziștilor (mai ales dintre evrei), acelea au fost adevăratele, absolutele victime»; Gulagul trebuia, de asemenea, expulzat din categoria genocid, fiindcă, nu-i așa, un singur genocid a avut loc de-a lungul și de-a latul istoriei, cel ale cărui victime au fost evreii - și doar ei (vezi zbaterile indignate, penibile ale lui M. Shafir pentru că V. Tismăneanu, în mult contestabilul său Raport vorbește despre genocid în Lagărul Sovietic (de două ori blasfemie: o dată, pentru că, am mai spus: numai evreii au dreptul la acest termen; în al doilea pentru că în imaginarea, desăvârșirea genocidului comunist evreii au avut un rol preeminent); în fine, prin toate mijloacele de comunicație; presă, radio, televiziune, internet, conferințe, prin atacuri în haită, repetate: Gulagul trebuia demonizat, «fascizat»: «lagărele comuniste aveau o funcție de reeducare - pe când cele naziste: de exterminare!» - discriminare operată și în prezent când vine vorba de represiunea comunistă în Coreea de Nord, în China, în Cuba…” (Paul Goma - Săptămâna Roșie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii- eseu; 2008, p. 21-22; ediție pentru internet, care poate fi citită la adresa http://paulgoma.free.fr/) Întâmplător sau nu, pe data de 30 mai 2013 eram la Târgu-Ocna când Institutul Wiesel a suferit primul eșec public: domnul Alexandru Florian nu a reușit să convingă reprezentanții consiliului local să voteze pentru retragerea titlului de cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna, pe care îl primise pe 10.02.2013 Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor. Lupta fățișă a început, prin urmare, la Târgu Ocna. Dar de ce la Târgu Ocna și nu într-altă parte? Datorită, în special, eforturilor Fundației George Manu și ale Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, Târgu Ocna devenise de ani buni un loc al memoriei care coagula energii, crea un cadru în care foști deținuți politic, aureolați de ani grei de temniță și suferință, s-au întâlnit cu tineri avizi de altceva: alte modele experiențiale și umane decât cele oferite de societatea post-comunistă, căzută în mrejele capitalismului, consumerismului și marxismului cultural. La umbra troițelor înălțate în amintirea eroilor și mucenicilor din închisori, tinerii au preluat de la aceste modele vii valorile lor cardinale, care i-au orientat pe ei în viață și în moarte: dragostea pentru Hristos și neamul românesc. S-au împărtășit din prezența lor, s-au recuplat, prin ei, la un trecut istoric nemaculat, nepervertit de ideologia comunistă. Au cunoscut un alt tip uman, altul decât individul masificat (prototipul comunist): un om care inspira demnitate și pentru care valorile nu sunt simple vorbe, vorbe goale (flatus vocis), ci sunt exact ceea ce ar trebui să fie: coloana spirituală a ființei umane. Într-o societate umană care a făcut din minciună, oportunism, versatilitate mijloace de supraviețuire cotidiană și de parvenire socială, tinerii au învățat de la acești bătrâni frumoși, în răspărul lumii, ce înseamnă să te sacrifici spre binele celuilalt sau chiar al neamului din care îți tragi rădăcinile ființei, cât de important este să îți respecți cuvântul dat și cât de salvator este să nu faci compromisul. Să nu îți vinzi sufletul. Să nu fii mișel. Și pentru că acești bătrâni frumoși constituie un remarcabil contrapunct la falsele modele existente pe scena publică, trebuia ca ei să fie condamnați, din nou, pentru ceea ce sunt: prin legea 217 au fost reincriminați, trecându-li-se, din nou, sub tăcere anii lor risipiți prin închisori, pătimirile la care au fost supuși de trei regimuri politice. Aceste cadre memoriale, în care s-a produs an de an acest transfer de valori între generații, nu avea cum să nu îi deranjeze pe agenții noii ideologii de stat. De curând, istoricul Marius Oprea a declarat că a trebuit să înceteze săpăturile din cimitirul de la Târgu-Ocna ca urmare a presiunilor Institutului Elie Wiesel. Descoperirea moaștelor Sfântului Închisorilor ar fi transformat Târgu-Ocna într-un loc de pelerinaj continuu, similar cu cel de la mormântul Părintelui Ilie Lăcătușu, din Cimitirul „Adormirea Maicii Domnului”, de pe Calea Giulești, sau cu cel de la osuarul schitului „Înălțarea Sfintei Cruci” din Aiud. Săpăturile întreprinse de Părintele Justin Pârvu la Aiud, pentru punerea temeliilor