joi, 8 mai 2014

Părintele Macarie sau reînvăţarea firescului - din „Sfinții de lângă noi”

Părintele Macarie sau reînvăţarea firescului Întâlnirea cu părintele Macarie este un test pentru orice om care îi trece pragul. Oamenii vin cu nemiluita, aduşi de puhoiul nevoilor care îi mână de la spate: suferinţe de tot felul, divorţuri, boli letale, infertilitate, nesiguranţa unui serviciu sau a zilei de mâine, neînţelegeri casnice... Înainte de a‑l vedea pe părintele în carne şi oase, fiecare pelerin ajuns la Schitul Muntioru se întâlneşte, prin intermediul imaginaţiei proprii, cu un personaj de poveste, dacă nu de roman, al cărui portret se compune ca un puzzle din mărturiile altora, ale celor care au avut şansa să îl întâlnească în realitate. Creştinul râvnitor să‑l cunoască află, mai înainte de toate, că prin rugăciunile părintelui unii oameni L‑au întâlnit pe Dumnezeu, alţii s‑au vindecat de boli fără de leac sau că în casa celor învrăjbiţi s‑au întors pacea şi bucuria Duhului Sfânt. Înţelege că părintele are puterea să te facă să întrevezi aurora zilei de mâine, prin negura grijilor şi necazurilor care îţi întunecă privirea. Aşa se face că viitoarea întâlnire cu părintele, părinte care poartă în special pecetea harismei înainte‑vederii, pe care Dumnezeu i‑a dăruit‑o, naşte în sufletul pelerinului teama de a nu‑i fi citit („scanat”) sufletul cu întregul lui complex de patimi colcăitoare şi nevolnicii. În faţa „pericolului” iminent, reacţiile sunt variate, ca şi oamenii. Unii, familiarizaţi cu vieţile sfinţilor, se pregătesc de întâlnire ţinând post şi rugându‑se cu osârdie. Credinţa lor intimă este că doar în acest fel vor primi prin gura părintelui cuvântul de la Dumnezeu. Nevoinţa la care se supun deliberat este sporită de drumul arid de munte, care face legătura între comuna Vintileasca şi platoul muntos pe care părintele a construit, în urma unei vestiri dumnezeieşti, Schitul Muntioru, situat pe la 1200‑1300 de metri altitudine. Una este să parcurgi drumul confortabil, ca un veritabil reprezentant al societăţii de consum, şi alta e să urci la pas, indiferent de starea vremii. Am urcat într‑o iarnă, cu senzaţia acută că drumul până la schit devenise infinit şi că nu voi mai ajunge niciodată la destinaţie. Totul în jur era dalb, îngheţat, de o frumuseţe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându‑mă după sârma de telegraf şi având ca reper terestru o potecă creată de paşii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârşire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alţi creştini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile şi mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe plai, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la şold şi un vifor ca în stepele ruseşti mătura totul în cale, în rotocoale spiralate. Greutatea drumului este compensată din plin de frumuseţea peisajului. Foşnetul pădurii, un imn permanent pe care natura îl înalţă Creatorului, îl însoţeşte participativ pe călător. Pădurea e tainică, misterioasă. Ascunde vietăţi şi secrete. Te protejează, dar te şi expune. Îţi transmite semnale dintre care pe unele nu le ştii interpreta. Pădurea îţi e familiară şi totuşi atât de străină. Urci - şi suflarea ta accelerată se contopeşte cu vântul. Bătăile alerte ale inimii tale se confundă cu sunetele care ies din trunchiul copacilor sau din legănatul crengilor. O pădure nu este niciodată frumoasă. Este sublimă. Când urci spre părintele, nu ai cum să nu te întrebi de ce omul a părăsit natura pe care Dumnezeu o plămădise special pentru el şi a preferat să se retragă în mediul artificial al oraşelor şi să locuiască în cutii de chibrituri suprapuse, pe care unii le numesc preţios blocuri sau locuinţe. Ajuns, în sfârşit, în faţa părintelui Macarie ai toate motivele să fii cuprins de uimire. Într‑adevăr, privirea ascetică a părintelui te scrutează din cap până în picioare, te pătrunde până în măduva oaselor. Dacă ai venit la el cu gândul viclean de a afla ce‑ţi rezervă viitorul, vei fi complet dezolat: părintele îi respinge categoric pe amatorii