Părintele Macarie sau reînvăţarea firescului - din „Sfinții de lângă noi”

Părintele Macarie sau reînvăţarea firescului Întâlnirea cu părintele Macarie este un test pentru orice om care îi trece pragul. Oamenii vin cu nemiluita, aduşi de puhoiul nevoilor care îi mână de la spate: suferinţe de tot felul, divorţuri, boli letale, infertilitate, nesiguranţa unui serviciu sau a zilei de mâine, neînţelegeri casnice... Înainte de a‑l vedea pe părintele în carne şi oase, fiecare pelerin ajuns la Schitul Muntioru se întâlneşte, prin intermediul imaginaţiei proprii, cu un personaj de poveste, dacă nu de roman, al cărui portret se compune ca un puzzle din mărturiile altora, ale celor care au avut şansa să îl întâlnească în realitate. Creştinul râvnitor să‑l cunoască află, mai înainte de toate, că prin rugăciunile părintelui unii oameni L‑au întâlnit pe Dumnezeu, alţii s‑au vindecat de boli fără de leac sau că în casa celor învrăjbiţi s‑au întors pacea şi bucuria Duhului Sfânt. Înţelege că părintele are puterea să te facă să întrevezi aurora zilei de mâine, prin negura grijilor şi necazurilor care îţi întunecă privirea. Aşa se face că viitoarea întâlnire cu părintele, părinte care poartă în special pecetea harismei înainte‑vederii, pe care Dumnezeu i‑a dăruit‑o, naşte în sufletul pelerinului teama de a nu‑i fi citit („scanat”) sufletul cu întregul lui complex de patimi colcăitoare şi nevolnicii. În faţa „pericolului” iminent, reacţiile sunt variate, ca şi oamenii. Unii, familiarizaţi cu vieţile sfinţilor, se pregătesc de întâlnire ţinând post şi rugându‑se cu osârdie. Credinţa lor intimă este că doar în acest fel vor primi prin gura părintelui cuvântul de la Dumnezeu. Nevoinţa la care se supun deliberat este sporită de drumul arid de munte, care face legătura între comuna Vintileasca şi platoul muntos pe care părintele a construit, în urma unei vestiri dumnezeieşti, Schitul Muntioru, situat pe la 1200‑1300 de metri altitudine. Una este să parcurgi drumul confortabil, ca un veritabil reprezentant al societăţii de consum, şi alta e să urci la pas, indiferent de starea vremii. Am urcat într‑o iarnă, cu senzaţia acută că drumul până la schit devenise infinit şi că nu voi mai ajunge niciodată la destinaţie. Totul în jur era dalb, îngheţat, de o frumuseţe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându‑mă după sârma de telegraf şi având ca reper terestru o potecă creată de paşii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârşire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alţi creştini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile şi mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe plai, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la şold şi un vifor ca în stepele ruseşti mătura totul în cale, în rotocoale spiralate. Greutatea drumului este compensată din plin de frumuseţea peisajului. Foşnetul pădurii, un imn permanent pe care natura îl înalţă Creatorului, îl însoţeşte participativ pe călător. Pădurea e tainică, misterioasă. Ascunde vietăţi şi secrete. Te protejează, dar te şi expune. Îţi transmite semnale dintre care pe unele nu le ştii interpreta. Pădurea îţi e familiară şi totuşi atât de străină. Urci - şi suflarea ta accelerată se contopeşte cu vântul. Bătăile alerte ale inimii tale se confundă cu sunetele care ies din trunchiul copacilor sau din legănatul crengilor. O pădure nu este niciodată frumoasă. Este sublimă. Când urci spre părintele, nu ai cum să nu te întrebi de ce omul a părăsit natura pe care Dumnezeu o plămădise special pentru el şi a preferat să se retragă în mediul artificial al oraşelor şi să locuiască în cutii de chibrituri suprapuse, pe care unii le numesc preţios blocuri sau locuinţe. Ajuns, în sfârşit, în faţa părintelui Macarie ai toate motivele să fii cuprins de uimire. Într‑adevăr, privirea ascetică a părintelui te scrutează din cap până în picioare, te pătrunde până în măduva oaselor. Dacă ai venit la el cu gândul viclean de a afla ce‑ţi rezervă viitorul, vei fi complet dezolat: părintele îi respinge categoric pe amatorii de ghicitorii, necatadicsind, de cele mai multe ori, să le vorbească. Dar, dacă ai poposit la el cu dorinţa sinceră de a‑ţi îndrepta viaţa, de a primi de la el un sprijin duhovnicesc, de folos pe drumul sinuos al mântuirii, părintele va simţi din prima clipă dorinţa ta cea bună şi te va sfătui cu toată dragostea sa. Înfăţişarea părintelui Macarie este cu totul memorabilă. Mic de stat, dar vânjos, e îmbrăcat întotdeauna într‑o haină smerită, care nu are cum să nu îi sară în ochi omului proaspăt ajuns din lumea opulenţei şi a consumismului: un halat ponosit dă mărturie despre simplitatea şi firescul purtătorului său. În sfârşit, stai în faţa unui om care nu te judecă după aspectul exterior, după haina pe care o porţi, după categoria socială din care provii, după criteriile lumii şi ale lumescului. Când l‑am văzut prima dată, m‑a marcat chipul său luminos, pe care l‑am regăsit ulterior în fotografiile pe care le‑am studiat îndelung. Mi‑a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar şi de părintele Ilarion Argatu. Am citit în această potrivire dovada de netăgăduit că oamenii care se nevoiesc să I se asemene lui Dumnezeu ajung să îşi semene unii altora prin Iisus Hristos, Noul Adam. Stând lângă părintele, am încercat, pândindu‑i mişcările, să‑i surprind gesturile, cuvintele care ar putea să exprime lucrarea sa lăuntrică. În toate am descoperit un călugăr simplu, riguros cu el însuşi, dar foarte milosârd cu ceilalţi, care respectă la sânge rânduielile vieţii monahale. M‑a mirat adânc simplitatea şi firescul părintelui. Un om fără de vicleşug – a mărturisit despre el cineva care îl văzuse întâiaşi dată. Un om fără de calcul – aş putea adăuga eu. Noi suntem produsul şi victimele unei lumi care are ca indicator principal calculabilitatea. Ne orientăm, în primul rând, după idolul eficienţă şi pentru asta trebuie să ne calculăm permanent: resursele, şansele pe care le avem ca să ne atingem scopurile, profitul, pierderile. Relaţia noastră cu Dumnezeu a devenit, şi ea, tributară calculului. Principiul do ut des – „îţi dau ca să îmi dai” – stăpâneşte, pare‑se, cerul şi pământul. Părintele Macarie contrazice flagrant acest principiu prin felul său de a fi. Îţi spune adevărul despre tine, verde‑n faţă, chiar dacă ştie că, rănit în ego‑ul tău, în amorul tău propriu, s‑ar putea să nu mai treci pe la el niciodată. În faţa părintelui se desprind una câte una măştile duhovniciei de carnaval. Postura dinadins smerită, tonul mieros, afişarea fariseică a evlaviei dispar, nici nu zici că au fost. Prezenţa părintelui reclamă revenirea în limitele firescului. În prezenţa sfinţiei sale totul se reduce la esenţial. Accidentalul, accesoriul cad într‑un plan secund. Ultima oară când l‑am văzut, l‑am rugat să îmi spună un cuvânt de folos, orientativ. Mi‑a pus câteva întrebări, fundamentale pentru buna situare a creştinului familist pe drumul mântuirii. Dacă îmi fac datoria de soţ, dacă îmi ajut soţia în greutăţile cotidiene, dacă sunt un tată bun. Dacă m‑am mai lăsat în voia patimilor – întrebare pe care o socot capitală. Te poţi duce cu osârdie la biserică, poţi ţine post, te poţi ruga îndelung, dar dacă nu lupţi cu patimile tale, dacă nu rupi din tine păcatul, este ca şi cum ai încerca să alergi spre linia de sosire într‑un picior. Altădată l‑am întrebat cum crede sfinţia sa că ar trebui să ne rugăm. Vorbeam despre Rugăciunea lui Iisus şi multitudinea de variante în care poate fi sau trebuie rostită. Părintele mi‑a dat un răspuns care m‑a reaşezat – pentru a câta oară? – în limitele firescului: rugăciunea trebuie spusă din inimă, cu trăire. Nu contează cât te rogi, important e cum te rogi. Părintele pune accent pe calitatea vieţii duhovniceşti, nu pe cantitate – o perspectivă situată în răspăr faţă de curentul dominant, marcat de domnia cantităţii asupra calităţii. În privinţa postului, părintele sfătuieşte cu acelaşi discernământ şi realism: fiecare trebuie să ţină post după puteri şi după cum îl povăţuieşte duhovnicul. Rugăciunea şi postul sunt mijloace importante pentru devenirea noastră duhovnicească. Esenţială este, însă, dragostea pe care o manifestăm faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de aproapele nostru, care, pe zi ce trece, este aruncat la marginea deznădejdii, mai urgisit, mai părăsit, mai alienat. Dacă nu s‑ar răsfrânge din plin în felul de a fi al părintelui, aţi putea spune că această povaţă este ca oricare alta. Pelerinul ostenit de atâta drum şi adânc împovărat de grijile zilnice este aşezat de părintele la masă şi servit cu bucatele din care vieţuitorii schitului se hrănesc în mod obişnuit. O masă simplă, frustă, care adună la un loc roadele pământului şi alte bunătăţi, pe care Creatorul ni le dăruieşte cu atâta dragoste: cartofi copţi, lapte proaspăt, miere amestecată cu fagure, gem de prune. Fiecare e invitat să aleagă de pe masă după pofta inimii. De uimire este faptul că cel care te serveşte este însuşi părintele. În timp ce în faţa mea se adună bucatele, privesc la mâinile asprite ale părintelui Macarie, care poartă semnele trudei sale de o viaţă şi a vitregiilor pe care le‑a înfruntat. Privesc la mâinile şi la chipul părintelui şi mi se perindă prin faţă: ‑ cele şapte biserici ridicate de el;/ ‑ îl văd ducând, kilometri întregi, cu măgarul, mâncare lucrătorilor;/ ‑ văd mâinile în sfântul altar ridicând sfântul potir;/ ‑ le văd înălţându‑se spre Bunul Dumnezeu, spre iertarea noastră;/ ‑ le văd nevoindu‑se pentru sufletele celor adormiţi;/ ‑ le văd împărţind mulţime nesfârşită de binecuvântări. Mănânc şi în acest răstimp părintele stă cu noi la masă povestind în cuvinte neaoşe, româneşti, dintr‑o limbă străveche – specifică oamenilor din Munţii Buzăului şi ai Vrancei – întâmplări din trecutul îngropat în uitare sau din prezentul efervescent. Gândurile mă poartă înapoi în timp, amintindu‑mi de întâlniri de odinioară cu oameni care întrupau exemplar civilizaţia arhaică a satului românesc, distrus deopotrivă de comunism (prin industrializare şi colectivizare) şi de capitalism (prin descurajarea economiei de subzistenţă). Am în faţa ochilor, prin părintele Macarie, un vestigiu al societăţii româneşti autentice, caracterizată de un ethos ferm, adânc încrustat în memoria colectivă, în care recunoşti cultura bunului simţ, a bunătăţii şi a ospitalităţii necontrafăcute de interes, deprinderea de a cultiva binele şi de a lupta cu orice înfăţişare a răului, respectul pentru persoana umană în care stă pitit chipul lui Dumnezeu, valoarea cardinală a demnităţii – pentru care românul actual, dezrădăcinat, cosmopolit, mândru nevoie mare că a fost integrat european, nu doar că nu mai are respectul cuvenit, dar se preface că a uitat‑o cu desăvârşire. Prin părintele Macarie te întorci la această spiritualitate maternă, care te revigorează instantaneu, îţi redă puterile sufleteşti. Tării pe care le vei folosi în lupta cotidiană cu egoismul şi rapacitatea semenilor; cu spiritul interesat; cu bunătatea de faţadă care ascunde interesul; cu demonul stăpânirii de oameni; cu egocentrismul idolatru şi pustiitor; cu cultura zgomotului permanent şi a imaginilor deşănţate; cu filosofia pumnului adânc îndesat în gură; cu civilizaţia timpului comprimat – în care naşterea se confundă cu moartea; cu obsesia colectivă de a aduce permanent jertfe zeului Muncă; cu exhibiţionismul comportamental, care poartă noi nume: originalitate, spontaneitate. Într‑un cuvânt, cu răul cu care convieţuim în mod paşnic, pe care l‑am cultivat asiduu până a devenit o parte din noi. Înainte de a te întoarce în lume, părintele Macarie îţi dăruieşte ceva, de binecuvântare: un fruct, o bucată de brânză, o sticlă de vin, pe care fiecare le aşază cu evlavie în cămară şi le foloseşte la nevoie. Pleci însoţit de gândul că părintele a preluat ceva din fiinţa muntelui pe care vieţuieşte: rămâne în urma ta neclintit, neschimbat, cu aceeaşi dragoste statornică pentru semenii săi. (Ciprian Voicilă)

În curs de apariție la Editura Areopag: Ciprian Voicilă - „Sfinții de lângă noi”. Capitolul „Părintele Macarie sau reînvățarea firescului”

Întâlnirea cu părintele Macarie este un test pentru orice om care îi trece pragul. Oamenii vin cu nemiluita, aduşi de puhoiul nevoilor care îi mână de la spate: suferinţe de tot felul, divorţuri, boli letale, infertilitate, nesiguranţa unui serviciu sau a zilei de mâine, neînţelegeri casnice... Înainte de a‑l vedea pe părintele în carne şi oase, fiecare pelerin ajuns la Schitul Muntioru se întâlneşte, prin intermediul imaginaţiei proprii, cu un personaj de poveste, dacă nu de roman, al cărui portret se compune ca un puzzle din mărturiile altora, ale celor care au avut şansa să îl întâlnească în realitate. Creştinul râvnitor să‑l cunoască află, mai înainte de toate, că prin rugăciunile părintelui unii oameni L‑au întâlnit pe Dumnezeu, alţii s‑au vindecat de boli fără de leac sau că în casa celor învrăjbiţi s‑au întors pacea şi bucuria Duhului Sfânt. Înţelege că părintele are puterea să te facă să întrevezi aurora zilei de mâine, prin negura grijilor şi necazurilor care îţi întunecă privirea. Aşa se face că viitoarea întâlnire cu părintele, părinte care poartă în special pecetea harismei înainte‑vederii, pe care Dumnezeu i‑a dăruit‑o, naşte în sufletul pelerinului teama de a nu‑i fi citit („scanat”) sufletul cu întregul lui complex de patimi colcăitoare şi nevolnicii. În faţa „pericolului” iminent, reacţiile sunt variate, ca şi oamenii. Unii, familiarizaţi cu vieţile sfinţilor, se pregătesc de întâlnire ţinând post şi rugându‑se cu osârdie. Credinţa lor intimă este că doar în acest fel vor primi prin gura părintelui cuvântul de la Dumnezeu. Nevoinţa la care se supun deliberat este sporită de drumul arid de munte, care face legătura între comuna Vintileasca şi platoul muntos pe care părintele a construit, în urma unei vestiri dumnezeieşti, Schitul Muntioru, situat pe la 1200‑1300 de metri altitudine. Una este să parcurgi drumul confortabil, ca un veritabil reprezentant al societăţii de consum, şi alta e să urci la pas, indiferent de starea vremii. Am urcat într‑o iarnă, cu senzaţia acută că drumul până la schit devenise infinit şi că nu voi mai ajunge niciodată la destinaţie. Totul în jur era dalb, îngheţat, de o frumuseţe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându‑mă după sârma de telegraf şi având ca reper terestru o potecă creată de paşii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârşire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alţi creştini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile şi mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe plai, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la şold şi un vifor ca în stepele ruseşti mătura totul în cale, în rotocoale spiralate. Greutatea drumului este compensată din plin de frumuseţea peisajului. Foşnetul pădurii, un imn permanent pe care natura îl înalţă Creatorului, îl însoţeşte participativ pe călător. Pădurea e tainică, misterioasă. Ascunde vietăţi şi secrete. Te protejează, dar te şi expune. Îţi transmite semnale dintre care pe unele nu le ştii interpreta. Pădurea îţi e familiară şi totuşi atât de străină. Urci - şi suflarea ta accelerată se contopeşte cu vântul. Bătăile alerte ale inimii tale se confundă cu sunetele care ies din trunchiul copacilor sau din legănatul crengilor. O pădure nu este niciodată frumoasă. Este sublimă. Când urci spre părintele, nu ai cum să nu te întrebi de ce omul a părăsit natura pe care Dumnezeu o plămădise special pentru el şi a preferat să se retragă în mediul artificial al oraşelor şi să locuiască în cutii de chibrituri suprapuse, pe care unii le numesc preţios blocuri sau locuinţe. Ajuns, în sfârşit, în faţa părintelui Macarie ai toate motivele să fii cuprins de uimire. Într‑adevăr, privirea ascetică a părintelui te scrutează din cap până în picioare, te pătrunde până în măduva oaselor. Dacă ai venit la el cu gândul viclean de a afla ce‑ţi rezervă viitorul, vei fi complet dezolat: părintele îi respinge categoric pe amatorii de ghicitorii, necatadicsind, de cele mai multe ori, să le vorbească. Dar, dacă ai poposit la el cu dorinţa sinceră de a‑ţi îndrepta viaţa, de a primi de la el un sprijin duhovnicesc, de folos pe drumul sinuos al mântuirii, părintele va simţi din prima clipă dorinţa ta cea bună şi te va sfătui cu toată dragostea sa. Înfăţişarea părintelui Macarie este cu totul memorabilă. Mic de stat, dar vânjos, e îmbrăcat întotdeauna într‑o haină smerită, care nu are cum să nu îi sară în ochi omului proaspăt ajuns din lumea opulenţei şi a consumismului: un halat ponosit dă mărturie despre simplitatea şi firescul purtătorului său. În sfârşit, stai în faţa unui om care nu te judecă după aspectul exterior, după haina pe care o porţi, după categoria socială din care provii, după criteriile lumii şi ale lumescului. Când l‑am văzut prima dată, m‑a marcat chipul său luminos, pe care l‑am regăsit ulterior în fotografiile pe care le‑am studiat îndelung. Mi‑a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar şi de părintele Ilarion Argatu. Am citit în această potrivire dovada de netăgăduit că oamenii care se nevoiesc să I se asemene lui Dumnezeu ajung să îşi semene unii altora prin Iisus Hristos, Noul Adam. Stând lângă părintele, am încercat, pândindu‑i mişcările, să‑i surprind gesturile, cuvintele care ar putea să exprime lucrarea sa lăuntrică. În toate am descoperit un călugăr simplu, riguros cu el însuşi, dar foarte milosârd cu ceilalţi, care respectă la sânge rânduielile vieţii monahale. M‑a mirat adânc simplitatea şi firescul părintelui. Un om fără de vicleşug – a mărturisit despre el cineva care îl văzuse întâiaşi dată. Un om fără de calcul – aş putea adăuga eu. Noi suntem produsul şi victimele unei lumi care are ca indicator principal calculabilitatea. Ne orientăm, în primul rând, după idolul eficienţă şi pentru asta trebuie să ne calculăm permanent: resursele, şansele pe care le avem ca să ne atingem scopurile, profitul, pierderile. Relaţia noastră cu Dumnezeu a devenit, şi ea, tributară calculului. Principiul do ut des – „îţi dau ca să îmi dai” – stăpâneşte, pare‑se, cerul şi pământul. Părintele Macarie contrazice flagrant acest principiu prin felul său de a fi. Îţi spune adevărul despre tine, verde‑n faţă, chiar dacă ştie că, rănit în ego‑ul tău, în amorul tău propriu, s‑ar putea să nu mai treci pe la el niciodată. În faţa părintelui se desprind una câte una măştile duhovniciei de carnaval. Postura dinadins smerită, tonul mieros, afişarea fariseică a evlaviei dispar, nici nu zici că au fost. Prezenţa părintelui reclamă revenirea în limitele firescului. În prezenţa sfinţiei sale totul se reduce la esenţial. Accidentalul, accesoriul cad într‑un plan secund. Ultima oară când l‑am văzut, l‑am rugat să îmi spună un cuvânt de folos, orientativ. Mi‑a pus câteva întrebări, fundamentale pentru buna situare a creştinului familist pe drumul mântuirii. Dacă îmi fac datoria de soţ, dacă îmi ajut soţia în greutăţile cotidiene, dacă sunt un tată bun. Dacă m‑am mai lăsat în voia patimilor – întrebare pe care o socot capitală. Te poţi duce cu osârdie la biserică, poţi ţine post, te poţi ruga îndelung, dar dacă nu lupţi cu patimile tale, dacă nu rupi din tine păcatul, este ca şi cum ai încerca să alergi spre linia de sosire într‑un picior. Altădată l‑am întrebat cum crede sfinţia sa că ar trebui să ne rugăm. Vorbeam despre Rugăciunea lui Iisus şi multitudinea de variante în care poate fi sau trebuie rostită. Părintele mi‑a dat un răspuns care m‑a reaşezat – pentru a câta oară? – în limitele firescului: rugăciunea trebuie spusă din inimă, cu trăire. Nu contează cât te rogi, important e cum te rogi. Părintele pune accent pe calitatea vieţii duhovniceşti, nu pe cantitate – o perspectivă situată în răspăr faţă de curentul dominant, marcat de domnia cantităţii asupra calităţii. În privinţa postului, părintele sfătuieşte cu acelaşi discernământ şi realism: fiecare trebuie să ţină post după puteri şi după cum îl povăţuieşte duhovnicul. Rugăciunea şi postul sunt mijloace importante pentru devenirea noastră duhovnicească. Esenţială este, însă, dragostea pe care o manifestăm faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de aproapele nostru, care, pe zi ce trece, este aruncat la marginea deznădejdii, mai urgisit, mai părăsit, mai alienat. Dacă nu s‑ar răsfrânge din plin în felul de a fi al părintelui, aţi putea spune că această povaţă este ca oricare alta. Pelerinul ostenit de atâta drum şi adânc împovărat de grijile zilnice este aşezat de părintele la masă şi servit cu bucatele din care vieţuitorii schitului se hrănesc în mod obişnuit. O masă simplă, frustă, care adună la un