bisericii, au scos din întunericul uitării moaște ale eroilor și mărturisitorilor din temnițele carliste, antonesciene și comuniste. În ultimii ani s-au ținut nenumărate conferințe despre ei. Au apărut cărți despre viața lor exemplară și pătimirea lor. S-au izvodit icoane cu chipurile lor transfigurate de lumina lui Hristos. S-au scris acatiste, pe care credincioșii de pe tot cuprinsul României le citesc cu acribie în spațiul lor intim. Au apărut filme documentare despre ei. Moaștele descoperite în gropile comune au făcut minuni, au izvorât mir, au ajuns în Grecia, în Sfântul Munte, ba chiar în Africa. Blogurile creștin-ortodoxe postează regulat materiale despre eroii anticomuniști și Sfinții Închisorilor, în funcție de data prăznuirii lor. Toate aceste acte culturale și cultice au format un curent puternic anticomunist, românesc și creștin. S-a produs la nivelul întregii Românii o retrezire a memoriei colective, o anamneză cu dimensiuni istorice, culturale și religioase, având puternice accente identitare. „Globalizarea lichidă”, cum a numit-o sociologul Zygmunt Bauman, este refractară la conceptul de identitate. Globalizarea are ca prototip un om nou, lipsit de un chip personal, focusat permanent pe nevoile sale primare (hrană și securitate), „care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”- ca să îl parafrazez pe recentul filosof interzis, Petre Țuțea. Un om-materie maleabilă, fără rădăcini, dar și fără ideal, fără trecut, dar și fără viitor. România actuală, fiind prinsă în acest vertij globalist, curentul identitar pe care l-am descris mai sus nu avea cum să nu deranjeze. Prin promulgarea legii 217/2015 s-a trecut într-o nouă etapă, punitivă: agenții noii ideologii, a corectitudinii politice, au creat cadrul juridic prin care oricine poate să cadă sub incidența legii pentru un simplu gest de patriotism, pentru o carte citită, pentru un comentariu apreciativ la adresa modelelor intelectuale ale României interbelice – Crainic, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Cioran, Ernest Bernea, Traian Brăileanu, Mihail Polihroniade, Constantin Noica, Ion I.Ionică, Radu Gyr, Constantin Gane, Gheorghe Racoveanu, George Manu, Nicolae Paulescu, Arșavir Acterian, Horia Stamatu. Trăim vremurile în care diverși invertiți emană legi împotriva naturii și a bunului simț elementar: suntem considerați în mod aprioric fasciști, fără nicio probă, iar noi trebuie să dovedim, cu probe acceptate de ei, că nu suntem. A revenit moda sumbră și funestă a culpelor colective. Consider că există și un al doilea scop pentru care a fost făcută acestă lege- unul empiric, pragmatic: este vorba de „efectul de turnesol”, cum l-a numit Claudiu Târziu, într-un scurt comentariu postat pe Facebook. Cei care vor reacționa într-un fel sau altul împotriva acestei legi aberante vor fi etichetați ca neo-legionari și fasciști, vor fi ținuți sub observație, li se vor întocmi dosare penale și, la momentul oportun, vor fi arătați cu indexul – in-dexați- vor fi scoși de țapi ispășitori și ostracizați, dar nu ca în cetatea antică, ci după modelele parafate în statele căzute sub dominația noii ideologii mondiale a corectitudinii politice. Ce ar (mai) fi de făcut? Soluția o găsim în acel superb și eficace manual de supraviețuire, cunoscut îndeobște ca Jurnalul fericirii. Dacă vă mai amintiți, cartea lui Nicolae Steinhardt se deschide cu cele 3 soluții aplicabile în orice univers concentraționar: prima - soluția lui Soljenițân (expusă în Primul Cerc și Arhipelagul Gulag), a treia - soluția lui Churchill și Vladimir Bucovski și a doua – cea care ne interesează pe noi aici, soluția lui Alexandru Zinoviev din romanul Înălțimile găunoase. În această carte, „personajul e un om tânăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluția stă în totala neadaptare în sistem” (Steinhardt). Zurbagiul este un „nebun pentru (întru) libertate.(...)Și-i slobod la gură, vorbește de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu știe ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rostește adevăruri pe care ceilalți nu-și pot îngădui să le șoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabulă - și ea îndrăzneață - a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă. E liber, liber, liber”. Să fim zurbagii, carevasăzică, fără să ne supunem, făcând în continuare ceea ce am făcut până acum: să vorbim, fără frică, rostind adevăruri pe care ceilalți nu-și mai pot îngădui să le rostească, să scriem și să ne amintim activ, în spațiul public, de Sfinții și Eroii neamului românesc. (Ciprian Voicilă - 17 august 2015)