de ghicitorii, necatadicsind, de cele mai multe ori, să le vorbească. Dar, dacă ai poposit la el cu dorinţa sinceră de a‑ţi îndrepta viaţa, de a primi de la el un sprijin duhovnicesc, de folos pe drumul sinuos al mântuirii, părintele va simţi din prima clipă dorinţa ta cea bună şi te va sfătui cu toată dragostea sa. Înfăţişarea părintelui Macarie este cu totul memorabilă. Mic de stat, dar vânjos, e îmbrăcat întotdeauna într‑o haină smerită, care nu are cum să nu îi sară în ochi omului proaspăt ajuns din lumea opulenţei şi a consumismului: un halat ponosit dă mărturie despre simplitatea şi firescul purtătorului său. În sfârşit, stai în faţa unui om care nu te judecă după aspectul exterior, după haina pe care o porţi, după categoria socială din care provii, după criteriile lumii şi ale lumescului. Când l‑am văzut prima dată, m‑a marcat chipul său luminos, pe care l‑am regăsit ulterior în fotografiile pe care le‑am studiat îndelung. Mi‑a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar şi de părintele Ilarion Argatu. Am citit în această potrivire dovada de netăgăduit că oamenii care se nevoiesc să I se asemene lui Dumnezeu ajung să îşi semene unii altora prin Iisus Hristos, Noul Adam. Stând lângă părintele, am încercat, pândindu‑i mişcările, să‑i surprind gesturile, cuvintele care ar putea să exprime lucrarea sa lăuntrică. În toate am descoperit un călugăr simplu, riguros cu el însuşi, dar foarte milosârd cu ceilalţi, care respectă la sânge rânduielile vieţii monahale. M‑a mirat adânc simplitatea şi firescul părintelui. Un om fără de vicleşug – a mărturisit despre el cineva care îl văzuse întâiaşi dată. Un om fără de calcul – aş putea adăuga eu. Noi suntem produsul şi victimele unei lumi care are ca indicator principal calculabilitatea. Ne orientăm, în primul rând, după idolul eficienţă şi pentru asta trebuie să ne calculăm permanent: resursele, şansele pe care le avem ca să ne atingem scopurile, profitul, pierderile. Relaţia noastră cu Dumnezeu a devenit, şi ea, tributară calculului. Principiul do ut des – „îţi dau ca să îmi dai” – stăpâneşte, pare‑se, cerul şi pământul. Părintele Macarie contrazice flagrant acest principiu prin felul său de a fi. Îţi spune adevărul despre tine, verde‑n faţă, chiar dacă ştie că, rănit în ego‑ul tău, în amorul tău propriu, s‑ar putea să nu mai treci pe la el niciodată. În faţa părintelui se desprind una câte una măştile duhovniciei de carnaval. Postura dinadins smerită, tonul mieros, afişarea fariseică a evlaviei dispar, nici nu zici că au fost. Prezenţa părintelui reclamă revenirea în limitele firescului. În prezenţa sfinţiei sale totul se reduce la esenţial. Accidentalul, accesoriul cad într‑un plan secund. Ultima oară când l‑am văzut, l‑am rugat să îmi spună un cuvânt de folos, orientativ. Mi‑a pus câteva întrebări, fundamentale pentru buna situare a creştinului familist pe drumul mântuirii. Dacă îmi fac datoria de soţ, dacă îmi ajut soţia în greutăţile cotidiene, dacă sunt un tată bun. Dacă m‑am mai lăsat în voia patimilor – întrebare pe care o socot capitală. Te poţi duce cu osârdie la biserică, poţi ţine post, te poţi ruga îndelung, dar dacă nu lupţi cu patimile tale, dacă nu rupi din tine păcatul, este ca şi cum ai încerca să alergi spre linia de sosire într‑un picior. Altădată l‑am întrebat cum crede sfinţia sa că ar trebui să ne rugăm. Vorbeam despre Rugăciunea lui Iisus şi multitudinea de variante în care poate fi sau trebuie rostită. Părintele mi‑a dat un răspuns care m‑a reaşezat – pentru a câta oară? – în limitele firescului: rugăciunea trebuie spusă din inimă, cu trăire. Nu contează cât te rogi, important e cum te rogi. Părintele pune accent pe calitatea vieţii duhovniceşti, nu pe cantitate – o perspectivă situată în răspăr faţă de curentul dominant, marcat de domnia cantităţii asupra calităţii. În privinţa postului, părintele sfătuieşte cu acelaşi discernământ şi realism: fiecare trebuie să ţină post după puteri şi după cum îl povăţuieşte duhovnicul. Rugăciunea şi postul sunt mijloace importante pentru devenirea noastră duhovnicească. Esenţială