loc roadele pământului şi alte bunătăţi, pe care Creatorul ni le dăruieşte cu atâta dragoste: cartofi copţi, lapte proaspăt, miere amestecată cu fagure, gem de prune. Fiecare e invitat să aleagă de pe masă după pofta inimii. De uimire este faptul că cel care te serveşte este însuşi părintele. În timp ce în faţa mea se adună bucatele, privesc la mâinile asprite ale părintelui Macarie, care poartă semnele trudei sale de o viaţă şi a vitregiilor pe care le‑a înfruntat. Privesc la mâinile şi la chipul părintelui şi mi se perindă prin faţă: ‑ cele şapte biserici ridicate de el; ‑ îl văd ducând, kilometri întregi, cu măgarul, mâncare lucrătorilor; ‑ văd mâinile în sfântul altar ridicând sfântul potir; ‑ le văd înălţându‑se spre Bunul Dumnezeu, spre iertarea noastră; ‑ le văd nevoindu‑se pentru sufletele celor adormiţi; ‑ le văd împărţind mulţime nesfârşită de binecuvântări. Mănânc şi în acest răstimp părintele stă cu noi la masă povestind în cuvinte neaoşe, româneşti, dintr‑o limbă străveche – specifică oamenilor din Munţii Buzăului şi ai Vrancei – întâmplări din trecutul îngropat în uitare sau din prezentul efervescent. Gândurile mă poartă înapoi în timp, amintindu‑mi de întâlniri de odinioară cu oameni care întrupau exemplar civilizaţia arhaică a satului românesc, distrus deopotrivă de comunism (prin industrializare şi colectivizare) şi de capitalism (prin descurajarea economiei de subzistenţă). Am în faţa ochilor, prin părintele Macarie, un vestigiu al societăţii româneşti autentice, caracterizată de un ethos ferm, adânc încrustat în memoria colectivă, în care recunoşti cultura bunului simţ, a bunătăţii şi a ospitalităţii necontrafăcute de interes, deprinderea de a cultiva binele şi de a lupta cu orice înfăţişare a răului, respectul pentru persoana umană în care stă pitit chipul lui Dumnezeu, valoarea cardinală a demnităţii – pentru care românul actual, dezrădăcinat, cosmopolit, mândru nevoie mare că a fost integrat european, nu doar că nu mai are respectul cuvenit, dar se preface că a uitat‑o cu desăvârşire. Prin părintele Macarie te întorci la această spiritualitate maternă, care te revigorează instantaneu, îţi redă puterile sufleteşti. Tării pe care le vei folosi în lupta cotidiană cu egoismul şi rapacitatea semenilor; cu spiritul interesat; cu bunătatea de faţadă care ascunde interesul; cu demonul stăpânirii de oameni; cu egocentrismul idolatru şi pustiitor; cu cultura zgomotului permanent şi a imaginilor deşănţate; cu filosofia pumnului adânc îndesat în gură; cu civilizaţia timpului comprimat – în care naşterea se confundă cu moartea; cu obsesia colectivă de a aduce permanent jertfe zeului Muncă; cu exhibiţionismul comportamental, care poartă noi nume: originalitate, spontaneitate. Într‑un cuvânt, cu răul cu care convieţuim în mod paşnic, pe care l‑am cultivat asiduu până a devenit o parte din noi. Înainte de a te întoarce în lume, părintele Macarie îţi dăruieşte ceva, de binecuvântare: un fruct, o bucată de brânză, o sticlă de vin, pe care fiecare le aşază cu evlavie în cămară şi le foloseşte la nevoie. Pleci însoţit de gândul că părintele a preluat ceva din fiinţa muntelui pe care vieţuieşte: rămâne în urma ta neclintit, neschimbat, cu aceeaşi dragoste statornică pentru semenii săi. (Ciprian Voicilă)

Un izvor nesecat de apă vindecătoare

E început de vară și totul miroase a diferite miresme de flori. De cum intri pe poarta mănăstirii simți că ți-a deschis Dumnezeu porțile raiului. Locul parcă te așteaptă înflorit de sute de trandafiri și creițe, cu miresme copleșitoare. Doar pe Bătrânul Macarie nu-l vezi nicăieri. Abia într-un târziu îl zărești în marginea pădurii, robotind cu mâinile goale și muncite, cu rasa agățată, cărând piatra din stânca din pădure. Nu-ți vine să crezi dar e adevărat: nu stă o clipă locului. Cosește, strânge fân și seara se întoarce ca albina la stup, plin de mireasmă și miere vindecătoare, pe care a adunat-o cu rugăciuni în timpul zilei. Este bătrân, dar stă aplecat punând piatră lângă piatră, muncind cot la cot cu obștea. Când stai lângă părinte simți nevoia să vorbești în șoaptă, să nu îl tulburi cu nimic. A muncit foarte mult și a suferit în inima lui, dar pe fața lui luminată au dispărut toate lacrimile umilinței, el neîncetând să le numească bucurii. Ca să-l cunoști mai bine pe părintele Macarie este de ajuns să-i vezi chilia unde locuiește, pe măsura sufletului său: simplă, țărănească, cu o candelă veșnic aprinsă și înconjurat de icoane. Nu poți să îl privești în față deoarece simți forta sa lăuntrică, el fiind tot timpul în rugăciune. Nu îi poți ascunde nimic pentru că te pătrunde cu privirea. Spun asta datorită a ceea ce mi s-a întâmplat mie. Eu am ajuns cu mulți ani în urmă la părintele Macarie cu o problemă în ale cărei amănunte nu aș vrea să intru. Când am intrat în curte la părinte, am început să plâng. Apare părintele de la bucătărie și-mi zice: „plângi cât vrei, lumea nu o să reușești să o convingi prin plâns”. Deja părintele știa ce vreau să îi spun și ce problemă am fără să fi apucat să îi spun eu. Am început să îi povestesc de unde a plecat totul, dar părintele știa mai bine. Cert este că m-a certat, mi-a zis să nu mai blestem spunându-mi că nu este bine și că este păcat, mai adăugând că, fiind acuzat de o faptă nefăcută primești cunună de la îngeri. Pentru mine părintele este un izvor nesecat de apă vindecătoare. Am o verișoară la Iași al cărui copil s-a îmbolnăvit, a făcut roșu în gât, aprindere la plămâni și l-a ținut pe gentamicină.De la Iași m-a sunat să mă duc la părintele. „Și spune-i, zice, că Mirel, băiatul, moare”. Nu, n-o să moară, stai liniștită. „Dacă îmi spune să vin în genunchi până acolo în genunchi vin, dar să îmi scape băiatul”. Dar ce are? „Leucemie”. Lasă că sun eu pe cineva în București, trimite-mi diagnosticul. Până la urmă nu avea leucemie, era intoxicat de medicamente. Dar copilul era grav, grav. Numai în perfuzii. Părintele i-a transmis să mai facă Acatistul Sfântului Nectarie și al Sfântului Stelian că e apărătorul copiilor. „Dar eu îl pomenesc”, a zis părintele. După 3 zile m-asunat iar. „Poți să mă ajuți să te mai duci o dată la părintele?” Pot. M-am dus și părintele a început să râdă: „a început să-și revină copilul, să stea liniștită”. Nu, părinte, că țipă copilul, stă numai cu el pe picioare. „Dar ce ar vrea? La cât a fost de bolnav acum să nu-l mai țină pe picioare? Spune-i să stea liniștită”. A venit la părintele și l-a întrebat: „părinte, ce fac? Peste o lună trebuie să mă duc cu el la control”. „Ar fi bine să te duci la control să nu afli alt diagnostic peste mai mulți ani”. Nu știu dacă s-a mai dus. Dar nu s-a mai îmbolnăvit, este o splendoare de copil, i-a întrerupt și tratamentul. Numai prin rugăciunile părintelui s-a făcut bine. Mi s-a întâmplat să îi spun părintelui un diagnostic și el să spună, nu e adevărat, nu e nici pe departe așa. (Florica M., Județul Vrancea)

Un avva bătrân din vremurile de demult: Părintele Macarie Beșliu de la Schitul Muntioru

Părintele Macarie cărând cu măgarul mâncarea pentru muncitorii care l-au ajutat să ridice Schitul Muntioru. Așa s-a jertfit părintele pentru ridicarea celor 7 biserici pe care le-a ctitorit. Bisericile clădite de el pot fi numărate. Nu și sufletele, fără de număr, pe care numai Dumnezeu le știe și pe care părintele le-a refăcut bucată cu bucată, ca un olar plin de har, măiestrie și dragoste pentru omul căzut, al cărui chip dumnezeiesc abia mai pâlpâia în străfundurile sale de ființă.

Adio, dragostea mea, Poiana Mărului

(Re)Public aici un text frumos, scris de o ucenică a Părintelui Macarie în anul 2011, izvorât dintr-o durere rămasă, din păcate, actuală. Este, pe vecie, împotriva firii ca fiii să nu-și recunoască tatăl, așa cum este împotriva firii ca o mănăstire să fie despărțită de omul care a retrezit-o la viață. (CV) - Scrisoare deschisă, adresată Părintelui Macarie Beșliu, fost stareț la Mănăstirea Poiana Mărului, ctitor a 7 biserici, actual paraclisier (măturător în biserică) la Schitul Muntioru- Bunul meu părinte inimos, Am ajuns la Mănăstirea Poiana Mărului în urmă cu mulți ani. Eram un morman de amintiri părăsite pe o targă, trăiam în întuneric, într-o mâzgă în care intri și ești strivit, în care îți pierzi mințile de durere. Atunci v-am cunoscut pe dumneavoastră, bunul și dragul meu părinte. Erați într-un colț al bucătăriei, aplecat asupra unei covate cu aluat dospit, făcând prescuri pe care le însemnați cu desenul unui pecetar, apoi le-ați acoperit cu o pânză albă, desenând în aer semnul sfintei cruci, solemn și ritualic. Ați stat puțin cu mine, după care ați plecat la biserica mare. Pe unde treceați totul se umplea de o mireasmă suavă de tămâie, busuioc și mir. Acum, de când ați plecat, acel miros nu mai există, pentru că nu mai are cum să transforme în valoare tot ce-i iese în cale. Mai târziu aveam să descopăr că locul unei mănăstiri nu ți-l oferă nimeni, tu trebuie să-l câștigi, să-l uzi cu lacrimi și rugăciune. Erați senin și liniștit, așa cum sunteți și acum, după ce ați fost alungat – pentru că ați reușit să vă țineți mereu cugetul curat, neîngreunat de nicio patimă, de niciun gând rău. Poate de aceea ați primit darul sfatului de suflet și, pentru toți cei care au venit de-a lungul anilor, ați avut mereu un gând bun, o mângâiere… Ați sădit în sufletul tuturor, prin puterea exemplului, modestia, prețuirea adevăratei valori, dorul după un rost mai înalt decât satisfacerea nevoilor materiale. Dragoste înseamnă sa vezi cu inima, iar dumneavoastră vedeți numai cu inima. La Poiana Mărului ne-a așezat Domnul, dar ne-a gonit omul cel rău. Omul îndobitocit de răutate și orgoliu a trecut astfel peste voia Domnului, și-a luat libertatea de a încălca testamentul unui sfânt, semnându-și singur pedeapsa la moarte veșnică. Mintea lui nu știe că „un lucru rău nu-l termini când îl sfârșești, ci atunci când nu-l începi”. Am spus „omul cel rău” pentru că există și omul cel bun. Sfântul Simeon Noul Teolog spunea despre omul care se sfințește că devine un sărac plin de iubire frățească, sărac pentru că se leapădă de funcțiile lui pentru a se deschide lui Dumnezeu și aproapelui, fără să despartă rugăciunea de slujirea aproapelui. Bunule părinte, ne-ați dăruit tuturor în mod egal iubire, ne-ați mângâiat sufletele osândite de păcate și durere. Cei care v-au alungat, umilit și contestat nu au avut puterea să vă primească iubirea căci în inimile lor împietrite nu poate pătrunde iubire, dar mai ales ne-ați daruit 7 biserici și hainele sfinției voastre au fost aruncate afară și acolo au putrezit. Ei ne-au învins pe noi, cei care ne-am dus cu flori și am cerut milă și îndurare, dar Hristos nu poate fi învins niciodată. Ei, săracii, nu au înțeles că raiul se cumpără cu credință multă și nu cu saci de bani. Domnul să fie blând cu ei! Preacuvioase părinte, ați iertat fără să fiți iertat, l-ați susținut pe cel care v-a lepădat, ați rămas liniștit deși erați nedreptățit, ați îndurat fără să cârtiți și de toate care v-au aparținut v-ați lipsit bucuros. De când ați fost gonit de omul cel rău la Mănăstirea Poiana Mărului a rămas golul iubirii. Căprioarele acelea, știți dumneavoastră care, au plecat înapoi în sălbăticie pentru că a dispărut pacea, veverițele care vă mâncau nucile pe care le adunați pentru colivă preferă să stea flămânde, veranda de la “Vlahuță” e plină de nuci, dar ele nu mai vin. Iepurașii de la lucernă au dispărut. De fapt, toate animalele sălbatice veneau la dumneavoastră pentru hrană și încă ceva. Acum nu mai vin căci nu mai este acel „încă ceva “, adică iubirea dumneavoastră pe care o împrăștiați peste tot în jur. Când erați acolo aerul avea parfum de sfințenie, iar păsările aduceau împreună cu întreaga obște imnuri de slavă lui Dumnezeu. Acum toate acestea au dispărut, căci omul cel rău s-a angajat într-o serie de comportamente catastrofale, de distrugere, fiindcă, așa cum zice Sfântul Efrem Sirul, „diavolul nu suportă lucrul vechi ci vrea mereu lucruri noi”. Bietul om, cel rău, crede că va obține vreo bucată de aur dintr-un pachet de cuie; a adus la Mănăstirea Poiana Mărului alt preot și maicuțe, dar sărmanul om rău nu știe că dumneavoastră, din iubire, ați lăsat-o stareță pe Măicuța Domnului. Bucuria dumneavoastră nu stătea în loc fizic și cu așezare geografică, ci în tihnă și dragoste. Adio, dragostea mea, Mănăstirea Poiana Mărului! Rămâi în grija Maicii Domnului, cu cele patru anotimpuri. Al cincilea anotimp a plecat în vârf de munte să-și odihnească neputința. O să venim să vă colindăm, bunule părinte, acolo, în vârf de munte, mai aproape de Domnul. Am să închei cu un citat, sfatul părintelui Neagoe Basarab cel Sfânt către fiul său, Teodosie: „Cerul să-și scuture stelele pe haina de nuntă a sufletului tău.” (Rodica)

Aştept în continuare mărturii despre Părintele Macarie Beşliu, pentru ediţia a doua a cărţii

Să vorbesc despre bătrânul meu, părintele Macarie, mă simt nevrednic, pentru că e un sfânt al zilelor noastre, are bunătatea, blândeţea şi smerenia vechilor stareţi, cum ar fi Cuviosul Paisie Aghioritul sau Cuviosul Lavrentie de la Frăsinei. Copilăria mea a fost strâns legată de părintele Macarie şi de întreaga obşte de la Poiana Mărului. Aveam doar nouă ani în iarna lui 1995, când l- am cunoscut şi, copil fiind, pentru mine cea mai mare bucurie era de a merge la părintele. Şi asta se întâmpla aproape zilnic, pentru că îi duceam corespondenţa, eu fiind din localitatea Jitia, aflată la doar 2,5 km distanţă de Poiana Mărului. Părintele Macarie e un stâlp al Ortodoxiei şi al monahismului românesc. Fiind în apropierea sa, am avut ocazia de a observa multe lucruri şi întâmplări. La bătrânul Macarie (aşa cum îmi place să- i spun) vin oameni din toată ţara şi chiar şi de peste hotare, oameni din toate păturile societăţii. Vin încărcaţi sufleteşte, plini de greutăţi, iar când ies din chilia bătrânului, feţele le zâmbesc şi pleacă înapoi către casele lor plini de speranţe, cu soluţii la problemele lor şi cu promisiunea că se vor mai întoarce aici. Părintele Macarie are şi darul înainte- vederii, al vederii cu duhul, şi asta nu o spun din auzite, o spun pentru că am trăit și eu astfel de proorocii, şi am să enumăr câteva dintre ele. Eram la Bucureşti, în 2006, la şcoala de cântăreţi bisericeşti din cadrul Seminarului teologic „Radu Vodă”, iar pe la jumătatea lui octombrie, vin acasă la Jitia şi mă duc şi pe la părintele, pentru a lua binecuvântare de la el. Când am ajuns la mănăstire, părintele era la cuptor, cocând prescuri, şi vorbea cu pădurarul Gheorghe Neacşu. Eram bucuros că- l văd şi am început să- i povestesc cum e la şcoală, că am şi o prietenă şi că o iubesc şi multe altele. La toată discuţia asta a participat şi pădurarul. La plecare, părintele îmi spune: „Lasă fata, că nu e de tine. Cristi, tată, linişteşte- te, că te arestează!” La care eu am zâmbit şi i- am spus că pe fată o iubesc mult, şi că de arestat nu are să se întâmple, pentru că nu are de ce. Iar părintele îmi spune: „O să vină la mine mă- ta plângând, dacă nu mă asculţi!”, iar după aceea am plecat. În mintea mea îmi spuneam că de unde a scos părintele arestarea mea, dacă eu nu i- am spus că, din cauza lipsurilor şi pentru a mă întreţine la şcoală şi pentru a- i face poftele iubitei mele, am aderat la gruparea Cămătarilor, participând la multe infracţiuni. Zilele trec, fără să mă mai gândesc la cele spuse de părinte, iar pe 22 noiembrie 2006, orele 21.00, sunt arestat în Mall Vitan, fiind căutat pentru furtul unor autoturisme. La câteva zile află şi ai mei, iar mama se duce la părinte să- i spună. Nici bine nu intră pe uşă, iar părintele îi spune: „Ce- i cu tine, Angelică, l- au arestat pe Cristi? Aşa- i, dacă nu m- a ascultat... Dar, lasă, că nu la prima instanţă, dar la a doua, vii cu el acasă!” Mama a plecat. Venea la mine săptămânal, la arestul Secţiei 14, apoi la Penitenciarul Jilava. Timpul trecea foarte greu, iar eu mă gândeam la cele spuse de bătrânul Macarie şi mă întrebam de ce nu l- am ascultat. Pe 2 martie 2007 am fost eliberat, aşa cum i- a spus părintele mamei, împlinindu- se cele prorocite de el cu câteva luni înainte. După ce m- am liberat, în 2007, am plecat în Italia, întorcându- mă după câteva luni. Am cumpărat o societate, investind în ea. În 2008, am intrat la Seminarul teologic din Făgăraş, toate mergând bine şi frumos. În 2009, ianuarie, am început să cad iar în neascultare, din cauza mândriei mele, pentru că, pe zi ce trecea, afacerile îmi mergeau bine, ajungând să deţin autoturisme de lux, de peste 100.000 de euro, numai de la Mercedes. Pe 20 ianuarie am fost la părintele, iar când am plecat, m- a întrebat dacă şi când mă duc la şcoala din Făgăraş, iar eu i- am răspuns că o să plec joi, pe 22 ianuarie. Părintele m-a întrebat cu ce mă duc, iar eu i- am spus că o să mă duc cu maşina. Părintele mi- a spus să las maşina acasă, că o să iau foc. Am crezut că glumeşte cu mine. Joi dimineaţa, pe 22 ianuarie 2009, am plecat de acasă cu maşina – un Mercedes S 320, număr de înmatriculare B 09 GYE, achiziţionat în luna decembrie 2008 de la reprezentanţă, la 0 km. Era ora 8,30 când am plecat, iar după câţiva kilometri, într- o curbă, ferindu- mă să nu intru în alt autoturism ce venea din sens invers, am tras de volan dreapta, urcându- mă pe un dâmb de pământ. Având 140 km la oră, m- a aruncat cu roţile în sus şi maşina a luat foc. Am reuşit să ies, nu am păţit nimic şi am fugit. Pe 23 ianuarie m- am prezentat la poliţie, unde m- au reţinut 24 de ore, pentru că nu aveam permis de conducere, apoi m- au pus liber, judecându- mă până pe 1 noiembrie 2010, când am fost încarcerat în Penitenciarul Focşani, cu o pedeapsă de 6 ani pentru conducere fără permis şi fugă de la locul accidentului. Acum, când scriu despre bătrânul meu, sunt la Penitenciarul Focşani. Şi de data aceasta, proorocia bătrânului s- a împlinit, iar eu sufăr de pe urma neascultării. Aşa cum îi spuneam unui prieten în primăvara anului 2010, conştientizând că o să fiu arestat: „Eu, dacă o să fiu arestat, o să mă cuminţesc. Altfel, mândria mea mă va duce tot în vârf, iar apoi diavolul mă va arunca şi mă va omorî!” Sunt arestat de doi ani şi patru luni şi, chiar dacă de mic copil am fost aproape de biserică, niciodată nu L- am simţit aproape şi nu am vorbit cu Dumnezeu, aşa ca acum. Dumnezeu mă iubeşte şi, pentru rugăciunile părintelui Macarie, nu m- a lăsat să mor atunci când am luat foc în maşină. Despre părintele Macarie pot spune că e unul dintre cei mai mari ctitori de după 1990, construind şapte biserici şi reînfiinţând Mănăstirea Poiana Mărului, şi înfiinţând două schituri. La el se vede chipul smereniei în adevăratul sens al cuvântului. Când era în Poiana Mărului, îşi lua raniţa în spate şi în mâini două traiste încărcate cu alimente şi pleca la Schitul Muntioru, ctitoria sa, care era în construcţie, mergând pe jos 14 km, iar seara se întorcea înapoi, tot 14 km. Ca stareţ, merge la coasă, la strâns fânul, la strâns bolovani din albia râului Râmnicu Sărat, găteşte mâncare pentru întreaga obşte, punându- le la fiecare să mănânce, iar el uitându- se la ei cu blândeţe, precum o mamă se uită la copiii ei. Aşa că mă întreb: câţi stareţi ai secolului XXI, în România, se coboară la munca cea mai de jos, muncind cot la cot cu întreaga obşte? Eu am văzut foarte puţini, mai ales în Oltenia, la Mănăstirea Pătrunsa şi Pahomie din Vâlcea, dar alţii nu am mai văzut. Părintele a trecut şi prin momente mai puţin fericite, când a trebuit să plece de la Poiana Mărului cu întreaga obşte la ctitoria sa, la Schitul Muntioru, de la Vintileasa, Vrancea, lăsând în urmă toată agoniseala de 20 de ani. Cât l- am ascultat pe părintele Macarie, mi- a fost bine, iar când nu l- am ascultat, tot ce am agonisit s- a dus de râpă. Cu părintele vorbesc mereu la telefon şi încerc să- l ascult, pentru că ştiu că el se roagă pentru mine, ca să mă întorc pe drumul cel bun şi să ies teafăr. Pe 11 ianuarie 2013, de ziua mea, am vorbit cu părintele la telefon. Mi- a urat „La mulţi ani!” şi mi- a spus să fiu cuminte, ca să ajung acasă mai degrabă. I- am răspuns că o să intru în obştea sfinţiei sale, aşa cum am vrut până în 2004, la care părintele mi- a spus că nu o să mă fac monah, că o să vin acasă şi o să mă căsătoresc. Aşa că o să încerc să- l ascult pe părintele, chiar dacă în sufletul meu a încolţit din nou sămânţa de a intra în mănăstire. Să- I mulţumim Bunului Dumnezeu că ne binecuvântează, în aceste timpuri grele, de pe urmă, cu duhovnici şi stâlpi ai Bisericii lui Hristos, şi să ascultăm de ei, indiferent de situaţie, pentru că prin ei lucrează Bunul Dumnezeu. Să- L rugăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos să ne ierte pentru rugăciunile părintelui Macarie şi să ne primească în sânul lui Avraam. Amin.