Bogdan Munteanu: Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (I)

„Ioane, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!“ – au fost ultimele cuvinte ale lui Valeriu Gafencu adresate lui Ioan Ianolide înainte de a-şi da sufletul în mâinile Domnului. Totul se petrecea la sanatoriul penitenciar Târgu-Ocna, pe 18 februarie 1952. Acum ne aflăm şi în preajma unei alte aniversări, de data aceasta una rotundă: pe 5 februarie se împlinesc trei decenii de la urcarea lui Ioan pe scara cerească menită să-l ducă la reîntâlnirea cu iubitul său prieten şi împreună-mărturisitor Valeriu. Fără îndoială că, acolo în ceruri, i-a putut spune că s-a ţinut de cuvânt. Că duhul acela comun al lor, al sfinţilor închisorilor, a fost dus mai departe iar testamentul lor a fost transmis posterităţii. În ajunul morţii sale, Ianolide nu putea anticipa cu puterea raţiunii care va fi soarta manuscriselor sale pe care a reuşit să le scoată, cu infinite precauţii, în afara ţării (le-a trimis iniţial Anei-Maria Marin, soţia lui Vasile Marin, martirul căzut pe frontul spaniol în apărarea crucii). Dar avea cu siguranţă tainica încredinţare că această lucrare a lui Dumnezeu se prelungeşte şi dincolo de zidurile temniţei, locul unde şi-a avut începuturile, că ea va continua şi va deveni cunoscută în întreaga lume. Şi într-adevăr, aşa s-au petrecut lucrurile. Prin pronia dumnezeiască scrierile lui Ioan Ianolide s-au păstrat şi s-au făcut cunoscute prin publicarea lor sub forma mai multor cărţi. Numai datorită acestora putem şti cu adevărat cine a fost Valeriu Gafencu, cel supranumit de Nicolae Steinhardt „Sfântul Închisorilor”, apelativ care avea să se încetăţenească în conştiinţa colectivă românească. Referiri la Valeriu Gafencu şi la sfinţenia sa apar în numeroase scrieri aparţinând literaturii memorialistice din închisori, începând cu „Jurnalul Fericirii”. Dar numai cărţile lui Ianolide reuşesc să fie cu adevărat o fereastră înspre lumea interioară a „sfinţilor închisorilor”, izbutind totodată să prezinte în mod coerent şi nota specifică a viziunii lor creştine. Chiar dacă autorul nominal, cronicarul, cel care redactează şi sistematizează, este Ianolide, foarte multe din ideile expuse aparţin de fapt la origine lui Valeriu Gafencu. A fost deci o împreună-lucrare a lor, în principal a lui Valeriu şi Ioan. Căci la niciun alt autor apropiat lor nu aflăm o prezentare atât de detaliată a acestei concepţii izvorâte ca răspuns al omului care năzuieşte spre îndumnezeire în condiţiile unor suferinţe inimaginabile, aflat sub permanentă teroare, într-o atmosferă de-a dreptul apocaliptică. Viziunea lor respiră fervoare mistică, forţă duhovnicească, putere de transformare a conştiinţelor şi frapează mai ales prin dimensiunea comunitară care este adăugată binecunoscutei lupte duhovniceşti pe care creştinul o duce cu patimile şi cu forţele răului. E o concepţie izvorâtă din dragostea lor pentru întreaga lume, pe care o îmbrăţişează într-un mod integral cu o iubire aprinsă din focul iubirii lui Dumnezeu pentru toată creaţia Sa. Cheia ei de boltă e conştientizarea faptului că biruinţa în această încleştare duhovnicească cu un caracter universal e posibilă numai cu ajutorul lui Hristos. Biografiile acestor oameni care şi-au împlinit cu prisosinţă chemarea sunt binecunoscute. Grupul „misticilor de la Aiud” provenea din rândul Frăţiilor de Cruce, organizaţia de tineret legionară. Datorită acestei apartenenţe au fost închişi încă din 1941 de către regimul Antonescu, în urma unor arestări în masă. „Vina” lor, ca şi în cazul altor mii de adolescenţi, nu a constat decât în identitatea