Raluca Prelipceanu: Sub crucea lui Ioan, noul mărturisitor al lui Hristos

Crucea este un simbol străvechi, precreștin, cosmogonic, care a fost îndumnezeit prin jertfa lui Hristos. Conform tradiției, lemnul din care s-a făcut crucea pe care a fost răstignit Hristos este chiar lemnul pomului cunoștinței binelui și răului al cărui fruct i-a dus la pierzare pe Adam și Eva, când au mâncat din el în rai. 
Iată că acum pe lemnul acesta este răstignit Hristos. În același timp, lemnul acesta este copacul vieții pentru că pe el stă țintuită viața cea veșnică. Prin cruce, Hristos biruiește diavolul, îndumnezeiește lemnul prin care păcatul intrase în lume, stropindu-l cu scump sângele Său. De aici și crucea ca simbol și armă de biruință asupra răului. Deci, iată crucea este pomul din care izvorăște viața cea veșnică pentru că numai prin jertfa lui Hristos avem noi acces la viața venșică. Arborele vieții veșnice este Hrisots, iar mlădițele sale sunt credincioșii, născuți din jertfa sa pe arborele crucii. Iată ,Hristos și crucea devin una pentru a da naștere poporului binecredincios. Prin Hristos, arborele cunoștinței binelui și răului se trasformă în arborele vieții veșnice. Fără cruce nu ar fi fost posibilă mântuirea, fără jertfă în viața noastră, mântuirea nu este posibilă. De aceea, crucea în sens metaforic înseamnă și drumul nostru către mântuire, jertfa și suferința pe care trebuie să o îndurăm ca să murim păcatului, să murim omului celui vechi și să înviem întru nădejdea vieții celei veșnice. Singura armă împotriva răului și cea cu care Hristos a biruit iadul este iubirea jertfelnică.

Crucea, însă, nu a fost indurată doar de Hristos, care a murit pe ea, ci și de Fecioara Maria, a cărei cruce a fost tocmai aceea de a-și vedea Fiul murind pe cruce, așa cum i-a prezis proorocița Ana că sabie va trece prin inima ei. Oare ușor i-a fost ca mama să își împartă Fiul cu lumea întreagă, să Îl vadă batjocorit, nedreptățit și răstignit chiar de cei pe care îi ajutase ? Hristos a biruit iadul tocmai prin faptul că și-a acceptat crucea, aceea de a muri nevinovat pe cruce... Dar numai prin jertfa sa neprihănită Hristos a putut birui iadul, a îndumnezeit lemnul crucii care fusese blestemat, căci prin fructul său a intrat în lume păcatul, a făcut posibilă mântuirea, luând asupra Sa păcatele noastre… până atunci toți oamenii drepți sau nedrepți mergeau in iad. Crucea, conform definiției latine și grecești, crux, respectiv stavros, înseamnă un lemn de care spânzurăm ceva. Ori, de data aceasta acel ceva ce a fost spânzurat pe lemn a fost cineva, a fost persoana absolută, Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și prin simpla Sa atingere, prin sângele Său care s-a scurs pe cruce, a îndumnezeit lemnul crucii și l-a transformat în armă asupra diavolului. Nimic nu îl poate birui pe diavol decât iubirea jertfelnică. Jertfa este, de fapt, cea care transformă iadul din viața noastră în rai.

Noi, ortodocșii ne însemnăm cu semnul crucii cu credința că aceasta ne va proteja de tot răul, că prin cruce vom birui răul, așa cum l-a biruit Hristos. Primele trei degete sunt împreunate într-un singur punct, în timp ce celelalte două sunt lipite în palmă. Cele trei degete împreunate simbolizează Sfânta Treime, cele trei Persoane care împărtășesc aceeași natură. Celelalte două degete, strânse unul lângă celălalt, reprezintă dubla natură, umană și divină, a persoanei lui Hristos.

Sfântul Nectarie ne spune că Dumnezeu nu a dat nici unuia dintre noi o cruce mai grea decât o putem duce : Înainte de a-ți trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoși, a examinat-o cu rațiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecțiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poți duce. 

În 1919, se năștea la Dobrotești, Teleorman, într-o familie de macedoneni Ioan Ianolide. Crucea sa avea să fie cu totul specială, deoarece viața sa avea să fie mucenicie. În 1941, pe când era student la drept va fi acuzat de implicare în Frățiile de cruce legionare și întemnițat. Va petrece 23 de ani în diverse temnițe ale regimului bolșevico-comunist : Aiud, Gherla, Galda de Jos, Pitești, Jilava etc. În închisoarea de la Pitești, cand i s-a confiscat cruciulița îi va spune gardianului : „Domnule Georgescu, aveți grijă să nu vă luptați cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!”, fapt pentru care va fi bătut și torturat. Într-un târziu va fi eliberat. Găsindu-și logodnica, care îl așteptase vreme de 18 ani, căsătorită cu altcineva, va dori să își petreacă restul zilelor într-o mânăstire, dar până și această dorință îi va fi refuzată. Atunci, se căsătorește și adoptă copilul soției sale. Se stinge de cancer pe 5 februarie 1986, obosit și hăituit de nenumăratele anchete ale securității.

Cu totul minunat este însă modul în care am aflat eu crucea lui Ioan. În copilărie, deasupra patului meu, atârnau o icoană a Preasfintei Treimi, reproducere după icoana lui Rubliov, cunoscută și sub denumirea de „ospitalitatea lui Avraam”, care are și ea o poveste minunată, iar dedesubt o cruce în os sculptată foarte fin, reprezentând răstignirea lui Hristos, iar în colțuri cei patru evangheliști. Practic, am crescut cu ea deasupra capului. La ea mă închinam în fiecare zi, subt ea îmi spuneam zilnic rugăciunile de dimineață și seară și poate și altele pe parcursul zilei, acolo era Hristos și într-o iconiță mică, în care era reprezentat înconjurat de copii, cu care dormeam sub pernă. Acestea erau primele imagini ale lui Hristos pe care le-am cunoscut și cu care am crescut. Proveniența icoanei am aflat-o, dar nu și a crucii și ea mi-a fost descoperită în chip minunat. 
Aveam deja 27 de ani și studiam în Franța, dar în fiecare vară veneam în vacanță la Mânăstirea Tismana. Anul acela, am ajuns chiar înainte de ziua mea, am ajutat la spălat geamurile bisericii, pe care a trebuit să le spăl în trei rânduri, căci eram cam nepricepută, iar a doua zi am primit cadou de la o maică, o rudă mai îndepărtată a tatălui meu, cartea Deținutul profet, cu o frumoasă dedicație. Când am plecat din țară, cartea a rămas pe marginea patului. Mama, ca de obicei, a aranjat lucrurile și a găsit și cartea respectivă; răsfoind-o și-a amintit de cum l-a cunoscut ea pe Ioan Ianolide. Doamna Constanța Ianolide, soția lui Ioan Ianolide era colegă de serviciu și prietenă bună cu bunica mea, astfel încât a venit la nunta părinților mei însoțită de soțul ei care le-a oferit în dar o cruce sculptată de el în os. Mama m-a sunat să îmi spună ce emoție i-a prilejuit cartea respectivă, întrucât părinții mei și-l aminteau ca fiind o persoană foarte distinsă, dar nu aflaseră niciodată care fusese viața lui anterioară.  Pe vremea aceea, domnul Ianolide nu și-a putut permite să povestească adevărul ca să nu le pună în pericol viețile celorlalți. Iată însă că a sosit și momentul adevărului. Era 2009, după 23 de ani de când mărturisitorul Ioan Ianolide părăsise această viață. În timp, aveam să îmi dau seama cât de adevărate erau convingerile exprimate în cartea Deținutul profet, căci cu adevărat profetice sunt cuvintele acestei cărți. Iată cum, în mod minunat, crucea sa și-a făcut cunoscută povestea, crucea celui care indurase 23 de ani în cele mai grele temnițe comuniste… Își pierduse cel mai bun prieten, își pierduse logodnica… Și sunt convinsă că acest lucru a fost înscris în iconomia lui Dumnezeu, ca noi să aflăm și să-i aflăm crucea.

Consider un mare privilegiu de a fi crescut subt crucea dăruită de Ioan Ianolide părinților mei. În viața mea de până acum am putut constata falimentul tuturor ideologiilor transformate de către setea omului de putere în unelte prin care diavolul lucrează și stăpânește lumea aceasta. O singură armă e mai puternică decât toate, sfânta cruce, lemnul îndumnezeit de iubirea jertfelnică a lui Hristos.  Singura armă care Îl poate birui pe Stăpânitorul lumii acesteia și care ne poate asigura mântuirea și înveșnicirea este iubirea jertfelnică a lui Hristos. Îi dau, așadar, întru totul dreptate deținutului profet, cu privirea aceea plină de puritatea cerului lui Hristos, pe care nu i-au putut-o înfrânge nici torționarii comuniști, nici anii grei de detenție, muncă și privațiuni, așa cum l-au cunoscut părinții mei. În sufletul său curățit ca aurul în topitoare se pogorâse tot cerul lui Hristos. Răspândea acea pace care dovedea faptul că își însușise pe deplin conținutul vieții lui Hristos, până a se identifica prin martiriul său cu Cel pentru care pătimise…

Mama mi-a spus despre el atâta : Era altfel decât ceilalți, el nu era din lumea aceasta, chiar dacă trăia în lume.  Avea ceva de dincolo, o pace și o dragoste pe care le răspândea asupra celor din jur, ilustrând cuvintele Sfântului Serafim de Sarov dobândește pacea și mii în jurul tău se vor mântui. Cu siguranță avea rugăciunea inimii. Dar poate mai importante decât darurile făcute părinților mei -crucea, cerceii și o broșă lucrate chiar de el - au fost sfaturile date unei perechi de tineri care își asumaseră crucea căsătoriei: cel mai important pentru o familie este ca în ea să domnească înțelegerea, ca soții să se susțină unul pe celălalt în momentele grele și să se înțeleagă reciproc. O familie se clădește în primul rând pe înțelegerea dintre soți.

Ioan Ianolide este unul dintre cei cărora li se potrivesc cel mai bine acele cuvinte ale Mântuitorului: În lume necazauri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!  Cum ? Prin asumarea suferinţei de dragul lui Hristos și al semenilor, așa cum stă scris și pe crucea sa de la mormânt, de la Cernica: Totul în Hristos. Sfinte noule mucenic, Ioane, roagă-te pentru noi, păcătoșii ! (Raluca Prelipceanu)