(
Notă: puteți comanda cărțile lui Marius Ianuș
aici).
Urmare de la
yanush.wordpress.com.
Când află de unde vin și până unde vreau să merg oamenii Călimanilor încep să mă privească mai cu lumină.
Dar trec repede prin valea lor și, încă dimineață fiind, încep să urc către Bilbor.
Un urcuș zdravăn. Ajuns în vârful muntelui, aflu despre ce e vorba: sunt pe Șaua Aluniș, la altitudinea de 1277 metri.
Un om din Bilbor a pus aici o frumoasă cruce, împodobită și cu un steag al României, iar eu îmi sprijin crucea de crucea lui.
Micile mele golgote sunt nimic față de patimile Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Biblorul e, sau era atunci?, plin de bălți. Lângă aceste bălți tronează inscripții care vorbesc despre zone de control al purității apei. Le privesc cu neîncredere. Bălțile astea să fie apa aceea pură?
Bilborenii sunt tare curioși. Unul mă invită să pun crucea în căruță. Alții caută să mă tragă de limbă în privința destinaației mele și a locului de unde vin. Unora le spun întregul adevăr, altora nu. După cum simt. Am o oarecare reținere și pentru faptul că am intrat în Ardeal și nu știu cum se vor raporta la mine oamenii de aici.
Aproape de ieșirea din sat întâlnesc o familie minunată. Vasile, Lucreția și copiii lor îmi ies în cale, vădit emoționați. Femeia are lacrimi în ochi.
- Cu ce să te ajutăm?, mă întreabă ea.
- Cu nimic, îi răspund, neînțelegător. (Neînțelegător, pentru că acum știu că Dumnezeu mi-i scosese în cale ca să am unde să poposesc peste noapte…)
Cu puțin înainte de casa lor mă oprisem la prima pensiune din sat. Era trecut deja de ora 15 și îmi căutam un loc de înnoptat. Nu se trecuse încă la ora de vară. La acea pensiune nu găsisem pe nimeni. Ar fi trebuit să aștept, cine știe câtă vreme, un băiat care lucra peste drum de această pensiune. Și cine știe dacă avea cheile ei și dacă m-ar fi primit? Așa că m-am decis să urc către a doua pensiune, aflată la câteva sute de metri mai sus.
Între cele două pensiuni, iată-mă în mijlocul drumului, cu minunata casă a lui Vasile și a Lucreției împrejurul meu.
- Puteți să mă ajutați dacă vă rugați pentru mine, le mai spun. Stați să vă dau niște cărticele ale mele.
Lucreția mă roagă să mă rog și eu pentru ei. Pentru ei doi, pentru copiii lor și mai ales pentru Maria, fetița lor bolnăvioară.
Îi rog și eu pe toți cei care citesc aceste rânduri să spună o mică rugăciune pentru Vasile, Lucreția, Maria și toți ai lor. Și pentru Marius și toți cei dragi lui.
Plec mai departe, minunându-mă de Credința Lucreției. Poate cea mai credincioasă persoană pe care am întâlnit-o în pelerinajul meu.
La pensiunea din capul satului găsesc doar un băiat care are grijă de gospodărie. El îmi dă numărul de mobil al stăpânului, care e plecat. Stăpânul îmi spune că el e la Cluj, dar mă va pune în legătură cu fiul său, care trebuie să fie în sat. Băiatul stăpânului vine, dar îmi dă un rîspuns neașteptat: nu va fi acasă în această noapte, iar, cum părinții lui vor înnopta la Cluj, nu mă poate primi. Nu știu ce să fac. M-ar fi bucurat să aibă un strop de încredere în mine, măcar datorită înfățișării mele ortodoxe și crucii mele, și să mă primească. Îl sun pe omul plecat la Cluj și îi spun aceasta, dar nu se întâmplă nimic. Nu mă întorc la cealaltă pensiune, pentru că mă tem să nu obțin același rezultat. Nici pe Lucreția și pe cei din casa ei nu vreau să îi deranjez. Aveau mai mulți copii. Știu că nici în satul următor, care e destul de departe, nu sunt pensiuni. Dar îmi aduc aminte de dezamăgirea vădită a lui Costică atunci când i-am spus că înnoptez și pe la pensiuni. El se aștepta să dorm prin căpițe de fân, ca Peter Hurley, irlandezul care a făcut un pelerinaj asemănător.
- Ei, bine…, îmi zic, în noaptea asta n-o să-l mai dezamăgesc…
Și mă hotărăsc să dorm în pădure. Trebuia să fac și asta într-o zi.
Zis și făcut. După ce urc versantul de la ieșire din Bilbor și intru suficient de adânc în pădure, mă opresc în apropierea unei cabane care pare să servească drept adăpost pentru tăietorii de lemne. Îmi caut lemne și pietre, îmi aleg un loc între copaci și îmi amenajez cercul în care voi face foc. Îl împrejmuiesc cu pietre și smulg ierburile din jurul lui. Apoi, încep să clădesc înăuntrul lui un mănunchi de lemne, format mai întâi din vreascuri, apoi din lemne mai groase. Focul se aprinde repede. După lăsarea nopții, mă năpădesc amintiri din romanul Winetoo.
Povestitorul, Old Shaterhand, e uimit de primul foc pe care îl face Winetoo în compania lui. ”Parcă înțelegându-mi uimirea”, ne spune, cu aproximație, Old Shaterhand, ”incașul îmi explică: Lemne groase nu bun, lemne subțiri – bun.”
Așadar, Winetoo strânsese lemne de felul majorității celor strânse de mine. Vreascuri destul de subțiri ca să le pot rupe cu mâna. Cam așa descrie și Karl May, autorul romanului, vreascurile strânse de indian: ”de grosimea degetului mare”. Iar deducțiile povestitorului ne descoperă rațiunea acestui fapt. Winetoo alimentează focul doar când e pe cale să se stingă, cu câte un braț de vreascuri, așa încât focul constă doar într-o mică pălălaie, într-o flacără minusculă și într-un fir subțire de fum. Suficient de mare încât să țină fiarele sălbatice, ai căror ochi sticloși se întrezăresc în desișul pădurii, care simt căldura stranie care izvorăște din foc, la oarecare distanță, dar suficient de mic încât să treacă neobservat de către posibilii vrăjmași, indienii navajo, cei răzbunători, care bântuiau prin părțile acelea.
Pe aici or fi animale sălbatice?
Tot din romanul amintit țin minte cum eroii poveștii se poziționaseră strategic, pe partea dinspre care bătea vântul spre foc.
Eu, din rațiuni și mai strategice, stau o vreme în partea opusă a focului, cu spatele lipit de o râpă de pământ care îmi oferă o oarecare protecție. Fâșul mi se umple uneori de scântei.
Îmi dau seama curând că aș fi făcut bine să adun mai multe lemne, și lemne mai groase. Dar mai găsesc câte ceva prin jur.
După o vreme, în faptul nopții, circulația auto se intensifică neașteptat de mult pe drumul din pădurea în care înnoptez. Suspect de mult.
- Să vezi că ăștia mă caută pe mine, îmi spun.
Dar care ”ăștia”? Nu ies din ascunziș. Probabil că au identificat zona în care sunt, după telefonul mobil, dar nu le dă mâna să umble prin pădure după mine…
După vreo oră de vânzolelală auto, lucrurile se potolesc.
Dar tot nu reușesc să adorm. Pun lemne pe foc, până către dimineață. Iar când se apropie dimineața, printre lătrăturile câinilor de la stâna de la intrarea în Bilbor răsună un urlet zguduitor, de urs înnebunit. De fapt, în prima fază mi se părut răgetul unui leu…
La puțină vreme după asta se luminează. Mai devreme decât de obicei, pentru că e abia ora patru, dar mă hotărăsc să profit de această lumină și să plec. După ce mă ridic, văd de la ce vine lumina: de la lună. A răsărit o lună mare, strălucitoare, aproape de deplinătatea ei.
După ce arunc niște apă în jar, pornesc la drum.
În această dimineață aveam să fac o descoperire interesantă: nu ultimele ceasuri ale nopții sunt cele mai friguroase, ci primele ceasuri ale dimineții. În fapt, vremea se încălzește ușor înaintea și în timpul răsăritului, dar apoi peste lume se lasă o răbufnire înghețată. Ca și cum, la vederea soarelui, din pământ ar răbufni tot gerul nopții.
Aceste ceasuri de ger mă prind nu departe de europeanul care merge de la Târgu Neamț la Toplița. Cu tot cu mănuși, unghiile de la mâini îmi sunt înghețate și mă dor înfiorător de tare. Mi le ung cu mir din flaconul primit de la Maica Nectaria, iar durerea îmi trece pe loc. Ca în povești. Mare putere are Sfântul Nectarie!
Șoferii autobuzelor școlare mă privesc cu mare curiozitate. Dar cam tuturor celor care mă văd de mai multe ori pe zi le cam stârnesc curiozitatea. Din păcate, pe această porțiune de drum nu sunt prea vorbăreț. Poate din pricina nopții nedormite în pădure.