pe care şi-au asumat-o, una care se limita strict la educaţia morală. Au rămas întemniţaţi şi ulterior preluării puterii de către comunişti, când iadul concentraţionar a încercat să-i doboare cu o înverşunare şi cu o ură sporită. Supravieţuitorii, asemenea lui Ioan Ianolide, s-au eliberat abia odată cu amnistia generală din 1964. Astăzi sunt bine documentate toate tribulaţiile lor în temniţele iadului, peste care aceşti sfinţi s-au ridicat triumfători. Unii dincolo de moarte, prin jertfa lor martirică, alţii prin viaţa în Hristos care a înflorit în sufletele azvârlite în malaxorul satanizării. Învăţătura lor e de asemenea accesibilă oricui, numai că fragmentele relevante sunt rispite în corpul celor două cărţi ale lui Ioan Ianolide la care vom face referire. Bornele ei pot fi redate chiar prin titlurile acestora. Temelia o reprezintă „Întoarcerea la Hristos”, adică despătimirea şi viaţa lăuntrică. Finalitatea este redată prin „Deţinutul profet”, adică un mesaj profetic adresat posterităţii, o viziune lucidă despre evul apocaliptic al noului mileniu, pentru care teroarea roşie şi toate celelalte orori ale secolului XX nu au fost decât un preludiu. În scrisoarea adresată Anei-Maria Marin ce însoţea manuscrisele sale, Ianolide scria anticipativ: „Mulţi vor fi şocaţi de viziunea prezentată de mine, dar ea va fi înţeleasă şi preţuită în mileniul trei. Acum e bine că pot comunica această veste. Am căutat adevărul creştin cel mai curat şi mai frumos. Sper că ne-am apropiat de el. Lumea creştină are nevoie de strălucirea puterii, de aceea îi trebuie o expresie politică fidelă. O astfel de expresie presupune o conştiinţă creştină şi o trăire în Duhul Sfânt. Sfinţii, eroii şi martirii acestui veac s-au apropiat de Hristos până la unirea cu El. Pe ei îi mărturisim. Fie strădania şi jertfa noastră spre slava lui Hristos şi mântuirea lumii. Amin.” Rândurile care urmează se străduiesc aşadar să prezinte o expunere fidelă şi coerentă a ceea ce poate fi numit „duhul sfinţilor închisorilor”, a viziunii lor despre rolul şi puterea reală a lucrării creştine în lume. Temelia acestei concepţii cu vocaţie universală o constituie viaţa lăuntrică, trăirea mistică în Hristos, iluminarea duhovnicească. Metamorfoza sufletelor acestor tineri români poate fi descrisă printr-o dinamică circulară. Ei veneau din lume, însufleţiţi de nobile idealuri morale. Aveau imprimat în conştiinţe şi reperul credinţei, erau animaţi de dorinţa de desăvârşire. În puritatea lor juvenilă, s-au trezit degradaţi brusc la condiţia de infractori, stigmatizaţi ca pericol social, azvârliţi după gratii. Şi, culmea, tocmai de un regim care se pretindea de asemenea anticomunist. Meditând la destinul lor, la rostul acestor încercări prin care treceau în regimul de claustrare, au descoperit adevărata dimensiune a vieţii creştine: trăirea interioară. S-au desprins de cele lumeşti şi s-au dedicat zidirii duhovniceşti. Acesta a fost sensul „întoarcerii la Hristos”. Un proces ca o baie purificatoare, posibil numai în urma unei pocăinţe autentice (etimologic, înnoirea minţii prin conştientizarea propriilor păcate). Din interiorul aceastei experienţe a harului, pe care au păstrat-o în permanenţă, s-au întors însă din nou cu faţa înspre lume. Cercul s-a închis, dar la un alt nivel decât începuse totul. Balastul unor păcate pe care le-au asumat şi conştientizat a fost lepădat, iar virtuţile pe care le avuseseră şi înainte le-au spiritualizat, le-au intensificat şi le-au ridicat pe o altă treaptă metafizică. Astfel a luat naştere o sinteză absolut originală în formă, dar cât se poate de tradiţională în conţinut. În urma trării adevăratei vieţi lăuntrice, una de cea mai pură şi autentică factură filocalică, experienţa iniţială a virtuţilor omeneşti din şcoala educaţiei legionare a devenit una purificată şi transfigurată în Hristos. Ea a rămas totuşi ca o pecete indelebilă pe această concepţie numită de Ianolide creştinism integral. În esenţa ei vechea experienţă nu şi-a pierdut actualitatea, dar a fost lepădat balastul unor concepţii etice justiţiare, tributare mai degrabă contextului social şi istoric în care s-a format generaţia interbelică. Pentru mentalitatea de astăzi ele par revolute, dar aceasta numai pentru că s-a avansat într-un umanism fără Hristos, un moralism căldicel, în vreme ce adevărata depăşire nu poate avea loc decât întru El. Viziunea aceasta a creştinismului integral, pe care Ioan Ianolide o înzestrează cu o încărcătură profetică, s-a cristalizat în mai multe etape. Prima treaptă. Întoarcerea la Hristos/ Prezentăm pentru început câteva citate esenţiale de la începutul cărţii „Întoarcerea la Hristos”, menite să redea momentul iniţial al adevăratei pocăinţe creştine: De altfel, noi nu am pornit de la o ideologie, ci de la o credinţă şi pe parcurs am desprins din cuvântul lui Dumnezeu şi al Bisericii viziunea noastră despre lume şi viaţă. Nu am pornit să cucerim politic lumea, ci să cucerim propriile noastre suflete, modelîndu-le întru Hristos. N-am făcut acest lucru programatic, ci instinctiv dar azi înţelegem că ne-am situat pe o linie înaltă şi solidă. (…) Atunci am descoperit pe Hristos cel duhovnicesc. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Cine se vrea creştin trebuie să fie cu adevărat creştin. Am purces deci să purificăm sufletele şi istoria de crime, de nelegiuiri, de abuzuri şi de tot păcatul. Am năzuit să trăim creştineşte şi ştim că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos. Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale. În rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări. (…) Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a onoarei şi a fost o luptă grea până când aşa zisa „demnitate şi onoare” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii. Un moment greu a fost când autorităţile ne-au propus să mergem ca soldaţi pe frontul de Răsărit pentru a ne „reabilita” în faţa poporului. Ne-au cerut de asemenea şi o declaraţie de desolidarizare de trecutul nostru „politic”. Valeriu şi alţi câţiva au spus că nu au nimic de reabilitat dincolo de justiţia propriei conştiinţe. Doream să luptăm împotriva comunismului, năzuiam să unim ţara, dar nu ca deţinuţi, nu ca vinovaţi; nu aveam pe sufletele noastre nimic de „reabilitat” şi deci am refuzat frontul. Am refuzat şi desolidarizarea, nu pentru că nu aveam greşeli de care să ne desolidarizăm, ci pentru că procesul nostru de conştiinţă înfiera toate greşelile făcute fără a avea nevoie de imboldul unei elite politice al cărei reprezentant era un monstru ca Maiorul Magistrat. Nu am acceptat deci nimănui dreptul de a se infiltra în conştiinţele noastre. (…) O altă atitudine frumoasă pe care a luat-o Valeriu, după episodul „reabilitării”, a fost următoarea: întrucât se punea accentul pe pedeapsă şi pe răzbunarea în lupta politică, el a susţinut că răzbunarea este a lui Dumnezeu. Nimănui nu-i este îngăduit să-şi facă singur dreptate. Creştinul iartă, creştinul se situează pe poziţia dragostei, singura virtute aducătoare de pace, singura atitudine care învinge şi nu este învinsă. Împotriva acestui punct de vedere s-au ridicat voci puternice şi el, încercând să se justifice, era tot mai singur. Cu toate acestea a rămas ferm în convingere şi cu timpul mulţi i s-au alăturat. E de remarcat că această pocăinţă este una autentică, rod al propriilor procese de conştiinţă şi al confruntării cu principiile creştine. Acei tineri nu au admis în niciun fel ingerinţele altora, ale duşmanilor din exterior, refuzând lepădarea de un trecut “politic” în faţa şi la cererea lor. Nu a fost vorba de o cedare în faţa ticăloşiei şi propagandei diabolice a unor politicieni venali, şi implicit nu o confirmare a superiorităţii morale a acelora, ci doar recunoaşterea greşelii faţă de poruncile dumnezeieşti. Pentru cine e capabil să înţeleagă, adevărata superioritate morală rezidă tocmai în această smerire, în conştiinţa propriei vinovăţii şi păcătoşenii, ca temelie a urcuşului duhovnicesc. – Cine se afirmă creştin trebuie să se poarte ca un creştin. Nu e îngăduită crima ca armă de luptă creştină. E necesar să mărturisim public greşelile trecutului pentru a pune un început nou. Nu sunt îngăduite nici tirania, fărădelegea şi abuzul. Atitudinea exprimată aici de Valeriu Gafencu e cea corectă din punct de vedere creştin, adică dintr-o perspectivă absolută, ignorând complet criteriile care ţin mai degrabă de “corectitudinea politică” pe care le aplică unii. Creştinii trebuie să ştie să se jertfească, dar nu au voie să încalce poruncile evanghelice, nici măcar atunci când autorităţile tiranice se dedau la fărădelegi şi abuzuri. E o perspectivă superioară, care rupe spirala vicioasă a “acţiunii şi reacţiunii” şi a disputei privind legitimitatea unei atitudini în faţa pretinsei abjecţii a părţii celeilalte. În lumina principiilor creştine sunt condamnate toate erorile lumii româneşti interbelice, nu doar cele ale uneia sau alteia din părţi, aşa cum se practică îndeobşte, într-o dispută interminabilă. În aceeaşi scriere a lui Ianolide, pe paginile următoare ne este schiţat un profil lăuntric mai detaliat al lui Valeriu Gafencu, care risipeşte cu totul concepţia falsă conform căreia starea de pocăinţă implică lipsă de atitudine sau pasivitate. Dimpotrivă, e vorba tot de virtuţile eroice, dar înveşmântate într-un autentic duh creştin. Ele sunt absolut necesare pentru lupta duhovnicească care trebuie dusă nu doar în propriul suflet, ci şi în exterior, în lumea din afară. Astfel, rândurile de mai jos conţin deja primii germeni ai concepţiei are avea să fie dezvoltată ulterior din ce în ce mai mult şi care avea să devină adevăratul testament al generaţiei “sfinţilor închisorilor”. – Umilinţa şi pocăinţa nu sunt scopuri ale creştinismului, ci mijloace, nu sunt nici esenţa vieţii creştine, căci a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea doririlor sfinte şi bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este depersonalizare, abandonare şi resemnare, ci este pasul necesar naşterii în viaţa cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negaţia, ci afirmarea. Căci viaţa veşnică nu se dă celor învinşi, resemnaţi şi fricoşi, ci celor puternici şi curajoşi. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intraţi deci pe poarta pocăinţei cu râvnă, aşteptând să se nască în voi Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curăţirea lumii. Nu vă fie frică de umilinţă, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeţi că prin ele veţi fi purtătorii adevăratei lumini. Luaţi seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi a ridicat alta, la desăvârşirea pe care ne-a lăsat-o ca pildă – şi aşa să-L urmăm! Despre importanţa conştiinţei păcatului în viaţa socială spunea: – Conştiinţa păcatului nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Nu eşti creştin dacă ai fost botezat, mergi la biserică dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat pas liber impertinenţei ateiste. (…) E vremea, e vremea pocăinţei! răspundea Valeriu. Aveţi credinţă în voi! Izbăvirea va veni de la Dumnezeu. Oamenii ne-au părăsit. În acest secol toate neamurile sunt guvernate de atei şi de creştini de formă. A trebuit să ne confruntăm credinţa şi cu unii, şi cu alţii. Cred însă că aici se plămădeşte un duh evanghelic care va schimba lumea la faţă. Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod! Dacă fragmentele de mai sus sunt legate de perioada Aiud, următoarea caracterizare ţine de vremea petrecută la Târgu-Ocna, unde erau internaţi deţinuţii bolnavi de tuberculoză. E vorba de locul unde Valeriu Gafencu avea să treacă în curând la Domnul. Duhovnicul său era un preot obişnuit, care însă sesizase adânca lui trăire lăuntrică. – Sunt impresionat, ne-a mărturisit el după moartea lui Valeriu. Spovedania lui era o cercetare amănunţită a adâncurilor sufleteşti, o fină deosebire a duhurilor şi o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă vieţuire creştină. Deşi nu păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuşi se smerea pe sine cu asprime. Îmi zicea : « Doresc să nu am nici o clipă de îndoială, în aşa fel încât să nu vină satana şi să-mi ia sufletul chiar atunci ». Cu toate că suferea mult, era plin de bucurie tainică. Rugăciunea lui era un suspin necurmat, o dorire nestinsă, o neîncetată unire cu Hristos. Niciodată nu ar fi acceptat nici cea mai mică ştirbire a adevărului. Judecata lui era dreaptă şi sinceră. Hristos era viu în el. Fragmentul oglindeşte altitudinea duhovnicească şi starea de sfinţenie la care ajunsese Valeriu Gafencu. Asupra viziunilor mistice de care a fost învrednicit şi care întăresc această caracterizare, vom reveni ceva mai încolo. Cu puţin timp înainte de moartea sa, Valeriu Gafencu avea să rostească câteva gânduri cu un cert caracter testamentar. În ziua de prăznuire a Întâmpinării Domnului din 1952 ne-a chemat pe mine şi pe Gheorghe şi ne-a spus: – Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat. Nu se poate trăi cu sufletul în înalt iar cu viaţa de zi cu zi în egoiste şi mizerabile orânduiri sociale. Există o unitate şi continuitate în lume şi în viaţă, deci să nu părăsim nici un plan al existenţei noastre, ci prin toate, în toate să fim creştini. Duşmanii sunt mulţi din afară şi dinlăuntru, dar să nu uităm că lupta noastră este cu domniile şi stăpâniile întunericului. Lumea secolului nostru nu are nicăieri o înfăţişare creştină. Structura sufletească a omului civilizat este lipsită de Dumnezeu. Biserica nu are putere. Sunt deci de înfruntat forţe uriaşe, apocaliptice. Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reîncreştina lumea. Aici noi am descoperit pe Hristos, Biserica şi creştinătatea. Purtăm în noi o experienţă atât de amarnică încât am fost umpluţi cu lumină. Cred că suntem datori să făgăduim că vom sluji lui Hristos şi oamenilor în modul în care am înţeles să o facem aici. Nu avem de la cine lua binecuvântare, dar o cerem de sus. Valeriu rostea cuvintele limpede şi liniştit, încât lăsa impresia că nu din el, ci de la Hristos veneau îndrăzneala şi puterea cu care vorbea. Am făcut împreună o foarte scurtă rugăciune prin care am pecetluit pe Hristos în sufletele noastre şi peste viaţa noastră toată. E o sinteză pe cât de succintă, pe atât de completă, a “duhului” despre care Valeriu Gafencu a lăsat cu limbă de moarte să fie transmis întregii lumi, printr-o lucrare străbătută de harul Duhului Sfânt. (va urma) (Text preluat de la rostonline.ro)