Ciprian Voicilă: Scurtă istorie a mărțișorului

(articol publicat în Dilema veche nr. 212 / 2008) Mărţişorul, obiect pe care mai ales noi, bărbaţii, îl achiziţionăm şi îl oferim în mod ritualic în fiecare an, nu este doar un mijloc de exprimare a afecţiunii, ci şi un fapt cultural cu o istorie îndelungată. Într-o lucrare apărută în 1899, Simion Florea Marian, unul dintre părinţii etnografiei româneşti, spune despre mărţişor: "În cele mai multe părţi din Bucovina şi mai cu seamă din Moldova, Muntenia şi Dobrogea este datină ca părinţii să lege de 1 Martie copiilor sei cîte-o monedă de argint ori de aur la gît sau la mînă. Moneda aceasta, care e de regulă atîrnată de o cordea roşie ori de un găitan compus din doue fire resucite de mătasă roşie şi albă, sau dintr-un fir de arniciu roşu şi unul de bumbac alb sau şi din mai multe fire de argint şi de aur, se numesce Mărţişor, Mărţiguş şi Marţiş" (Sărbătorile la români, vol. II, 1899). În societatea românească tradiţională, mărţişorul îndeplinea o funcţie de protecţie împotriva bolilor şi a nenorocului. Totul decurgea conform unor reguli stricte: "Punerea sau legarea mărţişorului se întîmplă de regulă la 1 Martie des-de-dimineaţă, pînă nu răsare soarele. Tot odată e de observat că părinţii, cînd îl pun, se feresc ca să nu-i vadă vreo femeie însărcinată, căci atunci, zic ei, că se pătează copiii pe ochi. Unii copii portă mărţişorul 12 zile la gît, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tînăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că şi copilului încă îi va merge bine în vieaţă. Alţii îl ţin la gît pînă ce văd primul pom înflorit, şi atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv". Prin Muntenia purtau mărţişor la gît sau la mînă nu doar copiii mici, ci şi fetele mari sau nevestele tinere pentru a nu fi arse de soare: "Cine poartă mărţişoare / Nu mai e pîrlit de soare". De ce mărţişorul este rezultatul întretăierii unui fir roşu şi a altuia alb? Ce semnificaţie aveau roşul şi albul pentru ţăranii noştri? Se zice că Baba Dochia avea o noră pe care nu o iubea deloc. Voia cu orice preţ să scape de ea. Într-un an îi vine ideea de a o trimite pe 1 Martie să spele la rîu lînă neagră pînă o va face albă. Fetei îi sare în ajutor un voinic. Acesta o învaţă să frece lîna cu o piatră. Fata îl ascultă şi, cînd bagă piatra în apă, din piatră iese o spumă roşie ca sîngele şi apa începe să clocotească. A fost o vreme în care, prin unele locuri, mărţişorul se făcea dintr-un fir alb şi altul negru. Se purta nu numai la mînă, ci şi la glezna piciorului. Atunci, în 1899, S.Fl. Marian constata că la sat obiceiul era pe cale de dispariţie. "Acuma însă această datină strămoşească a început în cele mai multe părţi, şi cu deosebire în Moldova, a se perde, iar în Bucovina, care s-a ţinut odinioară de Moldova, numai rar unde se mai aude de dînsa." În căutarea unei explicaţii, citează un fragment din Încercările literare ale lui N. Gane: "Astăzi, cînd societatea nostră, din românească ce era, s-a străinat în tote obiceiurile ei, încît a ajuns a nu mai scrie nici vorbi, nici gîndi românesce, cînd înşişi copiii din faşă nu mai învaţă a zice tată şi mamă, ci papa şi maman, cînd chiar şi slugile de prin case se monsuesc şi mădămesc în dispreţul vechii frăţii românesci, în acestă grozavă babilonie de limbi şi moravuri, am uitat tote tradiţiunile vechi cari împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine: ce este un Mărţişor, desigur ar da din umere, zicîndu-ne: nu sciu! Căci nu numai obiceiul, dar însăşi amintirea lui, însuşi înţelesul cuvîntului s-a şters din memoria noastră. Româncele din vremea trecută nu sciau să-şi facă perul din negru alb şi din alb negru, spre derîderea vîrstelor, nu cunosceau crinolinele şi turnurile, puful şi cocul, spre derîderea formelor omenesci; ele se îmbrăcau cu altiţe, îşi spălau faţa cu apă de isvor şi urmau datinelor şi obiceilor strămoşeşti; ele ciocniau ouă roşii la Pasci, ascultau cîntecele de stea la Crăciun, colindele la Anul nou şi trimiteau Mărţişori la întîiu Martie". Mărţişorul nu avea să dispară. El va fi preluat de oraş, unde va căpăta noi şi noi forme. Pe la 1800, orăşenii atîrnă de şnur o monedă şi scrijelesc pe una din feţele ei anul respectiv: 18... Mărţişorul se metamorfozează din nou şi devine breloc din aur, argint sau double care poartă însemnele norocului: trifoi cu patru foi, coşari, purcei, zar, cărţi de joc ş.a.m.d., după care intră în orizontul amorului şi devine obiect sentimental. Acum încep să apară inimile de diferite mărimi şi texturi. Tinerii îşi dăruiesc în mod simbolic inima în fiecare an pe 1 Martie. Comunismul va scoate pe piaţă un nou tip de mărţişoare: cele fabricate la Fondul Plastic, ambalate în cutii transparente. Se remarcă prin anularea completă a conotaţiilor sale magico-religioase iniţiale. După `€™89, apare mărţişorul electoral, avînd pe el chipul oamenilor politici charismatici din vremea respectivă: mărţişorul electoral Petre Roman. Astăzi există o varietate uluitoare a mărţişoarelor. Dispariţia mărţişorului făcut la cooperative de stat a creat condiţiile apariţiei mărţişorului individualizat. Laolaltă cu mărţişorul clasic coexistă inima enormă din pluş pe care scrie I love you!, diploma înrămată (prin care se atestă faptul că viitoarea ei posesoare este cea mai frumoasă/bună/minunată mamă/fiică/iubită/nevastă), mărţişorul cu simboluri arhetipale sau New Age (crucea celtică, mărţişorul cu Yin-Yang) şi multe altele pe care vă las să le descoperiţi singuri. Ciprian Voicilă este sociolog la Muzeul Ţăranului Român. Cea mai recentă carte coordonată: Părintele Macarie Beşliu – Ctitorul cu mîini de aur, Editura Areopag.