A apărut Revista ATITUDINI, NR. 40 – ÎN MEMORIA SFINȚILOR ÎNCHISORILOR

Revista ATITUDINI nr. 40/ pg. 8. NICOLAE STEINHARDT, EVREUL CONVERTIT LA ORTODOXIE – „DEVOȚIUNEA MEA PARTICULARĂ ESTE CRUCEA“./ pg. 22. NICOLAE STEINHARDT – CUVINTE ALESE PENTRU CEI ALEȘI „Soluția în fața injustițiilor e una singură: eroismul. Să nu taci!“/ pg. 30. SĂ NE RUGĂM LUI DUMNEZEU SĂ NU NE BÂNTUIE METEAHNA ACEASTA A BOLII SUFLETEȘTI: RENUNȚAREA LA LUPTĂ. Interviu cu Părintele Justin Pârvu/ pg. 37. MERGÂND SPRE CASĂ ȘI-A DAT SEAMA CĂ SE VINDECASE DE NEPUTINȚA LUI… Din minunile Părintelui Justin, relatate în mărturiile închinătorilor/ pg. 41. „VIAȚA NOASTRĂ AR FI UN RAI DACĂ AM AVEA CONȘTIINŢA CĂ ÎN CEL DE LÂNGĂ NOI ESTE HRISTOS“ Predica P.S. Ignatie Mureșanul la m-rea Paltin Petru Vodă/ pg. 47. URMA PAȘILOR FILOSOFULUI CONSTANTIN OPRIȘAN de Ciprian Voicilă/ pg. 52. „NU AVEM NIMIC DE DISCUTAT“ Note informative despre comportamentul Pr. Gheorghe Calciu în penitenciarul Aiud/ pg. 57. URMAȘI AI FOȘTILOR DEȚINUȚI POLITICI – SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI, PENTRU O LEGE NEDREAPTĂ/ pg. 62. ACADEMIA ROMÂNĂ, PRIN INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU STUDIUL TOTALITARISMULUI: Mișcarea Legionară nu poate fi inclusă automat, a priori, în curentul „fascist“/ pg. 65. NE-AM SĂTURAT SĂ TOT FACEM OBEDIENȚĂ! SFINȚII ÎNCHISORILOR SUNT PERSECUTAȚI ASTĂZI! Predica P.S. Ambrozie al Giurgiului, pe muntele Ceahlău/ pg. 73. BUNICUL MEU EVREU, UCIS DE COMUNIȘTI ȘI PROTEJAT DE ROMÂNII ORTODOCȘI. CÂTEVA OBSERVAȚII ASUPRA LEGII ANTILEGIONARE de Monahia Ecaterina Fermo/ pg. 78. SOCIETATEA CIVILĂ GREACĂ ÎMPOTRIVA NOII ÎNDOSARIERI ELECTRONICE DESPRE CARDUL DE TRANZACȚII de Arhimandritul Sarántis Sarántos/ pg. 81. ÎNTÂLNIREA ECUMENISTĂ DE LA RODOS DINTRE ORTODOCȘI ȘI LUTERANI Ereziarhul protestantismului, Luther, va intra oare în „calendarul“ Bisericii Ortodoxe?/ pg. 87. YOGA ESTE BLASFEMIE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT I.P.S. Serafim al Pireului despre yoga hinduistă și ocultistă/ pg. 90. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR DESPRE DRAGOSTEA CEA DUHOVNICEASCĂ Dragostea – calea care le întrece pe toate/ pg. 93. SĂ NU CĂUTĂM SPIRITUALITATE ÎN OCCIDENT, PENTRU CĂ NU O ARE de Pr. Constantin Catană, Sf. Mănăstire Văratic/ pg. 99. ÎNDREPTĂȚIREA DE SINE – VIRTUȚI, PATIMI ȘI PROFESII (IV) de Ioan Vlăducă. Comenzi se pot face aici sau la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com

Marx + Freud = Noua ideologie a corectitudinii politice

(Text preluat de la rostonline.ro) De curând a văzut lumina tiparului, la Editura Rost, o carte necesară și binevenită: Corectitudinea politică – „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale. Volumul este coordonat de William S. Lind, Andrei Dîrlău și Irina Bazon, fiind prefațat de editorul său, Claudiu Târziu. Cartea este structurată în două părți. În prima, putem citi câteva texte fundamentale, semnate de o serie de gânditori conservatori – William S. Lind, Raymond V. Raehn, T. Kenneth Cribb, Jr.; Jamie McDonald; Gerald L. Atkinson; Roger Kimball, texte privind esența noii ideologii a corectitudinii politice (Ce este ea? Care sunt rădăcinile ei intelectuale și istoricul ei cultural? Ce metode aplică adepții ideologiei corectitudinii politice în domeniile lor de interes? Cum recunoști discursul corect politic? Cum poți lupta împotriva corectitudinii politice?), dar și manifestarea ei în învățământul superior, în istoria de dată recentă, în literatura postmodernă, în mass-media. /Corectitudinea politică – în ce constă; înțelesurile ei vechi și noi/ Gânditorul american de orientare conservatoare William S. Lind consideră că noua ideologie, a corectitudinii politice, este o boală „mortal de serioasă” fiindcă „încearcă să altereze virtualmente toate regulile, oficiale şi neoficiale, care guvernează relaţiile dintre oameni şi instituţii. Ea vrea să schimbe comportamentul, gândirea, chiar şi cuvintele pe care le folosim. Într-o măsură semnificativă, deja a reuşit s-o facă. Iar cine controlează limbajul, controlează, de asemenea, şi gândirea”. Potrivit lui Lind, dacă pentru marxiștii clasici această sintagmă – „corectitudine politică”- desemna „Linia Generală a Partidului”, pentru adepții ei contemporani nouă, adică pentru marxiștii culturali, ea semnifică „Linia Generală a Sistemului în America, astăzi”. Avem de a face cu o nouă ideologie totalitară (care a cucerit Statele Unite ale Americii în ultimii patruzeci de ani, prin înlocuirea culturii clasice americane cu una ideologică și ideologizantă) și care nu suportă concurență ideatică sau concretă: „Cu toate că au existat şi există unii americani care au crezut sau cred în ideologii, America însăşi nu a avut niciodată o ideologie oficială, de stat – până acum. Dar ce se întâmplă azi americanilor care sugerează că există diferenţe între grupurile etnice, ori că rolurile sociale tradiţionale ale bărbaţilor şi femeilor reflectă firile lor diferite, ori că homosexualitatea este greşită din punct de vedere moral? Dacă sunt figuri publice, ei trebuie să se târască în noroi şi să se înjosească cerându-şi nesfârşite scuze ipocrite. Dacă sunt studenţi la universitate, ei riscă judecăţi arbitrare… Dacă sunt angajaţi ai unor corporaţii private, riscă să-şi piardă locul de muncă. Şi care a fost crima lor? Că au contrazis noua ideologie de stat a Americii – „Corectitudinea Politică”, scrie în continuare William Lind. Pentru cel care îndrăznește să gândească într-o manieră incorectă politic și mai ales să rostească ceea ce este interzis să rostești, „rezultatul este în mod inevitabil lagărul de concentrare, gulagul și mormântul” (Lind).

/Corectitudine politică, adică marxism cultural/ Miza autorilor volumului este să arate că în spatele sintagmei „corectitudine politică” se ascunde, de fapt și de drept, o nouă formă de marxism: marxismul cultural. Când spui „corectitudine politică”, eventual când iei atitudine în numele ei, efectul ei la nivel discursiv sau practic este mult mai mare – fiindcă se presupune că tu aperi un principiu moral, etic–mult mai mare decât dacă ai vorbi sau- și mai grav- ai acționa în numele unei ideologii totalitare, care a făcut milioane de victime numai în Rusia. Coordonatorii cărții pun în lumină faptul că ideologia marxistă a supraviețuit, în timp, prin efortul unor intelectuali de a traduce marxismul din limbajul economiei în cel al culturii. Primul dintre aceștia a fost comunistul Antonio Gramsci, care a activat în acest sens încă din anii 20. Ca o paranteză: Gramsci – fost angajat al Internaționalei Comuniste între 1923 și 1924- elaborase celebra teorie despre hegemonia culturală prin care marxiștii trebuie să își exercite dominația culturală asupra celorlalte comunități umane, cu concursul instituțiilor sociale, ceea ce ar fi dus, în final, la crearea omului nou… comunist. Gramsci constatase, printre altele, că muncitorii nu vor rezona la chemările lor revoluționare atâta vreme cât își vor păstra un suflet creștin. Mai târziu, în 1923, un număr de intelectuali marxiști, în frunte cu Georg Lukacs, a înființat Institutul pentru Studii Sociale, al cărui scop final era această traducere a marxismului, din sfera economiei în cea a culturii, și care avea să rămână în istoria culturală a Europei interbelice și postbelice ca Școala de la Frankfurt – din care fac parte și Wilhelm Reich, Erich Fromm, Herbert Marcuse, Theodor Adorno. În opinia lui Lind, „Şcoala de la Frankfurt l-a combinat pe Marx cu Freud, iar mai târziu (a suferit) alte influenţe, au adăugat lingvistica pentru a crea „Teoria critică” şi „deconstructivismul”. Acestea, la rândul lor, au influenţat puternic teoria educaţiei, iar prin intermediul instituţiilor de învăţământ superior au dat naştere la ceea ce azi numim corectitudine politică. Descendenţa e clară şi linia se poate reconstitui mergând înapoi drept până la Karl Marx”. Traducând ideologia marxistă din economie (unde teoriile lui Marx și ale ciracilor săi s-au dovedit falimentare) în cultură, artizanii ei au reușit să salveze marxismul: este dezolant să vezi cum America, mai întâi, apoi principalele state europene au fost cucerite de ultima variantă de marxism, marxismul cultural. Americani și europeni care gândesc, în plin secol XXI, în categorii marxiste și care exercită presiune asupra persoanelor și comunităților care refuză acest tip de gândire! /Micile mari