Două cărți esențiale pentru înțelegerea comunismului și a corectitudinii politice. Le puteți precomanda

Două cărți pe care le aștept cu sufletul la gură: "Wall Street și revoluția bolșevică" (Antony C. Sutton) și "Siluirea maeștrilor. Despre cum este sabotată arta de corectitudinea politică" (Roger Kimball). Le puteți precomanda pe magazin.anacronic.ro. Tot aici poate fi precomandat si volumul Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu.

Episcopul Victor al Glazovului ŞI ÎNVĂŢĂTURA LUI DESPRE LIBERTATEA BISERICII. Pomenit la 19 iulie (†1934)

(Din volumul Russia s Catacomb Saints de Ivan Andreev, apărută la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Acum ştiţi că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu. (Iacov 4: 4) Episcopul Victor Ostrovidov a fost fiu al unui cântăreţ bisericesc. El a intrat în mănăstire de tânăr şi a petrecut mulţi ani acolo. El a dobândit şi o educaţie teologică bună şi în 1912 a publicat un studiu detaliat asupra „Noilor teologi”, criticând o nouă modă teologică care găsise expresie mai ales în cartea Mitropolitului (mai târziu „Patriarh”) Serghie Doctrina mântuirii (Kazan, 1898). După revoluţia din 1917, el a fost episcop vicar al eparhiei Viatka, cu titlul „al Glazovului şi Votkinskului”, cu sediul în Viatka. În 1922 a fost arestat şi a stat în închisoare până în 1925. Când a apărut Declaraţia din 1927, vocea sa a fost prima care a protestat şi turma lui i s-a alăturat în separarea de Mitropolitul Serghie, ceea ce a dus la arestarea şi întemniţarea sa în lagărul de concentrare de la Solovki, unde a stat din 1928 până în 1930, lucrând pe post de contabil la fabrica de funii, la aproximativ un kilometru şi jumătate de clădirea principală a fostei Mănăstiri Solovki. Casa mică în care locuia şi muncea se afla într-un luminiş al pădurii; în adâncul acestei păduri el săvârşea în secret slujbe bisericeşti, împreună cu alţi membri ai Bisericii din catacombe. În Solovki, în ciuda stării tragice a Rusiei sovietice, episcopul Victor îşi păstra o perspectivă optimistă asupra viitorului şi chiar încerca să-l molipsească de acesta pe mai realistul episcop Maxim de Serpuhov. Dar, în câţiva ani, acest optimism părea să fi dispărut, pentru că un martor care l-a văzut în primăvara lui 1931 în lagărul de concentrare Mai Guba, în Nordul îndepărtat, l-a auzit spunând: „De aici înainte nu este nimic altceva decât suferinţă”. În vara aceluiaşi an a fost eliberat din lagărul său şi exilat pentru trei ani pe malul râului Onega, în regiunea Arhanghelsk, unde, după unele relatări, a fost în legătură cu ierarhii din catacombe, cu Mitropolitul Iosif şi episcopul Damaschin. Târziu, în 1933, el a fost trimis într-un exil încă şi mai îndepărtat, în Siberia şi, după aceasta, nu s-a mai auzit nimic despre el. Dar, dacă se ştie puţin despre viaţa şi suferinţele acestui nou mărturisitor, sufletul său curajos şi vertical este prezentat în documentele pe care le-a lăsat în urmă, care acuză serghianismul ca o profundă eroare care neagă însăşi natura Bisericii lui Hristos. EPISTOLELE EPISCOPULUI VICTOR. SCRISOARE CĂTRE MITROPOLITUL SERGHIE. Document din 16 decembrie 1927. Înalt Prea Sfinţia Voastră, milostiv arhipăstor, cel mai vrednic de cinste şi drag vlădică. În octombrie, cu dragostea unui fiu, am avut curajul să-mi exprim faţă de Înalt Prea Sfinţia Voastră tristeţea mea cu privire la distrugerea dezastruoasă a Bisericii Ortodoxe care a fost introdusă „ca principiu de administrare”. O astfel de distrugere a Bisericii este consecinţa cu totul naturală şi inevitabilă a căii pe care v-a plasat Declaraţia dumneavoastră din 16 iulie, o Declaraţie care pentru noi, cei smeriţi şi temători de Dumnezeu, şi pentru toţi oamenii iubitori de Hristos este cu totul inacceptabilă. De la început până la sfârşit este plină de neadevăr dureros şi este o batjocură, tulburând profund sufletele credincioşilor împotriva Sfintei Biserici Ortodoxe şi împotriva poziţiei noastre de mărturisire a adevărului lui Dumnezeu. Şi, printr-o trădare a Bisericii lui Hristos înaintea batjocurii „păgânilor”, este cea mai dureroasă renunţare la propria mântuire, o renunţare la Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru. Acest păcat, după cum dă mărturie Cuvântul lui Dumnezeu, nu este mai mic decât nicio erezie sau schismă, ci este chiar incomparabil mai mare, deoarece îl aruncă pe om imediat în prăpastia distrugerii, după Cuvântul nemincinos: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor... (Matei 10: 33). Atât cât a stat în puterea noastră, ne-am păzit pe noi înşine şi turma noastră să fim părtaşi la acest păcat şi pentru acest motiv am trimis înapoi însăşi Declaraţia dumneavoastră. Acceptarea Declaraţiei ar fi fost o mărturie înaintea lui Dumnezeu despre dezinteresul şi indiferenţa noastră cu privire la Preasfânta Biserică a lui Dumnezeu, Mireasa lui Hristos. Din frică de Dumnezeu, găsesc acum inacceptabil şi decretul privind transferul meu: „Mă tem – aşa cum îmi scrie un ierarh – ca o expresie a ascultării din partea noastră să nu fie considerată de ei (Sinodul) ca o aprobare a ceea ce au făcut”. Şi, prin urmare, dacă mi s-ar acorda deplină libertate de mişcare – ceea ce nu am, fiind exilat administrativ –, m-aş întreba: nu va trebui oare să răspund înaintea lui Dumnezeu pentru această ascultare, pentru că în esenţă mă uneşte cu oameni care s-au separat de Dumnezeu? Şi faptul că Declaraţia este vrednică de plâns şi că îl separă pe om de Dumnezeu – privitor la aceasta am expus gândurile mele separat, în forma unei scrisori către prieteni, care este ataşată aici. Şi ce se poate spune despre viitor? Pentru viitor m-aş ruga lui Dumnezeu – şi nu doar eu, ci şi întreaga Biserică Ortodoxă – să nu vă împietrească inima, aşa cum a făcut cândva cu inima lui Faraon, ci să vă dea harul de a recunoaşte păcatul pe care l-aţi făcut şi să vă căiţi toată viaţa. Atunci, toţi credincioşii, cu bucurie şi cu lacrimi de mulţumire către Dumnezeu, vor veni din nou la dumneavoastră ca la un tată, păstorii ca la un conducător al păstorilor şi întreaga Biserică Rusă ca la conducătorul ei sfinţit. Duşmanul v-a ademenit şi v-a sedus a doua oară (Mitropolitul Serghie se alăturase mai înainte „Bisericii Vii” şi apoi se căise) cu ideea organizării Bisericii. Dar, dacă preţul plătit pentru această organizare face ca Biserica lui Hristos să nu mai fie casa dătătoare de harul mântuirii pentru oameni, iar cel care primeşte organizarea încetează de a mai fi ceea ce a fost – pentru că este scris: Facă-se casa lui pustie şi să nu aibă cine să locuiască în ea! Şi slujirea lui s-o ia altul (Fapte 1: 20) –, atunci ar fi mai bine pentru noi să nu avem niciodată niciun fel de organizare. Care este câştigul dacă, după ce am devenit, prin harul lui Dumnezeu, temple ale Duhului Sfânt, ajungem dintr-odată să nu mai valorăm nimic, doar pentru a primi un nou mod de organizare pentru noi înşine? Niciunul. Fie ca întreaga lume materială vizibilă să piară; să fie mai importantă în ochii noştri acea pierdere a sufletului la care va fi supus cel care prezintă astfel de pretexte evidente pentru păcat. Dar, dacă împietrirea inimii voastre a ajuns atât de departe şi nu rămâne nicio nădejde de căinţă, chiar şi pentru acest rezultat avem un text care să ne lumineze: De aceea: ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi, şi voi fi vouă Tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice, zice Domnul Atotţiitorul (II Cor. 6: 17-18). Sincer devotatul frate în Hristos al Înalt Prea Sfinţiei Voastre, Preacuvioase arhipăstor, Episcopul Victor. O SCRISOARE CĂTRE PRIETENI. Document din decembrie 1927. Vedeţi să nu fiţi amăgiţi. (Luca 21: 8) Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi! Iubiţi prieteni! Cu mare întristare a inimii vă spun despre o nouă înşelare, prin care duşmanul nostru, diavolul, vrea să ademenească su121 fletele creştinilor pe calea pierzării, lipsindu-le de harul mântuirii veşnice. Şi această înşelare – vai nouă, păcătoşilor! – este mult mai amară decât cea dintâi: pe când nebunia celor din Biserica Vie – renovaţioniştii şi gregorienii – se putea vedea cu uşurinţă, esenţa distrugătoare a înşelării din urmă nu poate fi văzută de oricine şi, mai ales, n-o pot vedea cei ale căror minţi şi inimi sunt întoarse spre lucrurile pământeşti, de dragul cărora şi ajung să renunţe la Domnul. Dar să ştie toată lumea că ultima Declaraţie din 16/29 iulie a acestui an a Mitropolitului Serghie este o trădare clară a Adevărului (cf. Ioan 14: 6). Pe cine au trădat semnatarii acestei declaraţii şi la cine au renunţat ei? Ei au renunţat la Preasfânta Biserică Ortodoxă, care este întotdeauna şi în toate curată şi sfântă, neavând în sine nicio pată, sau zbârcitură sau altceva de acest fel (Efes. 5: 27). Ei au pricinuit judecarea publică a Bisericii în faţa întregii lumi; ei au legat-o şi au dat-o spre batjocură „profanilor”, ca pe un răufăcător, ca pe un ucigaş, ca pe un trădător al Preasfântului Mire, Hristos - Adevărul Veşnic, Dreptatea Veşnică. Ce lucru groaznic... Sfânta Biserică, pe care Domnul a câştigat-o cu scump sângele Său (Fapte 20: 28) din lumea aceasta, şi care este Trupul Său (cf. Col. 1: 24), şi care este pentru noi toţi casa mântuirii prin har din această viaţă a pierzării, acum această dumnezeiască şi sfântă Biserică a lui Hristos este adaptată pentru a servi unor interese nu doar străine ei, ci cu totul incompatibile cu dumnezeirea ei şi cu libertatea ei duhovnicească. Mulţi creştini se arată duşmani ai Crucii lui Hristos, spune Apostolul; ei au în gând cele pământeşti (politica), uitând că cetatea noastră este în ceruri (Fil. 3: 18-20), căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie (Evr. 13: 14). Şi ce fel de unire poate fi între Biserica lui Dumnezeu şi autoritatea civilă de orice tip, când scopurile activităţii celei din urmă sunt orientate exclusiv într-o direcţie material-economică, şi, în timp ce la suprafaţă ele pot fi morale, în fapt sunt străine sau chiar ostile credinţei în Dumnezeu? În acelaşi timp, scopul activităţilor Bisericii este exclusiv duhovnicesc şi moral şi, prin credinţa în Dumnezeu, ele îl duc pe om dincolo de limitele vieţii pământeşti, pentru dobândirea harului lui Dumnezeu şi al bunurilor cereşti veşnice. Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu (Iacov 4: 4). Prin urmare, Biserica lui Hristos, prin însăşi firea ei, niciodată n-ar putea fi o organizaţie politică, pentru că ar înceta de a mai fi Biserica lui Hristos, Biserica lui Dumnezeu, Biserica mântuirii veşnice. Iar dacă acum, prin „Declaraţie”, Biserica este unită cu regimul civil, aceasta nu este doar o simplă manevră exterioară, ci, pe lângă îngrozitoarea insultă şi distrugerea Bisericii Ortodoxe, se mai înfăptuieşte aici şi monstruosul păcat al renunţării la Adevărul Bisericii, un păcat care nu poate fi justificat de obţinerea niciunui bun pământesc pentru Biserică. Să nu îmi spuneţi că în acest fel s-a format o conducere centrală şi se vor forma conduceri locale şi se obţine aparenţa unui calm exterior pentru Biserică sau, aşa cum spune Declaraţia, „o existenţă legală a Bisericii” – toţi cei care mai înainte au fost prinşi de duşmanul nostru, diavolul, şi au căzut din Biserica Ortodoxă iubesc să spună şi asta şi alte lucruri similare. Dar care este câştigul dacă noi înşine, după ce am fost făcuţi şi numiţi temple ale lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4: 16), am devenit fără valoare şi dezgustători în ochii lui Dumnezeu, acceptând să avem o conducere exterioară? Mai degrabă să nu avem niciodată niciun fel de conducere, mai bine să rătăcim, chiar şi neavând unde să ne plecăm capul, după felul celor despre care s-a spus odată: Au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului (Evr. 11: 37-38). Dar prin astfel de suferinţe sunt păstrate sufletele ortodoxe în harul mântuirii, de care sunt lipsiţi toţi cei care sunt prinşi de diavol cu astfel de pretexte exterioare. Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină; fiecare suflet trebuie să fie încercat şi fiecare loc trebuie cernut, pentru ca grâul să fie ales de neghină, chiar dacă într-o cantitate mică; de vreme ce sunt puţini aleşi, Domnul a spus: dar vai omului aceluia prin care vine sminteala (Matei 18: 7). Dar, prietenilor, să nu aducem nicio jignire Bisericii lui Dumnezeu, ca să nu fim condamnaţi la Judecata Domnului. Vedeţi să nu fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu... şi îi vor amăgi pe mulţi, ne avertizează Domnul (Luca 21: 18). Şi sfântul apostol, arătându-şi grija faţă de noi, spune: Deci luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt (Efes. 5: 15-16). Fie ca Domnul să nu împietrească inimile celor care au semnat Declaraţia, ci fie ca ei să se căiască şi să se întoarcă şi fie ca păcatele lor să fie şterse. Dar, dacă nu va fi astfel, atunci să ne păzim de comuniunea cu ei, ştiind că starea de comuniune cu cei care au căzut este propria noastră renunţare la Hristos Domnul. Prieteni ai mei, dacă noi credem cu adevărat că în afara Bisericii Ortodoxe omul nu se poate mântui, atunci când adevărul ei este pervertit nu putem continua să o cinstim pasiv, pe ascuns, ci trebuie să mărturisim înaintea tuturor adevărul Bisericii. Şi dacă alţii, oricât de mulţi, fie ei şi ierarhi conducători, rămân indiferenţi şi pot chiar să-şi folosească interdicţiile împotriva noastră, nu este nimic surprinzător în aceasta. Până la urmă, acest lucru s-a întâmplat nu de puţine ori în trecut, şi la fel a fost şi acum patru ani, când cei care au căzut din adevăr au adunat sinoade şi s-au numit Biserică a lui Dumnezeu şi, pretinzând că sunt preocupaţi de canoane, au pus interdicţii asupra celor care nu s-au supus lipsei lor de sens; dar au făcut toate acestea spre ruşinea lor şi spre pieirea lor veşnică. Dar credincios este Domnul, Care vă va întări şi vă va păzi de cel viclean... Iar Domnul să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos! (II Tes. 3: 3-5). Episcopul Victor. RĂSPUNSURILE EPISCOPULUI VICTOR LA 15 ÎNTREBĂRI ALE GPU CU PRIVIRE LA DECLARAŢIA MITROPOLITULUI SERGHIE. Document din 18 ianuarie 1928. Întrebările s-au păstrat mai mult sub forma unor scurte indicaţii, decât în întregime. Unele dintre răspunsuri, conţinând repetiţii sau referindu-se mai mult la aspecte politice, au fost omise sau au fost scurtate. 1. „Cum aţi interpreta, din punct de vedere civil şi eclezial, apariţia noii tendinţe bisericeşti – platforma Declaraţiei din 29 iulie 1927?” Din punct de vedere eclezial, ca o învăţătură incorectă despre Biserică şi, în ceea ce priveşte chestiunea mântuirii noastre în Iisus Hristos, o eroare de principiu a Mitropolitului Serghie... 2. „Cum priviţi Declaraţia? etc.” Declaraţia este o separare de adevărul mântuirii. Priveşte mântuirea ca pe o perfecţionare morală naturală a omului; este o doctrină filosofică păgână a mântuirii şi, pentru realizarea ei, este absolut necesară conducerea externă. În opinia mea, aceasta este aceeaşi eroare de care, chiar din 1912, l-am acuzat pe Mitropolitul Serghie... Eu însumi am crescut printre oameni simpli, fiu al unui citeţ de biserică, şi mi-am petrecut întreaga viaţă printre oameni simpli, în mănăstiri. Aşa cum cred oamenii, aşa cred şi eu, anume: noi credem că suntem mântuiţi în Hristos Iisus prin harul lui Dumnezeu – acest har al lui Dumnezeu este prezent doar în Biserica Ortodoxă şi ne este dat nouă prin Sfintele Taine – şi Biserica însăşi este casa mântuirii prin har din această viaţă de pierzare, iar nu vreun fel de organizare politică. Ca o unitate prin har a credincioşilor, Biserica există fără – şi chiar nu trebuie să aibă – nicio organizare politică printre membrii ei; Biserica romano- catolică învaţă altfel. Membrii Bisericii, ca cetăţeni, au o organizaţie politică civilă comună pentru toţi, în care sunt în dependenţă de autoritatea civilă. 3. Sinodul a apărut fără binecuvântarea Mitropolitului Petru, care este conducătorul temporar al Bisericii Ortodoxe Ruse. Mitropolitul Serghie, convocând această întâlnire, şi-a depăşit autoritatea; el a fost însărcinat doar cu o păzire temporară a Bisericii, cu o satisfacere a nevoilor duhovniceşti stringente ale credincioşilor; dar el a început o întreagă revizuire generală a Bisericii. El nu este stăpânul Casei lui Dumnezeu, ci doar un păzitor al acesteia; prin urmare, relaţia mea cu Sinodul şi cu întreaga platformă este negativă. 4. Chestiunea membrilor Sinodului nu are o mare importanţă, având în vedere starea sa de neacceptat. Însăşi platforma lui este inacceptabilă, deoarece vede în Biserică o organizaţie politică externă, pe care o uneşte cu organizaţia civilă a regimului URSS şi, în conformitate cu aceasta, vede o activitate politică pentru Biserica Ortodoxă – în felul acesta împingând Biserica pe o cale plină de şocuri şi întâmplări neaşteptate; pe lângă asta, perverteşte însăşi firea Bisericii. Prin firea ei lăuntrică, Biserica nu ar trebui să fie din această lume, şi în mod deosebit în virtutea intereselor duhovniceşti pe care ea le împlineşte pentru membrii ei credincioşi. Ea este o unitate dătătoare de har pentru mântuirea prin har a cetăţenilor credincioşi. 5. Eu îmi propun să mă menţin departe de Sinod până când Mitropolitul Petru sau Mitropolitul Chiril, de a căror ortodoxie nu am niciun motiv să mă îndoiesc, vor lua parte la viaţa Bisericii. 6. „Despre dezvoltarea ulterioară a luptei contra noii tendinţe”. Eu personal, atât până în momentul de faţă cât şi pe viitor, nu am nicio intenţie de a purta vreun război, ci doar mă apăr pe mine şi turma mea, ca să nu fim părtaşi la păcatele altora, respectiv ale „Sinodului”. Celor apropiaţi care apelează la mine pentru a se lămuri cu privire la noua tendinţă de viaţă bisericească le explic după cum eu însumi înţeleg. Mai mult decât atât, problema nu a dispărut şi, cred eu, nu va dispărea, cu toate că eu sunt o persoană prea insignifiantă în comparaţie cu Mitropolitul Serghie şi cu Sinodul. Şi, de altfel, eu nu mă consider capabil de niciun fel de activitate administrativă şi organizatorică, de vreme ce nu am avut nicio experienţă de acest gen. 7. „Asupra scopurilor...” Doar mântuirea sufletului, de vreme ce eu cred că ei, „sinodalii”, distrug ortodoxia, făcând-o lumească, făcând-o pământească şi pervertind cu totul natura Bisericii Ortodoxe. 8. „Despre metodele şi modurile de luptă etc.” Nu am avut niciun fel de metode sau moduri de luptă. Eu împreună cu mai mulţi preoţi şi laici (dar nu cu toţi) i-am declarat Mitropolitului Serghie că respingem povăţuirea lui duhovnicească, până ce nu îşi recunoaşte greşeala de a fi tras Biserica spre sarcini lumeşti nepotrivite pentru ea şi până nu renunţă astfel la Declaraţia sa din 29 iulie. 9. „Cum a fost purtată lupta?...” Până în prezent nu a avut loc nicio luptă în sensul exact al cuvântului. Doar ne-am separat de cei care ne declară: „Noi suntem superiorii voştri şi, prin urmare, vă punem sub interdicţie pentru neascultare”, şi altele asemenea. Cu toate acestea, în ceea ce îi priveşte pe păstorii şi pe laicii supuşi mie, şi cu atât mai mult pe oricine altcineva, nu am aplicat niciun fel de interdicţii, ameninţări, blesteme, privaţiuni, nici nu am fost maliţios în vreun fel, şi nu voi proceda niciodată astfel, deoarece chestiunea de credinţă, de mântuire este una de libertate a conştiinţei, de alegere, şi nu de constrângere. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12. Eu sunt un slujitor al mântuirii, iar cei care îşi caută mântuirea duhovnicească veşnică pot întotdeauna să găsească în mine ajutor pentru lămurirea adevărului. Dar, aşa cum mi se pare mie, oamenii simpli care se tem să nu cadă din ortodoxie sunt mai interesaţi de aceasta, în timp ce păstorii, din nefericire, rămân mai indiferenţi şi dezinteresaţi, chiar dacă sunt educaţi teologic. 13. „Despre parolele conspirative etc.” Biserica Ortodoxă este unica Biserică dătătoare de har, în care prin harul lui Dumnezeu se împlineşte mântuirea noastră din această viaţă de pierzare. Căderea din ortodoxie a „renovaţioniştilor”, precum şi pervertirea naturii Bisericii Ortodoxe de către „sinodali”, îl lipsesc pe om de harul mântuirii. 14. „Despre unitatea Bisericii şi relaţia ei cu guvernul.” Unitatea Bisericii poate fi doar în har, nu din sfera civilă; pentru noi, după cuvântul Domnului, locul, naţionalitatea etc. nu au nicio importanţă. Un ortodox japonez îmi este la fel de drag ca un ortodox rus. O organizaţie pur politică a credincioşilor este posibilă doar ca unealtă auxiliară a autorităţii civile, aşa cum s-a întâmplat după revoluţie. Numai guvernul ştie întreaga viaţă exterioară a unui om, în timp ce Biserica ştie exclusiv nevoile duhovniceşti ale credinciosului, precum şi tot ceea ce ţine de rugăciune. Noi nu protestăm împotriva decretului de separare a Bisericii de Stat, dar, din nefericire, guvernul nu crede sinceritatea declaraţiilor noastre despre aceasta. O SCRISOARE CĂTRE PĂSTORI (FRAGMENTE). Document din 28 februarie 1928. Cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din har. (Gal. 5: 4) Şi această cădere a lor nu este nici mică şi nici ascunsă, ci foarte mare şi evidentă pentru toţi cei care au înţelepciune (a lui Hristos) (cf. I Cor. 2: 16); şi a fost demonstrată prin binecunoscuta Declaraţie din 16/29 iulie şi în distrugerea fără ruşine a Bisericii Ortodoxe care a urmat după aceasta. Declaraţia celor care au căzut în înşelare este un troc abominabil cu ceea ce este de nepreţuit, adică libertatea noastră duhovnicească în Hristos (cf. Ioan 8: 36); este încercarea lor, în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, de a uni ceea ce nu se poate uni: soarta păcătosului cu lucrarea lui Hristos, Dumnezeu şi Mamona (cf. Matei 6: 24) şi lumina cu întunericul (cf. II Cor. 6: 14-18). Apostaţii au schimbat Biserica lui Dumnezeu dintr-o unitate de mântuire a omului prin har, din păcat şi pierzare veşnică, într-o organizaţie politică, pe care au alăturat-o organizaţiei autorităţii civile în slujba acestei lumi care stă sub stăpânirea răului (cf. I Ioan 5: 19). Altceva este credincioşia credincioşilor cu privire la autoritatea civilă. În situaţia din urmă, Biserica îşi menţine libertatea duhovnicească în Hristos şi credincioşii devin mărturisitori când credinţa este prigonită; dar în prima situaţie Biserica este doar o unealtă obedientă pentru realizarea ideilor politice de către autoritatea civilă, iar mărturisitorii pentru credinţă sunt astfel prezentaţi ca nişte criminali de stat. Toate acestea le vedem în activitatea Mitropolitului Serghie, care, în virtutea noii sale relaţii cu autoritatea civilă, este silit să uite canoanele Bisericii Ortodoxe; şi sfidându-le pe acestea, i-a înlăturat pe toţi episcopii- mărturisitori din scaunele lor, considerându-i criminali de stat, iar în locul lor a numit în mod arbitrar alţi episcopi care nu sunt recunoscuţi şi nu pot fi recunoscuţi de către oamenii credincioşi. În cazul Mitropolitului Serghie nu mai poate fi vorba de fenomenul mărturisirii pentru Biserică şi, prin urmare, el declară în legătură cu Declaraţia că orice membru al clerului care va îndrăzni să spună ceva în apărarea Adevărului lui Dumnezeu împotriva autorităţii civile este un duşman al Bisericii Ortodoxe. Ce este aceasta, dacă nu nebunia care l-a cuprins pe cel care a căzut în înşelare? Pentru că, dacă gândim astfel, va trebui să considerăm duşman al lui Dumnezeu, de exemplu, pe Sfântul Filip, care l-a acuzat cândva pe Ivan cel Groaznic şi pentru aceasta a fost strangulat; şi, chiar mai mult decât atât, trebuie să numărăm printre duşmanii lui Dumnezeu pe marele Înaintemergător, care l-a acuzat pe Irod şi pentru aceasta a fost decapitat. ... Pentru aceasta, Sfântul Maxim Mărturisitorul, când s-a făcut o încercare de a-l convinge şi de a-l forţa prin torturi groaznice să intre în comuniune de rugăciune cu patriarhul aflat în înşelare, a exclamat: „Chiar dacă întregul univers ar intra în comuniune cu patriarhul, eu singur nu voi face aceasta”. De ce? Deoarece se temea să nu-şi piardă sufletul prin comuniunea cu un patriarh care fusese atras în rătăcire, chiar dacă pe atunci nu fusese condamnat de un sinod, ci dimpotrivă, fusese apărat de o majoritate de episcopi. Deoarece autoritatea administrativă a Bisericii, chiar şi în sinoadele timpurii, nu a apărat întotdeauna adevărul, fapt despre care există mărturii clare – la Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Teodor Studitul şi alţii. Cum aş putea să rămân cu totul indiferent de acum înainte? Aceasta nu poate să se întâmple. Şi de aceea ne-am îndreptat pe singura cale posibilă pentru a ieşi din situaţia prezentă: calea mărturisirii Adevărului mântuirii. Această cale este dificilă, este o cale de luptă; dar noi nu nădăjduim în puterile noastre, ci mai degrabă ne uităm la Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei (Evr. 12: 2), şi lucrarea noastră nu este o separare de Biserică, ci o apărare a Adevărului şi o justificare a Poruncilor dumnezeieşti, sau, şi mai bine, păzirea întregii iconomii a mântuirii noastre. De aceea, mulţime de arhipăstori au ieşit în faţă acuzându-l pe Mitropolitul Serghie: Mitropoliţi (Iosif, Agatanghel, Arsenie), arhiepiscopi, episcopi şi o mulţime de păstori individuali, care îi declară Mitropolitului Serghie că nu îl mai pot recunoaşte ca povăţuitor al Bisericii Ortodoxe, ci, pentru moment, se vor conduce în mod independent. Deci, luaţi aminte, prieteni şi fraţi păstori, ca să nu fiţi atraşi de fiare duhovniceşti. Căderea de dinainte, nu cu mult timp în urmă, este suficientă; acum trebuie să mergem cu prudenţă. Fie ca pacea lui Dumnezeu care covârşeşte orice minte (Fil. 4: 7) să vă umple inimile şi minţile şi să vă îndrepte calea în Iisus Hristos, Domnul nostru. Amin. Episcopul Victor (sigiliu cu iniţiale)

A apărut în limba română cartea „Sfinții Catacombelor Rusiei” de Ivan Andreev, ediția îngrijită de Părintele Serafim Rose. O puteți descărca de aici

O puteți descărca de aici. Vă rog să o trimiteți tuturor celor interesați de mucenicii pentru Hristos, anticomuniști, care au pătimit în secolul XX. „Cartea a apărut în America, în California, în anul 1982. A fost tipărită de Părintele Serafim Rose și de Părintele Gherman Podmoșenschi, care nu doar au editat textul lui Ivan Andreev, ci au făcut completări și anexe care ușurează receptarea materialului. Cu jumătate de secol în urmă, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul scria: „Clericii și mirenii care nu ascultă de Biserica lui Alexie se adună în locuri ascunse sub pământ (în catacombe) și fac slujbe. Aceștia fac parte din Biserica liberă a „Catacombelor” și au astăzi 10 arhierei și mulțime de preoți, care se poartă mirenește la arătare. Prin rugăciunile lor ne miluiește Dumnezeu și pe noi nevrednicii, care nu avem nicio silă și totuși ne poticnim spre cele deșarte și nu purtăm grijă de mântuire” ” (din volumul Din Ierihon către Sion- capitolul „Curajul credinței”)

Arhiepiscopul Dimitrie al Gdovului ŞI PREOTUL SĂU, NICOLAE PROZORON. Pomeniţi la 6 august (†1938)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. (Ioan 8: 32) Fiu al lui Gabriel Liubimov, viitorul ierarh mucenic Dimitrie era originar din Petersburg. A absolvit Academia Teologică din Petersburg în 1883 şi a fost numit psalt la biserica rusă din Stuttgart. În următorul an preda la Şcoala Teologică din Rostov. În 1886 a fost hirotonit preot şi a fost numit la Biserica Sfântul Mihail din Oranienbaum. Doi ani mai târziu, a fost transferat în Petersburg, la biserica mare de parohie a Maicii Domnului, unde a slujit timp de 30 de ani. Această biserică susţinea o mare varietate de servicii caritabile: conducea un orfelinat, aziluri de bătrâni, şcoli etc. Se afla lângă piaţa Senniy, într‑un cartier care a fost făcut celebru de scrierile lui Dostoievski, unde se găseau săracii şi proscrişii societăţii. Părintele Dimitrie avea mare dragoste faţă de oamenii săraci şi nenorociţi din această parohie, iar această dragoste şi lucrările sale altruiste pentru ei au justificat din belşug numele său Liubimov – „cel iubit”. După Revoluţie, părintele Dimitrie a rămas văduv, dar timpurile de încercare ale Golgotei ruseşti nu au făcut să se clatine credinţa sa. Ci, dimpotrivă, el a devenit un apărător înflăcărat al adevărului lui Hristos, acum ca episcop. Execuţia şocantă a Mitropolitului de Petersburg, Veniamin, în august 1922, a fost urmată de arestul tuturor celor patru episcopi vicari ai săi, iar vechea capitală a rămas timp de patru ani fără ierarh conducător. În 1926, Mitropolitul Petru de Krutiţa, el însuşi deja arestat, a numit ca succesor al Mitropolitului mucenic Veniamin pe arhiepiscopul Iosif Petrovici, ridicându‑l la rangul de mitropolit. Alţi doi episcopi au fost eliberaţi din închisoare şi câteva hirotonii întru episcop au urmat imediat, una dintre acestea fiind şi hirotonia părintelui Dimitrie. El a fost tuns monah, purtând acelaşi nume, Dimitrie, dar cu un nou sfânt protector, şi a fost făcut vicar al eparhiei Petersburg. Spre bucuria credincioşilor, în august 1926, noul Mitropolit Iosif trebuia să ajungă în eparhie şi să slujească împreună cu vicarii săi slujba de priveghere pentru sărbătoarea patronului capitalei, Sfântul Alexandru Nevski. „Nu voi uita niciodată” – scrie Alexei Rostov, un martor ocular al evenimentelor din această perioadă şi un membru al Bisericii din catacombe timp de mulţi ani, care a oferit toate informaţiile ce urmează: – „slujba privegherii din 29 august în catedrala lavrei Sfântul Alexandru Nevski, când şapte episcopi vicari au slujit cu Mitropolitul Iosif. Acatistul a fost cântat de către toţi episcopii şi de către oameni cu o singură inimă şi un singur suflet înaintea icoanei Sfântului Alexandru, care conţinea o părticică din sfintele lui moaşte. Nu mai avuseserăm o astfel de slujbă solemnă în Petrograd din 1917. Dar, curând, mari încercări aveau să se abată asupra noastră, cauzate de Declaraţia Mitropolitului Serghie.” Mitropolitul Iosif nu a recunoscut Declaraţia şi a fost urmat de către episcopul Dimitrie şi de către un grup de episcopi, de cler şi de mireni. Unul din preoţii din acest grup, un viitor împreună‑mucenic cu episcopul Dimitrie, a fost înflăcăratul părinte Nicolae Prozorov. După istorica Declaraţie de la Petrograd, Mitropolitul Iosif, atunci deja exilat, l‑a ridicat pe episcopul Dimitrie la rangul de arhiepiscop şi conducător temporar al eparhiei Petrograd. În consecinţă, Mitropolitul Serghie l‑a pus sub interdicţie pe arhiepiscopul Dimitrie prin ukazul său din 17 ianuarie 1928, arătându‑şi lipsa de milă faţă de mărturisitorii adevăratei ortodoxii, afirmând că, pentru neascultare, „…Biserica noastră ameninţă cu excomunicare directă şi cu anatema, privându‑i pe cei vinovaţi chiar şi de dreptul de a apela la o judecată sinodală”, spunând mai departe că „nicio taină nu poate fi primită de la ei şi nici alte slujbe private, căci oricine intră în comuniune eclezială cu cei excomunicaţi şi demişi şi se roagă cu ei, chiar numai şi acasă, este, de asemenea, declarat excomunicat”. Arhiepiscopul Dimitrie, urmând fără teamă paşii Mitropolitului Iosif, a refuzat să accepte acest decret sau oricare altele care veneau de la Mitropolitul Serghie, considerând că, prin „adoptarea ateismului”, acela se poziţionase în schismă faţă de Biserica rusă. GPU (poliţia secretă), încercând să mărească dezbinarea în cadrul Bisericii, la început nu a luat nicio atitudine faţă de „iozefiţi”; dar, curând, prima lovitură a venit, în 1928, cu arestul tânărului şi talentatului teolog, părintele profesor Teodor Andreev, care, după ce a suferit în închisoare, a murit în aprilie 1929. Arhiepiscopul Dimitrie, care îl numise „un om făcut pentru ortodoxie”, din cauza criticii drepte pe care a făcut‑o lui Bulgakov, lui Berdiaev şi altor gânditori pseudo‑ortodocşi, a oficiat o slujbă de înmormântare solemnă. În noiembrie 1929, el însuşi a fost arestat împreună cu părintele Nicolae Prozorov şi cu alţi clerici şi mireni, din cauză că a refuzat recunoaşterea Declaraţiei. Eu însumi am fost membru al acestui grup şi am fost ţinut în celula nr. 9, în „Casa de detenţie preliminară”, pe strada Voinova (Şpalernaia), în Leningrad. La 10 aprilie 1930, patru dintre noi am fost mutaţi la o altă închisoare, nr. 21, unde erau 20 de paturi şi 100 de deţinuţi care le împărţeau, în timp ce în celula anterioară fuseseră 14 paturi şi 35 sau 45 de bărbaţi. Aici l‑am cunoscut pe tânărul preot, părintele Nicolae Prozorov. Mai era şi un alt preot, părintele Ioan, precum şi părintele Nicolae Zagorovski, un bărbat sfânt de 75 de ani, care fusese adus de la Harkov tot în legătură cu Declaraţia Mitropolitului Serghie. În acea perioadă, arhiepiscopul Dimitrie se afla şi el în această închisoare, în detenţie solitară, şi am avut şansa să‑l văd o dată în timp ce noi scoteam o cutie foarte mare, plină cu gunoi. Un soldat ne însoţea. Ieşind afară, în curtea închisorii, Vlădica Dimitrie se întorcea de la plimbarea sa de zece minute, de asemenea însoţit de un soldat. Era o seară caldă de iulie, şi am putut să‑l văd clar. Era un bărbat în vârstă, înalt şi solid, în rasă, cu o barbă albă şi deasă, cu obrajii puţin roz şi cu ochi albaştri. El nu purta engolpion în închisoare. Aici era un adevărat mărturisitor al mult suferindei noastre Biserici din catacombe. Preoţii care petrecuseră cea mai lungă perioadă în această celulă ocupau colţul de lângă bare, separaţi de un perete de carton de restul celulei; acesta era numit „colţul sfânt”, şi aici dormeau unul lângă altul; dimineaţa făceau slujba, iar seara slujeau vecernia sau, înainte de o sărbătoare, privegherea de toată noaptea. Ei stăteau în rând pe taburete, şi li se alăturau doi sau trei mireni, şi îl ascultau pe cel care slujea, reproducând cuvintele din memorie cu voce joasă. Ceilalţi deţinuţi se prefăceau că nu observă nimic. Aici mi‑am petrecut primul Paşte în închisoare. Deşi am fost avertizat de un bun prieten de‑al meu să nu mă duc la „colţul sfânt”, fapt pentru care puteam primi cu uşurinţă câţiva ani în plus la