Mari minuni, daruite noua, de Sfantul Nectarie

Dupa medici, sotul meu trebuia sa fie mort de mult... Sfantul meu drag, Nectarie, a venit in viata mea in ianuarie 2006, cand sotului meu i se descoperise o tumoare maligna la rinichi. Buna mea prietena, mi-a daruit o iconita cu Sfantul Nectarie si mi-a spus ca la Manastirea Radu Voda din Bucuresti, sunt moastele sfantului, fiind vindecator de cancer. Fara prea multa credinta, am pornit catre manastire, de unde am cumparat cartea cu viata si minunile sfantului si m-am inchinat la sfintele moaste. Am citit cartea... si cam atat. Operatia a fost o reusita. Rinichiul a fost scos, impreuna cu tumoarea. M-am "linistit", daca pot spune asa, si mi-am continuat viata de unde o lasasem, fara Dumnezeu, fara recunostinta si multumiri Sfantului Nectarie, comportandu-ma de parca mi se cuvenea, iarta-ma Doamne, dar... Sunt unul dintre cei multi, care a trait o viata fara Dumnezeu, chiar daca era cu mine, nu-L vedeam, fiind binecuvantata cu toate bunatatile pamantului. Mai tarziu am aflat ca Dumnezeu ma iubea asa cum eram si m-a asteptat. Mi-a dat un semn de mila in anul 1992, cand singurul meu fiu s-a imbolnavit de diabet zaharat. Avea doar 11 ani, dar n-am avut habar, am continuat sa traiesc, ceea ce consideram eu ca este viata si m-a asteptat inca multi ani, pana cand, in vara lui 2009, baiatul meu a facut retinopatie diabetica la un ochi si sotul meu, de la tumoarea maligna, facuse metastaze la plamani si ficat. Eram distrusa. Cand sufletul doare, nimeni si nimic de pe aceasta lume nu te mai alina. Moartea era langa noi, m-am uitat in jur si am realizat neputinta omeneasca. Deznadajduita, am alergat spre Bunul Dumnezeu. Mi-a raspuns imediat, chiar daca nu meritam. Nu-L cunosteam si acum, plangand, ma gandesc la cat de mare este iubirea ce mi-o poarta. Eram ratacita, nu gaseam drumul. Am inceput sa merg la biserica fara niciun elan, cu gand de plecare, nu intelegeam mare lucru. Ma gandeam sa ma spovedesc, dar neintelegand prea multe, am facut-o formal si m-am impartasit cu nevrednicie. Starea copilului meu se agrava. Dupa operatia la ochi, vasele de sange se spargeau, iar medicii se uitau neputinciosi, era la un prag de a se sinucide, gandind ca va orbi. Umblam ratacind pe strazi, zdrobita de durere si in disperare, m-am rugat Bunului Dumnezeu si am promis ca o sa-mi schimb toata viata. Drumul catre Sfantul Nectarie, Manastirea Radu Voda, era singurul care ma alina. Plangeam langa racla sa, si speram sa ma ierte si sa ma ajute, deodata am simtit o mare usurare. Sfantul meu, care nu lasa pe nimeni dintre cei care alearga la El cu credinta, nu m-a lasat nici pe mine. Multumesc sfinte drag, Nectarie. Maicuta Domnului, Sfantul Nectarie, Parintele Arsenie Boca- la mormantul caruia ne-am rugat- si alti sfinti dragi, mi-au daruit ceea ce nu cunoscusem pana atunci, fericirea de a-L cunoaste pe Bunul IISUS HRISTOS, care mi-a luat povara grea, ajutandu-ma sa-mi spun pacatele grele si sa cred cu toata fiinta mea in EL. Aveam credinta vie si spuneam tuturor, ca sotul meu n-o sa mai aiba nicio metastaza si fiul meu va fi bine. Parca nici acum nu pot sa cred ca Bunul Dumnezeu s-a milostivit de mine, nu meritam nimic din darurile lui. Medicii, uimiti, se uitau la CD-ul cu metastaze si la cel care-l facuse dupa un an, si nu stiau ce sa creada. Dupa ei, ar fi trebuit ca sotul meu sa fie mort de mult. Mentionez, ca sotul meu, dupa ce am aflat de metastaze, a urmat un tratament naturist cu Bio Bran, atat, dar fara ajutor de la Dumnezeu nimic nu are putere. Au trecut patru ani si jumatate de-atunci si sotul meu e bine. Medicii, dupa doi ani, l-au declarat sanatos clinic, chiar daca are doar un rinichi, au considerat ca e apt de munca, ridicandu-i si pensia de boala, slava lui Dumnezeu, iar fiul meu... Retinopatia diabetica i-a stopat. Dupa aproape 22 ani de diabet necontrolat (si medicii se mira),el nu are nici o complicatie si la fiecare control, vederea la ochiul operat se imbunatateste. Acum, fiecare clipa a vietii mele o consider minune si nu voi inceta a vorbi despre minunile si comoara pe care am gasit-o si care ma face atat de fericita (despre minunile din viata mea am scris in „Formula As", la Puterea rugaciunii, in August 2010). De-atunci, Manastirea Radu Voda este cel mai drag loc de pe pamant, unde ma-ntorc mereu cu drag si cand mi-e bine, dar si cand sufletul mi-e greu. Langa racla cu pretioasele moaste, am gasit comoara, am gasit ce nu credeam vreodata ca exista, fericirea fara margini, care este Bunul Dumnezeu si povestesc cu drag, daruind iconite si carti, cu viata, minunile si acatistul Sfantului Nectarie, celor care sunt cum am fost si eu. Stiu ca multi din jur sunt sceptici, din pacate, chiar si sotul meu, care a trait minunea. Si cand nu vrem sa ne schimbam viata, gasim argumente si explicatii, dupa cum dorim, refuzand adevarul si ramanem in mizeria vietii, pacalindu-ne cu „cred in Dumnezeu, dar nu sunt habotnic"- habotnicie, in ochii celui care nu doreste schimbarea insemnand: spovedanie, post, rugaciune, participarea la sfintele slujbe... Cand ne insotim cu mandria, trufia, si ne comportam, raportandu-ne strict doar la cele pamantesti, e greu de crezut in minuni. O prietena, cand a venit in casa mea, dupa ani, si a vazut multele icoane, m-a intrebat, te-ai pocait? Pocainta, din pacate, pentru multi inseamna sectari, dar ei nu stiu ca pocainta inseamna sa-ti recunosti pacatele in fata lui Dumnezeu, sa incerci sa nu le mai faci, sa-ti para rau ca le-ai facut, sa nu mai judeci, sa fii smerit si astfel iubindu-l pe Dumnezeu, ii iubesti pe toti si te imbraci in haina noua. Cu haina noua, toate le vezi daruri de la Dumnezeu, ai bucuria vesnica, nu mai ai teama de nimic. Ca esti cu El mereu,mereu. Constanta Szlavics / Voluntari.

Conferinta „Avva Justin Parvu si Sfintii Inchisorilor”, Aula Facultatii de Drept, Bucuresti

Ciprian Voicilă: Octavian Anastasescu, eroul discret

Nu o să vă vină să mă credeți dacă vă voi spune că eu am nevoie să descopăr, încă de la început, un titlu bun, ca să pot să împletesc, fir cu fir, textura unei narațiuni. Este ca și cum aș arunca - precum călăuza din filmul lui Tarkovski- o batistă înnodată, care are în vârf o piuliță. Arunc într-un spațiu amorf, neștiut și nesigur un cuvânt și în urma lui drumul devine cale, drumeagul se face sigur, stabil, și pentru autor și pentru cel ce mă va citi. Am scris, carevasăzică, mai întâi „Octavul meu”. E un adevăr: fiecare este liber să aibă Octavul său, să posede imaginea proprie - a lui și numai a lui, cu totul inalienabilă - despre Octavian Anastasescu. Când Platon îl descrie pe Socrate, nu sunt sigur că portretul său are obiectivitatea și acuratețea unei fotografii. Sunt înclinat să cred că mai debrabă nu: și Platon avea Socratele său, care diferă mult, radical de Socratele lui Xenofon. Am stat, prin urmare, să-mi ascult reverberațiile sufletului, când am aruncat în străfundurile lui acest cuvânt: „Octav”. Și ca într-o mișcare interioară tainică, de reflux, sufletul meu a scris cu o mână fermă pe hârtie: „Octava sufletului meu”. Octavian Anastasescu este octava sufletului meu. Fiecare om care l-a cunoscut poate da mărturie că a plecat de la întrevederea cu el cu sentimentul că acest erou discret i-a înălțat sufletul cu câteva octave. I-a dat inimii sale amplitudine. I-a redat sufletului înălțimea, adâncimea și lățimea pe care le aplatizase oboseala vieții. În itinerariul meu interior spre ființa lui Octav, am lansat - urmând pilda călăuzei tarkovskiene- o întrebare ultimativă, deschizătoare de drum, pe mai departe: cine este Octavian Anastasescu? Este un paradox conștient de sine, capabil și dispus să identifice în sine, dar mai cu seamă în ceilalți o multitudine de paradoxuri. Octav este, într-un anumit fel, un creștin din Grecia antică, un înțelept (sophos) însetat de înțelepciune (sophia), iubitor de ea (philosophos), dar care arde ca o candelă vie, într-o jertfire permanentă pentru Hristos. Seamănă cu un înțelept grec, a cărui minte (nous) a fost îndumnezeită prin Hristos. Unul dintre principiile sale de viață este maxima lui Protagoras, „meden agan”- nimic prea mult. Prin simpla prezență, Octav te învață măsura, acordul perfect dintre interiorul tău și gesturile care îl exprimă pe scena lumii. Octavian Anastasescu este ființa alături de care ți-ar plăcea să înfrunți orice urgie (un război, un cutremur devastator sau chiar sfârșitul timpului) fiindcă a-i pleca din lumea aceasta învăluit în liniștea adâncă, nemuritoare, care îl acoperă pe el. Este acea pace, inconfundabilă, pe care toți o știm, dar arar o găsim, pe care ți-o dă numai credința în Dumnezeu. Octavian este omul care îți vorbește fără emfază, necum grandilocvent, despre ajutorul pe care ți-l poate dărui Maica Domnului, cu condiția să i-l ceri. Ea l-a smuls din ghearele morții, de mai multe ori. În timpul detenției, Octav a suferit de cangrenă, dizenterie, malarie, tuberculoză. Maica Domnului l-a salvat dintre labele lui Stănciugel, brigadierul șef de la Canal, care îl împinsese în flăcările cuptorului de cărămizi pe comandorul Atanasiu. Octav iritase vigilența torționarilor comuniști care nu puteau concepe ca el să refuze, cu orice preț, până ca capăt, reeducarea. Maica Domnului l-a salvat de malaxorul reeducării inițiate la Târgu Ocna de ciracii lui Eugen Țurcanu, Nuti Pătrășcanu și Farmagiu. Nu e, prin urmare, de mirare că Octav o consideră pe Născătoarea de Dumnezeu Everestul credinței sale, un vârf de neegalat. În spitalul pentru tuberculoși de la Târgu- Ocna l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor. Pentru el, a fost cea mai semnificativă întâlnire din întreaga sa - bogată - existență. Când s-au întâlnit, Valeriu aproape că nu mai era un om din carne și din oase: era dragoste întrupată. „Când te privea, domnule, simțeai că dă o năvală de dragoste din toate părțile lumii în tine - de peste tot: din dreapta, din stânga, de sus, de jos, de peste tot” (Octavian Anastasescu - Lângă Valeriu Gafencu, Editura Areopag, p.19). Valeriu îl învață cum să rostească Rugăciunea lui Iisus și - pentru că Octavian i se plângea că nu o poate spune continuu, neîncetat- îi face o profeție: „Va veni o clipă în viața ta când inima îți va cânta singură, fără să-i poruncești, rugăciunea, și tu o vei auzi” (ibid). Ceea ce s-a și întâmplat în 1951, în timpul unei anchete care a avut loc într-un garaj. Ancheta a durat câteva ore. Inima lui Octav a început să cânte de la sine Rugăcinea lui Iisus. S-a simțit înconjurat de o sferă protectoare. Devenise imponderabil. Era învăluit de o bună-mireasmă venită din altă lume. Anchetatorii îi puneau întrebări cu duiumul, Octav răspundea, fără să știe exact ce răspunde și în tot acest interval temporar inima lui cânta Rugăciunea lui Iisus. La sfârșitul anchetei, plutonierul care asistase la ea i-a mărturisit: „Șefule, dacă ar fi numai o mie de inși ca dumneata în țara asta, praful s-ar alege de securitate!” (Idem, p. 23) În închisoarea-spital de la Târgu Ocna se petrece una dintre cele mai frumoase și mai emoționante scene care vorbesc de la sine despre măreția și taina legăturii sufletești dintre un om și alt om. Este noaptea Învierii. De pe dealul Măgurei coboară credincioșii cu lumânări aprinse în mâini, cuprinși de bucuria învierii Domnului. Valeriu stă țintuit pe pat de boală. Îl roagă pe Octavian să îi povestească la amănunt ce vede pe fereastră. La un moment dat, toate cuvintele seacă. Nu mai era nevoie de ele. Cuvintele își pierduseră rostul. Octav tace, iar Valeriu privește avid scena - cu mulțimea credincioșilor care coboară dealul, ducând la casele lor bucuria învierii lui Hristos- reflectată în ochii prietenului său. În ochii comuniștilor, Octav a rămas pe veci un „dușman al poporului ireeducabil”, el refuzând avansurile securității de a-l face informator și de a-l trimite cu diverse misiuni în Franța. De aceea, pentru mine, el este un erou. Într-o epocă a coloanelor vertebrale curbate, Octavian Anastasescu a rămas un om drept. Deranjant - pentru unii- de vertical. Visul lui Octav a fost să treacă nevăzut prin lume. De aceea l-am numit un erou discret. În substratul dezideratului său se ascunde sentimentul care îl însoțește ca o umbră pe oricare creștin: suntem trecători prin lumea aceasta. Lumea nu merită să mizăm total pe ea. Cumpăna vieții noastre înclină permanent spre dincolo, înspre cele nevăzute. L-a trezit din acest vis - care avea conformația unui ideal de viață - prietenul său, Valeriu Gafencu. Apropiindu-se de zenitul existenței sale pământești, Octav ne-a lăsat cea mai duioasă amintire despre Sfântul Închisorilor. L-am cunoscut în 2013, la sfârșitul unei conferințe despre Sfinții Închisorilor. Vorbitorii terminaseră de vorbit. Octav s-a apropiat timid de mine și mi-a spus: „știți, eu l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu”. Iată că la o vârstă cu totul venerabilă, Valeriu l-a trezit din visul său de a trece neștiut prin lume, și l-a făcut să dea poate cea mai furmoasă mărturie despre el, Sfântul Închisorilor, și să ne atragă atenția - nouă, românilor zărghiți de la credința în Hristos- că depinde numai de noi dacă ne vom lepăda de Hristos și de strămoși. Alegerea și vina ne aparțin deopotrivă. Întâlnirea cu Octav se face pecete de neșters care îți imprimă, o dată pentru totdeauna, sufletul. Octav este genul acela de om pe care l-ai suna la miezul nopții, când toți ceilalți dorm. Ai vrea doar să îi auzi vocea calmă, întotdeauna egală cu sine. Dacă ai face-o, te-ai convinge că Octav, santinela lui Hristos, stă de pază la cumpăna vremurilor și a duhurilor. Ai simți nevoia să te cațeri în foișorul său de veghe și să rămâi tăcut și treaz lângă el, pentru un timp sau poate pentru o veșnicie. (Ciprian Voicilă)

Imagini de la lansarea cărții domnului Octavian Anastasescu - „Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor”, Editura Areopag, 2014

Octavian Anastasescu este un erou anticomunist discret. Scopul vieții sale a fost să treacă neobservat prin lume. Așa cum ar trebui să treacă prin această viață fiecare creștin autentic, motivat, îmboldit doar de dorul spre Lumina cea Nezidită a lui Hristos. Zeci de ani securitatea l-a presat în fel și chip, cu scopul de a-l transforma într-un informator. Nu a reușit. În ochii torționarilor comuniști a rămas „un element ireeducabil”. Octav ne-a lăsat moștenire cea mai afectuoasă mărturie despre Sfântul Valeriu Gafencu. Scena în care Valeriu Gafencu- țintuit pe patul spitalului, incapabil să se ridice și să vadă lumea de afară, de la fereastră - privește în ochii prietenului său, Octav, cum coboară credincioșii de pe dealul Măgurei din Târgu Ocna, ducând la casele lor lumina și bucuria Învierii este un imn închinat prieteniei și comuniunii dintre suflete. Vă recomand să revedeți aceste imagini cu Octav când sunteți deznădăjduiți, când vi se pare că viața nu mai are sens, când sentimentul că ați suferit prea mult și prea inutil vă inundă ființa. Îi mulțumim prietenului nostru, Olivian Breda pentru filmări și fotografii. (Ciprian Voicilă)

+ Pr. Rizea Dobre - Un preot mucenic, asasinat în Miercurea Patimilor, 1989, personaj principal al romanului cu același nume, semnat de Sergiu Ciocarlan

Note de lectură despre un roman total. Scriu febril, condus de firul narativ al romanului. Arunc pe hârtie gândurile pe care mi le suscită lectura. Primul meu gând a fost să scriu cea mai scurtă prezentare a unui roman. Aș fi scris așa: Adevăr + Libertate = mucenicie pentru Hristos. Ar fi cea mai bună carte de vizită a romanului, dar și a autorului său. Văd „Miercurea patimilor” în aceeași familie cu alte două cărți: „Struțocămila” lui Vladimir Volkoff și cu „Audiență la un demon mut” a părintelui Savatie. Mă surprinde stilul: dens, fără să fie obositor. Mai presus de toate, convingător, o calitate pe care puține romane o satisfac. Cel mai dificil lucru pentru un scriitor este să creeze ex nihilo o lume întreagă, veridică, în care cititorul să vrea să pătrundă, să se arunce uitând de foame, de sete, de condiționările care îl îngrădesc. Lui Sergiu Ciocârlan i-a reușit din plin acest pariu cu cititorul. „Miercurea patimilor” este, înainte de toate, un roman de idei. De idei, dar și de adevăruri. Adevăruri care ne privesc îndeobște pe noi, românii și mai ales pe noi, creștinii...Dați un click aici pentru detalii. Mai jos vedeți o fotografie inedită a teologului Rizea Dobre, din 1971. Era tradiția prin acei ani, să facem schimb de fotografii, la absolvirea seminarului, noi, colegii de an, dar și colegii mai mici, cărora le eram șefi de meditație. Fiecare dintre noi avea un pseudonim, așijderea unui "nume de scenă", în vremurile de astăzi. Fotografia din dreapta, î-l reprezintă pe teologul de atunci ("țiganul Rizea", așa il dezmierdau colegii, datorită tenului pielii sale cam bronzate, înaintea absolvirii seminarului STBz (Buzău), promoția 1971, oferită de autor, cu dedicație (a se vedea încrisul, de pe vers-oul fotografiei, scrisă cu mâna sa) subsemnatului, cu nume conspirativ "Joan Baptista" (fiindca eram pe'atunci crâsnic al capelei, deci un înainte-mergător al părinților profesori slujitori, care urmau a se înveșmânta înaintea serviciilor liturgice). Fotografia originală se păstrează în albumul personal al subsemnatului, și va constitui, pe veșnicie, o valoare inestimabilă, ce mi-a fost oferită de acest sfânt martir, și mărturisitor al credinței dreptmăritoare, mucenicit (asasinat) în Miercurea Patimilor, 26 aprilie, anul de Gratie al Domnului 1989, de către iehoviști, (sau poate chiar de mâna lungă a securității!!!), chiar în Gradina Maicii Domnului, România. Cu profundă plecăciune, mucenicule al lui Hristos, al tău umil frate co-slujitor, (pr). Constantin Alecse, Los Angeles, California, USA (18 Februarie 2014). Mai multe detalii aici. Cartea Miercurea patimilor va fi lansata in seara asta la conferinta Avva Justin Pârvu și Sfinții Închisorilor.

Puteți descărca gratuit volumele Octavian Anastasescu - „Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor” și Avva Justin - „Mărturii. Amintiri. Minuni”

Octavian Anastasescu - Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, Editura Areopag. Avva Justin Pârvu - Mărturii. Amintiri. Minuni, Editura Areopag.

Marius Ianuș: Pace și bucurie la Părintele Iustin

M-am tot gândit cum să scriu despre ce am trăit la simpozionul dedicat memoriei părintelui Iustin și nu am găsit, în imediat, altă cale să o fac decât în versuri. A fost cu totul deosebit, iar în noaptea care i-a urmat am trăit o întâmplare minunată. Dar să le luăm pe rând… Pornisem pe jos de la Mănăstirea Petru Vodă către Mănăstirea Paltin, când am fost luat din drum cu mașina de niște creștini cu care acum dezvolt o relație de împrietenire prin lectură. Îmi lăsasem mașina sus cu gândul ca, după procesiunea de seară, să mă întorc cu ea direct de acolo la Humor. Dacă Dumnezeu nu îmi va arăta clar că trebuie să mă opresc peste noapte aici, îmi spuneam. Am ajuns la Mănăstirea Paltin tocmai la timp, cu puțin înainte de începerea simpozionului. Scriitorul Ciprian Voicilă m-a recunoscut și mi-a găsit loc la o masă. Ba mai mult, m-a invitat să rămân peste noapte și mi-a făcut rost și de loc de cazare. L-am cunoscut cu această ocazie pe Fratele Gabriel, care e un fel de voinic desprins din basme, l-am văzut și ascultat pe Părintele Hariton Negrea, de la care se așteaptă foarte multe, am înțeles sminteala legată de dezgroparea Părintelui Calciu-Dumitreasa și, deși nu știu cum să scriu despre ea, pot afirma că Fratele Gabriel și Părintele Hariton au fost prinși în focul luptelor cam fără rost și așa e și neînțelegerea dintre ei. Alții au greșit. (Iar aceia ar trebui să se împace.) Poate voi povesti cândva întreaga istorie. Dar să revin: la simpozion l-am cunoscut și pe tânărul fost hip-hoper Stelian, întors recent la Domnul Hristos. Și am avut șansa să îl ascult pe viu pe prietenul Danion Vasile, care e un orator minunat. Am dus, împreună cu Ciprian și cu un adolescent, icoana Părintelui Iustin de la Mănăstirea Paltin la Mănăstirea Petru Vodă, după cum vedeți în imaginea de mai jos. Nu știu dacă fac bine vorbind despre asta… Dar are legătură cu ce vă voi spune la final: La Mănăstirea Petru Vodă am băut câteva păhărele de vin cu fratele Ciprian și fratele Stelian și ni s-a alăturat un profesor de matematică, bucureștean retras în preajma mănăstirii, pe care îl știam din urmă cu câțiva ani, când l-am luat cu mașina de la Piatra Neamț la Târgu Neamț. În noaptea care a urmat nu reușeam să adorm. Sunt învățat să dorm în patul meu, singur în cameră, iar acum eram într-o cămăruță mult prea călduroasă, cu Fratele Gabriel și tânărul cameraman Alex. Ei dormeau destul de agitat, încolțiți parcă de aparatura care ne înconjura. Unul dintre calculatoarele lor a descărcat ceva de pe o cameră multă vreme, parcă foșnind. Nu reușeam să adorm. Și, dintr-odată, inima a început să-mi bată tare, foarte tare. Au trecut câteva secunde, în care bătăile inimii mele au devenit tot mai puternice, și atunci, când era mai mult decât evident că se întâmplă ceva nefiresc, au pornit să bată, foarte tare, și clopotele mănăstirii. De aici poeziile pe care le găsiți în postările mele anterioare. Cred că am primit această mângâiere pentru că am dus icoana Părintelui Iustin. Și nu știu dacă fac bine vorbind despre asta. Dar să vrea Părintele Iustin ca lectura acestor rânduri să le fie spre întărire tuturor celor care se vor apleca asupra lor. P.S.: la Mănăstirea Paltin Petru Vodă am mai trăit cândva o întâmplare minunată. De fapt, două, dar la interval foarte scurt de timp: http://yanush.wordpress.com.

A intrat in istorie pomenirea Sfintilor Parinti de la Sinodul al VIII-lea Ecumenic (Sinodul ce a condamnat erezia papistasa Filioque), eveniment sarbatorit in Mitropolia Pireului de IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului si IPS Serafim Mitropolitul Pireului

Îi rog pe toți creștinii-ortodocși să difuzeze următorul material. www.romfea.gr. Prăznuirea Sinodului VIII Ecumenic, rânduită în prima Duminică după Sf. Fotie cel Mare, 9 februarie 2014, instituită local în Mitropolia Pireului cu participarea Arhiepiscopului Teodosie al Tomisului Prăznuirea Sinodului al VIII-lea Ecumenic în sfânta Mitropolie a Pireului Înaltpreasfințitul Teodosie a arătat în predica Sa faptul că Sinodul de pe timpul Sfântului Fotie cel Mare a subliniat un adevăr dogmatic receptat de întreaga Biserică Dreptslăvitoare, ce a rămas în conștiința poporului dreptcredincios, la acest Sinod participând atât Răsăritul cât și Apusul, ceea ce dovedește că nu a fost doar un sinod local, ci a fost Ecumenic. Înaltpreasfintitul Teodosie a mai spus că la vechile anateme au fost adăugate noile anateme ale Sinodului VIII Ecumenic împotriva adaosului Filioque și că la acest Sinod a fost recunoscut Sinodul din anul 787 împotriva iconomahilor ca al VII-lea Sinod Ecumenic (Sinodul biruinței Sfintelor Icoane). Bucurându-se de excepționala și binecuvântata împreună-slujire a Înaltpreasfințitului Arhiepiscop de Tomis Teodosie, din cadrul Patriarhiei României, Profesor de Noul Testament și Decan al Facultății de Teologie a Universității de Stat din Constanța, Sfânta Mitropolie a Pireului a prăznuit strălucit – după pomenirea sărbătorească a Sfântului Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, care este și protectorul Sfântului Sinod al Bisericii Greciei – cinstita pomenire a celor 383 de Părinți de-Dumnezeu-purtători care au întrunit la Constantinopol, în anii 879-880 și sub președinția acestui sfânt întocmai cu Apostolii, Sfântul Sinod, care a fost caracterizat de distinși teologi, oameni cu viață sfântă, ca al VIII-lea Sinod Ecumenic. Mai multe informatii despre acest subiect citiți mai jos: Traducere Tatiana Petrache(G.O.). Sursa: . Temele pe care le-a abordat Sinodul VIII Ecumenic Sinodul Ecumenic din 879-880 considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic, a abordat temele ivite în intervalul de timp imediat anterior: confirmarea lui Fotie pe tronul Patriarhal şi ridicarea anatemelor Sinodului din 869-870, recunoaşterea cutumelor şi tradiţiilor bisericeşti ale fiecărei Biserici Locale, printre care era şi hirotonia „din rândul poporului” a Episcopilor, valabilitatea deciziilor fiecărei Biserici Locale, poziţia Episcopului în Biserică şi relaţia dintre Episcop şi monah, după cum se arată în Sfintele Canoane pe care le-a redactat acest Sinod Ecumenic, jurisdicţia canonică în eparhia Bulgariei şi condamnarea ereziei Filioque. În continuare însă se vor sublinia patru puncte importante care, după părerea mea, constituie chintesenţa acestui Sinod important. a) Cele două forme de ecleziologii, răsăriteană şi apuseană Încă de la începutul Sinodului, pe durata primelor discuţii, s-a văzut clar că se ciocneau ecleziologia Bisericii Apusene şi aceea a Bisericii Răsăritene. Papa considera că el este capul întregii Biserici, că are primatul puterii în toată Biserica, câtă vreme ortodocşii nu îi recunoşteau decât primatul slujirii, fără să îi acorde competenţa de a se amesteca în celelalte jurisdicţii bisericeşti. Societatea apuseană fusese vătămată de concepţia feudală pe care au adus-o francii în Europa, potrivit căreia există o organizare piramidală a Statului. Această organizare piramidală a fost adoptată de Biserica Romei şi Papa se considera drept Părintele universal, administratorul tuturor Bisericilor locale şi cel care validează sau nu deciziile Sinoadelor. Canonul 34 Apostolic stabileşte regimul sinodal al Bisericii, potrivit căruia în chestiunile dogmatice şi bisericeşti fundamentale, cele numite „extraordinare”, Întâiul nu acţionează independent de ceilalţi Episcopi ai Eparhiei, dar nici Episcopii nu iau decizii fără să ţină seama de opinia Întâiului. Ceea ce este valabil pentru sistemul mitropolitan de administraţie este valabil şi pentru sistemul interortodox sinodal al administrării Bisericii. De asemenea, Canonul 28 al Sinodului IV Ecumenic stabileşte, între altele, că Episcopii jurisdicţiilor barbare vor fi hirotoniţi de către Tronul Preasfintei Biserici din Constantinopol. Papa Romei nu accepta în practică şi aceste două canoane fundamentale, pentru că se considera mai presus de Sinoade, după cum considera că are posibilitatea, ca unul ce era conducător bisericesc al întregii lumi, să se amestece în problemele interne ale altor juristicţii bisericeşti, precum, de pildă, în problema alegerii şi reaşezării lui Fotie pe tronul patriarhal şi în hirotonia Episcopilor din Bulgaria. Diferenţa dintre aceste două ecleziologii s-a arătat limpede în discuţiile din timpul primei şedinţe, când legaţii papali insistau ca ecleziologia lor să fie consfinţită de Sinod, după cum s-a văzut şi la următoarele prime şedinţe. Pe măsură însă ce înaintau discuţiile şi ajungeau la decizii finale a avut întru totul câştig de cauză ecleziologia Bisericii de Răsărit.

La Editura Areopag a apărut volumul: „Avva Justin. Mărturii. Amintiri. Minuni”

Volumul este coordonat de Vlad Herman. Înainte să vă supun atenției insignifiantul meu text despre Părintele Justin Pârvu, simt nevoia să spun câteva cuvinte despre Vlad Herman, coordonatorul volumului. Consider că Vlad Herman - ca și mirobolantul (pentru mine) Alexandru Costache, un tânăr în care discreția s-a logodit cu inteligența și buna cultură și pe care nu am reușit, încă, să-l conving să scrie- sunt viitorul României de mâine, care a primit prin Părintele Justin, în cel mai tradițional sens cu putință (traditio înseamnă „a transmite”, „a da mai departe”) valorile centrale ale generației de eroi și sfinți, ale cărei origini - oricum am da-o noi la întors- au fost stabilite la 1927. Valorile Sfinților Închisorilor au fost date mai departe generației de mâine. Un lucru semnificativ, aș îndrăzni să spun, chiar esențial. Doar că generația de mâine - luându-i ca exponenți pe Vlad Herman și Alexandru Costache - are nevoie și de faptele noastre, nu doar de discursurile noastre sterile. Mai ales că generația Sfinților Închisorilor glăsuia mai întâi prin fapte. Nu întâmplător Părintele Justin Pârvu dădea binecuvântare oricărui om care voia să facă - din toată inima- ceva, indiferent dacă acel ceva era definit de contextul de viață al fiecăruia, era semnificativ doar pentru el (prin semnificația unui cuvânt înțelegându-se regula lui de folosire, în sensul lui Wittgenstein II- notă, poate inoportună, pentru filosofi sau absolvenți de filosofie). Dar despre toate acestea și despre altele veți afla la Conferința despre Sfinții Închisorilor, de marți 18 februarie 2014, cu începere de la ora 18.00. Pănă una, alta, salut generația ce vine, indiferent de numele sub care ni se arată: Vlad Herman, Alexandru Costache, Cavalerul Trac, și toți cei împreună cu ei. Vă supun atenției un text. Doar un text. Nicidecum textul. În carte veți găsi 5, 6 texte care pot fi -oriunde și oricând- textul cărții. Părintele Justin, întruchipare a demnității uitate. Nu mă număr printre ucenicii Părintelui Justin. Nici printre cei care, imediat după trecerea sa la Domnul, au crezut și au mărturisit și altora că este mai bine așa: părintele Justin, odată ajuns în Lumina Neînserată a lui Hristos, ne va ajuta mult mai repede și pe mai mulți creștini în acelasi timp, deși nu contest asta: sfinții, eliberați de condiționările presupuse de faptul de a fi om, ne sar în ajutor cu mai multă eficacitate decât atunci când se mișcau printre noi. Cred că este ucenic al unui avă - cum era, în mod incontestabil, Părintele Justin - persoana care crește duhovnicește în proximitatea acelui plăcut al lui Dumnezeu, împărtășindu-se permanent din cuvântul și exemplul său. Așa cum cred, deopotrivă, că mai aveam nevoie, măcar un timp, de Părintele Justin, aici, pe pământ, printre noi. Când intrai în chilia părintelui te izbea imaginea sa iconică: erai în fața unui bătrân înconjurat de un halou de lumină, un bunic în care îl simțeai sălășluind pe Duhul Sfânt. Aerul primitor care învăluia totul în jurul părintelui; intimitatea care se crea între sufletul tău (închircit de angoasă, griji lumești, nesiguranță în fața zilei de mâine) și sufletul său de aur (trecut prin focul suferințelor din temnițele comuniste și prin vitregia provocată ani de-a rândul de cei care l-au urât sau n-au vrut să-l înțeleagă); credința pe care ți-o transmitea părintele că, în ciuda aparențelor potrivnice, totul va fi bine pentru că noi, oamenii, ne mișcăm permanent sub pronia lui Dumnezeu; acel „măi” cu care părintele Justin își puncta sfaturile de suflet-salvatoare; totul, repet, totul producea o stare duhovnicească inconfundabilă, de neimitat. O stare pe care miile de pelerini, poate sutele de mii de pelerini, poate milioanele de pelerini care au cunoscut-o o vor purta pentru totdeauna în adâncul inimii lor, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru acest dar minunat pe care l-au primit. O amintire tainică, luminoasă, pe care o vor scoate din tainița sufletului la nevoie. Părintele Justin turna balsamul rugăciunilor peste rănile sufletești ale oamenilor, care făceau cale-întoarsă de la Petru Vodă revigorați duhovnicește, încrezători în puterea nebiruită a lui Dumnezeu. Această harismă a părintelui de a prelua durerile celorlalți consider că este caracteristica definitorie a personalității sale duhovnicești, artă pe care a învățat-o de la Părintele Paisie Olaru. Când a murit Părintele Justin, am simțit că au murit mai mulți oameni deodată: mărturisitorul care a trecut demn prin iadul pușcăriilor comuniste, monahul care ținea cu acribie canoanele și rânduielile Sfinților Părinți; ctitorul de biserici și schituri; omul care a retrezit interesul pentru Sfinții Închisorilor și a fost principalul motor în declanșarea cultului închinat lor; autoritatea numărul 1 care s-a ridicat împotriva ereziei ecumeniste și a masoneriei (care a infuzat veninos instituțiile marcante ale României); românul care a luptat până la sfârșit împotriva politicii de deznaționalizare dusă – paradoxal!- de statul român; principalul sprijin al sufletelor umilite și obidite, care simțeau că la Petru Vodă cerul este mult mai aproape și răspunsurile primite prin gura Părintelui Justin vin, pe verticală, de la Dumnezeu. Rămânând în același cuget cu toți mărturisitorii din secolul XX, Părintele Justin și-a pus sufletul stavilă în fața oricărui rău care amenința Trupul lui Hristos și inima neamului românesc. Am stat și eu, ca foarte mulți alții, la picioarele sfinției sale, în mai multe rânduri. El mi-a dat binecuvântare să strâng mărturii despre minunile săvârșite de Părintele Ilie Lăcătușu, fostul său camarad de suferință. Ne-a binecuvântat, în ultimii patru ani, de fiecare dată – pe Danion, pe mine, pe Marian Maricaru și pe ceilalți vorbitori – înainte de conferința anuală dedicată Sfinților Închisorilor, care a avut loc pe 19 martie, la Iași. Îmi amintesc și acum, nu fără o oarecare uimire, cum odată stăteam sub patrafirul părintelui, care ne citea o rugăciune pentru luminarea minții și deodată, în mod cu totul inexplicabil, am simțit o mireasmă specifică pe care o cunoșteam din capela unde adastă moaștele Părintelui Ilie Lăcătușu, la cimitirul Adormirea Maicii Domnului, pe Calea Giulești. Mirosea a flori și mir, dar era exact aceeași mireasmă ca la Părintele Ilie Lăcătușu. Ca și cum între ei continua să existe o comuniune nevăzută, dar, iată, perceptibilă. Altădată, stând la picioarele lui, cineva ne-a dat să sărutăm o parte din moaștele unui mărturisitor de la Aiud. Acele sfinte moaște apar și în filmul documentar despre Sfinții Închisorilor, realizat de Carmen Avram. În chilia părintelui mai era cu noi și o maică. În momentul în care maica a sărutat moaștele, din ele a izvorât mirul. Ultima oară l-am văzut pe Părintele Justin la înmormântarea sa. M-am dus acolo cu gândul că iau de la el, sărutându-i mâna dreaptă, o ultimă binecuvântare. Îmi este dor de el. Privesc adesea în jurul meu și îmi spun de unul singur: „Doamne, nu am om” (Ioan 5,7). Mai corect spus: nu mai am om. Presimt că mă apropii de sfârsitul textului și nu aș vrea să-l închei înainte de a scrie aici un gând pe care îl găsesc important. Prezența părintelui, în integralitatea ei, îți amintea permanent că omul a primit de la Dumnezeu și darul de a fi o ființă demnă. În special chipul Părintelui Justin trăda apartenența sa la familia conducătorilor. Parcă Dumnezeu l-a plămădit, dându-i misiunea specială ca să îi călăuzească pe oameni, poporul, spre Împărăția Cerurilor. Cred că Dumnezeu l-a dăruit cu ani mulți ca să ne reînvețe – într-un timp care a făcut din compromis mai întâi o modă, apoi o lege - pe noi, creștinii ortodocși, pe noi, românii, valoarea demnității. Mulți cunosc trunchiat proverbul strămoșesc: „Capul plecat sabia nu-l taie...”. Părintele Justin ne-a reamintit proverbul, completându-l, redându-i și redându-ne sensul: „... dar nu vede nici lumina soarelui”. Vom fi urmași ai lui, dacă vom dovedi în domeniul faptelor, că am înțeles valoarea demnității- intim și implicit legată de problema identității noastre. Vom fi drept-credincioși și români atâta vreme cât vom rămâne demni. (Ciprian Voicilă)

Ciprian Voicilă: Părintele Proclu, pustnicul de la marginea lumii

Peregrinul pornit pe drumul spre Mănăstirea Petru-Vodă, ca să primească sfaturile și blagoslovenia părintelui Justin Pârvu sau ca să își plece genunchii în fața moaștelor mărturisitorilor, așezate în biserică, sau la mormintele din cimitirul mănăstirii2 se abate 6 kilometri, din comuna Crăcăuani, spre satul Mitocu Bălan (unde în vechime exista un metoc al Mănăstirii Neamț), sperând să primească un cuvânt de folos, bun ca o merindă de drum, de la părintele Proclu. Pe măsură ce lasă în urmă drumul principal, „civilizat”, în goana mașinii regăsește casele străvechi, tradiționale, specifice satului românesc de altădată. Te și miri cum de au supraviețuit furiei noilor generații de țărani care se dezic masiv de vechile case, „bătrânești”, și își construiesc altele noi, importate din Italia, Spania și alte state occidentale prin care i-au purtat pașii, dar și nevoia. Casele importate sunt stringente prin dimensiuni, termopanul plantat în scop utilitar în ferestre și prin lipsa lor de organicitate, prin inadecvarea la peisajul autohton. Locuințele „occidentale” par aduse în zbor cu avionul și prăbușite care, cum. Pot fi întâlnite pe întregul cuprins al României. Cum a părăsit drumul național, călătorul pătrunde într-o atmosferă vecină cu veșnicia, familiară și totuși pierdută pentru totdeauna. De-a stânga și de-a dreapta drumului se deshide o perspectivă din ce în ce mai largă. Pădurile falnice, apa ce se prelinge cristalin, în legea ei, la vale te anunță că te găsești la poalele Munților Stânișoarei. Aerul e saturat de mireasma rășinei de brad. La un moment dat, se trece pe sub o barieră rămasă ca piesă muzeografică din alte vremi, iar satul locuit, succesiunea caselor se sfărșește. Fix pe linia gospodăriilor care desparte ținutul locuit al satului de cel nelocuit, sălbatic, se întrezărește pe partea dreaptă o poartă cenușie din lemn, care ascunde o căsuță desprinsă din povești. O casă mică, bătrânească, așa cum se făceau odată. După ce te-ai rugat tot drumul la Dumnezeu să te ajute să vorbești fie și puțin, o frântură de vorbă, cu părintele Proclu, îți iei inima în dinți și bați cu putere în poarta scorojită de vreme. Dacă rugăciunea ți-a fost ascultată, îți iese în cale o femeie în vârstă, cu trăsături aspre, îmbrăcată cernit, dar bună la inimă. Te întreabă ușor repezit ce vrei și de unde vii. Dacă îi mărturisești că vii de la distanță mare, să spunem, de la București, și că ții neapărat să capeți un cuvânt de folos de la părintele, bătrâna bate și ea în poarta cea scorojită și strigă cu sârg: - Părinte! Părinte! Ai vizitatori! Până se deschide poarta, afli că părintele Proclu e bolnav, neputincios și că sora lui – persoana care îți oferă amabil aceste amănunte - are grijă de el. Timpul așteptării crește, intensificând tensiunea întâlnirii cu părintele. Într-un sfârșit, poarta cea veche se deschide și pentru câteva clipite timpul încremenește, și tu odată cu el: în fața ochilor se ivește un bătrân cu barba mare, care i se revarsă până la piept. Nasul îi este ușor ridicat spre cer și de sub claia căruntă te privesc binevoitor, cu dragoste, doi ochișori de viorea. Poartă haine ponosite, iar în picioare are niște încălțări care seamănă bine de tot cu opincile străvechi. Te poftește în șopronul în care îi primește de obicei pe vizitatori, dar care geme de mulțimea icoanelor atârnate pe pereți sau care stau așezate pios pe masă. În acest mic spațiu există o concentrație fantastică și palpabilă de dumnezeiesc. Părintele se așază agale pe un scaun și ascultă păsurile fiecăruia. Prima dată când am ajuns la el, eram însoțit de doi prieteni. Pe drum s-au iscat tensiuni între noi. Șoferul nu înțelegea de ce trebuie să ne abatem din drumul nostru spre Mănăstirea Petru-Vodă. Dacă nu ajungem la timp la destinație, dacă rămânem fără cazare... Nici nu a deschis bine poarta părintele, că noi ne-am aplecat capetele ca secerați în fața lui și, binecuvântându-ne, făcând atent, de trei ori semnul Sfintei Crucii deasupra capetelor noastre, i-a dat fiecăruia câte un sfat care viza exact problema care îl frământa mai mult pe fiecare în parte. Unuia i-a spus să se ferească de dușmani, să moară și să învieze în fiecare zi. Același sfat îl primise prietenul meu de la părintele Arsenie Papacioc. Ulterior, avea să indentifice dușmanii, după învățătura Sfinților Părinți: aceștia sunt trupul, lumea și diavolul. Celuilalt prieten cu care venisem la părintele, care locuia împreună cu familia, într-o atmosferă conflictuală, i-a spus că dacă îi vine gândul să se răzbune să amâne răzbunarea, spunându-i gândului: nu astăzi, mâine. Și până a doua zi gândul drăcesc va dispărea. Ne-a sfătuit apăsat să încercăm să adormim rostind rugăciunea, spunând cu multă smerenie „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. În toiul discuției a venit vorba despre importanța credinței pe care trebuie să o avem în ajutorul lui Dumnezeu. Părintele ne-a povestit că a venit la el o familie cu un copilaș care se născuse cu un picior mai scurt. Mama copilului s-a rugat cu nădejde la Maica Domnului și piciorușul a început să-i crească de la sine, iar acum copilul este normal. Cât timp am petrecut la părintele, am simțit nevoia să mă așez în genunchi lângă el. Mă copleșise dintr-odată părerea de rău pentru toate faptele mele prin care l-am rănit, și nu o dată, pe Hristos și am întristat-o pe Maica Domnului. Ba chiar, la un moment dat, l-am prins de mână pe părintele Proclu ținându-l strâns minute în șir – un gest spontan, inconștient, care exprima dorința mea de a nu mă mai despărți niciodată de sfinția sa. Mi-a rămas pentru totdeauna în inimă chipul său, cu ochii scăldați în lacrimi. Mi-am amintit de o fotografie cu părintele Marcu Dumitrescu de la Sihăstria, stând pe un jilț, pe pridvorul unei case, poate al unei chilii. Avea aceiași ochi înecați în lacrimi. Lacrimile inconfundabile ale pocăinței neîncetate. A doua oară când mi-a fost dat să-l revăd s-a întâmplat la începutul Postului Mare. S-au perindat prin mintea mea multe gânduri de îndoială: poate nu o să ne primească de data aceasta, știut fiind că sihaștrii, părinții îmbunătățiți, trăiesc într-o recluziune sporită și își aspresc asceza în tot acest timp sacru, marcat de Jertfa și Învierea Mântuitorului. Un timp diferit calitativ de timpul comun, cotidian. Un timp în care relația Dumnezeu-om, eu-Tu, redevine decisivă, în ea concentrându-se întreaga energie sufletească a creștinului trăitor. Am avut cu noi, însă, prieteni de nădejde: moaștele sfinților închisorilor, care ne-au deschis calea spre părintele Proclu. Eram vreo patru. Unul dintre noi se afla la începutul vieții duhovnicești, era proaspăt revenit în biserică. Ghid ne era Danion, care îl cercetează pe părintele Proclu de mai bine de zece ani, pentru sfaturi duhovnicești. El ne-a prezentat pe fiecare părintelui, vorbindu-i și despre problema sufletească a fiecăruia. Părintele Proclu nu i s-a adresat direct prietenului nostru, întors de curând în sânul bisericii. I-a răspuns la problemă indirect, vorbind cu Danion: - Trebuie, cât poate, să adoarmă din rugăciune. Să nu stea de vorbă cu gândurile rele. Pe toți care adorm din rugăciune Duhul Sfânt are să-i ajute. Și toți care se roagă în timpul zilei sunt ajutați în timpul nopții să adoarmă din rugăciune. Pe măsură ce am o rânduială bună în timpul zilei, așa sunt ajutat în timpul nopții. Are nevoie să se mărturisească. Are nevoie de căință. Și când va vedea că vine diavolul prin deznădejde să îi spună: Hristos a murit pentru cei păcătoși. Cel dintâi sunt eu. Și când va voi Bunul Dumnezeu, va primi o mângâiere duhovnicească. Dar pe măsură ce va spori în smerenie. Apoi prietenul nostru a îngenuncheat la picioarele părintelui, care i-a luat capul între mâini și a început să se roage tânguitor pentru el. De fier să fi avut inima și tot te pătrundeau până în străfundurile ființei cuvintele pe care părintele Proclu le înălța spre Maica Domnului, spre Sfânta Treime, spre sfinții lui Dumnezeu: - Măicuța Domnului să vă ajute! Măicuța Domnului! Măicuța Domnului și toți sfinții care au pătimit pentru Hristos ajutați-l, dăruiți-i iertare de păcate și sfârșit creștinesc în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin. Și Duhul Sfânt, a continuat părintele, are să-l ajute să poată căpăta raiul. Și cât putem, a nu da vina pe nimeni. Să zică așa: pentru păcatele mele s-a întâmplat. Și Duhul Sfânt are să ne ajute pe măsură ce ne smerim. Măicuța Domnului să vă ducă în rai! Măicuța Domnului, Sfântul Neculai, Sfântul Mina și toți sfinții rugați pe milostivul Dumnezeu să ne ducă în rai, să ne izbăvească de vrăjmașii văzuți și nevăzuți. Măicuța Domnului! Măicuța Domnului să ne ajute prin duhovnic, prin mărturisire. A urmat la rând un prieten care e bântuit de o frică fără obiect, o angoasă care îl ia în stăpânire mai ales la căderea nopții. Părintele l-a alinat, dându-i mai multe povețe: - E nevoie de Sfântul Maslu. Pe măsură ce o să aibă mărturisirea și Sfântul Maslu, îl ajută Duhul Sfânt. Vin duhuri sfinte și vor izgoni acele duhuri necurate. Duhul Sfânt într-o clipă izgonește aceste duhuri. Dar Duhul Sfânt vrea ca acest suflet să se smerească, să dea vina numai pe el. Așa vin unii la mine, că îi supără duhurile din cauza vrăjilor. Măi, băiete, chiar de ar ști vrăji, el (cel care face vrăjile) e cu diavolul lui. Nu dau vina pe nimeni. Pentru păcatele mele. Dar cât timp gândesc: mi-o zis și o să-i zic, văleeu!!! Și trebuie să caut să nu adorm cu gândul în altă parte. Dacă eu fac rugăciune, dar cu mintea în altă parte, n-ajută Duhul Sfânt. Duhul Sfânt atâta ajută: dacă mă mărturisesc corect și mă duc la Sfântul Maslu. Atunci vin puteri sfinte și vor izgoni acele duhuri. Și dacă e slab trebuie să se ducă la mărturisire și la Sfântul Maslu de mai multe ori, până când nu mai are încredere în el. Are încredere numai în Bunul Dumnezeu. Mi-a venit și mie rândul să mă așez în fața părintelui. Până atunci stătusem în genunchi, lângă scaunul lui. Din timp în timp veneau dinspre el valuri de bună-mireasmă, pe care le-au simțit toți cei prezenți. La serviciu mi se întâmplase ceva care mă scârbise mult. O ispită care a ridicat asupra mea și a unor colegi de-ai mei ura conducerii. Am fost, toți cei implicați în conflictul cu conducerea, anchetați administrativ. Exista pericolul să fim dați afară din serviciu. Părintele Proclu m-a sfătuit în aceeași manieră, indirectă, vorbind cu Danion: - Spune așa un sfânt părinte: în ziua în care te va năpăstui și nu te vei răzbuna atunci Duhul Sfânt are să te ajute, are să te încununeze dar trebuie să rabzi până la ultima suflare. Dacă ai răbdat un timp și începi a cârti, ai pierdut iară. Să cugete la sfinți, cum au suferit. Că ai văzut, Sfântul Arhidiacon Ștefan așa a spus: iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac. Și așa vom căpăta mântuirea. Uite, dacă vrea să reușească să nu adoarmă cu mintea în altă parte. Să adoarmă din rugăciune. Și dacă adoarme din rugăciune, pentru smerenia lui, Bunul Dumnezeu îi va da din altă parte. Dacă el o să cate să adoarmă din rugăciune, Duhul Sfânt are să-l ajute să își poată câștiga pâinea din altă parte. Dar atâta: a nu cârti! A nu da vina pe nimeni. Să zică așa: pentru păcatele mele. La sfârșit mi-a luat capul între mâini și a început să se roage: - În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Măicuța Domnului, Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ajută-i, izbăvește-l de vrăjmașii văzuți și nevăzuți! Măicuța Domnului, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și toate puterile cerești veniți în ajutorul nostru! Izbăviți-l de vrăjmașii văzuți și nevăzuți! Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ai milă de soarta lui. Măicuța Domnului, Măicuța Domnului ceartă duhurile cele tulburăcioase de la suflețelul lui! Măicuța Domnului, dăruiește-i răbdare. Și felul doi, tot răbdare. Când părintele implora ajutorul Maicii Domnului m-a cuprins o stare extraordinară de pocăință și lacrimile au început să îmi curgă de la sine. Stând cu capul între mâinile lui aveam impresia că în acel moment rugăciunea părintelui urcă direct, ca un stâlp de foc, fără nicio opreliște, spre Maica Domnului și că părintele își pune, într-un anumit fel, sufletul chezaș pentru mine. Era atâta dragoste, smerenie, compătimire în rugăciunea lui! Îmi aștern aici, pe foaia de hârtie, aceste trăiri nu ca să mă mândresc, ci pentru că sunt sigur că la fel au simțit majoritatea creștinilor care au bătut la ușa părintelui Proclu. Apoi Danion l-a întrebat cum trebuie să rostim Rugăciunea lui Iisus. Părintele Proclu ne-a răspuns plecând de la o întâmplare. - Cineva o venit la mine și o zis așa. O adormit zicând, „Doamne, Iisuse”. Și atuncea s-o întâmplat că l-am îndemnat să se smerească. Și cum o adormit, nu s-o rugat mult și s-o trezit zicând „Doamne, Iisuse” cu mintea în cap. Și atuncea o-nceput a se smeri, o simțit o putere sfântă care i-o dus mintea cu tăt cu Doamne Iisuse în inimă. Și acolo, cu multă smerenie s-o rugat. Un dor mare l-a răpit în rai. Și când l-a răpit și-a dorit mai apoi să fie iar răpit. Și cândva, într-o noapte, o venit la mine. Și atuncea mi-a spus că iară dorește să mai fie răpit. Și i-am spus că erau niște părinți, niște pustnici la Mănăstirea Sihăstria și de la aceia știu că pentru ca să-l mai răpească trebuie așa: rugăciunea cât de scurtă, cât de deasă, și cu multă smerenie. Înainte să plecăm de la el, părintele a simțit nevoia să ne arate încă o dată cât de important este să nu cultivăm răutatea împotriva aproapelui și să dăm întotdeauna vina numai pe noi. Ne-a mai relatat o întâmplare. - Amu, o mai venit altu. Și o zîs așa: eu mă împărtășesc mai des și am ispite. M-o întrebat de ce are atâtea ispite, dacă se împărtășește. Și eu i-am spus: măi, băiete, ca să te poți împărtăși trebuie spălat vasul. Trebuie spălat bine, mă, de răutate. Și trebuie să îți pui în minte că pentru păcatele mele, din cauza mea am atâtea ispite. A nu da vina pe altu. Duhul Sfânt atâta te ajută, cât poți a nu da vina pe nimeni. Dacă părintele Justin Pârvu avea darul de a-ți revigora credința în ajutorul nedezmințit al lui Dumnezeu și de a te pune pe o poziție de luptă față de orice înfățișare a răului - al cărui câmp de luptă este dintotdeauna lumea, părintele Proclu Nicău – care aparent nu este decât un simplu monah, care s-a retras la pustie, cu binecuvântarea părintelui Cleopa, ca să se îndepărteze de zarva lumii - îți reamintește practic valoarea smereniei și a prihănirii de sine. Am plecat încredințat că părintele Proclu se roagă cu osârdie pentru toți oamenii care i-au trecut pragul. Printre ei, și pentru mine. (Ciprian Voicilă)

„Consider cu tarie ca acest sfant - Ilie Lacatusu- este grabnic ajutator in suferinte de tot felul”

Ma numesc Gabriela si sunt din Bucuresti. Va marturisesc ca acum un an in Postul Mare am mers la mormantul parintelui cu mai multe probleme de sanatate, mai exact insomnii, dureri in umarul drept urmate de amorteala mainii. Cu ceva timp in urma mai vizitasem mormantul parintelui, dar mai mult pentru ca auzisem de sfintia sa si nu pentru ceva anume. In ambele vizite am citit acatistul Sfantului Parinte Ilie Lacatusu, iar la cea de-a doua vizita, la aproximativ doua-trei zile, am simtit o pace launtrica, o liniste interioara precedata de atenuarea treptata a acestor stari de durere. Simteam cum acestea se raresc, pana cand au disparut pur si simplu. Minunea s-a produs si cu sotul meu, care dupa doua zile si-a gasit serviciu dupa saptamani intregi de cautari zadarnice. Consider cu tarie ca acest sfant este grabnic ajutator in suferinte de tot felul. E adevarat ca durerea e muta, dar vindecarea ei - cu ajutorul minunii infaptuite de Sfantul Parinte Ilie Lacatusu - trebuie sa se faca auzita. Slavit fie Dumnezeu intru Sfintii Sai. Dumnezeu sa va ajute.

Ciprian Voicilă: Omul - o extensie a televizorului

Eram la un parastas la Bănești. Mâncam, beam, dar mai ales rememoram întâmplări cu Sorin, prietenul nostru care a trecut, la o vârstă cam fragedă, prea fragedă pentru noi, la Domnul. Părintele paroh stătea în mijlocul nostru și, fiind suficient de locvace, întreținea atmosfera prietenos-melancolică de la masă. Căuta să compenseze cumva pierderea lui Sorin, grea pentru toți cei apropiați lui. Într-o bună zi, părintele intră în ograda unei enoriașe, să-i sfințească gospodăria. Era în preajma Sfintei Boboteze. Pătrunde în casă și trece dintr-o cameră în alta, înălțând rugăciuni către Dumnezeu și stropind pereții fiecărei încăperi cu agheasmă. Dintr-odată, o văzu, proțăpindu-se în fața lui, pe stăpâna casei, poruncindu-i pe un ton oțărât: - Dă-te mai repede la o parte, părinte, că pierd acțiunea telenovelei și dup-aia nu mai știu ce a făcut Esmeralda! Abia atunci și-a dat seama bietul părinte că, fără să vrea, se interpusese între femeie și ecranul televizorului, obturându-i vederea, contactul vizual cu telenovela pe care ea se obișnuise să o urmărească seară de seară, ritualic. Marile sărbători (Crăciunul, Sfintele Paști) sunt ocazii propice să observi cum oamenii și-au pierdut reflexele sociale, bucuria de a fi împreună, de a se împărtăși unii din prezența celorlalți. Toți privesc hipnotic „programul de sărbători de la TV”. Casele noastre, mediul nostru intim, se transformă subit în săli de cinematograf: ne holbăm la ecranul televizorului, indiferenți la cel de lângă noi. Viața lui nu ne suscită atenția – chiar dacă celălalt este copilul nostru, soția sau mama noastră. În compensație, am devenit extrem de curioși să pătrundem voyeuristic în viețile VIP-urilor TV, ale fotomodelelor, ale oamenilor de afaceri și mai ales ale politicienilor. Ne comportăm, la nivel inconștient, ca niște paparazzi cu vocație. Am renunțat să ne trăim viețile. Televizorul ne-a convins să trăim viețile altora. Trăim prin delegație. Tindem să îi desconsiderăm pe străbunii noștri. Aceștia moșteniseră, prin tradiția vie, obiceiul de a face din masă un act de comensualitate – actul de a mânca și de a bea împreună –, un prilej de comuniune. Mâncau la mese de mică înălțime. Mesele din lemn erau rotunde, ceea ce făcea ca gradul de apropiere fizică dintre comeseni să fie mult mai mare decât acum. Masa începea, negreșit, cu o rugăciune rostită de stăpânul casei. El lua pâinea, o frângea și o împărțea celorlalți. Nu înainte să pună deoparte primul dumicat în memoria strămoșilor care au părăsit lumea terestră. Când mâncau, se priveau în ochi și își povesteau întâmplările trăite în cursul zilei. Noi – mult mai civilizați – am adoptat la masă modelul bufetului suedez. Fiecare se duce la frigider, își extrage din el ce vrea, își prepară singur hrana. Se întâlnesc apoi toți membrii familiei în sufragerie, se așază în formă de semicerc și privesc toți, hipnotic, la ecranul televizorului. Televizorul este un dictator nevăzut. Sunetele firești – un cântec de pasăre, frunzișul unui copac, mișcat de adierea vântului, glasurile de copii – s-au estompat. Când le auzim, din întâmplare, ni se par bizare. Deși este un tiran, noi ne iubim televizorul așa cum victima își iubește agresorul. Dacă am renunța vreodată la el, am fi lipsiți și de sensul vieții noastre: să privim încontinuu ce au mai trăit, de ieri până astăzi, ceilalți. Eroul secolului XX nu este Superman, Spider-Man sau Batman. Televizorul este eroul imbatabil, incontestabil al zilelor noastre: a învins toate argumentele împotriva lui. Giovanni Sartori ne-a furnizat motive forte contra obiectului social total – televizorul(1). Privind continuu la ecranul televizorului, ne imbecilizăm. Ne aruncă într-un nou stadiu, al post-gândirii. Pentru homo sapiens limbajul și simbolurile sunt determinante. Civilizația însăși este produsul scrierii, în procesul ei un rol decisiv avându-l trecerea de la culturile orale la cele scrise. Prin apariția sa, televizorul a schimbat raportul de forțe dintre cuvânt și imagine. Imaginea a devenit marcantă. Televizorul a început prin a fi o ustensilă necesară pentru informarea oamenilor și a ajuns să creeze un nou tip uman, un athropos nou, un nou model paideic, educativ. Copilul crescut în fața televizorului este, în fapt, un video-copil. Imaginile televizorului îi in-formează mintea, i-o modelează în conformitate cu caracteristicile imaginilor pe care le vede. Îl predispune la violență. Mintea copilului este ca un burete care absoarbe tot ce vede la televizor, fără discernământ. Un video-copil, un copil educat de televizor, va privilegia instinctiv imaginea în detrimentul cuvântului. Va prefera jocurile pe calculator, jocurile video și nu va simți impulsul de a citi o carte. Educația sa nu se va face prin intermediul cărților, al cuvântului scris. Va crește semiautist într-o lume a lui, formată din imaginile idolilor săi și din sunetele muzicii preferate. Va fi un homo-videns, nu un homo sapiens, întrucât televizorul - aducând în prim-plan imaginea, percepția directă - l-a împiedicat să își dezvolte capacitatea de abstractizare și de înțelegere a realității. „Ești pe sticlă, deci exiști” este un principiu dominant în practica noastră socială. Orice este promovat pe ecranul televizorului este, implicit, valoros - bun, frumos, adevărat, vrednic de urmat. Acest principiu, fals în realitate, generează întregul mecanism al relației dintre privitor și angajații televiziunilor. Televiziunea este întreținută prin cohorta de „specialiști” în emisia logoreică de opinii despre orice. În fiecare zi, se perindă pe ecran analiști politici, analiști sportivi, designeri vestimentari, analiști de cancanuri. În România noastră anomică și contemporană, sunt emisiuni care perturbă categoriile noastre morale, ancestrale. O emisiune despre viața cotidiană a infractorilor, de pildă. Părintele își crește copilul învățîndu-l să cultive binele și să se abțină să comită orice act imoral. Copilul privește la televizor și vede că acolo apar infractori de toate soiurile care își povestesc viața, emit opinii, își expun propria axiologie. Ceea ce vede copilul intră în contradicție flagrantă cu toată educația primită: dacă apare „pe sticlă” înseamnă că este un model, „este cineva”. (Ciprian Voicilă) Note: 1. Giovanni Sartori – Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, Editura Humanitas, București, 2005.