amănunte din biografiile reprezentanților Școlii de la Frankfurt/ Cu atât mai important mi se pare, în acest context, să citim capitolul: „Rădăcinile istorice ale corectitudinii politice”, în care Raymond Raehn întocmește fișe bio-bibliografice principalilor reprezentanți ai Școlii de la Frankfurt. Din ele aflăm multe amănunte interesante și semnificative. Astfel, despre Georg Lukacs aflăm că după publicarea volumului Istorie și conștiință de clasă, el a fost recunoscut ca al doilea teoretician marxist, ca importanță, după Karl Marx. În anul 1919,Lukacs este ales vicecomisar pentru cultură; în timpul dictaturii lui Bela Kuhn inițiază „terorismul cultural”, dar și un curs de educație sexuală prin care copiii erau stimulați să învețe și să practice „iubirea liberă”, să desconsidere monogamia și valorile familiei tradiționale și să refuze autoritatea Bisericii. Raehn citează câteva afirmații ale lui Lukacs, din care reiese, încă o dată, caracterul nihilist, antihristic al ideologiei marxiste (despre care a scris magistral Părintele Serafim/Eugen Rose în „Împărăția Omului și Împărăția lui Dumnezeu”): „Orice mișcare politică menită să aducă bolșevismul în Occident va trebui să fie demonică”. „Am văzut distrugerea revoluționară a societății ca reprezentând singura și unica soluție pentru contradicțiile culturale ale epocii”. „Odată abandonată unicitatea sufletului, nimic nu se mai poate împotrivi dezlănțuirii forțelor diabolice ce stau ascunse în toate actele violente necesare instaurării revoluției”. Psihanalistul Wilhelm Reich, un alt reprezentant al Școlii de la Frankfurt, a elaborat teoria „sex-economiei”, combinând freudismul cu marxismul economic. În lucrarea sa, Psihologia de masă a fascismului, apărută în 1933, scria: „Familia autoritară reprezintă statul autoritar în miniatură. Caracterul autoritar al omului rezultă, în esență, din sedimentarea inhibițiilor sexuale și a fricii în substanța vie a impulsurilor sexuale. Imperialismul familial este proiectat ideologic în imperialismul național… Familia autoritară (…) constituie o fabrică unde iau ființă ideologia și structurile reacționare”. Herbert Marcuse, reprezentant de marcă al Școlii de la Frankfurt,a emigrat în America în anii 30. Cartea sa, Eros și civilizație, apărută în 1955, este considerată drept documentul fondator al curentului contracultural din America. În această carte, îl traduce pe Marx în limbajul psihanalitic al lui Freud, sugerând că acea societate egalitară visată de Marx poate fi realizată în fapt prin eliberare sexuală totală. Potrivit lui Raehn, Marcuse „a introdus ideologia Școlii de la Frankfurt în colegiile și universitățile americane”, a afirmat că „singura modalitate prin care putem evada din unidimensionalitatea societății industriale moderne este eliberarea componentei erotice din om, a instinctelor senzuale, ca revoltă împotriva raționalității tehnologice”, el fiind și cel care „a furnizat legitimitatea intelectuală necesară pentru realizarea revoltei sexuale adolescentine, inventând și sloganul „Faceți dragoste, nu război!” (Make love, not war!) Theodor Adorno, poate cel mai cunoscut reprezentant al Școlii de la Frankfurt, emigrat și el în America în anii 30, a scris mai multe cărți devenite de referință în domeniul științelor socio-umane, printre care Personalitatea autoritară (1950). Aici, în acest text, opune caracterul autoritar, modelului revoluționar dezirabil, susținând că primul ar fi „produsul capitalismului, al creștinismului, al conservatorismului, al familiei patriarhale și al represiunii sexuale”. Toți acești factori la un loc au produs, după Adorno, fascismul și antisemitismul în Germania. Toți reprezentanții Școlii de la Frankfurt, prin cercetările lor sociale, desfășurate în mare parte în Germania, înainte de emigrarea lor în Statele Unite, au avut ca scop dinamitarea tradiției și a valorilor tradiționale: ideea de ierarhie, de continuitate, creștinismul și fundamentul creștin al culturii occidentale, ideea de autoritate ș.a.m.d. În a doua parte a cărții Corectitudinea politică – „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale sunt incluse un text despre aplicarea ideologiei corectitudinii politice în domeniul istoriei (Roger Kimball- Desființarea istoriei: de ce relativismul este greșit?), un text cu caracter general semnat de