Întâmplări minunate din viața noului mucenic Valeriu Gafencu

 

– discurs ţinut la Casa de Cultură Târgu-Ocna, 16 februarie 2017

Toţi cei care l-au cunoscut pe Valeriu Gafencu au mărturisit despre el că a întruchipat desăvârşit sfinţenia. De altfel, Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, a fost primul care - în Jurnalul fericirii- l-a denumit „sfânt al închisorilor”.

Pentru cercetătorul creştin care se apleacă, plin de interes, asupra vieţii şi lucrării lui Valeriu Gafencu, semnele sfinţeniei sale reies din 3 surse majore: din mărturiile consemnate în scris de cei care au vieţuit un timp îndelungat sau mai scurt în vecinătatea sa; din întâmplările deosebite pe care le-a trăit în scurta şi dramatica sa existenţă terestră, dar şi din textele şi învăţăturile duhovniceşti care ne-au rămas moştenire de la el.

Pentru a fi cât mai concis, voi selecta doar câteva întâmplări revelatoare culese din mai multe scrieri reprezentative pentru fiecare categorie narativă descrisă mai sus.

Poate că cea mai impresionantă mărturie despre înălţimile duhovniceşti pe care le atinsese Valeriu Gafencu, în amurgul vieţii sale, ne-o oferă Ioan Ianolide, prietenul şi ucenicul său. În cartea sa Întoarcerea la Hristos, Ianolide scrie: „Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit, întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos: Valeriu Gafencu. (…) Rugăciunea lui era însăşi viaţa lui, sufletul lui era plin de har, mintea lui era încărcată de daruri şi lumini cereşti. Eul său era mort întru Iisus şi Iisus era viu în Valeriu”.

Pe 18 februarie 1983, Ioan Ianolide nota: „Azi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. Am fost la biserică şi m-am spovedit. Duminică mă voi împărtăşi.

Găsesc zidită în fiinţa mea ziua aceea de sfinţenie, încât nimic nu mă poate despărţi de ea. E ziua cea mai fericită pe care am trăit-o, deşi îmi murea cel mai scump om din viaţă. Dar tocmai el, în ziua aceea, mi-a transmis starea de plinătate lăuntrică ce mă însoţeşte şi azi. Cred că am fost în ceruri. Cred că am fost şi eu lângă Hristos, fiindcă Hristos era prezent în Valeriu. Credinţa lui mi-a dat putere. Dragostea lui Valeriu m-a supus deplin dragostei lui Hristos”.

Un alt mărturisitor, Marin Naidim, într-o evocare scrisă în 1992 la un moment dat a simţit nevoia să precizeze: „Toţi îl vorbesc numai de bine, fie că l-au cunoscut personal, fie din auzite. Eu l-am cunoscut personal şi mărturisesc şi eu că cele spuse sunt adevărate; aşa era, aşa a fost, fără nicio discuţie şi fără îndoială. Pe el nu l-a făcut erou un simplu act de curaj de o clipă, ci o întreagă serie de eroisme de fiecare zi; el a murit puţin câte puţin în fiecare zi şi menţinându-se tot timpul pe poziţie creştină”.

Scurta sa viaţă a fost punctată de multe întâmplări care ne relevă diverse faţete ale personalităţii sale duhovniceşti şi pun în lumină multitudinea de virtuţi pe care Valeriu Gafencu le-a dobândit în anii grei de temniţă.

Când se vorbeşte despre noul mucenic Valeriu, cea mai evocată întâmplare biografică este episodul în care acesta - animat de dragostea pentru aproapele său şi de spiritul jertfirii de sine - renunţă la streptomicina care i-ar fi putut prelungi zilele, în favoarea pastorului Wurmbrand. Dar în biografia sa descoperim şi alte întâmplări parabolice- unele s-ar zice de o mai mică importanţă. Însă măreţia modelelor umane se reflectă, de multe ori, în întâmplările mici, cotidiene, cum se reflectă lumina incandescentă a soarelui în boabele plăpânde de rouă.

Mulţi dintre cei care au pătimit alături de Valeriu în temniţele antonesciene, iar mai târziu în cele comuniste, mărturisesc puterea blândă, dar totodată fermă, a harului dumnezeiesc ce sălăşluia în fiinţa sa, putere care anihila intenţiile diabolice ale prigonitorilor şi răufăcătorilor. Spre exemplu, în colonia de la Galda, un hoţ care evadase din Aiud a vrut să îi fure puţinele-i bunuri. Trezit din somn, Valeriu mai întâi l-a întrebat ce doreşte, apoi l-a condus, ţinându-l de mână, la şeful coloniei. Hoţul a mers spăşit, deşi avea asupra lui un cuţit pe care îl luase special pentru situaţia în care va fi descoperit sau prins.

Tot în colonia de la Galda, pronia dumnezeiască l-a acoperit pe Valeriu, ocrotindu-l de gloanţele unor hoţi care doreau să prade via. Deşi aceştia trăseseră de la mică distanţă, gloanţele, pur şi simplu nu şi-au atins ţinta.

Valeriu era un practicant asiduu şi sporit al Rugăciunii lui Iisus. Dobândise Rugăciunea inimii. Se dedicase rugăciunii numelui lui Iisus încă din anul 1943, când fiind izolat în Zarca Aiudului, în condiţii de exterminare [fusese supus unui regim de înfometare şi i se interzisese contactul cu familia] începe să rostească permanent stihul, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”Octavian Anastasescu - fost deţinut politic- ne-a mărturisit odată că Valeriu Gafencu, în închisoarea sanatoriu de la Târgu-Ocna, l-a iniţiat în practica Rugăciunii lui Iisus. Tot el ne-a încredinţat de darul înainte-vederii, de care se învrednicise Valeriu. Acesta îi prorocise că va fi eliberat din închisoarea de la Târgu-Ocna, dar şi că, după o vreme, va dobândi darul dumnezeiesc al rugăciunii neîncetate: - Fii atent, i-a spus Valeriu, va veni un moment în viaţa ta când fără să provoci inima, ea va cânta singură rugăciunea şi tu o vei auzi”.

Aceste cuvinte se vor adeveri după ieşirea lui Octavian Anastasescu din închisoare. În timpul unei anchete conduse de 5-6 securişti, dintr-odată Octavian Anastasescu conştientizează că este martorul unui fenomen care depăşea graniţele experienţelor obişnuite, comune: „Parcă am fost învăluit într-un fel de sferă luminoasă, va mărturisi el mai târziu. Am simţit un parfum ceresc, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte. În timpul acesta, îmi auzeam inima cântând rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Mă simţeam foarte uşor, ca şi cum legile gravitaţiei fuseseră suspendate”.

Pentru cititorul comun, unul dintre cele mai importante episoade din viaţa mucenicului Valeriu Gafencu este momentul în care i s-a arătat Maica Domnului. Era în noaptea Naşterii Domnului, ultimul Crăciun pe care Valeriu avea să îl petreacă pe pământ. „Am ridicat privirea- îi va mărturisi el prietenului său, Ioan Ianolide- şi la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezenţa ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârşit. Atunci Ea mi-a spus: - Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea dar vor fi spulberate. Fiul meu aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!

De la Valeriu ne-au rămas texte foarte variate ca formă şi conţinut: scrisori trimise familiei, din temniţă, poeme, dialoguri purtate cu Ioan Ianolide, pe care acesta le-a încredinţat, după mulţi ani, hârtiei. Dintre cele din urmă o să vă citez aici un mic fragment, care şi-a păstrat prospeţimea, în ciuda trecerii inexorabile a timpului.

Învinuit de un camarad că ar acorda o importanţă prea mare, ba chiar exclusivă, vieţii sale interioare şi problemelor sufleteşti în defavoarea aspectului social al creştinismului, Valeriu Gafencu îi răspunde: „Soluţia pe care o dau omenirii creştinii este spiritualitatea creştină, şi ea este o concepţie integrală de viaţă. Nu e îngăduit a ne rezuma la o viaţă lăuntrică neglijându-ne semenii, dar nu se poate nici croi o lume fără a avea o viaţă duhovnicească. Spiritualitatea creştină înseamnă guvernarea Duhului Sfânt. Strădaniile noastre duhovniceşti lăuntrice sunt o pregătire pentru o vieţuire duhovnicească în societate. A sări peste ele înseamnă a merge spre dezastru, căci Îl părăsim pe Hristos. Dacă creştinismul n-ar fi şi viaţă lăuntrică, el n-ar respecta omul şi n-ar cunoaşte libertatea lui. Trăirea lăuntrică se îngemănează cu orânduirea socială”.

Merită să reflectăm asupra acestor cuvinte care ne învaţă dreapta măsură, atitudinea corectă pe care trebuie să o adopte creştinul de astăzi, situat faţă în faţă cu problemele stringente ale vremii: să ne ferim de egoismul spiritualizat (concentrat asupra eului propriu, indiferent la cele ce se petrec în lume), dar şi de activismul social al cărui fundament şi ţintă finală nu este Hristos şi mântuirea omului.

Cine va avea curiozitatea să citească „Dialogurile cu Valeriu” va descoperi în ele multe elemente de teologie socială şi o viziune creştină organică menită să răspundă la multe dileme care neliniştesc în prezent conştiinţa creştinilor.

Ciprian Voicilă