O noua aparitie la Editura Areopag: Viata si minunile Parintelui Petru Boiarski, noul mucenic

Traducere de Angela Voicilă. Cuvântul editorului: Părintele Petru Boiarski este unul dintre cei mai mari sfinți preoți de mir din vremurile noastre. L-a slujit pe Dumnezeu cu multă râvnă, și pentru aceasta a primit multe harisme, deși era foarte tânăr. Dar lucrarea sa a stârnit mânia diavolului și a slujitorilor săi, care s-au răzbunat, și părintele a fost ucis în floarea vârstei. Această mucenicie îi fusese descoperită părintelui de Dumnezeu cu multă vreme înainte, dar frica nu l-a învins. El și-a continuat slujirea, cu mult curaj, folosindu-i pe cei care veneau să-i ceară ajutorul. Și după moartea sa, s-a arătat făcător de minuni... Părintele Petru şi-a început Golgota şi a luat pe umeri crucea muceniciei pentru Hristos pe 17 noiembrie 1993. Trupul schingiuit al părintelui ucis a fost găsit, cum spusese şi el, în a patra zi. Era îngrozitor şi să-ţi imaginezi cu câtă ură ucigaşul de oameni, diavolul, a încercat să se răzbune pe sfânt pentru înfrângerea lui (la puţin timp după înmormântarea lui părintele i s-a arătat în vis unuia dintre fiii lui duhovniceşti şi i-a dezvăluit ultima sa nevoinţă, nu a ascuns nici faptul că ochii i-au fost arşi cu o lampă de sudat. Mâna. După toate înfrângerile vrăjmaşul a mai primit o nouă înfrângere ruşinoasă. În ciuda suferinţelor de neconceput, Petru a murit în rugăciune însemnându-se încontinuu cu semnul crucii. Trei degete de la mâna lui dreaptă aşa au şi rămas pe vecie, adunate pentru închinare. Cei care l-au înmormântat au încercat să le despartă şi au fost martorii atotbiruitoarei iubiri pentru Dumnezeu asupra căreia nu are putere nici moartea. Când, în sfârşit, după multe încercări au reuşit să le despartă, în văzul tuturor degetele s-au unit din nou pentru proslăvirea Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Însă cei care îl înmormântau nu au fost convinşi. Au încercat încă de două ori să despartă degetele şi de fiecare dată s-a repetat această minune evidentă. Şi numai atunci martorilor li s-a făcut frică şi nimeni nu a mai îndrăznit să-l mai deranjeze pe dreptcredincios. Aşa a şi rămas mâna lui sfântă, adunată în veşnicie pentru semnul crucii Aşa cum viaţa părintelui Petru a fost o neîntreruptă rugăciune de laudă şi mulţumire către Sfânta Treime astfel şi moartea lui a preamărit cu bărbăţie numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Lumea întreagă a devenit neîncăpătoare pentru acest cântec de proslăvire, care şi-a continuat drumul biruitor în veşnicie, ajungând chiar înaintea tronului dătătoarei de viaţă şi nedespărţitei Treimi. Un stâlp de foc deasupra bisericii. Dumnezeu şi-a arătat mărinimia sa către noul mucenic, ai cărei martori au fost nu numai credincioşii, ci şi mulţi necredincioşi sau simpli pietoni care se aflau în acea zi de 21 noiembrie lângă Biserica Învierii Domnului din oraşul Tokmak. După 20 de minute de la aşezarea sicriului în biserică dinspre uşi a început să se răspândească un fel de rumoare care până la urmă i-a cuprins pe toţi credincioşii. Motivul era stâlpul de foc apărut deasupra bisericii. Toţi s-au năpustit afară, spre ieşire. Deasupra bisericii, în dreptul locului unde stătea sicriul mucenicului se ridica spre cer un stâlp de lumină roşu aprins. Soarele strălucea ca în ziua Paştelui. Mulţi văzând aceasta plângeau şi se căiau pentru păcatele lor şi cei necredincioşi până atunci îl preamăreau pe Dumnezeu. Ce a vrut să spună Domnul prin acest semn oamenilor săi? Poate faptul că în viaţa sa părintele Petru a fost ca un stâlp de foc de la pământ la cer, ale cărui rugăciuni, ca o tămâie curată, se ridicau spre tronul ceresc al Tatălui. În adâncul smereniei sale se ascundea de oameni, însă Dumnezeu a voit să dezvăluie slava lui în faţa tuturor, îndeplinind promisiunea Sa: „Pe cei care mă preamăresc, îi voi proslăvi şi Eu.(Regi 2,30) Cântarea îngerească. O zi întreagă, încontinuu, până seara târziu, s-au făcut rugăciuni lângă trupul mucenicului. La sicriu veneau întruna oameni, toţi cei care măcar o dată au avut fericirea să-l vadă pe părintele. Doar într-un singur an de slujire el a schimbat mai mult de 10 parohii. Aşa a îngăduit Dumnezeu, ca acest vas ales, propovăduitorul Evangheliei lui Hristos să fie văzut de mulţi. Şi acum oamenii veneau de peste tot să-şi ia rămas bun de la dragul lor părinte. Aerul bisericii tresărea de multe plânsete, iar mâna dreptcredinciosului a fost udată de multe lacrimi. Durerea oamenilor nu putea fi descrisă. În clasa unei şcoli dintr-un sat, unde părintele a avut posibilitatea doar o dată să vorbească despre Dumnezeu plângeau toţi copiii, atât de mult l-au îndrăgit pe părinte în timpul scurtei lor întâlniri. Numai acum parcă li s-a descoperit tuturor cum era părintele Petru, aşa cum spunea el: „Toţi vor înţelege şi mă vor preţui, dar nu vor mai avea pe cine”. Părintele Petru, într-adevăr, prin iubirea sa tindea să se asemene lui Dumnezeu, el era o icoană vie a lui Hristos, plin de dragoste nemărginită, de necuprins, de nedescris. Moartea lui era dovada acestui fapt pentru fiecare om care a venit să-şi ia rămas bun de la el. Părintele Petru, prin iubirea lui, era cel mai apropiat şi cel mai drag om. De aceea şi durerea pierderii a fost nespus de mare. Noaptea, lângă sicriu, preoţii citeau pe rând Evanghelia. Şi atunci s-a întâmplat ceva de neconceput. Mulţi s-au învrednicit să audă o cântare îngerească. Deodată biserica s-a umplut de un cântec nemaipomenit de frumos şi armonios. Acest uimitor cântec nu s-a întrerupt până dimineaţa, el venind parcă de sus, de sub cupolă. Însă nu era auzit de toţi, ci numai de cei care aveau puterea să-l audă prin simţul lor duhovnicesc, dezvoltat. Pentru a se închina cum se cuvine nevoinţei muceniciei nu a fost de ajuns o adunare omenească. Înșişi îngerii l-au preamărit pe mucenic, primindu-l în sfântul lor sobor. Prin viaţa sa şi mai ales prin moarte părintele Petru, chiar purtând trupul nostru stricăcios s-a arătat pe sine ca unul dintre cei fără de trup, un înger pământesc şi un om ceresc. Buna mireasmă a trupului mucenicului. În a opta zi de la moarte sicriul cu trupul mucenicului a fost adus în satul său natal, Zalojţî. Iar în a noua zi, de 26 noiembrie, l-au înmormântat. Pentru ultima dată părinţii, fiii duhovniceşti, rudele şi-au luat rămas bun de la trupul părintelui Petru. Pentru ultima oară parcă pentru a primi binecuvântare de la părintele drag se aplecau spre mâna lui, adunată pentru a însemna cu sfânta cruce. Tuturor li se părea că părintele doarme, că îndată se va trezi fiindcă moartea şi putreziciunea nu aveau putere asupra trupului său. El era ca viu, un pic mai rece, dar nu îngheţase, nu înţepenise chiar dacă afară era un ger mare, în jur de -17 grade C. Cei care îi sărutau mâna simţeau fiecare venă şi ca la moaştele sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu, de la mucenicul pentru Hristos venea un miros bineplăcut, amintind mirosul florilor, însă un miros nemaiîntâlnit pe acest pământ. Era mireasma vieţii veşnice, biruitoare asupra morţii, mireasma harului lui Hristos, la a cărui biserică nefăcută de mâna omenească a contribuit şi Petru, mireasma Împărăţiei Cerurilor pe care sfinţii o poartă înăuntrul lor. Închinarea soarelui. După ce Dumnezeu a descoperit într-un mod atât de minunat şi clar cine era părintele Petru, ultimul semn al milei sale către mucenic i-a făcut pe toţi să cadă în genunchi cu umilinţă şi emoţie înaintea dreptmăritorului. Şi din ochii multora dintre cei prezenţi, deja secaţi de atâta plâns, au izbucnit din nou lacrimi. Când au lăsat sicriul în groapă însuşi soarele, marele luminător ceresc care dă viaţă întregii lumi, s-a închinat de trei ori cu izbucniri luminoase de raze. De trei ori, asemenea mâinii mucenicului, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, revărsând prin jertfa bineplăcută a părintelui Petru binecuvântarea dumnezeiască asupra tuturor celor ce trăiesc pe pământ. Prin această minune clară s-a arătat întregii lumi sensul sfinţeniei. „Prin existenţa lor, (vieţuirea) chiar dacă este necunoscută lumii, fiind cunoscută lui Dumnezeu, sfinţii atrag spre pământ, spre toată omenirea un mare har de la Dumnezeu”- scrie ieromonahul Andronic, apropiatul stareţului Siluan. Acest gând îl exprimă şi Sfântul Siluan: „Cred că pentru aceşti oameni Dumnezeu ţine lumea pentru că ei sunt atât de plăcuţi lui Dumnezeu şi Dumnezeu întotdeauna îi ascultă pe smeriţii lui slujitori, iar nouă ne este bine întotdeauna pentru rugăciunile lor”. După mărturia schiarhimandritului Zosima, părintele Petru se înfăţişează înaintea tronului Sfintei Treimi şi neîntrerupt îl imploră pe Dumnezeu să aibă milă pentru lume. Să dăm slavă şi mulţumire lui Dumnezeu că nu ne-a lăsat datorită sfinţilor lui şi pentru rugăciunile lor miluieşte întreaga lume.