Theodor Codreanu (De la marxism la „corectitudinea politică”), două texte consistente de Irina Bazon (unul despre relația dintre ideologia corectitudinii politice și curentele sub- sau contraculturale, Corectitudinea politică și erodarea valorilor maturității, iar celălalt despre agresiunea simbolică și mediatică exercitată de minoritățile sexuale, grupate sub marca LGBT, asupra Muzeului Țăranului, cu prilejul difuzării filmului Copiii sunt bine-mersi, pe data de 21 februarie 2013, în sala Horia Bernea, în cadrul campaniei „Luna istoriei LGBT”). Tot în a doua parte a volumului veți găsi câteva texte ample, consistente, scrise cu nerv polemic de Andrei Dîrlău, grupate sub două titluri cuprinzătoare: Freudo-marxismul ca nouă utopie și despre Corectitudinea politică, noul avatar al marxismului cultural. Prin amabilitatea lui Andrei Dîrlău, am contribuit și eu la acest volum, printr-un text redus ca dimensiuni, în care am simțit nevoia să prezint un personaj mai puțin cunoscut în România, dar care a avut un rol decisiv în popularizarea psihanalizei freudiene în Statele Unite și mai ales în ceea ce am numit freudizarea maselor: Edward Bernays, nepotul după mamă al lui Sigmund Freud; „părintele” relațiilor publice și al tehnicilor de propagandă în masă, inventator al tehnicilor de manipulare uzitate de la el încoace atât în reclamele cotidiene, cât și- mai ales!- în campaniile electorale din America sau Europa. Cartea ale cărei linii generale am încercat să le trasez aici merită citită mai ales de cei care vor să cunoască această nouă ideologie totalitară, care încet, dar sigur cuprinde și România. În această categorie de fapte intră: campania agresivă de promovare a homosexualității în instituții de prestigiu ale statului (în curând și în învățământul secundar), cu largul concurs al unor ambasade din România; presiunea fără precedent exercitată de reprezentanți ai minorităților sexuale din România, pentru redefinirea conceputului de căsătorie (se vrea, cu orice preț, căsătorie = parteneriat civil, ceea ce reprezintă un real pericol pentru reprezentanții și apărătorii familiei tradiționale); încercarea de excludere a lui Dumnezeu din spațiul public, prin transformarea orei de religie, în programa școlară a învățământului de stat, în disciplină opțională. Ideologia corectitudinii politice pătrunde și prin sistemul universitar din România, afectându-l profund. Este suficient să amintesc aici că o serie de gânditori „canonici” ai ei sunt predați într-o manieră necritică în toate facultățile de științe socio-umaniste: Michel Foucault („A supraveghea și a pedepsi”, „Istoria sexualității”, „Anormalii”), Jacques Derrida („părintele” deconstructivismului, despre care veți găsi un capitol consistent în volumul prezentat aici), Simone de Beauvoir ( cartea sa „Al doilea sex” este cartea de referință pentru tot ceea ce înseamnă studii de gen, feminism etc.), Edward Bernays (cărțile sale despre relațiile de P.R., cristalizarea opiniei publice, propagandă etc. sunt folosite ca manuale în facultățile de jurnalism, științele comunicării, sociologie, politologie). /Ce arme avem împotriva corectitudinii politice?/ În fața acestei realități sumbre, putem, fiecare în parte, și toți laolaltă, când va fi cazul, să facem ceva: mai întâi să o demascăm, apoi să ne opunem ei. „Dacă putem da în vileag adevăratele origini și natura corectitudinii politice, scrie William Lind, vom fi făcut un pas gigantic către abolirea ei”. Tot el ne oferă și armele prin care putem lupta împotriva corectitudinii politice: „Mai curând, cei care doresc să învingă marxismul cultural trebuie să-l combată frontal. Trebuie să utilizeze cuvinte pe care el le interzice și să refuze să folosească acele cuvinte pe care el vrea să le impună; de reținut, de pildă, că a spune sex (masculin/feminin) e mai bine decât gen. Ei trebuie să proclame de pe acoperișuri realitățile pe care el încearcă să le suprime. Mai ales, cei ce vor să combată corectitudinea politică trebuie să se comporte potrivit regulilor tradiționale ale culturii noastre, nu conform noilor reguli confecționate de marxiștii culturali. Doamnele să fie soții și mame, înainte de a fi polițai sau soldați, iar bărbații să deschidă în continuare ușa doamnelor. Copiii nu trebuie să fie avortați, nici să se nască în afara căsătoriei părinților”. În