În cimitirul Adormirea Maicii Domnului din cartierul Giuleşti (Bucureşti), într-o micuţă criptă se odihneşte trupul întreg şi necuprins de stricăciune al Părintelui Ilie Lăcătuşu, unul dintre martirii închisorilor comuniste. Din ziua de 29 septembrie 1998, când trupul său a fost descoperit, mulţime de credincioşi se îndreaptă spre racla sa, spunându-şi durerile şi necazurile.
Trupul are o greutate de 7-8 kilograme şi toate caracteristicile Sfintelor Moaşte: nestricăcios, frumos mirositor, uscat şi uşor, pielea de culoarea alunului, păstrându-şi dimensiunile şi aspectul, nepricinuind teamă celor ce-l privesc, ci bucurie duhovnicească, dând impresia unui om care doarme.
Cine este, de fapt, Părintele Ilie Lăcătuşu?
Este un preot care s-a sfinţit nu în mijlocul pustiei, ci în prigoana comunistă, îndurând cu smerenie şi fără compromisuri umilinţa vieţii de întemniţat. A fost arestat în mai multe rânduri şi a cunoscut regimul crunt de la Canal, fiind inclus în brigada de preoţi destinată exterminării. După coloniile de muncă de la Galeş şi Peninsula, îmbolnăvindu-se grav, este trimis la Târgu-Ocna, unde găseşte o atmosfera de rugăciune şi dragoste frăţească. Eliberat pentru o scurtă perioadă de timp, este arestat iarăşi şi trimis în Deltă, la Periprava, unde îşi va arăta cu discreţie măsura duhovnicească. Acolo se afla şi părintele Iustin Pârvu, care povesteşte întâmplări vrednice de Vieţile Sfinţilor, minuni mari ce le lucra Dumnezeu în colonie cu cei ce-L mărturiseau.
Părintele Ilie Lăcătuşu a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om al rugăciunii. Cei care aveau ochi să vadă, observau că indiferent de ce se întâmpla în jurul său, părintele era neîncetat cu mintea în Dumnezeu, al Cărui Nume Îl chema în toată vremea. Nu vorbea mult, dar cuvântul lui avea putere mare, dăruind har celor ce-l ascultau. A sprijinit, cu rugăciunea şi cuvântul, cu blândeţea şi bunătatea, multe suflete slăbite pe drumul Golgotei, ridicându-le către Dumnezeu.
După eliberare a lucrat o vreme ca zidar la Bolintin, în apropiere de Bucureşti. Domnul a vrut să lămurească în cuptorul ispitelor pe robul său şi ca unui alt Iov i-a luat pe rând copiii, din cei cinci rămânând în viaţă doar o fată. Părintele Ilie a primit cu credinţă şi această încercare, predându-se cu totul voii lui Dumnezeu. După câţiva ani şi-a reluat cu smerenie slujirea preoţească în satele Gârdeşti (Teleorman) şi Cucuruzu (Giurgiu), făcându-se credincioşilor pildă de rugăciune şi fapte bune.
Duhul lui Dumnezeu era cu Părintele Ilie, pentru că zice Domnul: „Spre cine voi căuta, decât numai spre cel blând şi smerit cu inima”…
În „iezerul îngheţat” – mărturia Părintelui Iustin Pârvu.
Cu Părintele Ilie Lăcătuşu am stat 4 ani la Periprava, în Deltă. El s-a remarcat, în general, prin interiorizarea lui puternică şi prin tăcere; rar îl auzeai vorbind ceva, şi atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea, de cele mai multe ori ne îndemna să ne rugăm atunci când eram în vreo primejdie. Despre acest om pot să spun că avea cu adevărat darul smereniei. Căuta tot timpul să nu iasă în evidenţă cu ceva, se purta ca cel mai neînsemnat om…
Vreau să povestesc ce s-a întâmplat în 30 ianuarie 1962, ziua Sfinţilor Trei Ierarhi, Vasile, Grigorie şi Ioan. O dimineaţă ceţoasă şi rece – o ceaţă şi o umiditate care pătrundea în tot corpul. Eram îmbrăcaţi în uniforma vărgată specifică deţinuţilor, adică numai o haină, o cămaşă ruptă pe care o purtam fie că era o căldură de 40 de grade, fie că era frig de -30 de grade.
Era mijlocul iernii, ger cumplit. Autorităţile erau foarte ameninţătoare în acea dimineaţă când am ieşit în coloană către locul de muncă. Niciodată nu i-am văzut călare, dar atunci toţi gardienii erau înarmaţi cu pistoale şi pe cai.
Spre surprinderea noastră, cu mai puţin de 200 de metri înainte de a ajunge unde tăiam de obicei stuf pentru Germania, ei ne-au orientat într-o altă direcţie. Acolo se forma un lac de aproximativ 4-5 hectare şi în centrul acestui lac creştea un mănunchi de stuf, un mănunchi frumos, dens şi numeros. Şi, dragii mei, cum am ajuns acolo, fiecăruia dintre noi i s-a ordonat să intre în lac şi să aducă două mănunchiuri de stuf. Îmi amintesc că am întrebat: “Domnule, cum putem să intrăm direct în apă?! Nu suntem capabili să tăiem stuful acolo!”. Noi de obicei mergeam pe gheaţă şi tăiam – acesta era modul în care muncisem până atunci. „Dacă vreunul dintre voi stă la discuţii şi nu intraţi toţi în apă, vă împuşcăm pe loc!”. Dar Părintele Ilie a avut un cuvânt foarte ferm şi ne-a îmbărbătat pe toţi: „Măi, intrăm pentru că ăştia îs puşi pe gând rău; ăştia trag în noi. Să intrăm în apă, că Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi ne vor scoate nevătămaţi”. Şi am intrat şi aşa am salvat situaţia, căci pericolul era mare.
Întâi am intrat până la glezne, apoi până la genunchi, apoi până la talie şi aşa am ajuns la locul unde trebuia să tăiem. Frigul a pătruns în corpuri. Toţi ne-am gândit la cei patruzeci de mucenici din lacul Sevastiei. E bine, ne gândeam, vom fi victorioşi!
Fiecare din noi şi-a făcut balotul şi s-a întors. Dar n-a fost de ajuns, ei voiau altul. Şi au început să apese pe trăgaci, ca să ne intimideze. Ne-am dus, am făcut alt balot şi apoi altul. Era aproximativ 12.30 când am terminat al treilea balot. Lucrul important este că atunci când ne-am întors cu al treilea mănunchi, soarele a ieşit, a luminat şi a încălzit la peste 25 de grade. A fost o minune care ne-a adus cea mai mare bucurie. Şi atunci am spus că Părintele Lăcătuşu este un om deosebit. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie nici un bolnav, nici un internat, n-a fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor Părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…
Gardienii erau amărâţi, ne-au lăsat acolo. Căldura devenea din ce în ce mai puternică. Ne-am stors hainele, ne-am spălat şi ne-am uscat pe drumul de întoarcere în lagăr.
Am plecat de acolo cu emoţia că Dumnezeu, pentru neputinţa noastră de a mai îndura, săvârşise o minune.
Credeţi că aceşti ticăloşi au spus ceva? Când au văzut că după două-trei zile nici unul dintre noi nu se îmbolnăveşte, au gândit cu siguranţă, uluiţi fiind, că „aceşti bandiţi sunt într-adevăr ticăloşi: chiar şi Dumnezeu este cu ei!…”.
(Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, Pr. Iustin Pârvu).
Text îngrijit de obştea Mănăstirii Diaconeşti, aparut in nr 18 al revistei Familia Ortodoxa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu