Adevărul despre părintele Arsenie Boca (I) - interviu cu părintele Nicolae Bordașiu

(Publicat în Revista „Lumea Monahilor”)

În 2018 a văzut lumina tiparului la o editură de prestigiu o nouă carte semnată de doamna Tatiana Niculescu, Ei mă consideră făcător de minuni. Viaţa lui Arsenie Boca, care s-a situat în topul vânzărilor la Târgul Bookfest ţinut în această vară şi se menţine în continuare în clasamentul celor mai bine vândute cărţi din România.
Din textul ei de prezentare aflăm că acest volum este o „biografie documentară”, adică „povestea vieții lui Arsenie Boca redată literar, dar cât mai aproape de adevărul istoric”. Dincolo de tonul glacial, permanent suspicios al scriitoarei, ceea ce îl surprinde, înainte de toate, pe cititor este maniera total necritică de citare abundentă din dosarele de urmărire informativă a părintelui Arsenie Boca. Citind cartea, ai senzația că în fapt Securitatea este adevărata autoare a biografiei părintelui și garantul obiectivității firului ei narativ, de vreme ce nu mai puțin de 151 de note de subsol citează drept surse notele culese sârguincios de numeroșii informatori (mulți dintre ei nu doar vădit răuvoitori, dar și profund agramați). Ultima notă informativă poartă data de 29.09.1989, ceea ce ne face să concluzionăm că, după zeci de ani de urmărire continuă, sâcâitoare, părintele Arsenie s-a bucurat doar de două luni de relativă tihnă înainte de a fi chemat la Domnul.

De la o pagină la alta, cititorul capătă certitudinea că acestor note informative li se acordă un credit nejustificat. Titlul însuși se bazează pe nota informatorului „Vasile”, care la data de 2.03.1967 informează organele abilitate că „Boca spune că i s-a făcut observație nu numai de ai noștri și chiar și de alții mai mari, că la minevine multă lume. [Observăm aici că informatorul nu posedă deprinderea elementară a citării, ghilimelele de rigoare lipsind cu desăvârșire, ceea ce ne spune ceva despre (in-)capacitatea sa de a reda cu obiectivitate o discuție.] Eu însă nu le fac nimic, decât stau de vorbă cu ei, îi îndrum și când pleacă spun că au fost schimbați, și atunci ei mă consideră făcător de minuni.” (Părintele Arsenie Boca în arhivele Securității. Opis de documente; vol. III, București, Drăgănescu, Sinaia, 1961-1989, Ed. Agnos, Sibiu, 2016, p. 422; volum coordonat de dr. Florian Bichir, Romeo Petrașciuc, Raluca Toderel)

Nu știm însă că majoritatea declarațiilor obținute de la persoana împricinată erau luate, de cele mai multe ori, sub presiune, dacă nu sub tortură? Nu cumva cel urmărit era nevoit să spună ceva pe placul informatorului, mai ales când cel din urmă se trăda printr-o serie de întrebări puse prea direct? Nu știm că pentru a-și justifica statutul și remunerația obținută în schimbul serviciilor (josnice), informatorii aveau tot interesul să alimenteze bănuielile Securității, chiar dacă timpul le dovedise cu vârf și îndesat lipsa de temei (mă refer îndeosebi la eticheta de „legionar” care l-a urmărit obsesiv pe părintele Arsenie până la moarte și dincolo de ea).

Cititorul familiarizat cu un portret creștin-ortodox al părintelui Arsenie Boca va fi surprins, deopotrivă, de „revelațiile” acestei biografii cu totul inedite: „Arsenie Boca” (cum îl numește cu obstinație autoarea) nu ar fi nicidecum ieromonahul harismatic aflat cu timp și fără de timp în slujba nenumăraților pelerini care îl cercetează pentru a primi din gura sa un cuvânt mângâietor sau un sfat la vreme de cumpănă existențială, ci un individ egolatru, care și-a descoperit și exersat asiduu, încă din studenție, puterile parapsihologice, manipulând cu ajutorul lor, în interes propriu, persoane izolate sau mulțimi întregi. [La pagina 33, citim următorul pasaj care de această dată nu ne trimite către vreo sursă, o dovadă limpede că limitele „biografiei documentare” pot fi transgresate tacit spre ficțiunea pură: „Fascinat de literatura și demonstrațiile acestor maeștri ai spiritualismului, Zian se îndeletnicește și el cu tot felul de experimente, de la mortificarea trupului prin post sever, ore puține de somn și dormit pe podea, până la tehnici de meditație și concentrare preluate din hatha-yoga. Privirea intensă în oglindă, fixată la rădăcina nasului, e una dintre ele.” (Tatiana Niculescu, Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca, Ed. Humanitas, București, 2018)]

Elanul demitizant al cărții încearcă să năruie inclusiv reprezentarea comună, creștin-ortodoxă, asupra vieții și învățăturii părintelui Arsenie: încă din capitolul 1 („Jianul din vale”) se insinuează că părintele ar fi fost de fapt un discipolul fidel al lui Rudolf Steiner, propovăduind antropozofia sub masca predaniei creștin-ortodoxe. [Pictura de la Drăgănescu este citită și ea în cheie strict antropozofică: „Canoanele iconografiei bizantine devin astfel rama unui mare tablou antropozofic în care percepția corpurilor minerale (fizice), eterice, astrale, a corpurilor sufletești ale senzației, rațiunii, conștiinței și realității ultime a omului spiritual sunt descifrabile doar de ochiul cunoscătorului. La prima vedere, frescele reprezintă o cateheză în imagini sau un aggiornamento ortodox în stil New Age. (…) Culorile transparente ale spectrului ROGVAIV (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet), cultivat de antropozofi în teoria vălurilor, ascund sub straturi biblice lecturile artistului. Dar este Arsenie Boca un antropozof «profesionist» sau doar un pictor inspirat de un curent de gândire care se potrivește cu modul lui de a înțelege creștinismul?” (Idem, p. 178)] „Dovezile” de heterodoxie sunt preluate otova tot din dosarele informative: o vizită a unui antropozof la Mânăstirea Prislop sau simpla citire a unei cărți de Rudolf Steiner sunt suficiente, în ochii unora, pentru a-l eticheta pe părintele Arsenie drept adept al antropozofiei. Și totuși, în realitate, nu devii marxist doar pentru că ai citit Capitalul, nici leninist dacă ai parcurs Materialism și empiriocriticism.

În concluzie, avem două portrete, două reprezentări culturale ale personalității părintelui Arsenie Boca: una tradițională, comună, creștin-ortodoxă, alta de dată recentă, șocantă, de factură New Age, un produs cultural vandabil, foarte „prizat” astăzi, când ne găsim în plin proces de secularizare a societății și de compromitere a Bisericii, orchestrată din plin de mass-media. Care dintre cele două imagini este adevărată și care mincinoasă?

Am căutat un posibil răspuns la o personalitate culturală și duhovnicească, părintele Nicolae Bordașiu. Sfinția sa, în tinerețe, a făcut parte din Mișcarea Rugul Aprins; în studenție a înființat Asociația Tineretului Ortodox Studențesc; a fost deținut politic sub dictatura comunistă (a făcut nouă ani de temniță grea în închisorile din Timișoara, Jilava, Constanța, Oradea și Aiud). Este unul dintre puținii oameni care ar putea să formuleze răspunsuri veridice la dilemele expuse mai sus, având un atu biografic decisiv: nu doar că l-a cunoscut îndeaproape pe părintele Arsenie Boca, dar a avut șansa să locuiască mai mulți ani în aceeași casă cu acesta. (Ciprian Voicilă)

Părinte Nicolae, în ce împrejurări l-ați cunoscut pe ieromonahul Arsenie Boca?

L-am cunoscut teoretic înainte de a-l cunoaște faptic. Părintele Arsenie Boca a fost studentul Episcopului Nicolae Popovici, Episcopul martir de la Oradea, care în refugiul de la Beiuș, după cedarea Ardealului, venea foarte des la internat, unde locuiam eu ca elev, și stătea de vorbă cu noi, cu elevii care eram acolo. Ne spunea tot felul de lucruri minunate pentru noi, elevii de atunci. E lucru rar să te poți întâlni cu o personalitate și cu un om de înălțimea Episcopului martir Nicolae Popovici și să auzi din gura lui lucruri pe care altfel nu aveai de unde să le cunoști.

Istorisindu-ne întâmplări studențești, știu că a vorbit și despre părintele Arsenie Boca, ca unul care s-a hotărât să meargă pe un drum deosebit de al studenților obișnuiți care se pregăteau pentru preoție. În felul acesta am ajuns să cunosc și faptul că a studiat prin Grecia și că era preocupat și de alte aspecte ale vieții omenești. Nu numai de teologie, în perspectiva slujirii preoțești, ci bunăoară avea preocupări artistice și de anatomie, el urmând cursurile profesorului Francisc Rainer. Mai ales când părintele Arsenie a pregătit Filocalia, Preasfințitul Nicolae Popovici a vorbit despre el unui grup de elevi. Ne-a spus ce este Filocalia și cum a contribuit părintele Arsenie la editarea primei Filocalii românești, redactată de părintele Stăniloae. Am reținut atunci numele părintelui Arsenie. Și l-am reîntâlnit apoi când am ajuns eu student la București, în 1943, fiindcă eram într-un mediu teologic cu preocupări mai apropiate de spiritualitatea monastică și poate că eram motivat de faptul că, fiind apropiat de Preasfințitul Nicolae Popovici, mă și gândeam pe vremea aceea că aș putea să aleg și eu drumul vieții monahale. Preasfințitul mă sprijinea în direcția aceasta.

Când am ajuns student la București, între studenți era un nume binecunoscut. La facultate auzisem despre părintele Arsenie Boca. Era o studentă mai mare ca mine, ca studii, Irina Zlotea, care a fost de multe ori la Mânăstirea Sâmbăta, și care era cu totul devotată slujirii părintelui Arsenie. Acolo își petrecea foarte mult timp. De la ea am auzit despre părintele Arsenie și despre cum îl căuta lumea cu o deosebită admirație.

Și atunci, un grup destul de mare de studenți ne-am hotărât să mergem și noi să-l cunoaștem pe părintele. Mai ales că în timpul acela era în plină activitate, era în floare grupul Rugul Aprins de la Mânăstirea Antim. Noi, ca tineri, doream să cunoaștem cât mai mult și să facem o comparație între cei din grupul Rugul Aprins și Mânăstirea Sâmbăta de Sus, care era un focar de spiritualitate binecunoscută atunci. Din acest grup au făcut parte studenți care au avut un rol frumos în viața tineretului: cel care mai târziu a devenit arhimandritul Roman Braga, Mitropolitul Antonie Plămădeală, arhimandritul Dometie Manolache sau părintele Constantin Voicescu și mulți alții.

Toți aceștia ne-am adunat într-un grup și ne-am deplasat la Sâmbăta. Cred că era vara lui 1945. Nu țin minte precis, dar eram bine orientați de acum în teologie fiindcă făcusem deja anul întâi și ne întâlniserăm cu prefacerile sociale care s-au produs după 23 august 1944, când nouă, studenților în teologie, ni s-a prezentat o fațetă cu totul necunoscută a vieții, fiindcă în România în locul unui regim democratic s-a instalat un regim dictatorial, totalitar, al comunismului. Mai ales că ideologic regimul era împotriva Bisericii. Or noi, care învățasem cum să ne apărăm credința și Biserica și aveam de pus în practică aceste învățături, voiam să avem și un sprijin sufletesc undeva și căutam: unde să îl găsim, la Rugul Aprins sau la părintele Arsenie? Și așa ne-am dus să îl căutăm pe părintele Arsenie la Mânăstirea Sâmbăta, unde se afla. Părintele nu a încetat deloc activitatea spirituală și misionară. Am aflat că acolo se aduna foarte multă lume pentru a-l urma pe părintele, înfruntând aspectele vieții politice de atunci.

Și așa am ajuns în vara lui 1945, după ce am terminat anul școlar. Grupul, care era destul de mare, ne-am dus cu trenul. În el era și un coleg de-al nostru, Alexandru Bucescu, care era un om înzestrat cu multe daruri de Dumnezeu, între care avea și mult umor.

Am anunțat că vom veni și ni s-a pregătit un loc de cazare într-o cabană – nu în sensul cabanelor turistice, ci o magazie de lemne unde puteam să ne adăpostim. Ne-am așternut fân pe jos și ne-am pregătit să dormim, într-o austeritate aparte.

Împreună cu noi erau și fete, dar ne-am despărțit. Acolo, la mânăstire, nu știu cum s-a întâmplat că am fost numai băieții într-o parte. Și ne-am așezat pe o bancă, unde ni s-a indicat că va veni să ne caute părintele Arsenie, când va avea timp. Știind că va veni, stăteam în așteptarea părintelui și admiram frumusețile naturii în care e așezată mânăstirea de la Sâmbăta. Am pomenit numele colegului meu, Alexandru Bucescu, fiindcă între noi era singurul fumător. Acolo, în parc, și-a aprins o țigară, neștiind când va veni părintele. Deși se spunea că în mânăstire nu e voie și nu e bine să fumezi, el și-a aprins o țigară. Și atunci, în spirit de glumă, zice: „Ei, ia să văd dacă sfântul mă ghicește că am fumat.” Stând în așteptarea părintelui, l-am văzut când venea spre noi. Și atunci colegul nostru și-a aruncat țigara. Remarc faptul că până atunci nu ne întâlnisem nici unul cu părintele. Poate că ne știa numele din auzite, dar ca să ne poată identifica nu avea cum. Părintele s-a apropiat de noi și s-a adresat acestui coleg al nostru: „Frate Bucescu, crezi că nu știu că ai fumat?” Și am rămas toți stupefiați. Știa, deci, și întrebarea noastră, dacă va ghici că a fumat. Dar ca să-i spună și pe nume și că a fumat a fost ceva din caleafară! Cu adevărat impresionant. Și sub această impresie a primei întâlniri s-au desfășurat toate celelalte. Cu adevărat am fost copleșit de tot ceea ce am văzut în prima mea petrecere la Sâmbăta.

Prin ce trăsătură de personalitate te impresiona de la prima vedere părintele Arsenie? Vă întreb pentru că în volumul Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca, apărut în acest an, citim la pagina 63: „Țăranii și studenții veniți să i se spovedească simt că li se acordă o atenție deosebită. Prezența duhovnicului Arsenie pare să emane încredere și forță, parcă le citește în suflete. Privirea fixă, copleșitoare, rod al îndelungatelor exerciții de concentrare seamănă din ce în ce mai bine cu aceea a unui yoghin egiptean descris în cărțile lui Paul Brunton.” Există vreun sâmbure de adevăr în ideea aceasta că părintele și-ar fi exersat în vreun fel magnetismul?

Părintele Arsenie avea o personalitate care te copleșea de îndată ce te apropiai de dânsul, dar nu pentru că ar fi fost rodul unei pregătiri de tipul hipnotismului indian. Eu am trăit mult timp în apropierea părintelui. N-aș putea spune că nu am fost preocupat în viața mea de anumite aspecte de viață spirituală mai intensă, pregătindu-mă pentru activitatea pastorală, în care te gândeai la toate posibilitățile pe care le puteai avea la îndemână ca să poți să conduci o turmă cuvântătoare. Mai ales că era un regim cu totul deosebit pentru noi. Dar nu aș putea spune că ceea ce făcea părintele era o pregătire aparte, așa cum ar face astăzi, bunăoară, un psiholog care se pregătește pentru meseria sa sau un chirurg, care se pregătește să taie. Nu cred că părintele a făcut așa ceva. Nu era un hipnotizator. Hipnoza presupune o legătură directă între hipnotizator și cel care îi stă în față. Or, aici [la Mânăstirea Sâmbăta de Sus] erau mulțimile. Nu putea să facă nici iluzionism, nici hipnotism. Era o trăire personală a părintelui și simțeai că această stare pe care o trăiește părintele este cu totul deosebită de a noastră și prin aceasta ne impresiona.

