Ciprian Voicila: Macdonaldizarea mortii

Cu ani în urmă, un sociolog american, George Ritzer, demonstra într-o carte care a devenit foarte prizată în rândurile specialiştilor cum McDonald’s-ul s-a depăşit pe sine transformându-se dintr-un simplu restaurant într-o paradigmă ale cărei caracteristici au influenţat toate segmentele vieţii sociale. El stabilea patru dimensiuni ale mcdonaldizării: eficienţa, calculabilitatea, previzibilitatea şi controlul prin tehnologii nonumane. Eficienţa este „metoda optimă de a trece de la o situaţie la alta”. Pentru clientela Mac-ului, „restaurantul McDonald’s oferă cel mai confortabil mod de a trece de la starea de a-ţi fi foame la aceea de a fi sătul”. Când poţi să faci două lucruri în acelaşi timp, să conduci maşina şi să iei masa, poţi spune că ai atins o culme a eficienţei. A doua caracteristică a mcdonaldizării este „calculabilitatea”, care înseamnă „punerea accentului pe aspectele cantitative ale produselor vândute (mărimea porţiei, costul) şi ale serviciilor oferite (timpul necesar pentru a obţine produsul)”. „Previzibilitatea” este garanţia pe care o oferă McDonald’s că „produsele şi serviciile sunt aceleaşi indiferent de loc”. Mcdonaldizarea s-a extins la nivelul întregii vieţi a individului. McNaşterea face ca bebeluşii să poată fi proiectaţi. Exista o mcdonaldizare a fertilizării de pe urma căreia pot „beneficia” şi bunicile: şi bunica poate să mai nască o dată. Mcdonaldizarea morţii se manifestă masiv şi la noi. Serviciile de pompe funebre au site-uri. Daţi căutare pe Google „servicii funerare” şi nu veţi regreta. Majoritatea au texte de autoprezentare în care ţi se garantează promptitudinea, rapiditatea şi eficienţa serviciilor. Citez: „De peste 10 ani, cu experienţă şi profesionalism, noi am fost alături de cei care i-au pierdut pe: Corneliu Coposu, Dem Rădulescu, Ion Raţiu, Vali Sterian…” Am dat şi peste un videoclip care îţi livrează un fel de filosofie de viaţă: „Deschide ochii; vezi frumuseţea vieţii, oportunităţile vieţii, profunzimea dincolo de aparenţe… Lumina de dincolo de nori… Deschide ochii. Nu pierde timpul… nu trăieşti o veşnicie”. Firmele de servicii funerare au tot felul de nume. „Casa albastră”, „Nosferatum”, „Bellu şi fiii”, „Angels”, „Grummberg Funerals Co”, „Vili Funerar SRL”, „Tar Tar Servicii Funerare”, „Onoranze Funebre Eternitatea”. Ultima oferă „înmormântări în stil european”. Firma Grummberg are ca motto: „Noi luminăm ultimul drum”. Adică „noi suntem lumina lumii”. Cu ani în urmă am văzut într-un oraş de provincie o maşină-dric pe care scria: „Numai cu Ivan şi maşina lui veţi obţine cheile Raiului”. Ritualul funerar în societatea de consum s-a modificat drastic. El nu mai are ca normă legătura cu Dumnezeu, cu sacrul, ci rapiditatea şi igiena. Personajele cele mai importante la o înmormântare sunt supravieţuitorii. Trebuie depuse toate eforturile ca să îi eliberăm de un cadavru inoportun. Asta este: mortul nu mai are nimic dintr-o persoană. Este un cadavru care trebuie separat cât mai repede de societatea celor vii. Drumul pe care îl făcea sufletul timp de 40 de zile după moarte, importanţa pe care o avea ajutorul celor vii în perspectiva unei judecăţi și a unei vieți de apoi, tărâmul celălalt, al strămoşilor ţin de un „folclor vetust”. Suntem mai evoluaţi, dar mai inumani. Am reprodus o fotografie pe care am descoperit-o pe un blog, „al-13-lea Weblog”. Ea exprimă cel mai bine atitudinea omului de consum faţă de moarte: 2 fast 2 Funerals. Până şi moartea a devenit ceva cool. Pentru cei vii, desigur.

Noi lucruri sfinte la care va puteti inchina la Paraclisul din Pajura

„Va anuntam ca Paraclisul din strada Pajurei 3 B, Bucuresti, s-a inbogatit cu doua mari daruri spre bucuria credinciosilor astfel: 1. un papucel ce a stat in piciorul Sfantului Efrem cel Nou din Nea Makri, Grecia; 2. o particica din rasa Sfantului Ierarh Nectarie, ce am primit-o in dar de la Maica Stareta Teodosia, din insula Eghina, ca mangaiere pentru credinciosii acestui paraclis. Va asteptam sa va inchinati acestor frumoase daruri incepand de Duminica 3.11.2013 cand vor fii scoase spre inchinare. De asemenea, in paraclis se mai afla un papucel al Sfantului Gherasim Kefalonitul, o cruce ce a stat pe pieptul Sfantului Gherasim timp de 20 de ani, omoforul Sfantului Nectarie si o icoana a Sfantului Nectarie pictata in Manastirea din Eghina, acolo unde se afla moastele sfantului, icoana sa - de asemenea, primita cadou de la maica stareta Teodosia in anul 2011. Este o mare bucurie sa vezi cum sfintii iti raspund la rugaciune si mai ales la rugaciuniile credinciosilor. Aceste daruri vin sa aduca alinare celor bolnavi, aflati in suferinta dar si tuturor celor care vin cu dragoste si cer ajutor lui Dumnezeu prin sfintii sai. Multumesc Bunului Dumnezeu, Sfantului Ierarh Nectarie si Sfantului Mc. Efrem cel Nou pentru aceste daruri minunate. Cu binecuvantare, Pr. Ionut Bogdan Vaduva. Pentru orice detaliu puteti sa ma contactati 0744.58.99.56”.

Editura Areopag a lansat un roman exceptional si un scriitor remarcabil: „Jertfa unui preot mucenic. Miercurea patimilor” de Sergiu Ciocarlan

Note de lectură despre un roman total. Scriu febril, condus de firul narativ al romanului. Arunc pe hârtie gândurile pe care mi le suscită lectura. Primul meu gând a fost să scriu cea mai scurtă prezentare a unui roman. Aș fi scris așa: Adevăr + Libertate = mucenicie pentru Hristos. Ar fi cea mai bună carte de vizită a romanului, dar și a autorului său. Văd „Miercurea patimilor” în aceeași familie cu alte două cărți: „Struțocămila” lui Vladimir Volkoff și cu „Audiență la un demon mut” a părintelui Savatie. Mă surprinde stilul: dens, fără să fie obositor. Mai presus de toate, convingător, o calitate pe care puține romane o satisfac. Cel mai dificil lucru pentru un scriitor este să creeze ex nihilo o lume întreagă, veridică, în care cititorul să vrea să pătrundă, să se arunce uitând de foame, de sete, de condiționările care îl îngrădesc. Lui Sergiu Ciocârlan i-a reușit din plin acest pariu cu cititorul. „Miercurea patimilor” este, înainte de toate, un roman de idei. De idei, dar și de adevăruri. Adevăruri care ne privesc îndeobște pe noi, românii și mai ales pe noi, creștinii. Toate adevărurile exilate din manualele de istorie a României și din istoria recentă a bisericii glăsuiesc aici puternic, chinuitor pentru cititorul în care mai pâlpâie o conștiință. Declinul nostru a început odată cu ocupația sovietică. Reeducarea a început în închisoarea de la Suceava, dar se continuă cu noi și peste noi și acum. S-a transformat, hiperbolic, într-o reeducare de masă. Zeci de ani noi, părinții noștri, bunicii noștri am trăit într-o lume sufocată de o ideologie materialistă și lipsită de Dumnezeu, care se baza pe frică. Din frică românul își dezvoltase un comportament schizoid, duplicitar: „lăuda partidul alături de lăudaci şi înjura partidul cu reacţionarii”, cum scrie autorul acestui roman. O deprindere care se face simțită și astăzi, la toate nivelele existenței. „Miercurea patimilor” este o carte despre frică, dar și despre exorcizarea fricii prin alegerea unei vieți și mai ales a unei morți pentru Hristos. Cine citește romanul de față are șansa unică de a înțelege întregul proces prin care România a fost schimbată la față în rău, urâțită, boită cu o cosmetică întotdeauna importată. Este procesul involutiv de la Statul-Milițian la Statul-Big Brother. În perioada ceaușismului elita noastră s-a bucurat de „facilitățile”, „libertățile” pe care le punea la dispoziția individului statul comunist. Au plecat la specializare în Occident, întorcându-se ca agenți ai ideologiilor occidentale: au respins materialismul dialectic, dar au devenit promotori ai consumerismului, fiind preocupați permanent de politicile și strategiile de recalibrare a sistemului. Au contribuit din plin la crearea în rândul nostru a acelor nevoi artificiale, nevoi de care nu aveam nicio nevoie. S-au întors aici cu idei cvasiliberale pe care au încercat să le împământenească, în funcție de context: dacă nu putem avea democrație reală, măcar să avem și noi perestroika noastră. În paranteză fie spus, pseudoliberalismul le-a afectat, unora dintre cei plecați în acei ani la burse, și conștiința dogmatică/eclesială: au devenit promotori ai ecumenismului, în care văd o modalitate de a fi și noi „cu lumea bună”, „în rând cu lumea”. Cartea retrezește la viață o Românie sumbră în care preoții trebuiau să propovăduiească sloganurile comunismului, să trăiască timorat, cât mai șters cu putință pentru a nu intra în raza de acțiune a Ochiului sauronic al sistemului. Cuvintele cheie, cuvintele de ordine - pe cât de găunoase, pe atât de vitale - erau: partidul, progresul, „conducătorul iubit”, clasa muncitoare, „tezele din iulie”. O Românie în care oamenii „vedeau foarte bine că ceea ce se spune la biserică e la fel cu ceea ce spune partidul”. Este acea Românie în care Paul Goma căuta un preot curajos care să îi boteze băiatul, iar părintele Gheorghe-Calciu era caterisit de propriii frați întru Hristos pentru „vina” de a înfrunta prin cuvânt dărâmarea bisericilor. Ca Sandu Stoenescu, personaj din romanul de față, care „strigase în gura mare în 1964 că biserica mare a Cuvioasei Parascheva va fi dinamitată şi pe locul ei se vor construi blocuri”. Este România protoiereului Haritonovici, în al cărui nume stă ascunsă partea ocultă a destinului României postbelice. Compromisul unei părți din ierarhia bisericii cu puterea comunist-atee e vechi. Czeslaw Milosz laureat al premiului Nobel pentru literatură (1980), în volumul său „Gândirea captivă”- carte de căpătâi pentru cei care vor să înțeleagă mutațiile pe care le-a provocat în mintea umană comunismul - scria: „Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acționează așa cum dorește Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Omenirea poate fi reînnoită după modelul rusesc; de aceea nici un creștin nu se poate opune ideii - crude, ce-i drept - care va crea un om nou pe întreaga planetă. Asemenea argumente sunt adesea folosite de clerici care sunt unelte ale Partidului.” În măsura în care „Miercurea patimilor” exprimă toate aceste adevăruri pe care Sistemul le sufocă în continuare, romanul este o carte periculoasă. Părintele R. se ridică împotriva întregului angrenaj al dictaturii, mergând până la capăt. Are puterea să o facă pentru că libertatea sa lăuntrică nu are un temei social. Părintele R. refuză libertatea de expresie și, în general, „libertățile” după care aleargă omul în calitatea sa de zoon politikon (Aristotel), de ființă socială. Libertatea părintelui se înrădăcinează în Adevăr și amândouă au un nume: Iisus Hristos. Crezul său ne apare limpede încă de la primele pagini: „Oamenii sufereau aici şi el voia să sufere cu ei, să poarte poverile lor, asta îi cerea sufletul, inima care L purta pe Hristos Cel ce suferise pentru întreaga suflare. Nu înţelegea misiunea în afara graniţelor ţării, adică acolo unde nu era co­munism, unde prigoana împotriva credinţei nu era aşa dezlănţuită ca aici, unde oamenii nu erau forţaţi să creadă în progres, în ştiinţa care dezvăluia că există cosmos, dar nu există Dumnezeu. Ce era mai grav din punct de vedere existenţial decât să trăieşti zi de zi într o ţară unde o mână de oameni pusese mâna pe putere şi falsificaseră totul, de la cifrele producţiei anuale până la trecutul recent, încât bietele generaţii care credeau că deschid ochii în lumea plină de promisiuni a partidului se tran­­s­formau în cobai, în articole de studiu al psihologiei maselor, fiind supuse unor ma­nipulări atât de grosolane prin evidenţa pe care finalitatea lor o prezuma!” De aceea „Miercurea patimilor” este și un roman despre libertate, din care cititorul învață sau își reamintește că singura libertate veridică, existențială, se obține numai în Hristos și prin Hristos. Romanul este unul cum puține sunt în literatura română: apologetic. Testul ultim al personajului principal, proba finală pe care va trebui - mai devreme sau mai târziu - să o dăm și noi, ca neam și creștini, este proba martirajului. Singura garanție a libertății, spunea părintele Nicolae Steinhardt, este curajul fizic în fața morții. „A fi ortodox înseamnă a avea curaj. Laşii nu pot fi ortodocşi. Cum poate mărturisi Adevărul un laş?” se întreabă, pe bună dreptate, autorul. Părintele R. primește de la Dumnezeu puterea de a trece peste ultima probă pentru că a fost un om care s-a autoeducat ca spirit liber - intrând în dialog cu marile cărți ale umanității, cu geniile culturii universale, dar mai cu seamă cu Sfinții Părinți - și s-a identificat cu acea Românie din străfunduri: România martirilor pentru Hristos și pentru neamul românesc. Singura Românie care nu a făcut compromisul cu puterea politică, adică nu a bătut palma cu stăpânitorul acestei lumi: „Româ­nia este un astfel de peisaj cu multe morminte necunoscute. Pe aceste morminte trăim noi şi fără aceste morminte n am fi fost. Dacă ei s ar fi temut, aşa cum se tem astăzi cei mai mulţi, ce s ar fi întâmplat cu acest pământ? Am fi fost ţărână proastă, bătută de vânturile pustiitoare ale Apusului, şi n ar fi crescut nimic din noi. Un neam există dacă există în el curajul de a se jertfi, iar Hristos a binecuvântat această jertfă pe care stă Biserica. Fără identitate, fără paşi în istorie, fără Hristos, fără libertate. Ce trist! Nu Occidentul este modelul, ci aceste morminte, suferinţele oamenilor care devin rugăciuni pline de bună mireasmă”. În inima creștinului care a citit aceste rânduri reverberează spontan versurile poetului-mucenic al închisorilor, Radu Gyr: „Morminte dragi, lumină vie,/ Sporite'n-tr-una an de an,/ Noi v-auzim curgând sub glie, / Ca un șuvoi subpământean. (...) Ascunse-n lut, ca o comoară,/ Morminte vechi, morminte noi,/ De vi se pierde urma-n țară,/ Vă regăsim mereu în noi! (...) Nu plângem lacrima de sânge,/ Ci ne mândrim cu-atâți eroi./ Nu! Neamul nostru nu va plânge,/ Ci se cuminecă prin voi. („Imn morților”) Singura libertate adevărată este aceea pe care o capeți asumând suferința pentru Hristos, Crucea – aceasta este înțelepciunea care se desprinde din acest roman. În timpul Postului Mare, părintele R. ține o cateheză, avertizându-i pe enoriașii săi, în special pe tineri: „Cultura europeană este îmbibată de arianism, copiii mei. De aceea ei, occidentalii, prin Varlaam de Calabria, l au respins pe Sfântul Grigore de Palama. O cultură care nu înţelege inima şi rugăciunea din inimă este o carcasă inutilă pe care noi o purtăm la recomandarea unor profesori şi pedagogi pe umerii noştri. E rea în sine cultura? Nu. Cultura este un atu, dacă ea se edifică pe Cuvântul cel întrupat”. Autorul se întâlnește aici cu reflecțiile Sfântului Iustin Popovici despre arianismul culturii europene moderne. O temă extrem de actuală despre care nu s-a dezbătut suficient. Sfântul Iustin Popovici a surprins esența arianismului, identificând și efectele sale care se resimt până în prezent: „Ideea de bază a lui Arie este aceea că Hristos nu este Dumnezeu. (...) Ce este în realitate arianismul? De unde se trage? - În ce privește latura lui metafizică, el își are rădăcinile în satanism, iar în ce privește latura lui psihologică, în raționalism. Arianismul este o încercare de a impune metodele și mijloacele filozofiei după om ca metode și mijloace de cunoaștere a lui Hristos și de cunoaștere a lui Dumnezeu; de a pune mintea omenească cea păcătoasă ca măsură a lucrării divino-umane a lui Hristos în har; de a face ca legile raționaliste (categoriile) ale lui Aristotel să înlocuiască legile creștine ale Duhului Sfânt”.1 Arianismul culturii moderne a Europei a generat papismul, kantianismul, etica despărțită de credința în Hristos, autonomizată, protestantismul (Sf. Iustin Popovici- „Protestantismul l-a depășit în arianism chiar și pe Arie”), relativismul metafizic, relativismul moral. Am scris în titlu că „Miercurea patimilor” este un roman total. Aduc un nou argument: este o scriere care readuce în memoria colectivă viața cotidiană din comunism și, din acest punct de vedere, este un roman antropologic. O viață complet necunoscută tinerilor de azi, de neînțeles pentru ei. Cititorul care a trăit fie și puțin în comunism regăsește nostalgic nume, obiecte, stări afective, fapte sociale de atunci: „magnetofoane Tesla, aspiratoare Electro Argeş, pungi cu Vegeta, lanterne Elba, frigidere Fram, cutii cu Perlan albastru, săpun Cheia, ţigări Mărăşeşti, Carpaţi, BT, Papastratos, motorete Mobra, trotinete, baterii Focus, biciclete Torpedo, sticle de cabernet bulgăresc, coniac Vrancea, benzi magnetice „BASF”, aparate de radio Gloria, pantofi Guban, cizme de piele Clujana, cutii cu rahat Adakaleh, calupuri de halva cu cacao, caiere de vată de zahăr, bilete de tramvai cu cinci călătorii de 1,25 lei, muşchi ţigănesc, cozile la care stătea ore şi se lupta pentru o găină roca, pentru un kilogram de portocale, pentru un bilet la Atenţie la pana de vultur!, la Comoara din Lacul de argint sau la Jandarmul şi extratereştrii, cartela de pâine, de ulei şi făină”. Citind această înșiruire sufletul ți se învăluie de nostalgie. Nu e nicidecum nostalgia după orânduirea comunistă. Te întorci dureros la starea copilăriei sau a adolescenței în care credeai că toți oamenii sunt buni și toate drumurile vieții îți sunt deschise. Părintele R. moare mucenicește în Miercurea Patimilor, refuzând rolul de informator al securității. Și ca orice mărturisitor al lui Hristos, îi înspăimântă pe torționarii săi și de dincolo de moarte. Starețul Zosima din „Frații Karamazov” este proiecția literară a Starețului Ambrozie de la Optina. Are ceva din personalitatea sa și totuși este diferit. Părintele R. i-a fost inspirat autorului de un mărturisitor în carne și oase: părintele Rizea Dobre, care a fost asasinat pe data de 26 aprilie 1989. Nu a apucat să își scrie memoriile. Sergiu Ciocârlan a reușit să îi scrie, într-un fel, într-o manieră inconfundabilă viața. Este primul scriitor român care s-a încumetat să creeze un roman inspirat din viața unui mare mărturisitor. Un roman ca un imn de laudă închinat mucenicilor pentru Hristos, din secolul XX. A făcut-o admirabil și, de aceea, merită toată considerația noastră. Ciprian Voicilă. Note: 1.Cf. Sfântul Iustin Popovici – Omul și Dumnezeul-Om; Editura Sophia/Cartea Ortodoxă, București, 2010, pp. 187-189.

Astazi a trecut la Domnul filosoful mucenic Mircea Vulcanescu. Stefan Fay despre Mircea Vulcanescu. Filosoful Mihai Sora despre martiriul sau. Ioan Ianolide despre Mircea Vulcanescu

„Voiam sa mai scriu si despre citeva lucruri din inchisoarea lui. Dintre multele lui fapte, unele incredibile prin maretia lor tacuta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate, intr-o zi le voi asterne pe hartie. Iata doua asemenea fapte, mici si luminoase ca semnele de descifrare ale unui sfint. Se afla in celula cu un tinar bolnav de piept, Lazarescu. Pentru ca tinarul sa nu doarma pe cimentul ud Mircea il lua noaptea in brate, tinarul sa doarma pe trupul lui, in timp ce el sta intins pe ciment. Lazarescu a iesit din inchisoare si a marturisit. Si iata alta fapta. Se afla printre detinuti un om, pe nume Motas, bolnav de miini, cu miinile reci si iarna degerate. Suferea de o grava insuficienta de circulatie. Omul nu avea manusi. Si nimeni nu avea, sau nu avea in plus, sa-i dea. Mircea avea niste ciorapi de lina. S-a hotarit sa-i tricoteze lui Motas, din lina ciorapilor lui, o pereche de manusi. Dar Mircea nu stia sa tricoteze. Nu-i ramanea decit sa invete. Exista o singura metoda: sa despleteasca incet ochiurile ciorapului si, facind rationamentul invers, sa inteleaga cum se impletesc ele. E ca si cum ai vrea sa inveti cuvintele dintr-o limba straina citindu-le de-a-ndoaselea. Asa a facut. A citit de la dreapta la stinga, pentru ca invatindu-le, sa poata scrie cuvintele corect, de la stinga la dreapta. Apoi, nu avea ace de tricotat. Atunci a folosit bete de chibrite si tot felul de inodaturi. Si pe masura ce desfacea un nod, il refacea invers, pe chibrite, impletindu-l. Tricotatul s-a facut pe ascuns de priviri indiscrete. A durat probabil foarte mult. Nu stiu cit. Stiu insa ca de sarbatorile acelui Craciun, Mircea i-a putut darui detinutului bolnav de miini o pereche de manusi, tricotate de el, cu bete de chibrite! Asa cum spunea Mircea Eliade, tot ce facea tatal vostru era bine si de folos”. (Stefan J. Fay- Sokrateion, Humanitas, 1991, p. 148) Mircea Vulcănescu - "Un om cu caracter de diamant". Era un bărbat înalt, frumos, demn, impozant, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate. A fost asistentul lui Nae Ionescu, filozoful ortodox român care a creat şcoală. A fost el însuşi un profund gânditor care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase din pricina temniţei şi a morţii premature. În temniţă vorbea şi cuvântul lui era ascultat. Îi învăţa să gândească pe cei ce fuseseră conducători ai ţării. Concepţia sa era una profund creştină de pe poziţii politice democratice. Îl vedeam adesea la biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C. Întreţinând o febrilă activitate intelectuală în rândul deţinuţilor, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiştilor. Din cauza unor prelegeri ţinute la Jilava a fost dus la camera neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alţi „bandiţi”. Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat jos, ca să poată sta alţii pe el şi le-a zis: „Eu voi muri. Salvaţi-vă voi.” Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească iar ei au continuat să îl pedepsească până ce l-au ucis. A fost un om cu caracter de diamant. Nu putem să nu amintim aici pe Mircea Eliade, din aceeaşi şcoală a lui Nae Ionescu, cel care a scăpat de viforniţă şi a dus mai departe gândirea românească, precum şi pe profundul teolog Gheorghe Racoveanu. (Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Bonifaciu, București, 2012, pag. 306-307)

O noua aparitie la Editura Areopag: Ciprian Voicila - „Despre Parintele Macarie”. O marturie extraordinara: Nicoleta Dobrescu - „Mare este Dumnezeu!”

Cartea se gaseste la Libraria Sophia. Îl cunosc pe părintele Macarie cam din 2001. În 2001, când am avut o criză de spasmofilie, am căzut în casă, era să mor. Mi s-au umflat mâinile, picioarele... Am fost internată o noapte la Spitalul de Urgență în București. Am stat până dimineața. Mi-au spus medicii că m-au despărțit 3 minute de moarte. Eu mai am doi copii mari. Camelia avea 8 ani, Dănuț avea 3 ani. Mi-am revenit, dar aveam probleme mari. Îmi era frică să rămân singură în casă, să merg pe stradă singură. Am mers prima dată la părintele Macarie, la Poiana Mărului, cu soțul, cu mașina. Mi-a spus că nu am absolut nicio problemă de sănătate, că păcatele mele au provocat criza aceea și că eu trebuie să mă țin mai aproape de Dumnezeu. Mergeam des la părintele. Însă după ce a trecut criza, știți cum e, nu m-am mai ținut aproape de Dumnezeu. În 2004 soțul meu a avut o problemă de sănătate, a fost diagnosticat cu meningită, dar până la urmă diagnosticul s-a dovedit fals. În acea perioadă soțul s-a lăsat de fumat, era în postul Paștelui. Atunci eu am început să merg regulat la sfânta biserică, nu lipseam de la nicio Sfântă Liturghie. Așa m-a învățat părintele: „cum te speli dimineața pe ochi, așa să mergi și duminica la Sfânta Liturghie să te speli de păcate”. Mi-a spus, „ia du-te tu la Iași, că acolo o să vină ceva sfânt”. Și în 2004 a sosit la Iași o părticică din lemnul Sfintei Cruci. Mergând regulat la biserică am început să îl cunosc mai bine pe Dumnezeu. Părintele a fost cumva oglinda în care se reflecta Dumnezeu. La Iași m-am dus singură, cu trenul. Am plecat cu trenul la 1 noaptea. Acolo, când m-am apropiat de moaștele Cuvioasei Parascheva, m-a izbit un miros puternic de tămâie și busuioc. M-am luat după rândul de lume, eram pentru prima dată în Iași. Am stat 13 ore la rând până am ajuns la Cuvioasa. Tot în 2006 părintele Macarie mi-a spus să merg la Iași că va veni un sfânt. Să mă duc la Iași și să îi fac o promisiune sfântului. În 2006 am fost diagnosticată cu cancer. Când stăteam la rând la Spitalul Cantacuzino ca să îmi iau rezultatele analizelor, l-am sunat pe părintele Milea, duhovnicul meu. Era o zi de vineri, nu mâncasem nimic, nu băusem nimic. M-a sunat la ora unu fără zece părintele Milea și mi-a spus să stau liniștită că nu am absolut nimic, dar să mă gândesc să mai fac copii. M-am liniștit ca prin minune. Așteptam să iasă doctorița să-mi dea rezultatele analizelor. A ieșit în sfârșit și mi-a spus că nu am absolut nimic. Revin la al doilea pelerinaj din 2006, la moaștele Sfintei Parascheva. Am plecat ca de obicei, singură. De data asta am stat 40 de ore la rând. Când mergeam pe lângă gardul catedralei mă bătea gândul să renunț. Aveam picioarele umflate. Însă mi-au răsunat în urechi cuvintele părintelui Milea, care mă îndemna să mai fac un copil, și cuvintele părintelui Macarie, care mă sfătuise să îi promit sfântului ale cărui moaște ajunseseră la Iași - este vorba despre Sfântul Nectarie din Eghina - că dacă o să nasc o să îi dau copilului numele de Nectarie. M-am rugat la Dumnezeu să îmi dea putere să rezist atâtea ore la rând, m-am închinat, ba chiar am mers pe jos, înapoi până la gară. Am ajuns acasă. Am rămas însărcinată. Rămâneam însărcinată, dar pierdeam sarcina. L-am întrebat pe părintele Macarie ce să fac și mi-a spus să am răbdare, să îmi duc această cruce și să mă rog mai mult. Prin 2006 am început să merg zilnic la vecernie. Cum ieșeam de la serviciu acolo mă duceam. Am pierdut 3 sarcini dar nu m-am descurajat. La un moment dat, duhovnicul meu, părintele Milea mi-a spus: „ia să mergi tu acum la părintele Macarie, să îți dea binecuvântare pentru a rămâne însărcinată”. Am urcat la părintele Macarie. Ajunsese de curând la Schitul Muntioru. Părintele Macarie ne aștepta în fața chiliei. Ne-a arătat tot ce construise la Muntioru. Când să plecăm, mi-a pus mie o mână pe cap, iar cealaltă i-a pus-o soțului pe cap și ne-a spus: „ne rugăm ca aceștia să trăiască, Nectaria și Nicoleta să se numească”. Nici prin cap nu-mi trecea că o să fac doi copii. Am rămas însărcinată. Nicoleta a fost concepută prima, Nectaria la două săptămâni după ea – ne-au spus doctorii. La o lună după ce am rămas însărcinată am avut o scurgere. Medicii nu mi-au dat nicio șansă să țin sarcina pentru că Nectaria se dezvoltase pe col. Dar când am ajuns la Spitalul Cantacuzino mi-au spus că totul e bine. Sora mea m-a dus la doctorița Dima Anne-Marie. Doamna doctor a vrut să mă paseze la un coleg de-al ei. Mi-a spus că sarcina e în regulă. Când am ajuns acasă l-am sunat pe părintele Macarie, care mi-a spus: „doctorița aceea este îngerul tău păzitor, să nu pleci cumva de la ea”. Până la 7 luni am stat internată la Cantacuzino, în salonul 7. Trei luni am zăcut acolo. Vorbeam cu părintele Macarie și îmi spunea să stau liniștită că la 7 luni o să le nasc. Exact asta s-a și întâmplat. Am născut la 7 luni, asistată de doctorița Anne-Marie. Când să le punem numele fetițelor, copiii mei mai mari mi-au spus că Nectaria nu ar fi un nume așa frumos. Am zis să ne mai gândim. Le-am născut pe data de 20 decembrie, la ora zece fără un sfert. Prima a ieșit Nectaria, apoi Nicoleta. Soțul a plecat de la spital acasă. Nectaria a făcut hemoragie, nu îi mai dădeau șanse de supraviețuire. L-am sunat pe părintele Macarie. M-a întrebat: „ce ți-am spus eu ție să faci? De ce nu ai făcut ascultare?” Se referea la faptul că nu îi pusesem primei fetițe numele Nectaria, așa cum îi promisesem sfântului, când mă închinasem la moaștele sale aduse la Iași. A doua zi după convorbirea cu părintele, dimineața, i-am pus primei fetițe numele Nectaria. Nectaria a stat o săptămână la terapie și și-a revenit. În septembrie 2011, m-am dus la părintele Macarie să le dea binecuvântare fetițelor. Când le-a văzut, părintelui i s-a luminat chipul și a spus: „Mare este Dumnezeu!” (Nicoleta Dobrescu, Buzău)

Putem ajuta la reconsolidarea bisericii din satul Colibi!

Acum sase ani in biserica din satul Colibi preotul ajungea o data pe luna sau la doua luni. De sase ani biserica are un preot care slujeste Sfanta Liturghie duminica de duminica si la sarbatori. Datorita lucrarilor efectuate pe DN 107, atat casele satenilor cat si biserica din Colibi sunt periclitate. Fac un apel la toti crestinii care intra regulat sau ocazional pe acest blog sa ajute la reconsolidarea cladirii bisericii. Fiecare cu cat poate. Cine vrea si ar putea sa ajute, o poate face donand la: Banca Transilvania, pe numele Gomboș Ioan Remus, CIF OW79697, RO02BTRL00101201W79697XX. (Ciprian Voicila) Mai multe amanunte despre biserica din satul Colibi puteti afla aici.

22 Octombrie 2013: Craniul unui Nou Mucenic anonim din gropile comune de la Aiud a izvorât abundent mir la biserica Sfântul Gheorghe construită de Sfântul Constantin Brâncoveanu la Palatul Mogoşoaia

Dupa cum se vede, a curs circa jumătate de litru de Sfânt Mir. Martorii susţin că dimineață brobonea cu putere, după ce mai înainte fusese uscat. Noi am ajuns după câteva ore, când doar transpirau cu Sfânt Mir. Minunea ne aduce aminte de Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir – pe care îl vom prăznui sâmbătă. Harul lui Dumnezeu lucrează și astăzi, ca și în vechime, în Biserică. Sfinții de astăzi nu sunt cu nimic mai prejos de cei din vechime. Totul este să ne hotărâm să le urmăm calea. Mare parte dintre sfinții închisorilor comuniste au fost mireni – asemenea Marilor Mucenici Dimitrie și Gheorghe. Cu ajutorul lui Dumnezeu, moaştele vor zăbovi la această biserică până Duminică. Iată câteva poze şi o filmare (voi reveni cu noi filmări şi date relevante). Am fost la faţa locului şi depun mărturie. Craniul îl ştiu de ani de zile. Mirosea extraordinar şi a fost cinstit nu o dată la conferinţele dedicate noilor mucenici şi mărturisitori. Aseară fusese o conferinţă unde fusese venerat la Târgovişte. Din câte ştiu, aceste moaşte ajută mult împotriva patimilor grele. În filmare se aude la un moment dat cum se chinuie cineva din cauza demonului la apropierea de Sfintele Moaște. Desigur, cu aceste lucruri trebuie să fim discreți. Și totuși, nu pot să nu remarc faptul că în Duminica aceasta s-a citit tocmai pericopa evanghelică despre demonizatul izbăvit de Hristos. Veniţi să ne veselim de Domnul şi să strigăm Lui cu glas de bucurie! (Marian Maricaru) Confirm si eu cele spuse de prietenul Marian Maricaru. Desi am vazut de mai multe ori mir izvorand din sfintele moaste de la Aiud, ieri m-a uimit cantitatea de mir observabila in racla si mireasma pregnanta, diferita de cea care s-a simtit in situatiile anterioare. Se pare ca minunea s-a petrecut in timpul noptii, dupa conferinta de la Targoviste, dedicata Sfintilor Inchisorilor. Sa ii rugam cu osardie sa ne fie alaturi in viitorul sumbru care se anunta. (Ciprian Voicila) Gasiti mai multe pe dogmaticaempirica.

Ajutor primit de la Sfantul Efrem cel Nou

Buna ziua. Am avut un vis acum cateva luni si am avut o oarecare reticenta in a-l povesti, dar cred ca a venit vremea ca oamenii sa afle minunea si aparitiile sfantului, ca sa creasca credinta lor si slava Domunului. In urma cu aproximativ un an aveam un loc de munca ce implica ture de noapte si oboseala. Nu mai spun faptul ca eram asa de surmenata incat nici indatoririle familiale nu le puteam satisface, si fetita mea, de 2 ani pe atunci, imi ducea dorul foarte mult. Fara sa cer Domnului sau sfintilor anume sa imi schimbe seviciul, am inceput sa citesc pe cat posibil acatistele Sfantului Efrem, Sfantului Nectarie, Sfantului Ioan Rusul si Sfantului Pantelimon. Asta timp de vreo 4 luni, cu aproximatie. In acest timp, intr-o noapte am avut un vis. Se facea ca eram intr-un lift si deodata a inceput un cutremur mare, liftul a inceput sa se zgaltaie si sa o ia cu viteza in jos. Atunci, disperata, l-am strigat pe Sfantul Efrem:„Sfinte Efrem, ajuta-ma!!!" Imediat sfantul a aparut langa mine si m-a tras in sus de o mana. Am vrut sa ii multumesc sarutandu-i mana, dar m-a impins de langa el. Am fost debusolata initial, am perceput acest lucru ca pe o respingere, dar sfantul de fapt mi-a aratat ca nu suntem demni sa il sarutam, noi fiind pacatosi. Dupa ce m-a impins, mi-a spus: „Te iert" si a disparut. In tot acest timp nu i-am vazut clar fata, ci doar poala neagra a rasei calugaresti. Imediat dupa vis nu am stiut cum sa reactionez, nu am povestit nici apropiatilor, dar dupa o vreme m-am gandit ca ar trebui sa il povestesc si sa nu tin lumina sub obroc, cum spune in Acatistul Sfantului Nectarie. Dupa acest vis, la nici o luna am primit un loc de munca cu salariu dublu, cu sambete si duminici libere care imi permite sa fiu si aproape de sot, acesta lucrand in acelasi loc. Am luat acest lucru doar ca pe o minune si m-am hotarat sa merg sa vizitez locurile sfinte din Grecia, ca sa le multumesc sfintilor mei aparatori. Nu stiu cat de multumitoare am fost eu prin acest gest, dar altfel nu am stiut sa imi fac datoria. Ajutor de la Domnul! (Maria Madalina)

Ieromonah Hrisostom Manolescu: Părintele Macarie de la Muntioru, omul lui Dumnezeu

Pe părintele Macarie l-am vizitat în primăvara trecută. Împreună cu un grup de prieteni am pornit la drum pe o vreme cernită, posomorâtă, cerul plumburiu slobozind peste noi fulgi mari de zăpada. Urcuşul râpos, pantele abrupte ne-au stors de puteri, până când după lungi şi anevoioase şerpuiri prin nămeţii prăpăstioşi am ajuns la destinaţie. Sus în muntele cu nume de basm, Muntioru, l-am aflat pe Bătrânul înbunătăţit aşezat într-un loc de un pitoresc ancestral, departe, la marginea lumii. De cum l-am văzut mi-a mers la inimă. Ne-a întâmpinat de parcă ne aştepta, punându-ne la masă, în timp ce se adresa tuturor glumind călduros ca şi cu nişte vechi cunoştinţe. De mult timp tânjeam după un astfel de om: simplu, direct, fără vicleşug, un om care să vorbească pe limba inimii. Mare mi-a fost bucuria întâlnirii cu părintele Macarie, o lecţie pentru toată viaţa, adevărată revelaţie. Ajunsesem aproape la credinţa că astfel de oameni nu mai există. Că, odată cu plecarea la Domnul a părinţilor Paisie Olaru, Cleopa, Nicodim de la Tarcău, stirpea lor a dispărut din neamul românesc. Fireşte, în neamul nostru au existat şi alţi părinţi sporiţi, însă datorită vitregiilor pe unii vremurile i-au transformat sufleteşte, pecetluindu-le destinul. Părintele Macarie parcă nu a fost atins de acea hârşeală a bătrâneţii, în care nevinovăţia se împleteşte abil cu diplomaţia – veritabilă şcoală a supravieţuirii până şi în mănăstiri – frecventă îndeosebi la bătrânii trecuţi prin focurile reeducării comuniste concentraţionare. Părintele Macarie nu-şi deliberează electoral gesturile, evaluându-şi negustoreşte interlocutorul printr-un discurs propagandist conceput să producă efecte emoţionale sau manageriale concretizate în pomelnice sau popularitate crescută. Nu luptă cu vreun „sistem” politic sau bisericesc, nu caută adepţi pentru promovarea vreunor idei măreţe, nu se implică în dispute sociale ori religioase de niciun fel. Dacă în preocupările sale ar fi intrat astfel de activităţi, părintele Macarie ar fi beneficiat de o mare faimă în popor, însă ar fi fost mai mult „activist” şi mai puţin om duhovnicesc. Ori părintele şi prin aceasta e „altceva” deosebindu-se de nume sonore ale monahismului românesc contemporan şi nu numai. M-a impresionat foarte mult naturaleţea lui, lipsa preţiozităţii, a politeţii interesate, calculate. Duhul lumesc protocolar îi este cu totul străin, lăsând loc dragostei duhovniceşti autentice, lipsită de formalism, dragoste care te biruie din prima clipă în care îl vezi. La părintele Macarie am văzut acea spontaneitate duhovnicească în care Dumnezeu lucrează nestingherit de intenţii şi planuri omeneşti, lăsându-se călăuzit nu de voia sa ci de voia lui Dumnezeu, căruia i se supune cu toată increderea, cu inimă de copil. Părintele Macarie este atipic vremii noastre, asemănându-se întrucâtva părinţilor din Pateric sau celor din Rusia secolului XVIII. Vioiciunea limbajului pitoresc aminteşte de Sfântul Ambrozie de la Optina. Curajul, fermitatea şi îndrăzneala aparent smintitoare cu care înfruntă problemele vieţii, felul său „abrupt” de a rosti adevărul trimite cu gândul la Sfântul Leonid al Optinei. Psihologic şi duhovniceşte, părintele Macarie reprezimtă chipul pierdut al umantăţii, chipul nemincinos al adevărului, chip al dragostei care te îmbrăţişează aşa cum eşti cu lipsuri şi slăbiciuni, cu dureri, patimi şi păcate. Întrucât nu cugetă inalt despre sine şi om părintele Macarie pare a fi mai mult un părinte al celor căzuţi, al păcătoşilor, decât al creştinilor mulţumiţi de măsurile proprii sau al intelectualilor. Pentru aceea nici nu a dobândit încă nume de „avvă” în societatea românească, fie ea şi creştină, atât de iubitoare de idoli confirmaţi oficial. Părintele Macarie nu este „mare” că vindecă de boli, prooroceşte, face minuni. Nu scrie cărţi sau articole; nu ţine predici zguduitoare nici conferinţe, nu apare în ziare ori la televizor. Nu este lider al vreunor proiecte social –filantropice putând fi revendicat ca „brand” de partide şi grupări bisericeşti supercorecte. Precum oarecând Cuviosul Paisie de la Sihla sau Calinic de la Lainici, părintele Macarie este un om al inimii, al sufletului, al durerii. Nu este un panaceu universal preocupat de nevoile sociale, contemporane, ci un medicament al vindecării dufleteşti, un leac uitat al bolilor lăuntrice, personale. Cine îl întâlneşte pe părintele Macarie învaţă multe despre sine şi despre om. Simte duhovniceşte proporţia în care s-a prăbuşit umanitatea, contrastul dintre omul căzut şi omul îndumnezeit. Vrei să vezi cum arată, cum se poartă un om modest, smerit, nefăţarnic? Vezi cum merge, cum e îmbrăcat, cum vorbeşte părintele Macarie. Nimic studiat, exersat, regizat în comportamentul acestui om. Nimic ostentativ, forţat, exagerat. Vrei să te încredinţezi de mila lui Dumnezeu pentru făpturile omeneşti neputincioase, chinuite, umilite? Vorbeşte cu Macarie. Vrei să simţi practic cum iubeşte şi iartă Dumnezeu pe păcătoşi? Caută-l pe bătrânul de pe muntele Muntioru. Adesea oamenii simpli se feresc de preoţi şi călugări ocolindu-i cu străşnicie, socotindu-i rigizi, legişti, neînţelegători faţă de slăbiciunile şi patimile omeneşti. În contrast, când află în vreun loc tăinuit un preot blând, liniştit, iubitor de oameni, un om care - lipsit de pretenţii şi interese personale - se apleacă cu durere asupra frământărilor omeneşti, aceştia se predau cu totul în mâinile lui, urmându-l până la moarte. Un astfel de om-mărturie a ceea ce însemna odinioară păstorul duhovnicesc, omul îndumnezeit este şi părintele Macarie. Defăimat, hulit, prigonit, părintele s-a „copt” duhovniceşte în cuptorul suferinţelor, dobândind lăuntric chipul lui Hristos. Din durerile proprii a luat puterea de a tămădui sufletele îndurerate, răbdarea de a mângâia pe cei greu încercaţi, deznădăjduiţi. O confirmă istorisirile celor care cercetându-l s-au bucurat de sfaturile sale, de înţelepciunea şi dragostea sa. Personalitatea bătrânului, aşa cum spuneam, e complexa. Deşi te iubeşte, încălzindu-ţi inima cu dragostea sa, vorbele părintelui Macarie, aspre, repezite, nemeşteşugite te „trântesc” la pământ dezmeticindu-te, golindu-te de virtuţi închipuite. Trufia subţire, ascunsă în bunele maniere, este biciuită nemilos de „brutalul” Macarie. Visarea, sentimentalismul, moralismul şi autosuficienţa sunt duşmanii de moarte ai părintelui, care printr-un soi de nebunie în Hristos, „personalizată” le face de râs în chip firesc. Hâtru, pus pe şotii, bătrânul te suceşte în fel şi chip, punându-te nemilos in faţa propriilor dileme lăuntrice, pregustând mucalit năuceala în care ai intrat fără voie. Închipuirea că vei întâlni un bătrânel molatec, cuviincios, plin de curtoazie, lasă loc surprizei: te afli în faţa unui călugăr autentic, care nu dă doi bani pe prestanţă şi onorabilitate, cam „într-o ureche”, vesel şi sprinten ca un titirez... Un monah cum nu prea întâlneşti în mănăstirile strivite de politeţea lumească. Părintele nu e o personalitate cu cine ştie ce veleităţi intelectuale aparte, un trimis al Cerului care să ofere soluţii nemaiauzite umanităţii aflate în derivă. Sfaturile bătrânului se înscriu în firesc, limbajul comun al conversaţiilor duhovniceşti de la suflet la suflet frizând banalul, platitudinea. Însă îndărătul cuvintelor familiare, mocneşte un „ceva” tainic, nepătruns, care dă „greutate” conversaţiei, slobozind-o de chingile omenescului. Deşi pentru moment eşti amăgit de iluzia că ai în faţă doar un bătrânel simplu şi nevinovat, mai apoi amintindu-ţi de acest om, ceva îţi zgândără inima nesătulă, hulpavă de mai mult, dându-ţi ghies să te împărtăşeşti din harul său tot mai des. Faptul că oameni de o asemenea înălţime duhovnicească rămân în mare parte necunoscuţi lumii de astăzi, întrucât nu sunt „la modă” adesea mă întristează. Însă există şi o parte bună aici: anonimatul îi păzeşte de trufia popularităţii mediatice şi de vătămarea lăuntrică a liniştirii duhovniceşti în Hristos, primejdii adesea ignorate în monahismul contemporan. Astfel prin rânduiala lui Dumnezeu marii trăitori anonimi sunt descoperiţi îndeosebi de creştinii cu adevărat însetaţi duhovniceşte, căutaţi nu pentru faimă ci pentru dragostea de care dau dovadă. Dragoste care schimbă vieţi, pregătindu-le pentru veşnicie... (Ieromonah Hrisostom Manolescu)

Lansarea cartii „Am vazut Raiul!” de Ada Calciu

Cartea a fost lansata pe 27 septembrie 2013, la Libraria Sophia. Au vorbit la lansare Ada Calciu, Parintele Mihail Stanciu, Danion Vasile, Ciprian Voicila.

La Editura Areopag a aparut „Viata si minunile Sfantului Alexie de la Goloseev”

O puteti comanda aici: Egumenita.ro. Traducere de Angela Voicila. Viata Sfantului Alexie de la Goloseev ne arata cum Dumnezeu a randuit ca un copil nascut mut sa dobandeasca darul vorbirii, iar mai apoi sa ajunga un pastor de suflete facator de minuni. Este o carte care ii intareste in credinta pe cititori, punandu-le inaintea sufletelor un ieromonah care, traind multi ani in Lavra Pecerska, a dobandit duhul nevoitorilor din vechime. Editorul .

Ioannis Kotzabasis la librăria Sophia, 14 iunie 2012. Kotzabasis este autorul cartii „Din Tibet in Sfantul Munte la Batranul Paisie”, din care putem afla multe lucruri despre vrajitorie, superstitii si diversele viclesuguri ale diavolului

Odată a venit în Sfântul Munte şi umbla pe la mănăstiri un tânăr în vârstă de şaisprezece-şaptesprezece ani, pe care îl chema Gheorgaki. La vârsta de trei ani fusese dus de părinţii lui la o mănăstire budistă din Tibet, înaintase mult în yoga şi ajunsese un vrăjitor desăvârşit putând să cheme pe oricare diavol voia. Purta centura neagra şi ştia foarte bine karate. Cu puterea satanei făcea tot felul de demonstraţii care pricinuiau uimire. Lovea cu mâna pietre mari şi le sfărâma ca pe nişte nuci. Putea să citească şi cărţi închise. Spărgea alune în palmă, arunca cojile, iar miezul rămânea lipit de mână. Nişte monahi l-au adus pe Gheorgaki la „Panaguda”, ca să fie ajutat de Stareţ (de Cuviosul Paisie, n.n.). Când a ajuns acolo, l-a întrebat pe Stareţ ce puteri are şi ce minuni poate face. Atunci Stareţul i-a răspuns că însuşi nu are nici o putere şi că toată puterea este a lui Dumnezeu. Gheorgaki, vrând să-şi arate puterea, şi-a concentrat privirea spre o piatră mare care era la distanţă şi a făcut-o bucăţi. Atunci Stareţul a făcut semnul crucii pe o piatră mică şi i-a spus să o spargă şi pe aceea. El s-a concentrat, şi-a făcut vrăjile lui, dar nu a reuşit să o spargă. Văzând aceasta, a început să tremure, iar puterile demonice pe care credea că le stăpânea, neputând sparge piatra, s-au întors împotriva lui şi l-au aruncat cu putere în cealaltă parte a răului. Stareţul a mers şi l-a găsit într-o stare jalnică. Altădată, povestea Stareţul, în timp ce discutam cu el, s-a ridicat deodată, mi-a prins mâinile şi mi le-a întors la spate. „Să vină acum să te scape Hagi-efendi, dacă poate”, mi-a spus. Am simţit aceasta ca pe o hulă. Atunci mi-am tras puţin mâinile şi l-am aruncat cât colo. După aceea a sărit în sus şi a vrut sa mă lovească cu piciorul, dar piciorul lui s-a oprit lângă faţa mea, ca şi cum ar fi întâlnit o piedică nevăzută. M-a păzit Dumnezeu. În acea noapte l-am oprit şi l-am pus să doarmă în chilia mea. Dar diavolii l-au luat şi l-au târât până jos în pârâu, unde l-au bătut pentru nereuşita lui. Dimineaţa a venit într-o stare jalnică, rănit, plin de spini şi pământ şi mi-a mărturisit: „M-a bătut satana pentru că nu am putut să te biruiesc”. Stareţul l-a convins pe Gheorgaki sa-i aducă toate cărţile lui de vrăjitorie şi le-a ars. Apoi l-a ţinut puţină vreme lângă el şi l-a ajutat cât timp acela a făcut ascultare. După aceea Stareţul, interesându-se să afle dacă Gheorgaki este botezat, a aflat chiar şi biserica în care s-a săvârşit botezul lui. Gheorgaki cutremurat de puterea si harul Stareţului, voia să devină monah, dar nu a putut. Stareţul folosea cazul lui Gheorgaki ca să arate cât de mare este înşelarea celor ce cred că toate religiile sunt egale, că toate cred în acelaşi Dumnezeu şi că nu există nici o diferenţă între monahii tibetani şi cei ortodocşi. (Fragment din Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul de Ieromonah Isaac, Ed. Evanghelismos) Preluat de aici.