finalul acestui articol îmi permit să vă sugerez să citiți această carte în paralel cu altele. În acest fel veți avea o perspectivă mai largă asupra ideologiei corectitudinii politice, ca formă de nihilism. Pentru înțelegerea dictaturii pe care o poate exercita această nouă ideologie, vă recomand să citiți Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, în care veți găsi o mulțime de fapte culese mai ales din campusurile universitare americane. Filosoful marginal și marginalizat Alexandru Dragomir o recomanda tinerilor spre lectură, socotind-o „o carte teribilă”. Este, într-adevăr, teribilă, când te gândești că ideologia nou-apărută și susținută masiv de stat poate face victime similare în România. De asemenea, vă recomand, ca o completare, Criza spiritului american, scrisă de conservatorul Allan Bloom care, investigând gândirea noilor generații de studenți, a descris multiplele fațete ale fenomenului pe care îl etichetează ca fiind nihilism educațional, universitar, în variantă… americană. Bloom dovedește, cu argumente greu de respins, că așa-zisa valoare a toleranței (valoarea capitală a ideologiei politice) este o non-valoare pentru că este goală de sens, nu are niciun conținut. Pe student îl învață să fie tolerant… și atât. Nu îl învață să urmeze un model cultural și comportamental, așa cum a făcut-o de două mii de ani cultura creștină. În fine, vă recomand, încă o dată, cartea Părintelui Serafim Rose, citată mai sus, pentru înțelegerea corectitudinii politice ca produs de dată relativ recentă al procesului de apostazie care a început odată cu Renașterea, s-a manifestat virulent în timpul Revoluției Franceze (1789) și a cunoscut o amploare fără precedent în timpul revoluției bolșevice din Rusia. Dar despre rădăcinile nihiliste ale bolșevismului vom mai avea ocazia, să vorbim, într-un număr viitor. (Ciprian Voicilă)

Joi, 20 August 2015, ORA 18, conferință la Ploiești: „Sfinții Închisorilor Interziși de o lege antiromânească?”

Joi, 20 august 2015, de la ora 18, la Ploiești - în Sala „Marea Unire” a Bibliotecii Județene „Nicolae Iorga” - se va desfășura conferința „Sfinții Închisorilor - Interziși de o lege antiromânească?”. Intrarea este liberă. Despre legea nedreaptă și neconstituțională vor vorbi: Pr. Marius Vișovan - Președintele Asociației Urmașilor Luptătorilor Anticomuniști și Ciprian Voicilă. Eveniment organizat de Frăția Ortodoxă „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință” în colaborare cu Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga”.

Predica excepțională a PS Ambrozie la sărbătoarea „Schimbării la Față a Domnului”

„Tot ceea ce a spus parintele Paisie Aghioritul se implineste astazi. Tot ceea ce a spus parintele Justin Parvu se implineste astazi. Tot ceea ce au spus ceilalti parinti si duhovnici, parintele Proclu, parintele Teofil, parintele Arsenie Papacioc, parinti care au facut ani si ani de inchisoare pentru convingerile lor, ceea ce le-a dat putere lor, Sfintilor Inchisorilor, cei care sunt persecutati astazi de catre autoritatile care sunt ignorante… caci noi dormim astazi, noi, poporul nascut din Evanghelie, noi dormim… Noptile trecute au fost condamnati cei care au fost in temnitele comuniste si noi nu mai avem voie sa vorbim despre ei, despre jertfa lor, despre Sfantul Inchisorilor, despre Mircea Vulcanescu, despre cei care au patimit la Aiud, la Gherla, la taiat de stuf in Braila, nu mai avem voie sa ne pomenim intelectualii, ca suntem pasibili de pedeapsa, conform legilor in vigoare si hotararilor de guvern care se scot peste noapte…”

Bătălia demnității românești

(Text preluat de la Sentinela) Legea anti-legionară, votată și promulgată, stârnește în sfârșit reacții de contestare din partea unui spectru larg al opiniei publice. După 2 ani de tăcere cvasi-absolută, timp în care legea a parcurs nederanjată toate etapele procedurale, poporul român pare a se trezi din “somnul cel de moarte” în ceasul al 13-lea. Trebuie însă spus că această tăcere nu poate fi imputată 100% pasivității mioritice a românilor sau, mai brutal spus, lașității. Această tăcere a fost urmărită sistematic de autorii legii și aliații lor conjuncturali din clasa politică. Mediatizarea a fost aproape nulă iar anunțurile de pe siteul Parlamentului afișate foarte târziu pentru a face practic imposibilă prezența la