Găsesc și motelul la care aș fi putut să mă opresc noaptea trecută. La Bilbor mi se spusese că e la intrare în Toplița, iar Toplița e la 24 de kilometri. Dar motelul era la doar vreo doisprezece kilometri de unde am înnoptat eu. Aș fi ajuns pe la ora opt. Dar nu e vreme de regrete.
La intrare în Toplița, de fapt la fosta intrare în satul Vale, înglobat de curând în toplița, în urmaa unei extinderi a acestei localități, tocmai unde e un Mausoleu care adăpostește osemintele a 771 de soldați români căzuți în al doilea război mondial, sunt oprit de une chipaj de poliție.
Mi se cere să mă legitimez, apoi sunt întrebat asupra traseului meu, iar mai apoi mi se cere să spun, pe șleau, unde am fost în noaptea precedentă. Asta era! Îmi devine acum clar că agitația de pe șosea n- fost întâmplătoare… Îi spun lui Dumitru și subordonaților săi că n-am găsit nicio pensiune deschisă și mi-am făcut un foc lângă un adăpost de la marginea drumului. Lucru în parte adevărat, pentru că la vreo sută de metri de locul în care înnoptasem era și un astfel de adăpost.
După ce polițiștii mă lasă în pace, mă opresc și jandarmii. Și ei mă întreabă aceleași lucruri: cine sunt, de unde vin, încotro mă duc și, desigur, unde am fost peste noapte. Îmi primesc actul de identitate și merg mai departe, oarecum surprins că atât polițiștii, cât, mai ales, jandarmii, s-au dovedit oameni de treabă. Toplița, după extindere, e tare lungă. Un fel de București încă neconstruit. Cu chiu cu vai, ajung în centru și de acolo cobor un kilometru sau doi, până la Mănăstirea Sfântul Ilie. Deși inima mă împinge cumva în partea cealaltă, la Mănăstirea Moglănești, care mai e și în drumul meu, mă decid să fac această abatere din drum pentru că la ”Sfântul Ilie” am trimis câteva pachete cu cărticele și pentru că e mănăstire de călugări.
Dar acolo trăiesc o mare deziluzie. Călugării mă trimit de la unul la altul și par foarte puțin încântați că am nimerit pe capul lor, foarte suspicioși. Părintele Emilian, cel căruia i-am trimis pachetele, e de negăsit, deși e acolo. În curte tronează un bust al Patriarhului Miron Cristea. Mă uit la el cu nehotărâre. Ar trebui acum, ca să mă cazez, să-l mai caut și pe un anume Părinte Miron. Asta după ce fratele de la pangar caută să mă ironizeze / maimuțărească / încerce întorcându-mi în nas, oarecum sarcastic, o întorsătură retorică a mea, foarte politicoasă.
Dar eu, după atâtea ore de mers cu crucea în spate și după noaptea petrecută în pădure, n-am niciun chef de figurile și capcanele lor. Îmi iau crucea și plec, întristat că am găsit asemenea stare de lucruri în această zice-se mănăstire. Voi face trei-patru kilometri în plus, dar așa e mai bine. Pe drum mă întâlnesc iar cu mașina de poliție care mă oprise la intrare în oraș. Le explic că mă duc la Moglănești. Ei par convinși că la ”Sfântul Ilie” nu m-au primit, deși eu nu le spun și nu îi las să înțeleagă asta. Poate cunosc și ei așezământul și obiceiurile lui… Din partea din spate a mașinii poliției, prevăzută cu geamuri fumurii, mă privește o figură tăioasă, de individ cu grad mare, căpătat prin căprărie. Îi întorc privirea cu mult calm. Nu știe el cu câți ”duri” ca el am avut eu de-a face în liceul militar. Plec mai departe.
Ajung la Mănăstirea Moglănești, unde sunt primit foarte bine. Ce diferență față de cealaltă mănăstire toplițeană! Măicuțele profită de faptul că au muncitori care lucrează la înălțarea noii biserici a mănăstirii și mă cazează și pe mine. Iar Părintele Onisim, duhovnicul mănăstirii, mă spovedește și împărtășește a doua zi, la ora cinci dimineața, chiar înainte să plec.
Aici îl voi cunoaște și pe Ion, un om de la Deda, fost ceferist, care avea să mă întâmpine și în satul lui, pe al doilea braț al crucii mele.
Cu altă inimă pleci de la o mănăstire unde ești primit și încurajat!
Dar vă voi povesti despre Maica Stareță Ecaterina și Părintele Onisim și mai încolo, pentru că la ei aveam să mai petrec câteva nopți.
VA URMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu