Sărbătoarea Nașterii Domnului în temnițele comuniste

[Articol apărut în Ziarul Lumina ]

Praznicul Nașterii Domnului este ca o piatră prețioasă, cu mai multe fațete. Pe măsură ce o rotești, fiecare fațetă spune ceva: taina Întrupării Domnului în smerita iesle din Betleem, de necuprins pentru mintea omenească, timpul fără de griji al copilăriei, când lumea întreagă se preschimba în straie noi sub efectul așteptării cadourilor, a cetelor de copii care colindau casele și al aromelor ce anunțau bucatele mesei de Crăciun în jurul căreia se strângeau membrii familiei, de la mic la mare. Purtând în suflet aceste amintiri ne ducem cu gândul și spre aceia care, în plin regim comunist-ateu, au ales să mărturisească credința creștină și valorile neamului românesc.

Răsfoind memoriile scrise de unii dintre ei, descoperim că, închiși între ziduri friguroase și umede, supravegheați draconic, înfometați, supuși la chinuri de neimaginat pentru o minte sănătoasă, acești oameni se retrăgeau în sine și retrăiau profund Crăciunul din vremurile lor bune. Reînviau din negura timpului și a memoriei chipurile duioase ale ființelor dragi. Își aminteau nostalgic colindele bine-vestitoare, aducătoare de binecuvântări, spor și sănătate. Trăiau la o intensitate de nedescris în cuvinte dimensiunea spirituală a praznicului Nașterii Domnului, dedicându-și majoritatea timpului postului, cufundându-se în rugăciune, pregătindu-se cu atenție și râvnă pentru momentul Sfintei Euharistii.

„La fereastra robilor cântă îngerii în cor”

Părintele Liviu Brânzaș, care a pătimit vreme de 13 ani în temnițele comuniste, redă în volumul său „Raza din catacombă” o parte din trăirile pe care le-a încercat în Ajunul Crăciunului din anul 1951, pe când se afla închis la sediul Securității din Oradea: „Colindă prin suflet ­imagini și sunete din Crăciunul neasemănat și plin de farmec al copilăriei. (...) Deodată dintr-o celulă se aude în surdină murmurul unei colinde. Cu inima strânsă de emoție, îi răspund tremurat, ca un ecou”.

Despărțiți de cei dragi, văduviți de orice urmă de afec­țiune, încercuiți de ger, ferecați în propria singurătate, acești eroi ai credinței creștine trăiau deplin taina Întrupării Domnului, simțindu-se mult mai aproape de El. Părintele Brânzaș scrie mai departe: „Universul nostru se reduce la acest capăt de beci, unde ne privim printr-o deschizătură în zid și ne înduioșăm la o sărbătoare care pare a nu mai fi pentru noi. Dimpotrivă, este cea mai apropiată nouă, deoarece scândura priciului pe care ne anchilozează oasele înghețate este soră bună cu scândura ieslei din Betleem. Oare nu din întunericul peșterii a țâșnit Raza mântuirii?”

Din Penitenciarul Aiud, la 22 noiembrie 1945, Valeriu Gafencu scria mamei și surorilor sale: „Se-apropie Crăciunul. Eu sunt sănătos și cânt cântece de mulțumire și de slavă lui Dumnezeu. (...) Acum am făcut niște cântece de Crăciun și un colind de o frumusețe rară! Tare mult aș vrea să vi le trimit și vouă să le cântați. În felul acesta mă veți simți și mai alături de inimile voastre”. Un astfel de colind este și cel pe care îl plăsmuiește în închisoarea Aiudului, un an mai târziu. Regăsim în el „florile dalbe” din colindele noastre stră­mo­șești, doar că pentru ei, cei întemnițați, „robii Domnului”, ele sunt cântate nu de cetele de feciori, ci chiar de corurile îngerești: „La fereastra robilor/ Cântă îngerii în cor/ De cu seară până-n zori./ Au venit colindători./ Îngerii nemuritori,/ Încăr­cați cu dalbe flori./ [Refren:] Lăsați copiii să vină,/ Să-mi aducă din grădină/ Dalbe flori de sărbători,/ Dalbe, dalbe flori”.

Întruparea Domnului - timpul comuniunii umane

De multe ori, în perioada postului care precedă praznicul Nașterii Domnului și în cele trei zile de sărbătoare, cerberii comuniști intensificau regimul de teroare fizică și psihică. 
Demostene Andronescu, unul dintre poeții luminoși ai închisorilor, redă în cartea sa de memorii „Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric”, un asemenea episod din care se desprinde, pe de o parte, cruzimea de care puteau să dea dovadă comuniștii, iar pe de alta, spiritul de solidaritate pe care nu o dată l-au arătat eroii anticomuniști. În iarna geroasă a anului 1960, povestitorul se găsea în închisoarea Aiudului, la izolator. La ora închiderii celulelor, un bătrân epuizat, cu ultimele puteri îl imploră pe gardian: „Domnule plutonier, vă rog, scoateți-mă de aici! Sunt bolnav și dacă mă mai țineți încă o noapte aici mor”. Gardianul îi replică, tare, ca să fie auzit de toți cei închiși: „Mori, că de-aia te-am adus aici, să mori!” Apoi trânti plin de furie ușa celulei și o încuie. „În acel moment, scrie Demostene Andronescu, s-a dezlănțuit vacarmul. Toți cei care ne aflam în seara aceea la izolare am început să batem, ca la comandă, cu pumnii și picioarele în uși; și, cum ușile erau metalice, zgomotul produs de aceste bătăi era asurzitor. (…) Toți strigam cât ne ținea gura: «Criminalilor, scoateți omul de acolo și duceți-l la infirmerie că, într-o zi, veți da socoteală de toate aceste crime!»” Acel bătrân era nimeni altul decât Constantin Gane, autorul „Trecutelor vieți de doamne și domnițe”. La acea dată avea 75 de ani. Comuniștii îl mutaseră de la infirmeria închisorii, deși era distrofic, și îl băgaseră la carceră. În cele din urmă, văzând rezistența îndârjită a celorlalți deținuți, directorul închisorii, colonelul Crăciun, este nevoit să dispună scoaterea scriitorului de la izolator, retrimiterea lui la spital și acordarea de asistență medicală.

„Și acesta e un dar al Domnului”

În 1951, de Crăciun, din sanatoriul-penitenciar din Târgu Ocna părăsea lumea cea trecătoare și stricăcioasă părintele Gherasim Iscu, fostul stareț al Mănăstirii Tismana. Potrivit mărturiei lui Ioan Ianolide, în anii îndelungați de temniță părintele se remarcase prin solicitudinea pe care o manifesta față de orice om care îi cerea ajutorul și prin înalta viață duhovnicească: „Practica Rugăciunea inimii și avea mari resurse sufletești, care l-au ținut puternic peste toate mizeriile”. Ajunsese la Târgu Ocna grav bolnav de tuberculoză, ca urmare a torturilor îndurate și a orelor ne­sfârșite petrecute la izolator. Comuniștii nu îi putuseră ierta faptul că își făcuse datoria de preot (slujea în continuare Sfânta Liturghie, spovedea și împăr­tășea), în pofida tuturor piedicilor și adversităților pe care le întâmpinase. Cu puțină vreme înainte de a trece „hotarul de tai­nă”, părintele Gherasim îi mărturisește lui Ianolide: „Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului… Nu știu cum să-I mulțumesc. (…) Am certitudinea vieții veș­nice, particip la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit și cu nădejde numai în mila și darul Domnului. (…) Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puțini, dar încă mai există credință în lume, încât lumea va fi izbăvită”.

Păstrând în inimă toate aceste icoane de viețuire creștină și de exemplară demnitate, îmi doresc și vă doresc să petrecem praznicul Întrupării Domnului cu pace și bucurie lăuntrică, împăr­tă­șindu-ne, după puteri, din fiorul care înconjoară această negrăită taină. (Ciprian Voicilă)