este, însă, dragostea pe care o manifestăm faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de aproapele nostru, care, pe zi ce trece, este aruncat la marginea deznădejdii, mai urgisit, mai părăsit, mai alienat. Dacă nu s‑ar răsfrânge din plin în felul de a fi al părintelui, aţi putea spune că această povaţă este ca oricare alta. Pelerinul ostenit de atâta drum şi adânc împovărat de grijile zilnice este aşezat de părintele la masă şi servit cu bucatele din care vieţuitorii schitului se hrănesc în mod obişnuit. O masă simplă, frustă, care adună la un loc roadele pământului şi alte bunătăţi, pe care Creatorul ni le dăruieşte cu atâta dragoste: cartofi copţi, lapte proaspăt, miere amestecată cu fagure, gem de prune. Fiecare e invitat să aleagă de pe masă după pofta inimii. De uimire este faptul că cel care te serveşte este însuşi părintele. În timp ce în faţa mea se adună bucatele, privesc la mâinile asprite ale părintelui Macarie, care poartă semnele trudei sale de o viaţă şi a vitregiilor pe care le‑a înfruntat. Privesc la mâinile şi la chipul părintelui şi mi se perindă prin faţă: ‑ cele şapte biserici ridicate de el;/ ‑ îl văd ducând, kilometri întregi, cu măgarul, mâncare lucrătorilor;/ ‑ văd mâinile în sfântul altar ridicând sfântul potir;/ ‑ le văd înălţându‑se spre Bunul Dumnezeu, spre iertarea noastră;/ ‑ le văd nevoindu‑se pentru sufletele celor adormiţi;/ ‑ le văd împărţind mulţime nesfârşită de binecuvântări. Mănânc şi în acest răstimp părintele stă cu noi la masă povestind în cuvinte neaoşe, româneşti, dintr‑o limbă străveche – specifică oamenilor din Munţii Buzăului şi ai Vrancei – întâmplări din trecutul îngropat în uitare sau din prezentul efervescent. Gândurile mă poartă înapoi în timp, amintindu‑mi de întâlniri de odinioară cu oameni care întrupau exemplar civilizaţia arhaică a satului românesc, distrus deopotrivă de comunism (prin industrializare şi colectivizare) şi de capitalism (prin descurajarea economiei de subzistenţă). Am în faţa ochilor, prin părintele Macarie, un vestigiu al societăţii româneşti autentice, caracterizată de un ethos ferm, adânc încrustat în memoria colectivă, în care recunoşti cultura bunului simţ, a bunătăţii şi a ospitalităţii necontrafăcute de interes, deprinderea de a cultiva binele şi de a lupta cu orice înfăţişare a răului, respectul pentru persoana umană în care stă pitit chipul lui Dumnezeu, valoarea cardinală a demnităţii – pentru care românul actual, dezrădăcinat, cosmopolit, mândru nevoie mare că a fost integrat european, nu doar că nu mai are respectul cuvenit, dar se preface că a uitat‑o cu desăvârşire. Prin părintele Macarie te întorci la această spiritualitate maternă, care te revigorează instantaneu, îţi redă puterile sufleteşti. Tării pe care le vei folosi în lupta cotidiană cu egoismul şi rapacitatea semenilor; cu spiritul interesat; cu bunătatea de faţadă care ascunde interesul; cu demonul stăpânirii de oameni; cu egocentrismul idolatru şi pustiitor; cu cultura zgomotului permanent şi a imaginilor deşănţate; cu filosofia pumnului adânc îndesat în gură; cu civilizaţia timpului comprimat – în care naşterea se confundă cu moartea; cu obsesia colectivă de a aduce permanent jertfe zeului Muncă; cu exhibiţionismul comportamental, care poartă noi nume: originalitate, spontaneitate. Într‑un cuvânt, cu răul cu care convieţuim în mod paşnic, pe care l‑am cultivat asiduu până a devenit o parte din noi. Înainte de a te întoarce în lume, părintele Macarie îţi dăruieşte ceva, de binecuvântare: un fruct, o bucată de brânză, o sticlă de vin, pe care fiecare le aşază cu evlavie în cămară şi le foloseşte la nevoie. Pleci însoţit de gândul că părintele a preluat ceva din fiinţa muntelui pe care vieţuieşte: rămâne în urma ta neclintit, neschimbat, cu aceeaşi dragoste statornică pentru semenii săi. (Ciprian Voicilă)

Un comentariu:

  1. Nicoleta Dobrescu18 mai 2014, 18:32

    De mentionat,este foarte important,NU poti urca la Parintele,daca in prealabil nu faci o mica rugaciune din inima curata si mai ales daca n-ai gandul cel bun.

    RăspundețiȘtergere