sentinţa mea, totuşi nu am putut să rezist şi am mers acolo când părintele Nicolae a început să cânte imnul pascal de început: „Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri, şi pe noi pe pământ ne învredniceşte, cu inimă curată, să Te slăvim”. Alţi preoţi îl susţineau şi, astfel, am avut întreaga slujbă plină de bucurie. Întorcându‑mă la patul meu, am văzut cât de mulţi deţinuţi îşi mai făceau cruce încă, curgându‑le lacrimi pe obrajii nebărbieriţi. Toţi cei din celulă urmăriseră cu grijă şi în linişte slujba noastră. Aici în celulă am cunoscut „viaţa” tovarăşului meu de închisoare, părintele Nicolae. El era de statură mijlocie, cu ten închis la culoare, cu trăsături destul de aspre, cu ochii negri, la fel şi părul, şi cu o barbă mică. El era un om simplu, nu un intelectual învăţat, dar cu o credinţă profundă şi ferm în mărturisire; şi, astfel, el credea că prin acceptarea cu bucurie a muceniciei îşi deschidea pentru sine intrarea în împărăţia cerurilor. Se născuse în 1896 şi mersese la seminar, dar în 1915 renunţase şi, având doar 18 ani, a mers ca voluntar pe front. Revoluţia l‑a găsit ca sublocotenent. După ce s‑a întors de pe front în Voronejul său, a fost arestat şi acuzat împreună cu alţii de „conspiraţie” în timpul înfricoşătorilor ani de Război Civil, şi a fost condamnat la execuţie. Găsindu‑se într‑o celulă comună cu un grup de ofiţeri condamnaţi, el le‑a propus credincioşilor să citească Acatistul Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, apărătorul celor condamnaţi pe nedrept, cu voce tare. Din întâmplare, avea o copie a acatistului la el. Câţiva dintre ofiţeri au fost de acord şi s‑au dat într‑o parte şi au cântat acatistul încet. Un alt grup, evident ofiţerii care erau necredincioşi sau care nu erau evlavioşi, nu a luat parte la această rugăciune. Şi s‑a petrecut o minune extraordinară, care a tulburat sufletul tânărului ofiţer Prozorov din temelii: dimineaţa, toţi cei care citiseră acatistul au fost salvaţi de la execuţie, dându‑li‑se în schimb diferite termene de detenţie, în timp ce ceilalţi ofiţeri au fost toţi împuşcaţi. Prozorov a făgăduit să devină preot imediat ce va ieşi din închisoare şi, fiind eliberat înainte de a fi trecut prea mult timp, el şi‑a împlinit făgăduinţa. El a fost hirotonit de arhiepiscopul Ioan Pommer, care a fost mai târziu omorât cu bestialitate de către teroriştii bolşevici în Riga, la 12 octombrie 1934. Cu toate acestea, GPU i‑a interzis părintelui Nicolae să rămână în Voronej, şi el a mers în Petrograd, unde a slujit în Bisericuţa Sfântul Alexandru Nevski, la periferia oraşului, lângă gara Piskareva. Odată, unul din liderii comunişti ai Leningradului a venit la el şi i‑a cerut să‑l cunune cu o fată care refuza să trăiască împreună cu el fără cununia religioasă. „Biserica dumneavoastră este în pădure, nimeni nu va afla”, a spus el, de vreme ce în calitate de comunist ar fi fost exclus din Partid pentru cununia religioasă. Părintele Nicolae a fost de acord şi i‑a spus să se pregătească pentru Sfânta Euharistie înainte. Comunistul s‑a enervat şi a spus: „Voi satisface capriciul unei fete, dar nu voi recunoaşte nicio confesiune religioasă. Cunună‑ne chiar acum! Voi plăti oricât vei vrea, mai mult decât câştigi într‑un an. Cât timp sunt în viaţă, nimeni nu te va aresta. Până la urmă, sunt membru al Comitetului Central al Partidului!” Astfel l‑a ameninţat pe părintele Nicolae acel membru al Partidului, care era cunoscut în toată Rusia. Dar cel din urmă a refuzat şi, astfel, a rămas în nevoi cu familia sa, lipsindu‑se de oportunitatea de a obţine un puternic apărător la Kremlin. În dimineaţa de 4 august, mulţi din celula noastră au fost strigaţi, pe coridor, şi ni s‑a spus să semnăm cum că citiserăm sentinţele noastre: unii au primit cinci ani, alţii, zece. Doar părintele Nicolae nu a fost chemat ca să‑şi audă sentinţa. În dimineaţa următoare, în timpul perioadei de exerciţii, am aflat, printr‑un set complicat de semne, că arhiepiscopul Dimitrie, în vârstă de 75 de ani, primise zece ani în închisoarea de izolare. Nu l‑am mai văzut niciodată. În ziua următoare, tuturor celor care fuseseră condamnaţi li s‑a ordonat să meargă la gară şi şi‑au luat rămas bun de la noi. Părintele Nicolae nu ştia dacă să se bucure sau să se întristeze. Dacă ar fi fost achitat, cel mai probabil ar fi fost eliberat. Dar, curând, totul a devenit mai clar: era un alt motiv pentru care fusese uitat când prietenii săi fuseseră trimişi în altă parte. Întreaga zi de 5/18 august, în ajunul Schimbării la Faţă, am încercat să nu îl părăsesc pe părintele Nicolae, care, odată cu plecarea prietenilor săi, s‑a simţit singur. Dintre sutele de deţinuţi, cei mai mulţi nu ştiau despre ce era vorba, iar alţii credeau că acesta era un indiciu că va fi eliberat. El singur a slujit, din memorie, întreaga priveghere de toată noaptea a Schimbării la Faţă, şi eu am ascultat; alţi mireni, care ascultau de obicei, fuseseră trimişi deja în lagărele de concentrare – în celule venind alţi deţinuţi. El a scos din buzunarul reverendei o fotografie a celor trei fiice ale sale: de şase, patru şi doi ani; şi, uitându‑se cu drag la ele, mi‑a spus: „Cred că Domnul nu le va părăsi pe aceste orfane în lumea groaznică a bolşevicilor”. Pregătirile obişnuite pentru noapte au început pe la 9 p.m. Cei mai vechi în celulă stăteau întinşi pe paturi, restul, pe mesele şi pe băncile formate din taburete, iar nou‑veniţii, pe sub mese şi pe sub paturi. Patul meu era lângă fereastră, iar cel al părintelui Nicolae se afla lângă gratiile care ne separau de coridor. Când toţi se întinseseră, ofiţerul de serviciu a apărut pe coridor şi s‑a oprit la uşa gratiilor: „Prozorov e aici?” „Da, eu sunt!” – a sărit din patul său părintele Nicolae. „Nume şi prenume?”, a întrebat ofiţerul, verificându‑şi lista. „Nicolae Kiriakovici”, a răspuns părintele, îmbrăcându‑se. „Pregăteşte‑ţi lucrurile.” Părintele Nicolae a înţeles totul. De multe ori am observat împreună cum ofiţerul de serviciu îi chema pe oameni pentru execuţie. Părintele Nicolae a început să se îmbrace repede şi să împacheteze o cutie legată cu sfoară, în care se aflau „bunurile” sale din închisoare. Eu stăteam la celălalt capăt al celulei şi nu puteam ajunge la el prin camera care era blocată cu mese, bănci, paturi şi trupuri care stăteau întinse peste tot. Dar, din colţul luminat unde împacheta el, puteam vedea clar faţa sa curajoasă cu barbă neagră, care strălucea cu o bucurie nepământească. Avea 33 de ani, ca Mântuitorul când a urcat pe Golgota. În întreaga cameră s‑a făcut linişte şi toată lumea îl privea pe părintele Nicolae. De cealaltă parte a gratiilor, ofiţerul nu‑şi lua ochii de la el. Părintele Nicolae, cu un zâmbet vesel, s‑a uitat la noi toţi şi a mers repede la gratiile pe care ofiţerul le‑a deschis pentru el. Pe prag, el s‑a întors spre noi şi a spus cu voce tare: „Domnul mă cheamă la El, şi acum voi fi cu El”. În linişte, mişcaţi de mărimea de suflet a acestui păstor modest, noi toţi ne‑am uitat şi am văzut cum s‑au închis gratiile după el şi cum, cu pas repede, mergea în faţa ofiţerului, care îl urma. Toţi am început să vorbim despre părintele Nicolae în şoaptă, cu adâncă simţire. Nu doar cei credincioşi, dar şi ateii – troţkişti, menşevici, bandiţi şi simpli derbedei sovietici – au fost însufleţiţi de respect şi sentimente profunde faţă de credinţa lui fermă. În următoarea zi de vizită, deţinuţii care s‑au întors de la întâlnirea cu rudele lor ne‑au spus că soţiile preoţilor fuseseră informate despre sentinţele împotriva soţilor lor. Şi apoi am aflat că părintele Nicolae fusese împuşcat în ajunul Schimbării la Faţă, 6 august 1930. Soarta episcopului Dimitrie a fost asemănătoare, deşi nu ştim data la care a primit cununa de mucenic. După opt ani de detenţie solitară în închisoarea de izolare de la Yaroslavl, a fost împuşcat în 1938. Sfinţii mucenici care au murit pentru Hristos cu sutele şi cu miile în vremurile străvechi au fost cinstiţi de Biserică fără vreo procedură specială de canonizare. Asemenea şi astăzi, când pătimitorii fără de număr sunt încununaţi cu slava mucenicilor, nimeni nu trebuie să ezite să‑i recunoască ca sfinţi slăviţi, mijlocitori ai noştri înaintea lui Dumnezeu. Fie ca ei să ne întărească acum, când ceasul înfricoşător al încercării credincioşiei noastre faţă de Hristos se apropie. Sfinţilor mucenici Dimitrie şi Nicolae, împreună cu mulţimea nenumărată şi cerească a pătimitorilor din noile catacombe, rugaţi‑vă lui Dumnezeu pentru noi!

Maica Maria din Gatchina - STAREŢA DIN CATACOMBE, MÂNGÂIETOAREA. Pomenită la 26 ianuarie (†1930)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Suferinţele intense, precum aurul în topitoare, curăţă sufletul, îi dau viaţă, îl întăresc şi îl temperează. (Sfântul Iosif al Petrogradului) La aproximativ cincizeci de kilometri de Petrograd se află micul oraş Gatchina, bine cunoscut tuturor locuitorilor din Petrograd pentru grădinile, parcurile şi palatele lui. În acest oraş a trăit înainte de Revoluţie o călugăriţă, Maria, care era cunoscută nu doar de locuitorii din Gatchina, ci şi de mulţi locuitori ai Petrogradului. Revoluţia din 1917 a găsit‑o pe maica Maria pe patul de suferinţă. După ce a suferit de encefalită (o inflamaţie a creierului), ea s‑a îmbolnăvit de Parkinson (boală degenerativă a sistemului nervos central, numită astfel după medicul Parkinson care a descris această stare patologică): corpul ei, cu totul nemişcat, părea încătuşat, iar faţa anemică era ca o mască; putea vorbi, dar începuse să vorbească doar cu jumătate de gură, printre dinţi, pronunţând încet şi monoton. Ea era totalmente invalidă şi avea mereu nevoie de ajutor şi de o îngrijire atentă. De obicei, această boală continuă cu schimbări psihologice radicale (iritabilitate, o încăpăţânare obositoare de a repeta întrebări stereotipe, un egoism şi egocentrism exagerat, manifestări de senilitate şi altele asemenea), fapt pentru care astfel de pacienţi sfârşesc adesea în spitalele de psihiatrie. Dar maica Maria, fiind invalidă fizic în totalitate, nu doar că nu a degenerat psihic, ci a arătat trăsături de personalitate şi de caracter cu totul deosebite, care nu sunt caracteristice pentru aceşti pacienţi. Ea a devenit extrem de supusă, de umilă, ascultătoare, necerând nimic, concentrată în sine însăşi; ea a devenit absorbită de rugăciunea permanentă, purtându‑şi boala dificilă fără nici cel mai mic murmur. Ca o recompensă pentru această umilinţă şi răbdare, Domnul i‑a trimis un dar: mângâierea celor întristaţi. Oameni cu totul străini şi necunoscuţi, care se găseau în supărări, întristări, depresie, deznădejde, au început să o viziteze şi să converseze cu ea. Şi toţi cei care veneau la ea plecau consolaţi, simţind o iluminare a supărării lor, o liniştire a întristării, o calmare a temerilor, o îndepărtare a depresiei şi a deznădejdii. Vestea despre această călugăriţă extraordinară s‑a răspândit treptat dincolo de graniţele oraşului Gatchina. Maica Maria trăia într‑o căsuţă de lemn, la periferia oraşului, unde am vizitat‑o în martie, 1927. În timp ce aşteptam să fiu primit, am examinat numeroasele fotografii din camera de primire şi am observat două: Mitropolitul Veniamin (al Petrogradului, noul mucenic) şi Mitropolitul Iosif (curând avea să devină conducătorul mişcării „iozefite”). Mitropolitul Iosif scrisese pe fotografia sa o dedicaţie emoţionantă maicii Maria, citând un paragraf lung din lucrarea sa În îmbrăţişarea Tatălui, în timp ce Mitropolitul Veniamin scrisese scurt: „Către profund respectata pătimitoare Maica Maria, care, printre mulţi întristaţi, m‑a consolat şi pe mine, un păcătos...” Am avut şansa binecuvântată de a fi prezent la manifestarea minunii vindecării sufletelor întristate. Un tânăr, care devenise deznădăjduit după arestul şi exilul tatălui său preot, a plecat de la maica având un zâmbet de bucurie, hotărându‑se să accepte treapta de diacon. La fel, o tânără femeie care suferea a devenit strălucitor de bucuroasă, hotărându‑se să devină călugăriţă. Un bărbat mai în vârstă, care suferea profund din cauza morţii fiului său, a plecat de la maica Maria cu fruntea sus şi încurajat. O femeie în vârstă, care venise cu lacrimi, a plecat calmă şi fermă. Când am intrat la ea, i‑am spus maicii Maria că mă ataca adesea o depresie teribilă, durând câteodată mai multe săptămâni şi că nu puteam găsi nicio metodă de a scăpa de ea. „Depresia este o cruce duhovnicească”, mi‑a spus ea; „ea este trimisă să ajute penitentul care nu ştie să se pocăiască, adică pe acela care, după pocăinţă, cade din nou în păcatele de mai înainte... Şi, prin urmare, doar două medicamente pot trata această suferinţă a sufletului, uneori foarte mare. Trebuie fie să înveţe să se pocăiască şi să ofere roadele pocăinţei; sau, dacă nu, să poarte această cruce duhovnicească, depresia, cu umilinţă, supunere, răbdare şi cu mare mulţumire faţă de Domnul, amintindu‑şi că purtarea acestei cruci este socotită de Domnul ca rod al pocăinţei... Şi, până la urmă, ce mare consolare este să realizezi că descurajarea ta este rodul nerecunoscut al pocăinţei, o pedepsire de sine inconştientă pentru absenţa roadelor care sunt cerute... De la acest gând ar trebui să ajungă la căinţă şi, apoi, depresia se topeşte treptat şi adevăratele roade ale pocăinţei vor apărea...” Aceste cuvinte ale maicii Maria au fost literalmente ca şi când ar fi făcut o operaţie pe sufletul meu şi ar fi îndepărtat o tumoră duhovnicească... Şi eu am plecat alt om. Prin 1930, maica Maria a fost arestată. Ea a fost acuzată de propagandă contra‑revoluţionară şi de a fi participat într‑o organizaţie contra‑revoluţionară, în conformitate cu paragrafele 10 şi 11 ale articolului 58 (al Codului Penal sovietic). Fratele ei a fost, de asemenea, arestat. „Organizaţia” era compusă doar din doi oameni. Iar „propaganda” împotriva regimului comunist era darul ei de a mângâia oamenii aflaţi în suferinţe. Cei care au fost prezenţi în timpul arestului descriu o imagine înfricoşătoare a batjocurii şi a crudei violenţe asupra pacientei suferinde, care era paralizată şi incapabilă de orice mişcare fizică. „Crima religios‑politică” a maicii Maria s‑a agravat prin refuzul ei de a‑l recunoaşte pe Mitropolitul Serghie după faimoasa Declaraţie din 1927, care a dus la o schismă în Biserica rusă. Biata suferindă a fost trasă de braţe, care au fost răsucite la spate, pe podea şi pe pământ, de la patul ei până la camionetă, de către doi cekişti. Lovindu‑i încă şi mai mult trupul suferind şi paralizat, cekiştii au aruncat‑o în camionetă şi au luat‑o. Fratele ei a fost luat într‑un alt automobil, într‑un aşa numit „corb negru” (o limuzină neagră, folosită în special pentru transportarea victimelor arestărilor făcute în toiul nopţii; este descrisă de către Soljeniţîn în primul volum al Arhipelagului Gulag). Cinstitorii compătimitori ai maicii Maria au început să‑i aducă în închisoare pachete modeste. Acestea au fost acceptate timp de o lună. Apoi, dintr‑odată, nu au mai acceptat pachetele şi au spus scurt: „A murit în spital”. (Astfel de pacienţi neajutoraţi erau de obicei omorâţi.) Trupul nu a fost dat înapoi. Fratele ei, un tânăr slab, mic şi rafinat, care o îngrijise cu jertfă de sine şi care primea vizitatorii, după nouă luni de investigaţii a primit cinci ani de închisoare într‑un lagăr de concentrare siberian.

Călugăriţele de la Şamordino în închisoarea Solovki şi minunea CURAJULUI lor. Pomenite la 12 noiembrie

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Pe cel care se nevoieşte, Dumnezeu îl umbreşte cu mila Sa; dar cel care iubeşte dobândeşte mângâiere. Stareţul Ambrozie de la Optina. În vara lui 1929 au venit în Solovki aproximativ treizeci de călugăriţe. Probabil, majoritatea erau de la Mănăstirea Şamordino, care se afla lângă renumita sihăstrie de la Optina. Călugăriţele nu au fost duse la secţiile speciale pentru femei, ci au fost ţinute separat. Când au început să fie interogate şi verificate după listă, ele au refuzat să dea aşa‑numitele date de bază despre ele, adică răspunsul la întrebările cu privire la numele lor, anul şi locul naşterii, educaţia şi aşa mai departe. După ţipete, ameninţări şi bătăi, ele au fost puse în celule izolate şi au fost chinuite cu foamea, setea şi cu privarea de somn, adică li s‑au aplicat toate metodele coercitive obişnuite. Dar călugăriţele au rămas de neclintit şi chiar au fost destul de curajoase – un fapt foarte rar în lagărul de concentrare – ca să refuze orice fel de muncă forţată. După câteva zile, eu şi profesorul doctor Zizilenko (care fusese trimis la Solovki deoarece, în timp ce era medic şef de secţie la închisoarea Taganka din Moscova, acceptase în secret tunderea monahală şi devenise episcop cu numele de Maxim) am fost chemaţi la şeful diviziei sanitare. Ni s‑a ordonat confidenţial să le facem călugăriţelor o examinare medicală, cu scopul de a confirma că nu sunt apte pentru muncă, pentru a avea astfel o bază oficială pentru a le elibera de munca fizică forţată. Era pentru prima oară în istoria insulei Solovki când administraţia se găsea într‑o situaţie atât de complicată. De obicei, în astfel de cazuri ei acţionau foarte aspru şi barbar. După o bătaie serioasă a celor care refuzau să lucreze, erau trimişi pe insula pentru pedepsire Anzersk, de unde nimeni nu s‑a întors niciodată viu. De ce aceste călugăriţe rebele nu erau trimise la Anzersk nu puteam înţelege. I‑am pus această întrebare şefului diviziei sanitare a întregului lagăr de concentrare. El ne‑a explicat că protestul tăcut şi controlat al călugăriţelor nu se asemăna întru nimic cu protestele cu care era obişnuită administraţia să aibă de‑a face. Celelalte proteste erau adesea însoţite de scandal, ţipete şi huliganism. Dar aici era linişte, simplitate, umilinţă şi o supunere extraordinară. „Ele sunt muceniţe fanatice, care caută suferinţe”, a explicat şeful diviziei sanitare. „Ele sunt un fel de cazuri psihice, masochiste, dar nouă ne pare nespus de rău pentru ele. Eu nu pot să suport să văd umilinţa şi supunerea cu care îndură presiunea. Şi nu doar eu. Nici Vladimir Yegorovici, şeful lagărului de concentrare, nu a putut să suporte asta. El chiar s‑a certat cu şeful diviziei GPU şi vrea oarecum să uşureze şi să rezolve această chestiune. Dacă le găsiţi inapte pentru muncă fizică, vor fi lăsate în pace.” Când am ajuns la barăcile unde erau ţinute călugăriţele, am văzut nişte femei extraordinar de sobre, paşnice şi cu stăpânire de sine, în veşminte monahale vechi şi peticite, dar curate. Erau vreo treizeci. Li se putea da vârsta unui „etern treizeci” de ani, deşi, fără îndoială, unele erau mai în vârstă şi unele mai tinere. Pe toate feţele se afla ceva din expresia Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi”, şi această supărare era atât de evidentă şi de modestă, încât cu totul involuntar mi‑am amintit de anumite versuri din Tiucev. Apariţia lor supusă era de o frumuseţe duhovnicească care nu poate decât să evoce un sentiment de regret profund şi de respect. „Ca să nu le supăr, mai bine să ies, doctore”, a spus şeful secţiei care m‑a întâmpinat şi care trebuia să fie prezent ca reprezentant al comitetului medical. Am rămas singur cu ele. „Bună ziua, maicilor”, m‑am plecat în faţa lor. În linişte, mi‑au răspuns cu o plecăciune adâncă. „Sunt medic. Am fost trimis să vă examinez.” „Suntem bine. Nu este nevoie să ne examinaţi”, m‑au întrerupt câteva voci. „Eu sunt un credincios creştin ortodox şi sunt în acest lagăr de concentrare ca deţinut din pricina poziţiei mele bisericeşti.” „Slavă lui Dumnezeu”, câteva voci mi‑au răspuns din nou. „Tulburarea voastră este de înţeles pentru mine”, am continuat, „dar nu vă voi examina. Îmi veţi spune doar lucrurile