Se afișează postările cu eticheta craciun. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta craciun. Afișați toate postările

marți, 18 decembrie 2018

Sărbătoarea Nașterii Domnului în temnițele comuniste


[Articol apărut în Ziarul Lumina ]
Praznicul Nașterii Domnului este ca o piatră prețioasă, cu mai multe fațete. Pe măsură ce o rotești, fiecare fațetă spune ceva: taina Întrupării Domnului în smerita iesle din Betleem, de necuprins pentru mintea omenească, timpul fără de griji al copilăriei, când lumea întreagă se preschimba în straie noi sub efectul așteptării cadourilor, a cetelor de copii care colindau casele și al aromelor ce anunțau bucatele mesei de Crăciun în jurul căreia se strângeau membrii familiei, de la mic la mare. Purtând în suflet aceste amintiri ne ducem cu gândul și spre aceia care, în plin regim comunist-ateu, au ales să mărturisească credința creștină și valorile neamului românesc.
Răsfoind memoriile scrise de unii dintre ei, descoperim că, închiși între ziduri friguroase și umede, supravegheați draconic, înfometați, supuși la chinuri de neimaginat pentru o minte sănătoasă, acești oameni se retrăgeau în sine și retrăiau profund Crăciunul din vremurile lor bune. Reînviau din negura timpului și a memoriei chipurile duioase ale ființelor dragi. Își aminteau nostalgic colindele bine-vestitoare, aducătoare de binecuvântări, spor și sănătate. Trăiau la o intensitate de nedescris în cuvinte dimensiunea spirituală a praznicului Nașterii Domnului, dedicându-și majoritatea timpului postului, cufundându-se în rugăciune, pregătindu-se cu atenție și râvnă pentru momentul Sfintei Euharistii.

„La fereastra robilor cântă îngerii în cor”

Părintele Liviu Brânzaș, care a pătimit vreme de 13 ani în temnițele comuniste, redă în volumul său „Raza din catacombă” o parte din trăirile pe care le-a încercat în Ajunul Crăciunului din anul 1951, pe când se afla închis la sediul Securității din Oradea: „Colindă prin suflet ­imagini și sunete din Crăciunul neasemănat și plin de farmec al copilăriei. (...) Deodată dintr-o celulă se aude în surdină murmurul unei colinde. Cu inima strânsă de emoție, îi răspund tremurat, ca un ecou”.
Despărțiți de cei dragi, văduviți de orice urmă de afec­țiune, încercuiți de ger, ferecați în propria singurătate, acești eroi ai credinței creștine trăiau deplin taina Întrupării Domnului, simțindu-se mult mai aproape de El. Părintele Brânzaș scrie mai departe: „Universul nostru se reduce la acest capăt de beci, unde ne privim printr-o deschizătură în zid și ne înduioșăm la o sărbătoare care pare a nu mai fi pentru noi. Dimpotrivă, este cea mai apropiată nouă, deoarece scândura priciului pe care ne anchilozează oasele înghețate este soră bună cu scândura ieslei din Betleem. Oare nu din întunericul peșterii a țâșnit Raza mântuirii?”
Din Penitenciarul Aiud, la 22 noiembrie 1945, Valeriu Gafencu scria mamei și surorilor sale: „Se-apropie Crăciunul. Eu sunt sănătos și cânt cântece de mulțumire și de slavă lui Dumnezeu. (...) Acum am făcut niște cântece de Crăciun și un colind de o frumusețe rară! Tare mult aș vrea să vi le trimit și vouă să le cântați. În felul acesta mă veți simți și mai alături de inimile voastre”. Un astfel de colind este și cel pe care îl plăsmuiește în închisoarea Aiudului, un an mai târziu. Regăsim în el „florile dalbe” din colindele noastre stră­mo­șești, doar că pentru ei, cei întemnițați, „robii Domnului”, ele sunt cântate nu de cetele de feciori, ci chiar de corurile îngerești: „La fereastra robilor/ Cântă îngerii în cor/ De cu seară până-n zori./ Au venit colindători./ Îngerii nemuritori,/ Încăr­cați cu dalbe flori./ [Refren:] Lăsați copiii să vină,/ Să-mi aducă din grădină/ Dalbe flori de sărbători,/ Dalbe, dalbe flori”.

Întruparea Domnului - timpul comuniunii umane

De multe ori, în perioada postului care precedă praznicul Nașterii Domnului și în cele trei zile de sărbătoare, cerberii comuniști intensificau regimul de teroare fizică și psihică. 
Demostene Andronescu, unul dintre poeții luminoși ai închisorilor, redă în cartea sa de memorii „Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric”, un asemenea episod din care se desprinde, pe de o parte, cruzimea de care puteau să dea dovadă comuniștii, iar pe de alta, spiritul de solidaritate pe care nu o dată l-au arătat eroii anticomuniști. În iarna geroasă a anului 1960, povestitorul se găsea în închisoarea Aiudului, la izolator. La ora închiderii celulelor, un bătrân epuizat, cu ultimele puteri îl imploră pe gardian: „Domnule plutonier, vă rog, scoateți-mă de aici! Sunt bolnav și dacă mă mai țineți încă o noapte aici mor”. Gardianul îi replică, tare, ca să fie auzit de toți cei închiși: „Mori, că de-aia te-am adus aici, să mori!” Apoi trânti plin de furie ușa celulei și o încuie. „În acel moment, scrie Demostene Andronescu, s-a dezlănțuit vacarmul. Toți cei care ne aflam în seara aceea la izolare am început să batem, ca la comandă, cu pumnii și picioarele în uși; și, cum ușile erau metalice, zgomotul produs de aceste bătăi era asurzitor. (…) Toți strigam cât ne ținea gura: «Criminalilor, scoateți omul de acolo și duceți-l la infirmerie că, într-o zi, veți da socoteală de toate aceste crime!»” Acel bătrân era nimeni altul decât Constantin Gane, autorul „Trecutelor vieți de doamne și domnițe”. La acea dată avea 75 de ani. Comuniștii îl mutaseră de la infirmeria închisorii, deși era distrofic, și îl băgaseră la carceră. În cele din urmă, văzând rezistența îndârjită a celorlalți deținuți, directorul închisorii, colonelul Crăciun, este nevoit să dispună scoaterea scriitorului de la izolator, retrimiterea lui la spital și acordarea de asistență medicală.

„Și acesta e un dar al Domnului”

În 1951, de Crăciun, din sanatoriul-penitenciar din Târgu Ocna părăsea lumea cea trecătoare și stricăcioasă părintele Gherasim Iscu, fostul stareț al Mănăstirii Tismana. Potrivit mărturiei lui Ioan Ianolide, în anii îndelungați de temniță părintele se remarcase prin solicitudinea pe care o manifesta față de orice om care îi cerea ajutorul și prin înalta viață duhovnicească: „Practica Rugăciunea inimii și avea mari resurse sufletești, care l-au ținut puternic peste toate mizeriile”. Ajunsese la Târgu Ocna grav bolnav de tuberculoză, ca urmare a torturilor îndurate și a orelor ne­sfârșite petrecute la izolator. Comuniștii nu îi putuseră ierta faptul că își făcuse datoria de preot (slujea în continuare Sfânta Liturghie, spovedea și împăr­tășea), în pofida tuturor piedicilor și adversităților pe care le întâmpinase. Cu puțină vreme înainte de a trece „hotarul de tai­nă”, părintele Gherasim îi mărturisește lui Ianolide: „Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Și acesta e un dar al Domnului… Nu știu cum să-I mulțumesc. (…) Am certitudinea vieții veș­nice, particip la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit și cu nădejde numai în mila și darul Domnului. (…) Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puțini, dar încă mai există credință în lume, încât lumea va fi izbăvită”.
Păstrând în inimă toate aceste icoane de viețuire creștină și de exemplară demnitate, îmi doresc și vă doresc să petrecem praznicul Întrupării Domnului cu pace și bucurie lăuntrică, împăr­tă­șindu-ne, după puteri, din fiorul care înconjoară această negrăită taină. (Ciprian Voicilă)

vineri, 19 decembrie 2014

Moş Nicolae, Moş Crăciun: biografii comune

(Articol apărut în ultimul număr al revistei Cultura). Cine este Moş Nicolae? Dar Moş Crăciun? Răspunsul nu este atât de simplu pe cât pare. Depinde cine răspunde la aceste întrebări şi în ce context narativ-pragmatic sunt puse. Ipostaza cercetătorului, preocupat de tradiţiile româneşti şi universale, este, vrând-nevrând, wittgensteiniană: semnificaţia cuvântului „Moş Nicolae/Moş Crăciun“ este dată de regula lui de folosire. De contextul pragmatic în care a fost învăţat şi este folosit. În descrierea biografiei intelectuale a lui Moş Nicolae o să am drept călăuze două cărţi: Lecţii despre calendar (Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005) de Otilia Hedeşan şi Ghidul sărbătorilor româneşti (Editura Humanitas, Bucureşti, 1998) de Irina Nicolau. Pentru creştinii ortodocşi, Moş Nicolae este, de fapt, Sfântul Ierarh Nicolae, care a trăit în secolul patru, în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximilian. Sfântul Nicolae a participat la primul sinod ecumenic (din 325 e.n.) şi i s-a opus ereticului Arie. În timpul vieţii, s-a remarcat prin multe virtuţi, milostenia fiind una dintre ele. Ţăranul român avea mare evlavie faţă de el, zugrăvindu-l în icoane. Icoanele pe sticlă dau şi astăzi mărturie despre asta. Ţăranul român a simţit nevoia să îi creeze sfântului ierarh din cetatea Lichiei o biografie alternativă celei păstrate în Tradiţia Bisericii şi consemnată în literatura hagiografică (Vieţile sfinţilor, Proloagele). E de înţeles. Cărţile erau puţine. Cultura lui era una orală. Se întorcea duminica de la biserică, păstrând în inima lui cuvintele şi ideile primite la predică. Elemente de teologie pe care imaginaţia sa debordantă le reasambla, le amplifica descoperind noi dimensiuni mitice. Pentru el, începusem să vă spun, Sfântul Nicolae (Sânicoară) era al doilea sfânt creat de Dumnezeu. El stătea în stânga Lui. A fost misionat să păzească soarele, nu cumva ca acesta să fugă de pe cer. Soarele vede zilnic multe şi nu toate bune. De două ori pe an, primăvara şi iarna, se scârbeşte atât de tare, încât Sfântul Teodor – Sântoader, cum era numit în popor – e trimis pe bolta cerească să îl aducă la ordine. Iarna, Sfântul Nicolae preia această sarcină destul de dificilă. Ţăranii nu erau familiarizaţi cu imaginea actuală a lui Moş Nicolae. Moşul nu venea în mod ritualic o dată pe an şi nu aducea cadouri. Acest arhetip cultural a apărut în Occident şi a fost preluat ulterior de mentalitatea citadină, fiind în cele din urmă acceptat şi la noi, mai întâi în rândul orăşenilor, apoi la sate. Arhetipul are mai multe straturi: credinţe şi tradiţii difuzate din mai multe centre culturale, simbolice, şi sedimentate în timp. Nucleul lui iniţial era însă, incontestabil, unul creştin. Acum vom încerca să răspundem la câteva întrebări care vor pune în lumină diversele aspecte ale acestui fapt social total numit convenţional „Moş Nicolae/Crăciun“. Când a apărut ideea că Moş Nicolae vine dintr-un spaţiu sacru şi/sau mitic şi că muritorii de rând trebuie să îl aştepte (într-o stare interioară numinoasă în care „mysterium tremendum“ se împleteşte cu „mysterium fascinans“, teama se conjugă cu atracţia irepresibilă)? Dar ideea că moşul aduce copiilor cadouri? Prin secolul XVII olandezii din Amsterdam îl aşteptau pe 5 decembrie, în portul oraşului, pe Sinter Niklaas – Sfântul Nicolae. Atmosfera era de basm: Sfântul Nicolae descindea în oraşul luminat abundent, dintr-o corabie. În secolul XVIII, pe acest fundal mitic se suprapune un element inedit: Sfântul Nicolae vine o dată pe an, călare pe un cal alb, cu cadouri pentru copiii cuminţi. În Ţările de Jos exista credinţa că Sinter Niklaas locuieşte în Spania într-un castel. Tot timpul scrie într-o carte voluminoasă, învelită în coperte roşii faptele copiilor. La sfârşitul anului, două săptămâni colindă lumea şi le oferă copiilor rodul faptelor lor: unora le împarte cadouri, altora nuieluşe. Are un ajutor: pe Zwarte Piet, cel tuciuriu la chip.
Mai târziu, credinţa în Sfântul Nicolae a ajuns în America, prin olandezii şi nemţii care au emigrat în Lumea Nouă. Aici, în timp, Sinter Niklaas avea să se transforme – prin influenţa englezilor – în Santa Klaus. Un Santa Klaus care în ciuda numelui nu mai păstra nimic din atributele şi simbolurile sacre ale lui Sinter Niklaas: nu mai avea mitră episcopală, nici cârjă. Nicio legătură cu biografia sfântului ale cărui moaşte se găsesc la Bari. Aşa se explică faptul că am început să vorbim despre Moş Nicolae şi am ajuns la Moş Crăciun. Unde dai şi unde crapă? Moş Crăciun devine, astfel, un „avatar” al lui Moş Nicolae. În 1822 are loc penultimul act al acestui proces cultural de desacralizare, de laicizare a Sfântului Nicolae, metamorfozat peste noapte în Moş Crăciun. Un poet, Clement Moore, compune spre amuzamentul copiilor o poezie în care Moş Crăciun vine în noaptea Crăciunului din ţinuturile nordice într-o sanie trasă de reni, pătrunde în case şi lasă în şosete şi ghetuţe cadouri. Acest portret robot al lui Moş Crăciun va fi acceptat mai întâi în America, iar mai târziu în întreaga Europă. La succesul său fulminant întâmplat în parametrii culturii populare vor contribui din plin ilustratorii din presa vremii.
În 1930, firma Coca-Cola şi-l apropriază, desăvârşindu-i portretul prin câteva tuşe: pensionarul rumen în obraji şi pântecos, ochelarist, poartă o haină roşie, tivită cu alb, e încălţat în cizme negre şi emană prin toţi porii – acoperiţi în bună parte de mustaţa dalbă şi înfoiată şi barba hirsută – o bună dispoziţie contagioasă, ecumenică. Coborât din tărâmul mitic, din illo tempore, Moş Crăciun avea să fie recalificat profesional în sfera mult mai concretă a economicului ca agent de vânzări, brand al produselor Coca-Cola. Să ne mai mirăm că acum, la sfârşitul lui 2014, conduce caravana Coca-Cola în România? Între timp, Zwarte Piet a fost şi el dat uitării. În locul lui au apărut Crăciuniţele. Capitalul simbolic al lui Moş Crăciun trebuia pus în relaţie cu specularea energiei libidinale a cumpărătorilor, pentru a asigura creşterea vânzărilor la orice produs (în zilele noastre postmoderne, postrevoluţionare, post-istorice, Moş Crăciun este singurul agent de vânzări capabil să vândă orice produs). Schema este (stră) veche şi îl are ca iniţiator pe Edward Bernays, nepotul lui Sigmund Freud; cel care a pus la lucru marile descoperiri ale medicului vienez privind mecanismele manipulării maselor. Dar despre Bernays vom aduce vorba pe larg într-un articol viitor.
Până atunci, să ne bucurăm, cum putem, de sărbătoarea Crăciunului, de momentul istoric şi nu doar, când Cel de necuprins făcutu-s-a Om pentru noi, oamenii. (Ciprian Voicilă)