miercuri, 26 iulie 2017

Urma pașilor lui Constantin Oprișan

Motto: „Cunoașterea ne va fi poezia, Iar cântecul nostru tăcerea”. (Constantin Oprișan)/ Filosoful creștin Constantin Oprișan a trecut prin lume, lăsând doar câteva urme: ne-au rămas de la el câteva fotografii, o mână de mărturii despre el risipite prin volumele de memorialistă a închisorilor și, mai ales, poemele sale, păstrate în mintea camarazilor săi de ideal și de suferință, alături de care a pătimit torturile administrate de torționarii comuniști în acea „corabie a morții” – cum inspirat a numit-o Părintele Calciu – Casimca Jilavei: o închisoare în închisoarea de la Jilava, situată la 4 metri sub pământ, o secție de exterminare concepută special pentru cei care se dovediseră nereeducabili. Acolo lumina soarelui nu avea pe unde să pătrundă. În schimb, apa picura permanent din tavan și în celula celor patru condamnați din celula numărul 4 – Constantin Oprișan, Iosif V. Iosif, studentul la medicină Gheorghe Calciu și Marcel Petrișor – era continuu umed și rece. Aici, pe 26 iulie 1959, își va sfârși alergarea la doar 37 de ani, răpus de tuberculoză, lăsat să moară de administrația închisorii, mucenicul Constantin Oprișan. Poemele lui Oprișan au stat ascunse în cutele memoriei prietenilor săi, Iosif V. Iosif, Părintele Calciu și Marcel Petrișor, zeci de ani. Au fost păstrate, ca prin minune, cu respect, dragoste și admirație atâta amar de vreme poate pentru că cei trei prieteni au intuit – mai mult decât atât, au știut cu mintea, dar mai ales cu inima – că în poemele lui Oprișan s-a furișat întreaga, deplina și ultima sa filosofie de viață. Între anii 1967 și 1968, Părintele Calciu și Marcel Petrișor s-au întâlnit, au refăcut din memorie poemele și le-au fixat pe pagina de hârtie. Poezia filosofică a martirului Constantin Oprișan este importantă pentru noi, cei care avem evlavie și dragoste față de martirii români din secolul XX, fiindcă exprimă, pe lângă fenomenologia spiritului uman – care se desfășoară din antichitatea elenă până în modernitatea târzie – și drumul interior, devenirea spirituală a filosofului/poetului însuși. Un drum care nu suferă întoarceri înapoi, o cale care are un principium, un punct de plecare de natură metafizică și care ajunge după un drum lung, sinuos, pândit de tot felul de demoni, la o cauză finală, care capătă un chip personal și un temei situat de această dată în inimă, nu în rațiunea căutătorului însetat de înțelepciune și adevăr: chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acest sens, Constantin Oprișan se dovedește a fi un demn urmaș al filosofului creștin Blaise Pascal, pentru care inima are propriile ei rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște. Una dintre fotografiile-portret rămase de la Oprișan dezvăluie dintr-odată tot ceea ce am încercat eu să exprim mai sus: din ea, ne privește chipul unui om care a reușit să separe în el lumina de întunericul ființei sale și care a ales să meargă înainte, numai înainte, cu orice preț spre ținta finală și cu oricâte sacrificii, călăuzit de Lumina neînserată, în care răul, falsitatea, minciuna nu își află partea. În Poemul său ontologic (care a avut de-a lungul timpului mai multe nume: Poemul noologic, Epopeea noologică sau Cărțile Spiritului), Oprișan își exprimă acest crez existențial, folosindu-se de chipul Cavalerului Tristei Figuri, un crez care are valențele unui testament spiritual, lăsat în dar nouă, tinerilor din ziua de azi: „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte, Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri; Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte, Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!” (Constantin Oprișan – Cărțile spiritului și alte poezii; Editura Christiana, 2009, p. 41) Poemul ontologic închipuie, într-adevăr, nu doar o epopee a spiritului uman, ci, în primul rând, o autobiografie lirică și metafizică a lui Constantin Oprișan însuși. Poemul este structurat în trei părți: Cartea Ontologică (Cânturile Somatice), Cartea Psihologică (Psychaion) și Cartea Noologică. Mi-au atras atenția, încă de la prima citire a poemului, cuvintele somatic (provenit din grecescul soma), psychaion (provenit din psyche) și noologic (din grecescul nous; termen filosofic cu o mare încărcătură semantică, exprimată plenar în scrierile lui Platon). Cred, prin urmare, că filosoful Constantin Oprișan a avut ca model al poemului însăși structura tripartită a ființei umane: trup (soma), suflet (psyche) și duh (a cărei parte superioară este, după scrierile Sfinților Părinți, nous-ul, mintea, prin care omul poate să îl contemple, să îl vadă pe Dumnezeu; nu întâmplător periplul poetului filosof se încheie cu vederea Domnului nostru Iisus Hristos). Întregul Poem ontologic/noologic este animat de o luptă pe viață și pe moarte între rațiune – atât de supraevaluată și de venerată, idolatrizată chiar de filosofi – și inimă, între certitudinile uneia și adevărurile celeilalte. În această dramă filosofico-lirică apar spirite tutelare ale culturii universale, clamându-și cu patos propriul adevăr: Homer ( „Mă pierd în depărtarea de apă și de cer/Și îmi aduc aminte că m-am deprins să merg/ Ținându-mă de cârja bătrânului Homer”), Thales, Empedocle, Euclid, Descartes, Cervantes (prin al său nemuritor și tragic Don Quijote), Hegel, Miguel de Unamuno, Giovanni Papini. Citit într-o cheie biografică, poemul exprimă parcursul spiritual al autorului său, Constantin Oprișan, de la entuziasmul adolescentin al credinței în adevărurile filosofiilor până la dezamăgirea provocată de limitele rațiunii, o rațiune care nu se poate depăși, nu se poate transcende pe sine, spre altceva, către originea ei și care, în acest fel, își este propria prizonieră. Această concluzie finală îl așază pe filosoful Constantin Oprișan într-o familie extinsă de spirite: Pascal, Kierkegaard, Miguel de Unamuno, Lev Șestov, Giovanni Papini (cu al său Amurg al filosofilor), Nae Ionescu. Cititorul vede cu ochii minții treptele pe care poetul-filosof Constantin Oprișan urcă și care, odată lăsate în urmă, devin inutile. Se desparte de întemeietorul filosofiei modern, Descartes („Ciudat mai fu bătrânul! Cu rațiunea-i clară/Cum mi-a-ngropat el lumea și zeii mi-a ucis!/Percepția distinctă mă ține strâns în gheară/Și-n mintea lui măruntă ca-n cușcă m-a închis)”, de pozitivism („Te culci pe suprafețe, la clarități atent,/Având, în loc de pernă, pietroiul pozitiv/Și nu visezi că-n juru-ți păianjenul latent/Te țese ca-ntr-o pânză în calcarul masiv”), de realismul științific („Respinge deci, cu scârbă, minciuna realistă,/ Cârpită cu știință și cu percepții clar!”). Demonul este analitic („Materia de spirit să mi-o despart cu artă,/Îți voi înfige-n creier cuțitu-mi analist”) – iată o intuiție genială pe care numai un filosof creștin a putut-o avea. Demonul separă, dez-membrează, rupe în bucăți, ceea ce o arată și etimologia cuvântului: diavol vine din grecescul diabalein – a separa, a scinda. Ce ecouri poate avea acest adevăr într-o lume obsedată de deconstrucție și deconstructivism, cum este lumea noastră românească, recentă, pe zi ce trece mai controlată de noua ideologie de stat, a corectitudinii politice, pentru care metoda deconstructivistă se află la loc de cinste?! Demonul analitic și materialist instituie o dictatură a necesității („Miraculos e lanțul, principiul meu suprem,/Îl aflu în gândirea și inima oricui;/E lege, rațiune, metodă și sistem,/E însăși cheia lumii, iar eu sunt geniul lui”), uzând de instrumentul său îndelung verificat în istorie: teroarea („Voi mânui teroarea, suprema mea putere;/Prin ea îmi vei cunoaște tot geniul destructiv,/Îți va-mpietri substanța iubirii în artere/Și-mi voi hrăni cu dânsa veninul coroziv”). Dictatura comunistă poseda din plin aceste atribute, fiind, prin natura ei, demonică. Drumul căutătorului spiritual se încheie prin întâlnirea cu Adevărul întrupat, Iisus Hristos, Singurul care îl poate elibera pe om de sub tirania necesității, a lumii lui 2+2 fac 4 (Dostoievski), a materialismului și terorii: „ ˂˂Știam că vii și, iată, te-am așteptat aci. Smerit, privesc pământul, genunchii moi se frâng, Vor să Te vadă ochii-mi, dar nu mai pot privi, Și vor să plângă, Doamne, dar nu mai știu să plâng.˃˃ ˂˂Privește! ˃˃ Și pe față, văd urma loviturii Pe care eu am dat-o cinstitului sutaș. O, Doamne, laolaltă cu curvele și furii, Mă faci, în bezna asta, cunoașterii părtaș! Și cad, plângându-mi vina, pe brațele luminii… ˂˂Ci poartă-ți suferința, prin ea te-ai mântuit˃˃. Obrazul I se pleacă, Îi simt pe frunte spinii Și plouă harul păcii pe sufletul smerit.” Constantin Oprișan a trăit pe cont propriu despărțirea pascaliană de „dumnezeul” impersonal și abstract, deci inexistent, al filosofilor și a cunoscut prin trăire și suferință pe Dumnezeul cel Viu al profeților. Fostul student al lui Heidegger și-a răstignit rațiunea pe crucea lui Hristos și a făcut din cruce o cale a cunoașterii de sine. „Ci poartă-ți suferința, prin ea te-ai mântuit”. Oprișan a fost exemplar până și în suferința sa. Despre chinurile la care a fost supus fostul Șef al Frățiilor de Cruce au scris mulți supraviețuitori ai temnițelor din România. În Masacrarea studențimii române, Octavian Voinea afirmă: „Constantin (Costache) Oprişan – bărbat trecut de 30 de ani. Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i-a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându-l fizic şi umilindu-l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i-a fost ruptă în fâşii. A reuşit Ţurcanu să-l ˂˂disciplineze˃˃ în sensul de a-i executa ordinele, dar n-a reuşit să-i întoarcă conştiinţa spre a-l face comunist convins, aşa cum i-a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă [la Jilava n.n.] era singurul care avea dreptul să stea întins pe pat. Era bolnav de tuberculoză în ultima fază.” Iar în Mărturisiri din mlaștina disperării, Dumitru Bordeianu consemnează: „Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am atasat de fraţii mei de suferinţă... Mulţi din cei care erau acolo în închisoare parcă erau nişte îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprişan. Am stat un an de zile în aceeasi celulă. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă, până la matematică si filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat.” Comuniștii atei l-au ucis cu bună știință, neacordându-i asistența medicală. Apoi l-au aruncat într-o groapă comună, convinși fiind că din el nu va mai rămâne nimic peste timp. Au încercat să-i șteargă urmele. Dar urmele acestea puține, răzlețe și firave au rămas în sufletele celor care l-au cunoscut. Acum, prin promulgarea așa-zisei legi anti-legionare, urmașii foștilor membri marcanți ai aparatului represiv comunist vor să estompeze – folosindu-se de instrumentarul juridic, uzând de aceeași teroare demonică – și aceste urme pe care le-au lăsat, în colbul istoriei recente și în memoria colectivă postrevoluționară a României, Oprișan și toți cei deopotrivă cu el. Dar nu vor reuși. Știți de ce? Pentru că nepieritoarele lor chipuri s-au întipărit adânc, au izvodit și în sufletele noastre. Ei sunt în noi, tainic, atât cât vom fi. Iar ei știau asta: „Ne vom întoarce într-o zi… Și cei de azi cu pașii grei Nu ne-or vedea, nu ne-or simți Cum vom pătrunde-ncet în ei” (Radu Gyr) (Ciprian Voicilă)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu