Victoria Flueraru: Vladica Ioan, sfantul foarte atent la corespondenta

In cautarea sfantului ocrotitor
Cu cativa ani in urma imi doream foarte mult sa-mi cunosc sfantul ocrotitor. Totusi, nu-mi puteam da seama pe care sa-l aleg, fiind mai multi cu numele Victor. Aveam sa raman nedumerita atunci cand parintele mi-a spus ca sfantul ce mijloceste in mod deosebit pentru noi in fata tronului Preasfintei Treimi poate fi si alt sfant, nu doar sfantul al carui nume il purtam. Singurul cuvant linistitor avea sa fie acela ca la un monent dat in viata, sfantul insusi ma va ajuta sa-l recunosc.

Prima scrisoare adresata unui sfant
La sfarsitul lunii mai 2008, in urma efectuarii unei ecografii, am primit un diagnostic ce mi-a adus multa teama si tulburare sufleteasca. Ambii sani erau plini de noduli de diferite dimensiuni, pana la maxim 3,5 cm. Oncologul m-a indrumat catre medicul chirurg, explicandu-mi ca un tratament nu ar avea niciun rezultat. Imi era teama de operatie, de posibila natura maligna a nodulilor, dar si de modificarea formei unuia dintre sani dupa interventie, dupa cum imi explicase medicul. Pe de alta parte, ma gandeam ca nu rezolv prea multe cu operatia, de vreme ce nodulii mai mici continuau sa ramana.
La putin timp dupa aflarea acestei vesti, l-am visat pe Sfantul Ioan Maximovici. Era imbracat in hainele monahale, fara sa-mi spuna nimic. M-am trezit bucuroasa, recunoscandu-l, gandindu-ma ca niciodata n-am mai visat vreun sfant. Citisem viata si minunile acestui mare arhiereu al lui Hristos, ramanand impresionata de vindecarile daruite credinciosilor ce l-au chemat in ajutor.
Asa m-am decis sa-i scriu si eu o scrisoare, la Catedrala din San Francisco, in care sa-i impartasesc toate temerile legate de boala, sa-i cer ajutorul, putin ulei si o icoana de la racla sfintiei sale. Deoarece am scris in romana, eram putin ingrijorata ca raspunsul va intarzia. Stiind ca vladica a fost si el profesor, iubind mult copiii, i-am trimis si o fotografie de la serbarea de Craciun.
Vazand ca lunile trec si nu primesc niciun raspuns din partea unui parinte slujitor de la racla, intr-o zi mi-am exprimat intristarea:"Sfinte Ioane, m-ai uitat?" Poate si datorita gandurilor de peste zi, nu stiu, seara am visat ca primisem o scrisoare. Mare mi-a fost bucuria cand in plic am gasit icoana sfantului Ioan si doua pungute cu ceva ce am luat-o drept anafura, nestiind ce era. Acest vis l-am avut in vara si iata ca toamna sosise fara primirea vreunui raspuns. Pe data de 2 septembrie, ziua pomenirii parintelui Serafim Rose, sperantele mele aveau sa se reaprinda. Eram la scoala si o colega tocmai imi inapoiase cartea despre viata si lucrarile parintelui Serafim. Fiind intr-o sedinta plictisitoare, am deschis intamplator cartea si-am inceput sa citesc
Cat de minunat lucreaza sfintii! Ne daruiesc cuvintele potrivite exact atunci cand avem nevoie de ele. In cele citite, am simtit ca parintele Serafim dorea sa ma faca sa inteleg ca Sfantul Ioan nu avea cum sa ma uite. Iata ce marturisea cu privire la vladica Ioan: "...stiu ca ori de cate ori ii scria cineva o scrisoare, primea intotdeauna raspuns in limba in care scrisese si in foarte scurt timp, deci era foarte, foarte atent cu astfel de lucruri."
Mai tarziu, aveam sa-mi amintesc si marturia ucenicei sale Zinaida Julem: "Niciodata nu lasa pe altcineva sa-i puna scrisorile la cutie. Zi sau noapte, pe ploaie sau ninsoare, traversa strada, adesea descult, ca sa lase o scrisoare."
In decursul aceleiasi luni aveam sa vizitez frecvent un blog ortodox. In cadrul acestuia am cunoscut-o pe A., o romanca stabilita peste hotare. Ea isi manifestase acolo bucuria avuta cu o saptamana in urma cand s-a inchinat moastelor sfantului Ioan. Eu am fericit-o, rugand-o de pomenire in cazul in care va mai ajunge acolo. Si minunea se intampla! Realizez cum vladica imi raspunde la scrisoare prin intermediul ei. Fara sa-i cer sau sa stie de scrisoarea mea, A. s-a oferit sa-mi trimita tocmai ce-i cerusem sfantului: ulei si o icoana de la sfanta racla. Va puteti imagina bucuria avuta dupa aproape sapte luni de asteptare.
Coletul l-am primit in preajma serbarii de Craciun a anului 2008, bucurandu-ma de sfanta icoana, de cele doua sticlute de ulei puse in pungute identice cu cele visate, dar si de fotografiile trimise. (Eu am trimis doar una, in schimb am primit foarte multe, cu sfantul in racla, cu Catedrala si cu orasul San Francisco).
Mai aveam o luna si jumatate pana la operatie. Ma hotarasem sa-mi infrunt teama, asumandu-mi toate consecintele interventiei chirurgicale. In scrisoare, A. m-a sfatuit sa fac si paraclisul Maicii Domnului timp de 40 de zile. Luand blagoslovenia duhovnicului, am inceput sa cer si mijlocirea Preacuratei inainte de plecare. In ultima zi de la inceperea paraclisului, am fost anuntata de medicul ce urma sa ma opereze, ca nodulii nu sunt periculosi (vazand mamografia si ecografia), putand amana interventia pana la vacanta de vara.
Intre timp, am fost sfatuita si de alti medici sa renunt la operatie, urmand deoacamdata un tratament hormonal. Astfel, cu mijlocirea Maicii Domnului si a Sfantului Ioan, am fost ferita la timp de o interventie chirurgicala mai mult ca sigur nepotrivita.

Suferinta psihica, o cruce greu de purtat
Peste un an aveam sa trec printr-o incercare mult mai grea, insa, si de aceasta data, vladica avea sa-si faca simtita prezenta in viata mea.
De cativa ani, aveam gandul ca menirea mea ar putea fi intr-o manastire. Ma apasa faptul ca desi aveam o varsta, nu am pornit pe niciun drum. Imi parea ca evit sa-mi asum o cruce din cele doua blagoslovite de biserica: casatoria sau monahismul. Avusesem in acea perioada de framantari sufletesti si un vis, greu de uitat, legat de sfanta cruce. Se facea ca incercam sa le fac cunoscut unor rude, stabilite peste ocean, ce mare binecuvantare au acolo, referindu-ma, bineinteles, la moastele Sfantului Ioan. Deodata am constatat cu bucurie ca, eu insami, ma aflam chiar in fata sfintei racle. Privindu-l pe vladica, am observat ca incepuse sa se miste usor, ca si cum nu-si gasea locul. Era nelinistit, dorind sa ne atraga atentia asupra unui lucru ce-l nemultumea. Nestiind care este motivul, l-am intrebat ingrijorata: “Ce este, sfinte?” Apoi i-am auzit glasul spunand: “Nu se vede crucea!” Am inteles imediat despre ce era vorba privind acoperamantul de pe chipul si pieptul sfantului. Acesta era putin mototolit, astfel incat nu se mai putea vedea bine crucea bizantina din mijloc. Sfantul dorea sa-l indreptam, incat cei ce aveau sa i se inchine sa priveasca chipul Sfintei Cruci. M-am trezit gandindu-ma ca fiecare dintre noi avem de dus o cruce. Atunci insa intelegeam crucea mai mult ca pe o alegere intre viata de familie si cea monahala, dupa cum am spus.
Din adolescenta, am avut probleme cu anxietatea si atacurile de panica (tarziu aveam sa aflu ca asa se numesc acele stari chinuitoare), asa ca aveam multe temeri legate inclusiv de viata monahala. Cu toate acestea, incercand sa-mi depasesc aceste neputinte, cu blagoslovenia duhovnicului, am plecat la manastire.
Inca de la inceput, mi-a fost greu cu noul program, dar incercam sa ma incurajez ca ma voi obisnui. Chiar daca in timpul zilei aveam timp randuit pentru odihna, nu reuseam deloc sa atipesc, desi ne trezeam pentru rugaciunea de obste cu mult inainte de rasaritul soarelui. Dupa doua saptamani in care ma trezeam adesea cu mult inaintea orei stabilite, incepusem sa devin foarte stresata. Eram in rugaciunile tuturor celor din obste, caci insomnia si anxietatea deveneau tot mai evidente. La o luna, deja eram constienta ca nu voi mai rezista mult in manastire, doar cu cele aproximativ trei ore de somn din timpul noptii.
Pe parcursul sederii mele acolo, aveam sa ma bucur la primirea a doua vesti. Prima, parintele duhovnic al obstei noastre avea sa faca un pelerinaj in San Francisco, la Sfantul Ioan Maximovici, iar a doua, demisia imi fusese respinsa, avand astfel posibilitatea reintoarcerii la catedra unde eram titulara.
Imediat dupa hramul manastirii (Cuvioasa Parascheva), la o luna si aproape doua saptamani de la sosirea in manastire, aveam sa ma intorc acasa cu blagoslovenia parintelui.
Nu-mi imaginasem ca acasa toate problemele vor continua cu o intensitate si mai mare. In fiecare seara, speram ca voi reusi sa dorm cat de putin, avand multe nopti albe, de-a lungul a inca patru saptamani. Ajunsesem la limita. Ochii imi erau rosii din pricina neodihnei prelungite, aveam chipul incremenit de spaima, nu mai puteam articula cuvintele, slabisem foarte mult, caci teama era acum fata de aproape orice... mancare, medici, pastile, iesit din camera sau vorbit la telefon etc. Astfel, foarte usor puteam trece in ochii celor din jur drept nebuna sau indracita. In acea perioada, a trecut la Domnul si singura bunica pe care am cunoscut-o, neputand varsa o lacrima sau inlatura gandurile de suicid ce ma copleseau in acele zile.
Imediat dupa inmormantarea ei, la inceputul lui decembrie, am inceput, cu blagoslovenia duhovnicului, tratamentul pentru insomnie si depresie.
Parintele de la manastire m-a sunat sa-mi impartaseasca bucuria plecarii in pelerinaj la San Francisco chiar atunci cand starea mea incepuse sa se inrautateasca. Cunoscandu-mi evlavia la sfantul, dar si problemele de sanatate, in mod sigur am fost pomenita inaintea sfintelor sale moaste.
Cred ca si pentru mijlocirea parintelui la sfantul Ioan, aveam sa-mi reincep activitatea cu copiii la numai o luna de la inceperea tratamentului. Chiar si doamna doctor neuropsihiatru s-a mirat cat de repede si bine am reactionat la tratament, avand in vedere ca la prima consultatie n-a putut comunica cu mine. Cu siguranta, vladica Ioan mijloceste pentru cei in suferinta “ridicandu-i din groapa deznadejdii”, fiind un luptator impotriva acestui duh, dupa cum ii cantam in acatist.
Pastrand legatura cu obstea manastirii aveam sa primesc o veste minunata! Cerand ceva drept blagoslovenie de la sfantul, in chip neasteptat, parintele a primit chiar o mica particica din sfintele moaste si din vesmantul cu care a fost inmormantat marele ierarh al Domnului. Abia asteptam vacanta de vara pentru a ma inchina acestor sfintenii.

Cea de-a doua scrisoare
In cursul verii lui 2010, simtindu-ma coplesita in lupta cu patimile, am simtit nevoia sa-i cer iar ajutorul sfantului. Datorita putinatatii credintei mele, am cerut in finalul scrisorii un semn. Un semn prin care sa inteleg ca scrisoarea mi-a fost primita si pasurile inimii cunoscute de catre vladica. Temandu-ma de inselare, am cerut ca acesta (semnul) sa nu-mi fie dat in vis. Nu ma asteptam insa la un raspuns din partea parintilor de la catedrala, ca la prima scrisoare. Dupa o luna de la expediere, sfantul meu drag avea sa-mi faca mai multe bucurii.
M-a invrednicit Domnul sa ma inchin sfintelor moaste aduse de parintele din San Francisco. Pentru prima oara in viata, am fost blagoslovita pe crestet cu raclita ce contine sfinteniile amintite. Imediat dupa aceasta, iesind din paraclis, l-am simtit foarte aproape pe vladica, fata umplandu-mi-se de lacrimi ce curgeau singure, sufletul fiindu-mi cuprins de pace, bucurie si duh de pocainta cum rar mi s-a mai intamplat.
Am primit apoi o cruciulita bizantina, tinuta pentru o noapte la racla, special sculptata pentru mine, avand pe o parte pe Mantuitorul rastignit, iar pe cealalta, chiar pe Sfantul Ierarh Ioan Maximovici. Tocmai cruciulita am inteles ca era semnul cerut de mine in ultima scrisoare daruit de sfantul ca sa-mi spulbere orice urma de indoiala legata de faptul ca imi cunoaste necazul inimii si ca-mi va fi mereu aproape. La plecare, am fost daruita si cu filmul documentar inchinat vietii arhiereului de Shanghai si San Francisco. Exact in aceiasi luna (august), am terminant si tratamentul antidepresiv inceput in iarna.
Uneori si acum ma gandesc la visul in care vladica era nelinistit ca nu voi vedea crucea. Se pare ca nu despre crucea calugariei era vorba, dupa cum crezusem, ci despre crucea suferintei psihice pe care aveam sa o duc timp de aproape trei luni.
De curand, aveam sa fiu impresionata pana la lacrimi de adevarul unei marturii despre Sfantul Ioan. Intr-un articol care ii era dedicat, cea mai inalta fapta de milostenie a episcopului era considerata cercetarea celor bolnavi mintal si indraciti, pe care ii impartasea cu dragoste, iar acestia, in mod uimitor, erau linistiti si bucurosi in prezenta sa.
Multumesc Domnului si iubitului Sau Sfant Ioan, caci de la incetarea tratamentului nu am mai avut probleme cu anxietatea si atacurile de panica ce m-au necajit ani buni.
Minunat este Domnul intru sfintii Sai!

Amanunte graitoare
Doua amanunte legate de viata Sfantului Ioan aveau sa mi-l dezvaluie ca sfant ocrotitor inca de la nastere. Vladica avea o evlavie deosebita la Sfantul MucenicTrifon, pomenit chiar de ziua nasterii mele, la 1 februarie. Un seminarist marturisea ca sfantul purta un pantof ortopedic, avand un picior mai scurt decat celalalt. Cu aceiasi problema aveam sa ma confrunt si eu, caci nascandu-ma pelvian, am suferit o luxatie de sold. Cred ca si pentru rugaciunile vladicai, care stia ce inseamna o astfel de deficienta locomotorie, medicul a observat la timp problema. Astfel, dupa trei luni imobilizata intr-un scaunel special, piciorusul a fost fixat inapoi, nemaifiind nevoie de purtarea unui pantof ortopedic pe viata.

“Coltunasii sfantului”
In luna iunie 2009, biserica comunei noastre a fost sfintita. Urmand conform traditiei 40 de sfinte liturghii, avem sa ma bucur la praznicul sfantului Ioan (2 iulie) de dumnezeiasca slujba.
Cu o zi inainte de praznic, mi-am amintit dintr-odata ca vladicai ii placeau foarte mult coltunasii cu branza (varenniki-preparat cu specific rusesc). Dar nu a fost doar o simpla amintire, ci ceva din interior ma indemna sa-i fac o bucurie sfantului impartind crestinilor la praznic coltunasii sai preferati.
Toate bune si frumoase, dar eu nu mai facusem niciodata coltunasi, cu atat mai mult coltunasii preferati ai unui arhiepiscop rus. Am cautat pe internet retete, dar am aflat ca acestia pot fi atat fierti, cat si copti la cuptor. De unde aveam sa aflu pe care sa-i prepar? Ca sa primesc un sfat, am sunat-o pe N., o colega rusoaica dupa mama. Ea mi-a explicat ca varenniki se refera in mod special la coltunasii fierti. La telefon aveam sa aflu ca ziua de nastere a N. era chiar a doua zi, la praznicul Sfantului Ioan. Oricum, intre timp m-am decis sa fac ambele feluri de coltunasi, ca sa fiu sigura ca sfantul va fi multumit macar de un fel.
Seara, l-am visat pe vladica Ioan venind spre mine si blagoslovindu-ma. Nu-mi amintesc daca i-am vazut chipul, insa avea mainile asa cum le are si azi in racla, si bocancii foarte uzati. M-am trezit imediat dupa ce i-am simtit mana pe cap sil-am auzit spunandu-mi: “Domnul sa te binecuvinteze!” Ziua urmatoare a fost plina de bucurie duhovniceasca, avand si binecuvantarea de a-L primi pe Insusi Domnul prin SfinteleTaine.
[Cu toate ca sfantul mi-a aparut in vis de cateva ori, mereu am avut si o urma de indoiala, stiind cat de usor putem fi inselati de cel rau, in acelasi timp fiind constienta ca nu sunt vrednica de cercetarea unui sfant.]

Calauzitor al pelerinilor
Intorcandu-ma dintr-un pelerinaj, aveam sa poposesc si in Bucuresti pentru o zi. Aici trebuia sa ma despart de C., o doamna cunoscuta la manastirea vizitata. Ajunse in Gara de Nord, duminica, dis de dimineata, aveam destul timp sa merg si pe la sfintele moaste din capitala. Abia seara aveam sa plec singura spre Constanta. D-na C. mi-a spus ca asteapta musafiri in acea dupa amiaza, astfel incat va trebui sa ma descurc singura, doar cu cateva indicatii. Sincer, pentru ca eram pentru prima oara in aglomerata capitala, nu ma simteam in stare sa ma descurc singura. Asa ca, spre finalul sfintei Liturghii la care am participat impreuna, ii zic Sfantului Ioan: “Sfinte Ioane, ia-ma de mana si condu-ma tu pe la sfinti ca pe un copil!”, gandind ca poate va mijloci sfantul si pentru mine un crestin care sa ma calauzeasca. Dupa slujba, am mers la C. sa mancam, dupa care urma sa-mi incep pelerinajul. Nu mica mi-a fost bucuria cand C., dupa o discutie la telefon imi spune: “Musafirii nu mai vin azi, asa ca te voi duce eu la sfintele moaste.” In cateva ore ne-am inchinat la moastele Sfantului Dimitrie cel Nou, Sfintilor Imparati Constantin si Elena, Sfintilor Ierarhi Spiridon, Nectarie si Nicolae, cat si Sfantului Mina, pentru prima oara in viata.
Seara, m-a dus intr-o statie de metrou si mi-a explicat cum sa ajung la gara, avand de schimbat pana acolo doua metrouri. Nestiind sigur in care urma sa ma urc, am intrebat o tanara. Aceasta mergea in aceiasi directie, asa ca s-a oferit sa ma conduca pana la gara, abatandu-se din drumul ei. Spre surprinderea mea, fata era si ea credincioasa, avand ce discuta pana la sosirea trenului. A fost atat de binevoitoare, incat, fara sa-i cer, a stat cu mine mai bine de o ora, pana cand trenul avea sa traga la linia de plecare. Nu m-a parasit pana cand nu m-a ajutat sa-mi urc bagajele in tren.
Domnul sa-i rasplateasca dragostea, caci prin ea chiar m-am simtit dusa de mana ca un copil, asa cum ii cerusem Sfantului Ioan in rugaciunea din acea zi.
Victoria Flueraru,
Constanta, Romania
20.12.2010 Inaintepraznuirea Nasterii Domnului