In Memoriam Eleodorus Enăchescu

(În prima fotografie Eleodorus lângă Ilie Tudor) Eleodorus Enăchescu era un om în prezența căruia simțeai că ți se lărgește inima, ți se amplifică sufletul și începi să îți cunoști și să-ți iubești și mai mult neamul și Biserica. Era ca un leu (un leu cu o inimă de copil), gata să înfrunte vrăjmașii cei văzuți sau nevăzuți ai patriei, ai creștinătății, dar și ai Mișcării – aceștia din urmă din ce în ce mai mulți și mai virulenți, mai ales în ultimul timp. În opinia mea, a fost cel mai competent cunoscător al fenomenului legionar - dintre contemporanii cunoscuți mie. Când aveam o nelămurire sau o ne-cunoaștere apelam la fratele Eleodorus, care mi le spulbera nu doar cu generozitate, ci și cu patos, ceea ce transforma acea informație în altceva: în hrană pentru suflet și minte. A plecat brusc, grăbindu-se să-i regăsească Dincolo pe Părintele Justin, pe care l-a iubit cu o dragoste nemărginită, pe Căpitanul și pe toți mărturisitorii români din secolul XX. Eleodorus, în tinerețile sale, a cunoscut doi urieși ai Ortodoxiei: pe Părintele Cleopa și pe Părintele Justin. A făcut parte dintre ucenicii apropiați ai Părintelui Justin și a investit enorm (mai ales sufletește) în construirea Schitului „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Aiud. A știut să se pună, continuu, mai prejos în fața celorlalți. A ajutat zeci de cercetători ai fenomenului legionar să-și scrie cărțile, ignorându-și constant statutul de autor. De la el ne rămâne Cartea Căpitanului (apărută în condiții grafice deosebite; carte la care a lucrat împreună cu prietenul său, Mugur Vasiliu) și alte cărți, rămase în manuscris, dar care vor vedea – prin grija prietenilor săi - lumina tiparului. Despre biografia sa puteți afla mai multe din cartea Justin, concepută de un alt prieten al său, Florin Stuparu. Va rămâne in inima mea ca un om luminos. O să-mi fie dor de candoarea sufletului său, bine camuflată de atitudinea haiducească pe care o etala prin toți porii ființei sale. A trecut la Domnul în apropierea Praznicului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Sfântul Arhanghel Mihail i-a fost apărător strajnic de-a lungul vieții sale și cu siguranță că îl va apăra cu paloșul său de foc până ce va ajunge în tărâmul celor vii, în Biserica Biruitoare. (Ciprian Voicilă) (Puteți citi aici un interviu pe care i l-a luat Eleodor Părintelui Justin Pârvu, iar aici interviul autobiografic din cartea Justin, concepută de Florin Stuparu)

Discursul corect politic despre Sfinţii Închisorilor. Strategiile eludării

(Articol preluat din Revista Permanențe) Motto: „Dacă putem da în vileag adevăratele origini şi natura corectitudinii politice, vom fi făcut un pas gigantic către abolirea ei” (William S. Lind) Nu cu multă vreme în urmă a văzut lumina tiparului o carte importantă: „Corectitudinea politică - „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale”. Apărută la Editura Rost, cartea îngrijită de gânditorul american de orientare conservatoare William S. Lind şi de românii Andrei Dîrlău şi Irina Bazon, este propriu-zis o radiografie - desfăşurată pe mai multe planuri - a noii maladii care a cuprins România recentă: corectitudinea politică. O boală colectivă ai cărei germeni se transmit la nivel cultural (prin curentele culturale încurajate şi finanţate de principalele instituţii ale statului), în sistemul de învăţământ universitar (având ca centre de emergenţă în special facultăţile de ştiinţe socio-umaniste) şi mai ales în mass-media (televiziune, presă, agenţii de publicitate). O boală „mortal de serioasă” pentru că „încearcă să altereze virtualmente toate regulile, oficiale şi neoficiale, care guvernează relaţiile dintre oameni şi instituţii. Ea vrea să schimbe comportamentul, gândirea, chiar şi cuvintele pe care le folosim. Într-o măsură semnificativă, deja a reuşit s-o facă. Iar cine controlează limbajul, controlează de asemenea şi gândirea” (William S. Lind). Vom lua ca ghid de iniţiere în noua paradigmă, corectitudinea politică, volumul amintit mai sus şi vom răspunde la câteva întrebări orientative. 1. Ce este corectitudinea politică? Potrivit gânditorului american, dacă pentru marxişti această sintagmă desemna „Linia Generală a Partidului”, pentru adepţii ei contemporani nouă ea semnifică „Linia Generală a Sistemului în America, astăzi”. Avem de a face cu o nouă ideologie totalitară care nu suportă concurenţă ideatică. Pentru cel care îndrăzneşte să gândească de-negânditul şi mai ales să rostească ceea ce este interzis să rosteşti, „rezultatul este în mod inevitabil lagărul de concentrare, gulagul şi mormântul” (Lind) În introducerea la textele autorilor William S. Lind, Raymond V. Raehn, T. Kenneth Cribb, Jr.; Jamie Mc Donald, Gerald L. Atkinson, primul scrie: „Cu toate că au existat şi există unii americani care au crezut sau cred în ideologii, America însăşi nu a avut niciodată o ideologie oficială, de stat - până acum. Dar ce se întâmplă azi americanilor care sugerează că există diferenţe între grupurile etnice, ori că rolurile sociale tradiţionale ale bărbaţilor şi femeilor reflectă firile lor diferite, ori că homosexualitatea este greşită din punct de vedere moral? Dacă sunt figuri publice, ei trebuie să se târască în noroi şi să se înjosească cerându-şi nesfârşite scuze ipocrite. Dacă sunt studenţi la universitate, ei riscă judecăţi arbitrare în „Camere Înstelate” (Notă explicativă: „Star Chamber Courts” - veche instanţă engleză de apel (sec. XVI-XVII) numită Camera Stellata, aflată în Palatul Westminster - un tribunal special, fără martori, cu proceduri secrete, metode inchizitoriale şi sentinţe arbitrare, folosit ca instrument de opresiune şi armă politică pentru terorizarea opozanţilor regimului, prin decizii favorabile regelui şi guvernului) şi posibila exmatriculare). Dacă sunt angajaţi ai unor corporaţii private, riscă să-şi piardă locul de muncă. Şi care a fost crima lor? Că au contrazis noua ideologie de stat a Americii - „Corectitudinea Politică” ”. William S. Lind arată că ceea ce îndeobşte poartă numele de „corectitudine politică” ar trebui etichetat mai precis ca marxism cultural. Concluzia ar trebui să îi pună pe gânduri pe adepţii corectitudinii politice care o consideră apanajul liberalismului clasic, o consecinţă ultimă a respectării în practică a drepturilor omului. Meritul extraordinar al cărţii recent apărute este acela că pune în lumină întregul traseu cultural, ideatic, şi social prin care noua dogmă a lumii în care trăim - corectitudinea politică - este legată inextricabil de Marx şi marxism. Lind relevă faptul că ideologia marxistă a supravieţuit în timp prin efortul unor intelectuali de a traduce marxismul din limbajul economiei în cel al culturii. Primul dintre aceştia a fost comunistul Antonio Gramsci, în anii 20. În paranteză fie spus, Gramsci - fost angajat al Internaţionalei Comuniste între 1923 şi 1924 - elaborase celebra teorie despre hegemonia culturală prin care marxiştii trebuie să îşi exercite hegemonia culturală, cu concursul instituţiilor sociale, ceea ce ar fi dus, în final, la crearea omului nou... comunist. Acesta constatase, printre altele, că muncitorii nu vor rezona la chemările lor revoluţionare atâta vreme cât îşi vor păstra un suflet creştin. Ulterior, în 1923, un număr de intelectuali marxişti, în frunte cu Georg Lukacs, a înfiinţat Institutul pentru Studii Sociale, al cărui scop final era această traducere şi care avea să rămână în istoria culturală a Europei inter şi postbelice ca şcoala de la Frankfurt - din care fac parte şi Wilhelm Reich, Erich Fromm, Herbert Marcuse, Theodor Adorno. În opinia lui Lind, „Şcoala de la Frankfurt l-a combinat pe Marx cu Freud, iar mai târziu (a suferit) alte influenţe, au adăugat lingvistica pentru a crea „Teoria critică” şi „deconstructivismul”. Acestea, la rândul lor, au influenţat puternic teoria educaţiei, iar prin intermediul instituţiilor de învăţământ superior au dat naştere la ceea ce azi numim „corectitudine politică”. Descendenţa e clară şi linia se poate reconstitui mergând înapoi drept până la Karl Marx”. 2. Care sunt efectele palpabile ale noii ideologii totalitare - corectitudinea politică- în spaţiul public românesc? A. Campania agresivă de promovare a homosexualităţii în instituţii de prestigiu ale statului (în curând şi în învăţământul secundar), cu largul concurs al unor ambasade din România; B. Presiunea fără precedent exercitată de reprezentanţii minorităţilor sexuale din România pentru redefinirea conceputului de căsătorie: se vrea căsătorie = parteneriat civil, ceea ce reprezintă un real pericol pentru reprezentanţii şi apărătorii familiei tradiţionale; C. Încercarea de excludere a lui Dumnezeu din spaţiul public prin transformarea orei de religie, în programa şcolară a învăţământului de stat, în disciplină opţională. 3. Cum recunoaştem discursul specific ideologiei corectitudinii politice? Întrebarea vizează două dimensiuni: metoda de analiză a faptelor şi raportul discurs-realitate. Lind consideră că metoda îndelung uzitată de adepţii corectitudinii politice este deconstructivismul, o metodă de analiză „concepută astfel încât să evidenţieze corectitudinea ideologiei lor în toate situaţiile. Pentru marxiştii clasici, analiza era economică. Pentru marxiştii culturali, analiza este lingvistică: deconstructivismul. Deconstrucţia „dovedeşte” că orice „text”, trecut sau prezent, ilustrează opresiunea negrilor, femeilor, homosexualilor etc., prin aplicarea unei anumite grile de lectură care „găseşte” asemenea sensuri în cuvintele textului (indiferent de înţelesul lor real). Ambele metode sunt, desigur, analize false care răstălmăcesc realitatea evidentă astfel încât să se conformeze unor concluzii prestabilite, dar care dau ideologiei un aer „ştiinţific”. Un domeniu specific de aplicare a metodei deconstructiviste este acela al istoriei. Despre premisele false acceptate in corpore de deconstructivişti, în analiza faptelor istorice, veţi afla mai multe din textul lui Roger Kimball- „Desfiinţarea istoriei: de ce relativismul este greşit?” Una dintre trăsăturile comune istoricilor fascinaţi de metoda deconstructivistă este aversiunea pe care o manifestă în raport cu ideea de adevăr obiectiv. Pentru ei adevărul este întotdeauna relativ, condiţionat de datele celui care analizează faptele istorice (cultura din care provine, sistemul lui de credinţe şi convingeri, prejudecăţile sale, apartenenţa etnică, sexul). În final, concluzia lor este că adevărul nu este ceva pe care îl descoperi, dimpotrivă, este ceva inventat. Prin urmare, deconstructiviştii nu reflectă în discursul lor realitatea. Ne amintim aici că una dintre definiţiile tradiţionale- în acord cu bunul simţ- ale unui enunţ adevărat era , în scolastica medievală, adecvarea dintre enunţ/ discurs şi realitate: veritas est adaequatio rei et intellectus (adevărul este concordanţa dintre lucru şi intelect). În România ultimilor zeci de ani Lucian Boia, de pildă, cam asta face: deconstructivism. Titlurile cărţilor sale, vândute drept cărţi de istorie, sunt grăitoare in acest sens: Istorie şi mit în conştiinţa românească, Două secole de mitologie naţională, Jocul cu trecutul. Avem intelectuali români de profesie... deconstructivişti. 4. Cum se aplică discursul corect politic la subiectul Sfinţii Închisorilor? În ultimii ani creştinii din România şi-au manifestat interesul pentru istoria lor recentă, redescoperind rămăşiţele materiale şi spirituale ale unei Românii interbelice peste care a trecut tăvălugul comunismului. Moaştele descoperite în gropile comune de la Aiud, Târgu Ocna şi, recent, la Periprava atestă cât se poate de empiric un adevăr incontestabil: valorile cardinale care i-au călăuzit în viaţă şi în moarte sunt certificate ca valide atât în timp, în istorie, cât mai ales în eternitate… de Dumnezeu. Aşa se face că despre ei, Sfinţii Închisorilor, se vorbeşte - din evlavie sau din interes - pe diverse tonalităţi, în diverse registre: de la tonul pios - prin care se doreşte întreţinerea şi intensificarea evlaviei faţă de ei, mergând până la recunoaşterea lor oficială ca sfinţi şi trecerea lor în calendarul creştin-ortodox - până la tonul rece, academic, voit obiectiv şi obiectivant, prin care se încearcă o înţelegere a tabloului de ansamblu privind mecanismele totalitarismului comunist. Un tip de discurs nu îl exclude pe celălalt. Aş zice că, mai degrabă, se pun în lumină reciproc, se completează. Este bine că biografiile Sfinţilor Închisorilor suscită interesul unor categorii sociale şi profesionale atât de variate. Vorbind despre ei încercăm, explicit sau nu, să le transmitem mai ales tinerilor României de azi valorile lor perene: dragostea faţă de Dumnezeu şi ataşamentul ontologic pentru neamul românesc. Întrebarea care se pune nu este, prin urmare, de ce vorbim despre ei? Ci: cum vorbim despre ei? Pentru că, în fapt, sunt două modalităţi de a vorbi: 1. în conformitate cu noua ideologie de stat - corectitudinea politică - dar în dezacord profund cu întregul univers spiritual în care s-au format şi au acţionat Sfinţii Închisorilor; 2. În acord cu ei şi în dezacord ideatic flagrant cu restul lumii. A doua opţiune epistemică este asumată rar, dacă nu chiar foarte rar, întrucât atrage după sine şicane mediatice, şifonarea imaginii publice a vorbitorului sau a scriitorului, etichetarea sa ca fascist, nazist, antisemit etc. Aceasta fiind situaţia, cel mai comod este să vorbeşti despre Sfinţii Închisorilor trecând sub tăcere amănuntele biografice care ar strârni scântei în mass-media, scântei care ar putea să te ardă la figurat, dacă nu chiar la propriu. Cu alte cuvinte, practici, performezi un discurs care se autocenzurează - trăsătură tipică descrisă de autorii volumului „Corectitudinea politică - „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale”În continuare voi enumera câteva strategii paşnice, în perfect acord cu ideologia corectitudinii politice, de eludare sau chiar falsificare atât a trecutului istoric recent al României, cât şi - mai ales!- a parcursului biografic al Sfinţilor Închisorilor. 1. Focalizarea atenţiei doar pe timpul petrecut în închisoare. Ne interesează, de pildă, viaţa lor duhovnicească, modalităţile ascetice prin care s-au sfinţit în temniţele carliste, antonesciene, comuniste. Şi atât. Ca şi cum ei ar fi ajuns acolo aleator şi ar fi descoperit împreună, supuşi la tot felul de vitregii, diverse modalităţi de supravieţuire. Când, în realitate (vorbim de realitatea istorică), lucrurile au stat altfel. Majoritatea Sfinţilor Închisorilor provin din Mişcarea Legionară. În timpul reeducării de la Piteşti, studenţii legionari au fost principalii vizaţi. Dovadă că prigoana îndreptată împotriva lor nu a fost una pur politică este, printre altele, că primele torturi din camera 4 de la Piteşti s-au desfăşurat pe 6 decembrie (praznicul Sfântului Nicolae) şi 25 decembrie (Naşterea Domnului). Mărturisitorii din temniţele de pe teritoriul României s-au format, în marea lor majoritate, în Frăţiile de Cruce, în acord cu un ideal sublim fixat de Căpitanul: „Mişcarea Legionară, înainte de a fi o mişcare politică (…) este o şcoală spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou”. Ei au făcut parte dintr-o generaţie, având valori comune, un Weltanschauung comun şi un ideal comun. Cunoşteau de mai înainte, la nivel simbolic, principalele momente ale drumului Golgotei pe care aveau să păşească: muntele suferinţei, pădurea cu fiare sălbatice, mlaştina deznădejdii. 2. Desemnarea lor ca „Sfinţii Închisorilor comuniste”. Restrângând categoria mărturisitorilor români din secolul XX la cei care au fost închişi în timpul regimului comunist, îi excludem din principiu pe aceia care au fost prigoniţi încă din timpul regimului carlist şi antonescian. Exemplificăm aici prin câteva nume: Lucia Grecu, Nicoleta Nicolescu, Elena Lenuţica Bagdad, Iordache Nicoară. 3. Alegerea doar a câtorva personalităţi din categoria „Sfinţilor Închisorilor”, trecând sub tăcere zeci de alte nume, cu viaţa şi suferinţa lor. Părintele Atanasie Ştefănescu, mărturisea într-un interviu, faptul că se vorbeşte prea puţin despre doctorul Dumitru Uţă şi despre Traian Trifan: „(…) Însă despre doctorul Uţă nimeni nu vorbeşte. El a salvat Aiudul”. „ Ce viziune a avut Trifan, domnule, mare vizionar era omul acesta! Cei de azi vorbesc toţi de treburile astea, dar nu vorbesc de Trifan ca şi când nu ar fi existat.” (Părintele Atanasie Ştefănescu - „Oameni şi fapte din vatra Aiudului”, Fundaţia Justin Pârvu, 2012; p. 54, 127) 4.Încercarea de a-i „exonera” de „vina” apartenenţei la Mişcarea Legionară, crezând că, în acest fel, le creştem şansele de canonizare. Prin această atitudine dovedim lipsă de respect pentru viaţa lor (viaţa fiecăruia dintre noi fiind un continuum, care trebuie privit ca întreg), pentru întregul univers spiritual în care s-au format- despre care am detaliat la punctul 1- şi încălcăm pravila bisericească prin care ni se interzice să falsificăm vieţile sfinţilor. 5. Desemnarea lor, în mod obstinat, ca „mărturisitori”, evitând astfel titulatura de sfinţi. În Biserică există mai multe categorii de sfinţenie: profeţii, apostolii, mucenicii (termen sinonim cu „martirii”, „mărturisitorii”), cuvioşii (proveniţi, de obicei, din rândul monahilor). Din punct de vedere etimologic, „martir” - în limba greacă „martys” (gen. „martyros”), în latină, „testis”- înseamnă martor, „cel care îşi aminteşte cu foarte mare grijă de un anumit lucru sau eveniment” (conform „Dicţionarul etimologic al limbii greceşti” al lui Chantraine). Rămâne ca fiecare dintre noi să identifice în discursul public despre Sfinţii Închisorilor aceste trăsături şi, mai ales, să decidă - în cazul în care evlavia sau interesul epistemic ne îmboldesc să vorbim sau să scriem despre ei - în ce postură discursivă se aşază: corectă faţă de noua ideologie de stat - corectitudinea politică - dar incorectă faţă de ei, Sfinţii Închisorilor, sau viceversa. (Ciprian Voicilă)

Un chip de mărturisitoare: Nicoleta Nicolescu

Un fragment din cuvântul meu de la conferința dedicată Sfinților Închisorilor. Am venit în fața dumneavoastră să evoc figura unei mucenice a lui Hristos și a neamului românesc: Nicoleta Nicolescu. Informațiile despre ea sunt disparate: le descoperim oarecum accidental în literatura memorialistică a celor care au trecut prin iadul închisorilor comuniste. Este nedrept că nimeni până acum nu s-a preocupat să îi scrie biografia. Despre ea doamna Sofia Cristescu Dinescu, un om care a cunoscut-o îndeaproape, mărturisea: ea a fost prototipul femeii luptătoare, capabilă să jertfească totul pentru Hristos și neamul românesc. Nicoleta Nicolescu s-a născut în 1912 la Craiova. În 1930 a fost admisă la Facultatea de Litere și Filosofie, din cadrul Universității București. În același an intră în Mișcarea Legionară. În 1933 Căpitanul o numește șefă a Cetățuilor, care erau -după cum știm- organizațiile legionare pentru femei. În 1936 devine consiliera personală a lui Corneliu Zelea Codreanu, ea având- până la moartea sa martirică survenită în 1938- și funcția de curier. Încrederea pe care Căpitanul o avea în ea era atât de mare încât a stabilit ca în lipsa lui nimeni să nu ia nicio hotărâre fără să o consulte. În cadrul Cetățuilor Nicoleta Nicolescu le-a impus camaradelor sale o înaltă ținută morală și duhovnicească. Membrele Cetățuilor țineau post negru în fiecare vineri, mergeau la biserica Sântul Ilie Gorgani și se rugau pentru mântuirea neamului românesc. De la Nicoleta ne-au rămas puține cuvinte. Într-o circulară le scria surorilor sale de ideal: Și să vrem camarade să dăm țării acesteia o femeie mare, o femeie care nu șovăie, care călcându-se pe ea, închină tot: minte, inimă, voință neamului ei. Îndrăznește tot pentru el și moare pe redută cu gândul mereu înainte. Domnul Ilie Tudor, în cartea sa de memorialistică, De sub tăvălug, descrie întâlnirea emoționantă pe care a avut-o, copil fiind, cu Nicoleta Nicolescu. Domnul Ilie Tudor, la vârsta de 14 ani, alături de alți 15 copii orfani din Dolj ajung la București. 70 de copii strânși din toată țara aveau să fie crescuți pe strada Gutemberg nr. 3, de Căpitan, în spiritul dragostei de Dumnezeu și de neam. În scurt timp, își amintește domnul Ilie Tudor, după sosirea noastră la sediu, ne-am dus într-o sală lângă biserica Ilie-Gorgani unde am găsit alți vreo 60 de copii din toată țara. Majoritatea din Gorj, Mehedinți, Romanați și 7-8 moldoveni, ori din Ardeal. Era sala unei cantine. Ne-a luat în primire o fată. Înaltă, bine legată, întreaga ei făptură inspira încredere, puritate, hotărâre. Era Nicoleta Nicolescu, care se bucura, cum am constatat mai târziu, de o mare încredere din partea Căpitanului. - De-acum înainte eu sunt mama voastră! La început ne-a învățat cum să mâncăm. Cum se țin furculița, cuțitul. A început din primele zile inițierea devenirii noastre ca oameni, ca legionari, ca viitori mari și adevărați negustori români. La sfârșitul anului 1938, Nicoleta Nicolescu este arestată fără ca cineva să stabilească acuzațiile pentru care a fost arestată. Înainte de a fi ucisă a fost violată și torturată îndelung în beciurile Prefecturii Poliției capitalei. Sofia Cristescu, vechea sa prietenă, descrie într-un text autobiografic, Cetățui sfărâmate, sfârșitul ei cutremurător: Au dus-o cu o mașină în afara Bucureștiului și, trăgând pe dreapta, au împușcat-o. Au învelit-o într-o pătură și au pornit din nou mașina. Au dus-o la crematoriu. Au ars-o, însă Bunul Dumnezeu a făcut ca cenușa ei, ca de altfel și a unor băieți arși acolo (echipa lui Miti Dumitrescu) să fie pusă în loc sigur de un suflet de creștin. El scrisese pe eticheta pusă în urnă: Necunoscută adusă în noaptea de 10 iulie din ordinul Siguranței. Pentru că ne întrebam dacă este cenușa ei cu adevărat, Bunul Dumnezeu a făcut ca atunci când am răsturnat borcanul într-un săcușor de pânză verde și l-am legat cu tricolor, să sune ceva: erau înșirate pe un ac de siguranță o iconiță cu Maica Domnului și una cu Sfântul Nicolae, pe care le purta prinse dedesubt și care erau acum corojite, dar destul de clare. După alte mărturii înainte de a muri Nicoletei torționarii i-au tăiat cu bestialitate sânii. Trupul sfârtecat i-a fost aruncat într-un sac, iar când sacul a fost aruncat în cuptorul numărul 1 al crematoriului s-au auzit ieșind din el urlete cumplite de durere. Torționarii au aruncat-o în crematoriu de vie. Un bun prieten, Eleodor Enăchescu, mi-a povestit că în 1956 urna a fost dusă la o biserică din Predeal unde au fost reînhumați o parte din marile căpetenii legionare. Urna a fost ascunsă în piciorul mesei de altar. Potrivit unei note informative de la securitate, acest lucru s-a aflat, securitatea a luat-o de acolo si nu se mai știe ce s-a întamplat cu ea. S-a vrut ștergerea urmelor ei. Dar ea, martira Nicoleta Nicolescu, rămâne în memoria și în inimile noastre. Principala virtute a Nicoletei era curajul sau bărbăția morală, cum îl mai numește Sfântul Nectarie. Pe un asemenea om sfântul taumaturg din Eghina, atât de iubit în România în ultimii ani, îl descrie în cuvinte nemuritoare care ne merg drept la inimă: Încercările care-l înconjoară nu pot nicidecum să-i zdruncine cutezanța judecății morale. Nicio ispită, fie materială, fie morală nu este în stare să-i clatine statornicia principiilor și convingerilor sale, nicio amenințare nu poate să îl înfricoșeze, nicio pierdere nu poate să îl facă să se răzgândească, spre a accepta o opinie aflată în contradicție cu principiile morale ale legii; niciun viciu nu reușește să îi învingă vigoarea morală a sufletului, bărbăția morală; aceasta îl conduce în arena virtuților, îl duce la martiriul adevărului, ea îl înalță la desăvârșire, îi îmbracă în mantii (imperiale) pe prietenii săi, îi face vestiți în cetate, le deschide poarta Împărăției cerurilor. Să îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne dăruiască și nouă măcar puțin din curajul Nicoletei Nicolescu, iar pentru sfintele ei rugăciuni să ne miluiască și să ne mântuiască.