Imagini de la Conferinta „Din temnite spre sinaxare”, desfasurata la Muzeul Taranului (in cadrul Conferintelor Mircea Vulcanescu), dedicata Sfintilor Inchisorilor. Fotografiile sunt realizate de Marius Caraman.

S-a născut un sfânt. Emisiunea ÎN PREMIERĂ, dedicată Părintelui JUSTIN

Parintele Justin despre canonizarea mucenicului Valeriu Gafencu: Sfintii nu au hotare! Ca-l canonizeaza rusul sau sarbul pentru mine e bun… Ca el nu e rus, e ROMAN!

PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU – Biografia unei biruinţe

Părintele Justin Pârvu s-a născut în 1919 în satul Petru Vodă la 10 Februarie într-o familie de români ortodocşi foarte evlavioşi, şi a fost botezat cu numele Iosif. A iubit de mic frumuseţea credinţei creştine, s-a închinoviat în 1936 în Mănăstirea Durău şi a fost călugărit în 1939, după care începe studiile la Seminarul Cernica, unde deprinde dogmele tâlcuite patristic în formele rânduite pentru liturgică, tipic, psaltică, iconografie, apologetică. Întotdeauna într-o desăvârşită împreună-glăsuire cu Biserica, niciodată nu s-a oprit din sârguinţa de a învăţa, astfel că la 94 de ani încă citea nu doar toate cărţile patristice care apăreau, dar şi cele de cultură, istorie, filozofie şi politică, pătrunzând idei complexe pe care, cu memoria sa extraordinară, le sintetiza uluitor de repede şi de plin de o seninătate milosârdnică (dar totodată şi cu note de umor), ce se pot numi cu adevărat drept apoftegmele cele mai reprezentative spiritului creştin al acestui popor. Părintele Justin în anul 1938, la Mănăstirea Durău Şi-a făcut un ideal din a împlini toate poruncile Noului Testament, între care dragostea este cea mai mare, şi Dumnezeu i-a ajutat să-şi împlinească acest dor, astfel că dragostea de Dumnezeu şi de oameni a devenit trăsătura sa fundamentală. A priceput Botezul ca pe o chemare de a împlini Evanghelia prin slujirea tuturor nevoilor de mântuire fie a Cetăţii, fie a Mănăstirii, ca pe o armonie unitară între toate mădularele Trupului lui Hristos, Biserica. Tocmai de aceea, asemenea unui milion de români care prin naturaleţea sentimentului patriotic şi prin nobleţea celui creştin aderaseră deja la Mişcarea Legionară, atunci când părintele a intrat la seminarul de la Cernica, aflând atât profesorii, cât şi elevii, în integralitatea lor, membri ai acesteia, el însuşi astfel s-a alăturat. A avut colegi pe mulţi dintre marii părinţi şi arhierei, precum Patriarhul Teoctist, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Arhimandriţii Sofian Boghiu, Grigorie Băbuş, Ioasaf Popa, şi Gherasim Iscu. Râvna sa pentru studiile teologice l-a numărat între cei mai buni elevi ai seminarului, dovadă că la sfârşitul anilor 60 părintele încă dădea meditaţii seminariştilor de la Mănăstirea Neamţ la dogmatică, greacă veche, franceză şi germană. După desfiinţarea Seminarului Cernica de către mareşalul Antonescu, părintele continuă studiile la Seminarul de la Râmnicu Vâlcea, iar în anul 1941, la Iaşi, este hirotonit preot de arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei Iaşilor. În anul 1942 se înrolează ca preot misionar pe frontul de Răsărit, de unde se întoarce cu Armata Română, în care slujeşte Sfânta Liturghie pentru soldaţii de pe front până la 23 August 1944, dată după care se întoarce la mănăstirea sa. În 2012 părintele a ctitorit primul monument pentru pomenirea eroilor români căzuţi în luptele crâncene de la Codrii Paşcanilor, locul unde se afla în August 44. Continuarea aici.

MĂRTURIE: Trupul Preacuviosului Părinte Justin Pârvu încuviințează că am câștigat un sfânt în Ceruri

Vedeți și imaginile transmise de Pro TV. Nu cu multe ore în urmă a fost înmormântat trupul Preacuviosului Părinte Justin Pârvu (duhul său nu are cum să fie înmormântat, chiar de ar și voi dușmanii lui Hristos, însă ne va fi și mai aproape de dincolo). Întrucât tocmai m-am întors de la Mănăstirea Petru Vodă, simt ca pe o datorie a face următoarea scurtă mărturisire: - trupul Părintelui, pielea, mîinile erau moi (nu avea rigor mortis) nici la aproape patru zile de la moarte – așa cum se spune că se întâmplă cu monahii din Sf. Mune Athos (deși Părintele nu era athonit); - când i-am sărutat mâna, nu numai că nu mirosea a mort – nu a fost deloc astfel de miros de-a lungul acestor zile, deși a fost foarte cald – , ci mirosea frumos, ca o miresmă de mir pe care nu am mai întâlnit-o. - și alte persoane au dat și pot da această mărturie. De fapt, oricine a fost acolo a constatat că nu miroasea deloc urât. Desigur, unii au simțit mirosul frumos, iar alții, care fuseseră chiar sceptici inițial, au văzut și broboane de mir izvorând din mâna și din zona capului Părintelui. Broboanele au fost șterse cu vată și păstrate de unii. - întreaga atmosferă din aceste zile a fost pascală, fără umbră de întristare, ci numai bucurie, lumină, har. Iar lacrimile – acolo unde și atunci când au fost – au fost de bucurie harică. Niciun pic din atmosfera grea care este adesea la înmormântări, mai ales în preajma trupului celui mort. Niciun pic de teamă nu inspira trupul Părintelui (nici măcar copiilor), ci biruință asupra morții, bucurie, har, cuvioșie care te atrag ca un magnet și te molipsesc de Împărăția lui Dumnezeu. Acest lucru te făcea pur și simplu să te rogi la și nu pentru Părintele Justin. În concluzie, Părintele Justin Pârvu chiar a adormit întru Domnul și a fost prohodit ca un Cuvios al lui Hristos. Fără să cădem în patetisme, spun ceva ce nu am mai simțit niciodată la alte înmormântări (și, din nou, ca și pentru cele mărturisite mai sus, sunt atâția care o spun – nu este, deci, mărturia mea subiectivă): atmosfera chiar era cea de la racla (și nu sicriul) unui sfânt rămas așa acolo de veacuri, așteptând a fi pentru puțin timp închisă din oarece nevoi, pentru a fi redeschisă mai apoi pentru totdeauna ca o vistierie duhovnicească de preț. Să nu vă mirați de aceste cuvinte ca fiind potrivnice Sfintei Tradiții Ortodoxe, de vreme ce avem cazuri în creștinismul veacului de aur când credincioșii se certau pe trupul unui sfânt cuvios nu numai imediat după moarte, dar chiar și dinainte. La nevoie, se pot da exemplele exacte. Cântăm, deci, „Veșnică pomenirea!”, dar în același timp, simțim în inimă izvorând și „Prea-cuvioase Părinte Justin de la Petru Vodă, roagă-te și pentru noi, păcătoșii!”. Aceasta este ceea cea am simțit și simt și eu între foarte mulți alții. Nimic care să țină de vrednicia mea, ci doar de evidența covârșitoare și de datoria către Dumnezeu și aproapele: „Precum am auzit, așa am și văzut”. Scriu acestea și eu deoarece știu că unii s-au îndoit de mărturiile date zilele trecute de alții. Prof. Marian Maricaru. Preluat de la dogmaticaempirica.wordpress.com

Înmormântarea Părintelui Justin

Interviul cu Părintele Justin Pârvu realizat de Sorin Dumitrescu în 1997

Va rămâne de-a pururi vie învățătura lui. Interviuri cu Părintele Justin Pârvu

Primul interviu al Părintelui Justin Pârvu- iulie 1991. „Să nu risipim turma!” Controlul total și închisoarea invizibilă. Forța satanică a stăpânilor lumii va fi învinsă de blândețea și smerenia creștinilor. Democrația nu mai există decât la vârf. Jos nu mai sunt drepturi. Mucenicia creștinilor va veni de la rasa galbenă. Nu mai este binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrul oamenilor. Avem nevoie să ni se facă dor de neam, dor de Dumnezeu. Să ne rugăm să înmulțească Domnul secerătorii că sunt puțini. Acum a venit vremea să ne mântuim pe furiș. Viața tehnică naște monștri.

Gânduri despre Părintele Justin

Iubitul și multpătimitorul nostru Părinte Justin a trecut la Domnul.La trecerea în veșnicie a Părintelui Justin. Părintele Justin Parvu a trecut la Domnul și Mântuitorul nostru, alături de Sfinții Mucenici și Mărturisitori.

Domnul sa il odihneasca cu dreptii pe Parintele Justin!

Sunt sute de mii, daca nu milioane de oameni care simt in aceste clipe ca a murit o parte din ei. Sa ne rugam in aceasta noapte pentru el. Din fericire, pentru crestini nu exista moarte. Il vom purta in sufletele noastre, il vom regasi mereu in noi.

De revazut: Cine ne controlează – Interviu cu Aaron Russo

Acest film documentar este în fapt un interviu luat de Alex Jones regretatului regizor și producător de documentare Aaron Russo, care intră adânc în detaliile conversațiilor pe care le-a avut cu moștenitorul familiei de miliardari, Nick Rockefeller. Russo povestește cum Nick Rockefeller i-a mărturisit că țelul suprem al elitei este să creeze o populație implantată cu microcipuri și că războiul împotriva terorii este o farsă. Rockefeller a prevestit, cu 11 luni înainte de atacurile de la World Trade Center, producerea unui “eveniment” care urma să declanșeze invaziile din Irak și Afganistan. Rockefeller i-a mai spus lui Russo că fundația familiei sale a creat și finanțat mișcarea de emancipare a femeii, pentru a distruge familia și că reducerea populației este un scop fundamental al elitei globale.

AMERICA - Freedom To Fascism (romanian subtitle), film realizat de Aaron Russo

„America: Freedom to Fascism este un documentar realizat de Aaron Russo, in care se incearca aflarea adevarului intr-un mod obiectiv despre bancile private si sistemul de taxe la nivelul populatiei de rand. Prin interviuri costisitoare cu experti si autoritati, regizorul scoate la iveala faptul uimitor ca Guvernul Federal si bancile ii prostesc pe americanii de rand, punandu-i sa plateasca taxe si impozite care ajung in buzunarele celor bogati. Acesta nu este un documentar bazat pe opinii, banuieli sau comentarii din presa. Este un documentar real, cu un scop, acela de a instiinta fiecare salariat despre banci, taxe, cum a inceput totul si unde se duc banii. In 1913, America era o tara libera. Apoi, o clica de bancheri a atins telul inaintasilor lor. America n-a mai fost aceeasi, si in curand lumea nu va mai fi aceeasi. Cine face banii, face regulile! Cine conduce in realitate guvernul SUA? Va invitam sa urmariti varianta finala a documentarului semnat de Aaron Russo, America: Freedom To Fascism. Regizorul a ascultat opiniile si reactiile primite dupa lansarea filmului si a decis incarcarea acestuia pe serverele Google Video, pentru a fi vizionat de cat mai multa lume. In doar 10 zile, documentarul a fost deja urmarit de circa 141.000 de ori! Dorinta lui Russo a fost ca americanii sa se trezeasca la realitate - pentru a nu cadea definitiv prada fortelor care incearca sa-si supuna intreaga umanitate. Principalul scop al documentarului se poate rezuma in cateva cuvinte simple: SHUT DOWN THE FEDERAL RESERVE SYSTEM! (INCHIDETI SISTEMUL FEDERAL DE REZERVE! - institutia care tine loc de "banca centrala" a SUA, pentru amanunte vezi serialul Creatura de la Jekyll Island de Edward G. Griffin)”,

Secolul sinelui – Freud, PR-ul și controlul minții

Preluat de la filmedocumentare.com. Sigmund Freud credea că indivizii nu sunt conduși de gânduri raționale, ci de dorințe și impulsuri primitive și inconștiente. Pornind de aici, nepotul lui Freud, Edward Bernays, a tras concluzia că este prea periculos ca maselor să li se permită să își guverneze singure viețile. Consumismul (consumerismul) a fost soluția prin care li s-a dat oamenilor iluzia că dețin controlul, permițând în același timp unei elite să controleze societatea. Bernays a inventat profesia de “public relations” în anii ’20 și a fost unul dintre principalii arhitecți ai tehnicilor moderne de publicitate, descriind fiecare truc – de la “cascadorii” de PR, la alăturarea simbolurilor sexuale în reclamele la automobile – în cartea sa Propaganda. Bernays le-a arătat corporațiilor americane cum să convingă populația să își dorească lucruri de care nu are cu adevărat nevoie, prin crearea unei legături între bunurile produse în masă și dorințele inconștiente. Cel mai cunoscut succes al lui Bernays a fost spargerea tabuului legat de femeile care fumeaza în public , convingându-le că țigările erau un simbol al independenței și libertății. Însă Bernays era convins că descoperise ceva ce însemna mult mai mult decât o simplă metodă de a vinde bunuri de larg consum. Satisfăcându-le dorințele iraționale pe care unchiul său le descoperise, Bernays a înțeles că oamenii puteau fi făcuți mai fericiți și, astfel, mai docili. A fost doar începutul sinelui consumator universal, ajuns să domine lumea zilelor noastre. Vizionare online film documentar Century Of The Self:

SECOLUL EGOULUI - 1 din 4 - Masiniile Fericirii from Cocolino on Vimeo.

SECOLUL EGOULUI - 2 din 4 - Fabricarea Consimtamantului from Cocolino on Vimeo.

The Century of the self - 3of4 There is Policeman Inside all our Heads sub ro from Cocolino on Vimeo.

SECOLUL EGOULUI - 4 din 4 - Opt persoane savureaza vin from Kamala Queen on Vimeo.

IPS Pimen despre pacatul sodomiei

Andrei Dîrlău: Nu, copiii nu sunt bine-mersi [1]

Ce legătură ar putea fi între un film sovietic alb-negru realizat în 1938, despre Lenin şi Revoluţia bolşevică din 1917, şi un film hollywoodian din 2010 despre viaţa de zi cu zi şi problemele emoţionale ale unei familii americane moderne? Aparent nici una. Omul cu arma (Chelovek s ruzhyom), al regizorului Serghei Iutkevici, este „un poem epico-eroic despre triumful revoluţiei asupra vechii orânduiri ţariste şi rolul marelui conducător şi vizionar V.I. Lenin în călăuzirea proletariatului rus spre victoria asupra duşmanului de clasă şi instaurarea noului regim sovietic”. Vizibil fascinat de mitologia ideologică a „realismului socialist”, criticul de film şi slavistul Giovanni Buttafava scria în 1973 în Filmlexicon, pe un ton exaltat: „Omul cu arma îmbină figura lui Lenin şi energiile populare descătuşate de revoluţie într-o povestire cu tonalităţi de cor bărbătesc, de o savoare ce atinge pragul legendei.” Desigur, stând comod pe ţărmul Mediteranei italiene, cu un gin în faţă, e uşor să idealizezi marxismul, departe de zecile de milioane de morţi în gulagul sovietic. La prima vedere pelicula sovietică nu poate avea nimic în comun cu The Kids are Allright (Copiii sunt bine-mersi), filmul Lisei Cholodenko, după scenariul realizat de regizoare împreună cu Stuart Blumberg, premiat cu Globul de Aur pentru cel mai bun film – comedie sau muzical. Este – cum scrie Peter Bradshaw, nu mai puţin exaltat decât Buttafava, în The Guardian – „un studiu plin de căldură şi umor al familiei postmoderne: o comedie inteligentă despre un cuplu lesbian, copiii lor şi donatorul de spermă care le este tată”. Şi totuşi, la nivel simbolic, ambele îndeplinesc aceeaşi funcţie: propaganda ideologică. Desigur, ideologia s-a schimbat din anii ’30. În locul comunismului avem acum postmodernismul. Corectitudinea politică marxist-leninistă, în lectură sovietică, a fost înlocuită cu corectitudinea politică a drepturilor minorităţilor, în lectură californiană; Kremlinul cu Casa Albă, Mosfilm cu Hollywood, „exploatarea” cu „discriminarea”, „subjugarea economică” cu „intoleranţa religioasă”. „Buldozerele [demolatoare de biserici], vorba maestrului Sorin Dumitrescu, cu gay-ii”.[2] Dacă s-ar face o paralelă riguroasă între cele două ideologii, izomorfismul s-ar susţine la toate nivelurile. Lupta nu se mai duce contra principiilor capitaliste ale profitului, azi legitime, ci contra principiilor morale tradiţionale, creştine. Nu mai trebuie înlăturată „dominaţia nemiloasă a unei oligarhii capitaliste lipsite de scrupule asupra unui proletariat exploatat la sânge”, ci „dominaţia nemiloasă a unei majorităţi intolerante şi bigote asupra unor minorităţi rasiale sau sexuale lipsite de apărare şi drepturi”. În numele acestor drepturi „călcate în picioare” se cere, ca şi atunci, o revoluţie. Nu una violentă ca cea din 1917, ci una discretă, subtilă, la nivelul mentalităţilor: revoluţia sexuală. În acest scop, însă, vechile metode propagandistice rămân adecvate, cu condiţia rafinării lor prin noile tehnici de manipulare în masă. Întotdeauna, cel mai eficace mod de a minţi este să amesteci minciuna cu adevărul. O minciuna 100% e uşor depistabilă şi nu convinge pe nimeni. O minciună 50% e infinit mai credibilă, ascunsă inteligent în spatele celorlalte 50 de procente de adevăr. Exploatarea maselor proletare era o realitate demonstrabilă economic. Discriminarea rasială a existat şi uneori mai există. Însuşi conceptul de drepturi ale omului derivă din principii creştine şi este legitim. Problema este deturnarea lor în sensul legitimării unor extreme aberante, cum ar fi „familia” homosexuală. Există un adevăr în filmul despre Lenin? Desigur, eroismul inconştient al unor simpli ostaşi din Armata Roşie. Minciuna constă în camuflarea scopului totalitar al Revoluţiei din 1917, manifestat abia prin genocidele de mai târziu, şi în ipocrita mitologizare a lui Lenin, despre cruzimea şi imoralitatea căruia s-au scris cărţi bine documentate (inclusiv despre relaţia lui homosexuală cu Zinoviev). Aparent, Omul cu arma este un emoţionant epos eroic modern; în esenţă, însă, este o excelent construită ficţiune. Un mit. The Kids Are Allright e, la rândul lui, emoţionant şi credibil. Psihologia personajelor e atent construită, reacţiile afective sunt nuanţate şi convingătoare. Şi totuşi, şi el e o ficţiune asamblată cu talent (şi cu un buget de 4 milioane dolari). Un mit, în egală măsură. Chiar un personaj secundar din film afirmă, auzind că relaţia cu donatorul de spermă – „tatăl biologic” al copiilor – merge bine: „Mă mir, de obicei auzi tot felul de poveşti înfiorătoare despre asemenea lucruri”. Cum spune alt critic: „Cu subtilitate şi stil, [scenariştii] Cholodenko şi Blumberg au făcut ceva mult mai subversiv (far more subversive): au creat un tată-donator aproape bizar de perfect (almost eerily perfect) pentru familia lui Nic şi Jules” (cele două lesbiene „căsătorite”). Pe cât de unanimă este critica în a lăuda filmul, pe atât este în a recunoaşte că este unul „extrem de neobişnuit” (highly unusual). „E greu să ne gândim la multe alte exemple de familie homosexuală fericită, obişnuită, esenţialmente bine adaptată (a happy, ordinary, essentially well-adjusted gay family) zugrăvită pe ecran – poveştile homosexuale pe care le vedem tind adesea să fie pline de tristeţe, dacă nu de tragedie.” Ha, ha! Bineînţeles că e neobişnuit. Fiindcă filmul este doar un artefact reuşit, atent confecţionat, un construct mental inteligent asamblat, menit să ilustreze nu un adevăr, ci o teză, o premisă ideologică, o axiomă corectă politic: că se poate. Un postulat totalitar, nedemonstrat, dar pe care e interzis să îl conteşti, că o familie homosexuală ar putea exista şi că ar fi ceva normal. Ba chiar că ar putea avea şi copii şi că nu ar exista nici un pericol: copiii ar fi bine-mersi. Teza filmului este, desigur, chiar titlul. La sfârşit există un subînţeles QED (quod erat demonstrandum): „Vedeţi că e OK? Sigur, există probleme – dar oare în familiile heterosexuale nu există? Copiii, ca şi adulţii, au nişte probleme emoţionale – dar în celelalte familii, normale, oare nu au? Şi în final vedeţi că problemele se rezolvă şi toată lumea zâmbeşte. Da, zâmbetul celor două femei lesbiene e un pic amar, respectiv forţat, iar al băiatului un pic sarcastic; dar ele rămân totuşi împreună. Chiar băiatul e pus să le spună că n-ar trebui să se despartă. E o performanţă, în condiţiile în care atâtea familii tradiţionale divorţează (rata divorţului în SUA este de 50%). Nu trăim într-o lume perfectă, ne spun ideologii corecţi politic, dar soluţia familiei gay – vor ei să ne convingă – e la fel de bună ca şi cealaltă, sau poate, în anumite cazuri, chiar mai bună. Şi până la urmă le priveşte, nu-i aşa? În fond par a fi nişte femei de treabă, care par să nu facă nici un rău nimănui, şi mai ales nici un rău copiilor. Nici unul nu dă semne că ar deveni homosexual la rândul lui, dimpotrivă, îşi exprimă limpede preferinţele hetero. Şi dacă trec prin nişte crize emoţionale, ele nu sunt mai grave decât ale altor copii de 15-18 ani, iar în final le depăşesc şi viaţa merge înainte. Vedeţi: nu se droghează, nu se sinucid, sunt nişte copii normali, fata are chiar excelente rezultate şcolare, reuşeşte la un college prestigios, şi dragostea celor două mame (în film sintagma „mamele”, care o înlocuieşte pe cea de „părinţi”, e făcută să pară nefiresc de firească) îi ajută să treacă peste crize. În fond toată lumea are probleme în adolescenţă, în cazul lor problemele iau această formă, poate diferită de a altora. Dar nu sunt probleme pe care o relaţie sinceră şi o afecţiune inteligentă din partea celor două adulte lesbiene să nu-i poată ajuta să le depăşească. Da, sună perfect. Chiar prea perfect ca să fie adevărat. Chiar criticii spun că filmul face eroi din cine nu trebuie şi personaje negative din cine nu merită (the movie is making heroes out of the wrong characters and villains out of others that don't deserve it). Din păcate însă, subversiunea funcţionează. Oamenii cred ceea ce văd pe ecran şi spun: „Da, de ce nu, uite că poate fi OK şi aşa.” Faptul că personajele sunt fictive, create tocmai ca să-i convingă de asta, nu li se pare relevant. Asociem de obicei cuvântul „ideologie” cu un set de propoziţii teoretice, nu cu situaţii de viaţă concrete, cu impact emoţional, chiar simpatice. Discursul ideologic e asociat cu texte aride, false şi manipulatoare, scrise sau rostite de politicieni, lideri de partid sau filosofi incomprehensibili, nu cu nişte personaje drăguţe, cu care poţi empatiza, şi cu peripeţiile lor hazlii şi foarte omeneşti. Şi totuşi, The Kids Are Allright este, de la un cap la altul, un discurs pur ideologic. Construit special pentru a convinge de „adevărul” unor dogme ideologice, filmul este esenţialmente un manifest politic. Un instrument de propagandă.[3] E un lucru evident pentru oricine vrea să vadă, cu bună-credinţă, chipul hidos al noului totalitarism al „corectitudinii politice”, dincolo de înduioşătoarele drame sufleteşti ale unor personaje inventate cu migală. Care este miza? Ca homosexualitatea, pornografia, pedofilia, incestul, să fie legiferate ca norme sociale. Iar cei ce vor refuza Sodoma vor fi socotiţi – şi pedepsiţi ca – infractori. Copiii sunt binemersi este Omul cu arma al zilelor noastre. Şi nu, să nu credeţi tot ce vedeţi pe diversele feluri de ecrane. Copiii (mai rar născuţi, mai adesea adoptaţi) în „familii” homosexuale nu sunt bine-mersi. Şi nici cei care vor să ne spele pe creier, făcându-ne să credem asta. Andrei Dîrlău. http://filme-online-gratis.com/blog/2011/03/06/kids-copiii-sunt-binemersi-2010/ Note:[1] Filmul Copiii sunt bine-mersi (The Kids Are Allright) s-a difuzat pe 21 februarie 2013 la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, în cadrul campaniei Luna istoriei LGBT, declanşând o acţiune de protest a unor organizaţii ortodoxe care, pe moment, a reuşit să împiedice proiecţia filmului. Filmul a fost, din păcate, reprogramat la solicitarea expresă a Ambasadei SUA la Bucureşti. Nu a fost oferită nici o explicaţie a intruziunii reprezentanţei diplomatice a Statelor Unite într-o chestiune culturală internă a României, susţinând o acţiune considerată de mulţi cetăţeni români ca fiind ofensatoare la adresa propriilor tradiţii. Oare cum ar reacţiona Statele Unite dacă Ambasada României ar susţine o acţiune de profanare a drapelului naţional american la Washington? [2] Acad. Sorin Dumitrescu: Cine ne vrea etrusci? www.culturavietii.ro/2013/02/22/etrusci-sorin-dumitrescu-muzeul-taranului-virgil-nitulescu-luna-istoriei-lgbt/#.UbUMotgZ5Tg [3] Tocmai pentru acest motiv a fost dat la Muzeul Ţăranului Român. Proiecţia a avut însă ca scop principal testarea reacţiei societăţii româneşti la o asemenea ideologie. Îndrăznesc să afirm că evenimentul The Kids Are Allright la M.Ţ.R. a fost un experiment de laborator pentru a testa, la scară mică, paşii următori făcuţi la scară naţională: introducerea în Constituţia României a amendamentului pro-gay; legalizarea „familiei homosexuale” în Codul Civil, a adopţiei de copii de către asemenea „familii”, a educaţiei pro-homosexuale în şcoli, apoi a familiei multiple (din 3 sau mai mulţi membri „căsătoriţi legal”), apoi a pedofiliei şi incestului – într-un cuvânt, Sodoma şi Gomora, urâciunea pustiirii, consfinţite prin lege. Credeţi că este o exagerare? Priviţi doar cum, sub ochii dv., se va vota noua Constituţie pro-gay. Şi să nu credeţi că e nevoie de multe pagini; două cuvinte sunt suficiente: adăugarea „orientării sexuale” la criteriile de non-discriminare.