Toți eram, oarecum, studenți preocupați de viața spirituală. Unul dintre noi, Antonie Plămădeală, a ajuns chiar Mitropolit și a fost și un mare scriitor. Și un mare păstor, în același timp. Roman Braga, la fel, a ajuns să conducă viața spirituală, să întemeieze mânăstire în America. Sau era părintele Constantin Voicescu, cel care a preluat o tradiție frumoasă de la părintele Constantin Sârbu, de la Biserica Sapienței, din București. Or, toți aceștia eram preocupați de stilul de viață spirituală și nu puteam să cădem într-o mreajă de hipnotism. Toți am fost impresionați de personalitatea părintelui Arsenie, care din ființa lui emana o putere aparte. O stare care te făcea să îl admiri pe părintele și să îl asculți în tot ceea ce îți spune. Părintele făcea totul absolut natural. Dacă îl urmau mulțimile nu era pentru că el le chema să îl asculte. Veneau dintr-un impuls intern al fiecăruia. Am văzut că la un moment dat i-a chemat pe oameni, dar i-a chemat la muncă. Avea de întors fân, lumea stătea și îl asculta. Atunci le-a zis: „Ei, haideți să mergem acum să terminăm fânul acesta de-aici.” Și atunci mulțimile au luat unelte, s-au dus după el și s-a realizat și ceea ce era în afara vieții spirituale. Dar a împletit acest aspect al vieții de comuniune, cu cei care îl ascultau, cu ceea ce era util mânăstirii. Credința mea a fost și este și astăzi că părintele Arsenie a avut un dar aparte de la Dumnezeu, prin care a lucrat împreună cu oamenii să găsească fiecăruia forma cea mai favorabilă vieții spirituale.

Ce anume te atrăgea la părintele Arsenie Boca atunci când îl vedeai pentru prima oară? Să vă dau doar două exemple. De pildă, la părintele Sofian Boghiu trăsătura sa dominantă, care te marca negreșit, era smerenia sa. Părintele Adrian Făgețeanu impresiona în primul rând prin dârzenia lui.

Dacă ar fi să spun ceva despre părintele Arsenie Boca în raport cu cei doi pe care i-ați citat – pe care îi cunosc foarte bine pentru că pe amândoi i-am cunoscut; am fost coleg de facultate cu amândoi și aș putea spune chiar prieten, ei fiindu-mi și duhovnici –, fiecare avea o notă aparte. Dar fiecare avea ceva comun cu părintele Arsenie: această dragoste de Bunul Dumnezeu. Părintele Arsenie îți impunea prin sobrietatea ființei lui, prin ținuta pe care o avea. Totul era manifestarea unui spirit care era foarte puternic; îl simțeai dominator. Simțeai că trebuie să îl urmezi pentru că părintele este într-un adevăr pe care nu îl poți pune la îndoială, mai ales când îți spunea un cuvânt. Ascultându- i învățăturile, vorbind despre diferite teme mulțimilor – bunăoară la Sâmbăta își alegea temele, nu vorbea în van, ci își alegea câte o temă: rugăciunea, smerenia, spovedania –, simțeai că toate acestea vin dintr-o experiență adâncă. Era experiența sa, dar și ce culesese din experiența altora [a Sfinților Părinți], ambele împărtășite oamenilor cu convingerea că acesta este adevărul.

(continuare în numărul următor)

Interviu realizat de Ciprian Voicilă.