ședinte și dezbateri a unor persoane sau asociații interesate, care legal ar fi avut dreptul să-și spună părerea. Într-un articol al meu de anul trecut spuneam că “legea anti-legionară mișună ca o cârtiță prin beciurile Parlamentului”. Așa s-a lucrat până la sfârșit, chiar și votul în plen nu a fost anunțat decât în ziua respectivă ! Au făcut tot posibilul să o țină ascunsă pentru a pune societatea românească în fața faptului împlinit. Acesta e spiritul european, domnilor Florian, Antonescu, Nica, Zgonea, etc? Atât valorează respectul dvs. față de valorile democratice? Au urmat 3 săptămâni de așteptare în care la președinție au sosit mai multe memorii care cereau șefului statului să nu promulge legea. Le-a citit președintele Iohannis? I-a fost cel puțin semnalată prezența lor? Câte ore (sau minute) din timpul său a alocat președintele studierii legii? Nu vom ști probabil niciodată. La ora asta încă îmi place să cred că domnul Iohannis nu a fost corect și complet informat și că odată lămurit va regreta promulgarea și își va urma glasul conștiinței (de creștin și anticomunist dar și reprezentant legitim al poporului român) și va încerca să repare răul făcut. Dar legea a fost promulgată și publicată în Monitorul Oficial, deci este în vigoare pe deplin. Vânătoarea de legionari poate începe, incluzând și pe foștii, pretinșii sau presupușii adepți sau simpatizanți ai acestei doctrine, alături de fasciști, rasiști, negaționiști, minimaliști, deflectiviști (of, of…mai sunt multi termeni din aștia ?). Domnul Florian a convocat instituțiile statului la o “instrucție de front”, ca să știe de acum că sunt la ordinele domniei sale! Dar iată …românii tăcuți (sau neatenți) până acum încep să reacționeze. Texte din presa scrisă, foarte multe pe Internet, chiar și câteva emisiuni TV trag semnalul de alarmă! Această lege încalcă flagrant drepturi democratice fundamentale! Această lege validează condamnările politice comuniste! Aceasta lege masacreaza cultura națională! Se vorbește deja insistent despre Eliade, Gyr, Țuțea, Cioran care vor fi cenzurați pentru că au fost legionari dar oare pe Eminescu vom avea voie să-l omagiem - doar a fost și el un “precursor al fascismului” după cum îl catalogase unul din strămoșii ideologici ai domnului Florian? Faptul că legea este contestată de reputați oameni de cultură, istorici, cunoscuți ziariști dar și militanți ai societății civile, juriști și preoți dar și persoane particulare cu opinii coerente este un semn bun. Nu sunt reacții identice ci dimpotrivă foarte diverse în abordare, fiecare din unghiul sensibilității sale. Pe toți însă îi unește convingerea că merită riscul exprimării publice. Daca nu o fac azi, mâine poate fi prea târziu! Vor fi etichetați și ei drept legionari, fasciști, negaționiști? Probabil că da. Într-o lume coruptă, acesta e prețul (minim) al curajului atitudinii. Alții au plătit un preț mai mare - la Pitești, Gherla, Sighet, Aiud, Canal…. Să fim însă realiști. Presiunea opiniei publice e departe încă de a fi atins o masă critică prentru a face legea inoperabilă și (mai târziu) a determina anularea ei. Deocamdată majoritatea televiziunilor tac, iar cele două care au organizat dezbateri nu e sigur dacă o vor mai face. Presa scrisă poate mult mai mult iar de la Radio România (instituție de o seriozitate respectabilă) așteptăm să fie glasul rațiunii (și al națiunii) dincolo de orice interese politice sau comerciale. Efervescența de pe internet atinge cel mult 1% din populația țării. Politicienii sunt în vacanță, probabil mulți încă n-au aflat ce au votat și, în general, opinia publică e mai relaxată în lunile de vară. Dacă reacțiile se opresc aici totul se va stinge și ni se vor pune din nou cătușele sclaviei (mai lustruite decât cele staliniste, dar tot cătușe). E nevoie de mai multe dezbateri la ore de maximă audiență dar mai ales e nevoie ca personalitățile culturii și conștiinței românești să iasă în față și să arate marea nedreptate pe care o va aduce această lege, haosul în care va fi aruncată țara. Să vină la dezbateri cei pe care poporul îi cunoaște - scriitori, actori, savanți, militari de elită, înalte fețe bisericești! Să treacă peste frică, calcule sau falsă diplomație, aici se joacă o carte mult mai mare. Se dă o bătălie crucială - bătălia demnității românești! Preot prof. Marius Vișovan