de care vă plângeţi, iar eu vă voi trece la categoria celor incapabili de muncă.” „Dar noi nu ne plângem de nimic. Suntem destul de sănătoase.” „Dar, fără o definiţie a inabilităţii pe care o aveţi pentru lucru, vă vor trimite la o muncă extraordinar de dificilă.” „Este acelaşi lucru: nu vom munci nici dacă este o muncă dificilă, nici dacă este uşoară.” „De ce?” – am întrebat uimit. „Pentru că nu vrem să muncim pentru regimul lui Antihrist.” „Ce spuneţi?”, am întrebat supărat. „Până la urmă, la Solovki sunt mulţi episcopi şi preoţi care au fost trimişi aici pentru mărturisirea lor. Toţi muncesc, fiecare după cum este în stare. Aici, de exemplu, este episcopul de Viatka care lucrează pe post de contabil la fabrica de funii, iar în departamentul de lemnărie muncesc mulţi preoţi. Ei ţes plase. Vinerea muncesc 24 de ore, zi şi noapte, astfel încât să îndeplinească repede cota suplimentară şi astfel să‑şi elibereze o parte din timp pentru rugăciune în seara de sâmbătă şi dimineaţa de duminică.” „Dar noi nu vom munci sub constrângerea ordinelor pentru regimul lui Antihrist.” „Ei bine, fără examinare voi da un oarecare diagnostic pentru voi şi voi concluziona că nu sunteţi capabile de muncă fizică grea.” „Nu, nu este nevoie să faceţi astfel. Iertaţi‑ne, dar vom fi obligate să spunem că acest lucru nu este adevărat. Suntem bine. Putem munci, dar nu vrem să muncim pentru acest regim al lui Antihrist şi nu vom munci nici chiar de‑ar fi să ne omoare pentru asta.” „Nu vă vor ucide, dar vă vor tortura până la moarte”, am spus în şoaptă, riscând să fiu auzit şi de alţii; am spus‑o cu durerea inimii. „Dumnezeu ne va ajuta să îndurăm torturile”, a spus una dintre călugăriţe, de asemenea încet. Mi‑au venit lacrimi în ochi. M‑am plecat înaintea lor în linişte. Aş fi vrut să mă aplec până la pământ şi să le sărut picioarele. Într‑o săptămână, comandantul diviziei sanitare a intrat în biroul medicilor şi, printre alte lucruri, ne‑a informat: „Ne‑am săturat de călugăriţele astea, dar acum au fost de acord să muncească. Ele cos şi repară îmbrăcăminte de la salonul principal. Doar că au pus condiţia ca să fie toate împreună şi să li se permită să cânte un fel de cântece în timp ce muncesc. Şeful lagărului de concentrare a permis acest lucru. Acolo se găsesc acum, cântând şi muncind.” Călugăriţele erau în aşa măsură izolate, încât chiar şi noi, medicii diviziei sanitare, care ne bucuram de o oarecare libertate de mişcare şi care aveam multe legături şi mulţi prieteni, pentru multă vreme nu am putut primi niciun fel de veşti despre ele. Şi doar o lună mai târziu am aflat cum avusese loc ultimul act al tragediei lor. Într‑unul din convoaiele care veniseră la Solovki a fost adus şi un preot, care s‑a dovedit a fi părintele duhovnic al câtorva dintre călugăriţe. Şi, chiar dacă legăturile dintre ei păreau, în condiţiile lagărului de concentrare, cu totul imposibile, călugăriţele au reuşit într‑un anumit fel să ceară îndrumări din partea povăţuitorului lor. Esenţa întrebărilor lor consta în următoarele: „Noi am venit în lagărul de concentrare pentru suferinţă, dar aici suntem bine. Suntem împreună; cântăm rugăciuni; munca ne este plăcută; am acţionat corect că am fost de acord să muncim sub condiţiile regimului lui Antihrist? Nu ar trebui să renunţăm şi la această muncă?” Părintele duhovnic a răspuns cu o interdicţie a muncii destul de neclară. Şi apoi călugăriţele au renunţat la orice fel de muncă. Administraţia a aflat cine era vinovat pentru asta. Preotul a fost împuşcat. Dar, când călugăriţele au fost informate despre aceasta, au spus: „Nimeni nu este în stare să ne dezlege de această interdicţie”. Călugăriţele au fost despărţite curând şi, una câte una, au fost duse undeva. În ciuda încercărilor noastre, nu am reuşit să mai aflăm alte ştiri despre ele. Au dispărut fără urmă. Câţiva ani mai târziu, din gura unui deţinut american care muncea ca un sclav într‑un lagăr de concentrare, vine următoarea informaţie suplimentară, care aruncă lumină peste finalitatea duhovnicească a fermităţii ascetice a unora dintre aceste călugăriţe. MINUNEA CĂLUGĂRIŢELOR. Când conversaţia a trecut la religie, aşa cum s‑a întâmplat curând, am auzit despre o întâmplare extraordinară, o minune, care avusese loc de curând la Vorkuta. Dumnezeu era într‑adevăr acolo cu noi! Şi entuziasmul cu care omul mi‑a spus această poveste nu a lăsat nicio îndoială asupra faptului că Cortina de fier nu putea să‑L ţină pe Dumnezeu în afara unei ţări sau în afara minţilor şi inimilor poporului Său. Era în luna noiembrie a anului 1950, chiar imediat după sosirea noastră, când trei călugăriţe au ajuns în lagărul de concentrare cu sentinţa pentru muncă silnică. Miile de femei deţinute de la Vorkuta nu munceau în mine, ci făceau alte munci grele, iar călugăriţele au fost trimise într‑un pluton unde se făceau cărămizi pentru muncile de construcţie din întreaga zonă arctică şi din Rusia. Când călugăriţele au fost duse pentru prima dată la fabrica de cărămizi, i‑au spus şefului că ele priveau orice muncă făcută pentru regimul comunist ca şi când ar fi fost pentru diavol şi, de vreme ce ele erau slujitoarele lui Dumnezeu şi nu ale lui Satan, ele nu îşi propuneau să se plece ordinelor şefului lor, în ciuda oricăror ameninţări ale acestuia. Dezbrăcate de veşmintele religioase, aveau drept armură credinţa. Ele erau gata să înfrunte orice pentru a‑şi ţine făgăduinţa şi chiar au înfruntat pedeapsa, o dovadă vie de mare curaj. Li s‑au dat raţii de pedeapsă, constând în pâine neagră şi supă râncedă, zi de zi. Dar în fiecare dimineaţă când li se poruncea să meargă la fabrica de cărămizi, în gropile cu pământ, sau la oricare altă muncă de rupt spatele, ele refuzau. Acest refuz însemna, desigur, că trebuia să treacă prin chinuri şi mai mari. Mâniaţi de încăpăţânarea lor şi temându‑se de efectul asupra celorlalţi muncitori sclavi, comandantul a poruncit să fie puse în cămaşă de forţă. Mâinile le‑au fost legate la spate şi apoi funia cu care le‑au fost legate încheieturile mâinilor a fost trecută în jurul gleznelor şi dusă în sus strâns. În acest fel, picioarele le‑au fost trase în spate, iar umerii au fost traşi în spate şi în jos într‑o poziţie de durere groaznică. Călugăriţele se zvârcoleau în agonie, dar niciun ţipăt de protest nu le‑a scăpat. Şi, când comandantul a poruncit să se arunce apă peste ele, astfel încât materialul de bumbac al cămăşilor de forţă să se strângă, se aştepta ca ele să ţipe din cauza acestei presiuni asupra trupurilor torturate, dar tot ceea ce s‑a întâmplat a fost că ele au gemut încet şi au căzut în stare de inconştienţă. Legăturile lor au fost atunci desfăcute şi ele şi‑au revenit; după aceea au fost legate din nou şi încă o dată binecuvântata uşurare a leşinului a venit peste ele. Ele au fost ţinute în această stare mai bine de două ore, dar paznicii nu au îndrăznit să mai continue tortura, deoarece circulaţia lor fusese întreruptă şi femeile erau la un pas de moarte. Regimul comunist voia sclavi, nu schelete. Ei nu transportau oameni până la Vorkuta pentru a‑i omorî. Guvernul sovietic voia să fie scos cărbunele din mine. Muncitorii sclavi puteau fi eliminaţi, bineînţeles, dar numai după ani de muncă. Prin urmare, scopul comandantului era să tortureze aceste călugăriţe până ce aveau să fie de acord să muncească. În cele din urmă, comandantul a hotărât să încerce. Fie călugăriţele aveau să muncească, fie va trebui să le omoare, încercând să le oblige. El a poruncit să fie din nou numite la munca de afară şi, dacă ar continua să refuze, să fie duse pe un deal în vântul aspru al iernii arctice timpurii şi să fie lăsate să stea acolo nemişcate toată ziua, privind celelalte femei care munceau. Li s‑a aplicat, de asemenea, şi această tortură. Când lumina pală a zilei arctice scurte răsărea, ele erau văzute îngenunchind acolo, iar paznicii mergeau la ele aşteptând să le găsească îngheţate, dar ele păreau relaxate şi calde. Văzând aceasta, comandantul a ordonat să li se scoată mănuşile şi căciulile, astfel încât să fie expuse la deplina furie a vântului. Pe parcursul celor opt ore de muncă ale zilei, ele îngenuncheau pe vârful dealului vântos în rugăciune. Sub ele, femeile care frământau pământul pentru cuptoarele de cărămizi sufereau intens din cauza frigului. Multe se plângeau că le îngheţau picioarele, în ciuda faptului că purtau nişte cizme care se presupunea a fi călduroase. Seara, când alţi paznici au mers pe deal ca să le ia pe călugăriţe şi să le aducă înapoi la barăci, se aşteptau să le găsească degerături la urechi, la mâini şi la picioare. Din nou în ziua următoare au îngenunchiat timp de opt ore în vânt, nepurtând nici pălării, nici mănuşi, la temperaturi cu mult sub zero grade. În noaptea aceea încă nu suferiseră nicio degerătură serioasă şi încă mai erau hotărâte în refuzul lor de a lucra. Cu toate acestea, a treia zi au fost duse afară şi, de data aceasta, eşarfele le‑au fost luate. În acest timp, vestea despre ceea ce se întâmpla se răspândise în toate lagărele de concentrare din regiunea Vorkuta. Când, la sfârşitul celei de a treia zi, o zi cu mult mai rece decât cele pe care le trăisem în acea iarnă, călugăriţele cu capul gol au fost aduse în continuare fără cea mai mică urmă de degerătură, toată lumea murmura că într‑adevăr Dumnezeu făcuse o minune. Nu mai era alt subiect de conversaţie în toată Vorkuta. Chiar şi bărbaţii duri din alte tabere găseau scuze ca să vină la fabrica de cărămizi şi să arunce pe furiş o privire la cele trei personaje de pe deal. Femeile care lucrau în groapa de jos îşi făceau cruce şi murmurau rugăciuni. Chiar şi comandantul era foarte deranjat. Dacă nu era un om religios, el era cel puţin într‑un anumit fel superstiţios şi ştia destul de bine atunci când era martor al unei Puteri care nu era de pe acest pământ! În ziua a patra, chiar şi paznicii înşişi erau înfricoşaţi de puterea nepământească pe care păreau să o aibă aceste femei şi au refuzat categoric să le atingă sau să mai aibă ceva de‑a face cu ele. Comandantului însuşi îi era frică să meargă şi să le ordone să meargă pe deal. Şi astfel, ele nu au mai fost deranjate în rugăciunile lor şi au fost scoase de la raţiile de pedeapsă. Când am plecat din Vorkuta, patru ani mai târziu, acele călugăriţe încă mai erau la tabăra fabricii de cărămizi şi nici una din ele nu făcuse nicio zi de muncă productivă pentru regimul comunist. Ele erau păzite cu teamă şi respect. Paznicii aveau indicaţii să nu se atingă de ele sau să le deranjeze. Ele îşi pregăteau propria mâncare şi îşi făceau chiar şi propriile haine. Ele îşi manifestau religiozitatea în felul lor propriu şi păreau în pace şi mulţumite. Deşi deţinute, ele erau duhovniceşte libere. Nimeni în Uniunea Sovietică nu avea o astfel de libertate religioasă ca ele. Cum anume a stimulat exemplul lor credinţa religioasă a mii de deţinuţi şi paznici acolo la Vorkuta, nu pot spune. Mai târziu, când am avut şansa, ca responsabil al vestiarului bărbaţilor MVD, să vorbesc cu unii dintre cei mai înrăiţi comunişti ruşi despre religie, niciunul nu a pregetat să menţioneze minunea călugăriţelor. (John Noble: L‑am găsit pe Dumnezeu în Uniunea Sovietică, Zondervan, Mich. 1971, pp. 112‑117).

I.M. Andreev - O convertire adevărată la Ortodoxie în intelectualitatea rusă

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) La începutul secolului al XX‑lea, clasa intelectuală rusă – inte­lec­tu­alitatea ‑ se depărtase de rădăcinile creştin‑ortodoxe ale vieţii ru­­se. În­ceputurile promiţătoare de la jumătatea secolului al XIX‑lea ale unei filosofii autentic ortodoxe, capabile să întâmpine provocarea ideilor oc­ci­dentale (Kireievski, Homiakov), aveau puţini ade­renţi. Cu câteva ex­cep­ţii (cum este Constantin Leontiev), intelectualitatea rusă din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea s‑a îndepărtat mult de Biserica Ortodoxă, apropi­indu‑se ca niciodată de ideile revoluţionare occidentale şi sfârşind în materialism şi marxism. Reacţia naturală împotriva materialismului la sfâr­şitul secolului al XIX‑lea nu a luat o formă ortodoxă. Filo­so­fia religioasă puternică a lui Vladimir Soloviov i‑a influ­en­ţat pe mulţi să revină la un fel de religie, dar la o religie „liberă”, nu la ortodoxia tradiţiei bizantine sau ruseşti. Ca rezultat, „renaşterea” religioasă rusă de la începutul seco­lu­lui al XX‑lea era străină de ortodoxie; era un curent de „liberă cu­ge­tare” religioasă ca­re pregătea terenul pentru „renovaţionism” în Rusia şi pentru „libe­ra­lism” religios şi erezie evidentă în Diaspora. În multe minţi rămâne impresia că intelectualitatea rusă, chiar şi atunci când este religioasă, este în esenţă liber cugetătoare, moder­nis­tă, renovaţionistă, chiar şi atunci când membrii ei se regăsesc în rândurile cle­rului ortodox, în timp ce aceia care li se opun reprezintă doar „cer­cu­rile bise­ri­ceşti strâmte” care nu au „creativitate”, ci păs­trea­ză pur şi sim­plu tra­di­ţia bisericească a trecutului, fără niciun răs­puns la „problemele tim­pului”. O astfel de viziune supra‑simplificată nu arată integritatea ade­vă­raţilor purtători ai tradiţiei, care transmit filosofia patristică orto­do­xă a vieţii fără marea criză,„conversiunile” şi fanfara intelectu­a­li­tă­ţii, şi în­deplinesc într‑adevăr o sarcină dificilă şi creativă în trăirea şi trans­mi­terea tradiţiei, în ciuda tuturor atacurilor lumii moder­ne; nici nu acordă suficientă atenţie acelor membri ai inte­lectualităţii a căror convertire de la materialism şi de la ideile occidentale este completă şi nu parţială şi care, prin urmare, se alătură păstrătorilor tradiţiei şi încetează de a fi o parte a intelectualităţii rebele. Aceşti din urmă „convertiţi” sunt în mod inva­ria­bil şi îndeosebi re­ne­gaţi de către intelectualitatea liberală, iar opiniile lor sunt văzute ca ne­meritând respect. Dar expe­rienţa lor de creştere filosofică şi duhov­ni­cească este de mare valoare, atât pentru tinerii ruşi cât şi pentru con­ver­tiţii occidentali, a căror experienţă în vremurile noastre (atât de os­tile tradiţiei) este mult mai apropiată de a lor decât de a celor care nu s‑au revoltat niciodată. Un astfel de convertit, un exemplu care produce en­tu­zi­asm în vremurile noastre, a fost I.M. Andreev, a cărui convertire şi creş­tere duhovnicească poate fi urmărită în cea mai mare parte în frag­mentele din propriile sale scrieri. Ivan Mihailovici Andreevski (Andreev fiind pseudonimul său li­te­rar) s‑a născut la 14 martie 1894, din părinţi înstăriţi, în Peters­burg şi a urmat şcoala secundară în acest oraş. A avut cel puţin o soră (poetesa Maria Şakapskaia) şi un frate. Bineînţeles că a fost crescut în credinţa or­todoxă (chiar s‑a întâlnit de două ori cu Sfântul Ioan de Kron­stadt), dar spre sfârşitul adolescenţei a intrat într‑o perioadă de „re­voltă”. Con­cepţia sa despre viaţă la sfârşitul şcolii secundare poate fi văzută în ur­mătoarea relatare a cuiva care îl cunoştea atunci, Nicolae Sergheev (scri­soare personală din 7 februarie 1977): „Ivan Mihailovici a venit în clasa a VI‑a la Gimnaziul Viedenski, în 1911‑1912; unde fusese înainte de aceasta, nu ştiu. El stătea la o distanţă de două scaune de mine; era un băiat serios, nu glumea niciodată, era un elev destul de bun... Eu cântam în corul bisericii, dar nu l‑am văzut ni­cio­dată pe I. M. în biserică. În clasa a-VII‑a, cred că în noiembrie 1912, am fost cu toţii uimiţi când am aflat din ziar că se descoperise un grup revoluţionar (în şcoala noastră şi în Gimnaziul Wideman) – I. M. şi un elev dintr‑o clasă mai mare, în a cărui cameră fuseseră găsite o maşină de litografiere şi proclamaţii (cel din urmă s‑a sinucis). Nu l‑am mai vă­zut pe I. M. la gimnaziu după aceea. Nu pot să scriu decât ceea ce se spu­nea: a fost un proces; membrii gru­pu­lui au fost luaţi sub protecţia mi­lionarului Shacht şi au fost trimişi la studii în Elveţia.” Prin urmare, începutul căii intelectuale şi spirituale a lui Andreev este clar: nu frecventa biserica, era un tânăr cu vederi revolu­ţio­na­re, aşa cum se obişnuia în Rusia la începutul secolului al XX‑lea. Se pare că a terminat şcoala secundară în Elveţia, şi auzim des­pre el după aceea la Paris. „În 1914 eram tânăr student la secţia de fi­lo­sofie de la Sorbona şi aveam dreptul de a asista la cursuri la College-de-France. Apoi i‑am ascultat pe Lalande şi Bergson.” El a asis­tat şi la cursu­rile lui Émile Durkheim, Lévy Bruhl şi la ale altor filosofi şi oameni de ştiinţă renumiţi şi şi‑a terminat studiile la secţia de filo­so­fie de la Sorbona. Cel mai mult era sub influenţa lui Bergson: „Berg­son confe­ren­ţia cu inspiraţie, improvi­za, gândea cu voce tare, crea la catedră, şi con­ducea min­ţile tinerei generaţii, în special ale ruşilor. Eu eram printre cei din urmă” („The Path of Prof. S.A. Askoldov”, în Or­tho­dox Way, 1955, Jordanville, p.55; toate sursele traduse din rusă). Aici, din nou, nu este dificil de înţeles cursul creşterii inte­lec­tu­a­le a lui Andreev. Tânărul „revoluţi­o­nar”, lărgindu‑şi orizontul dato­ri­tă expu­nerii la unele dintre principalele minţi ştiinţifice şi filosofice din Europa, a făcut acelaşi salt de la „marxism la idealism” care a fost făcut atunci de Bulgakov, Berdiaev şi de alţi membri celebri ai inte­lec­tu­a­lităţii ruse. Fi­lo­sofia lui Bergson a fost o reacţie împotriva mate­ria­lis­mului şi ateis­mu­lui secolului al XIX‑lea, care se străduia să obţină o realitate superioară prin intermediul „intuiţiei”, făcând uz de filo­so­fia ştiinţi­fică la modă a­tunci pentru a crea o nouă filosofie de „evoluţie creatoare”, în care lumea este văzută ca o realitate care se schimbă con­stant, care este constant creată şi care se luptă constant pentru ceva dincolo de ea însăşi. „Dum­ne­­zeu” Însuşi, conform lui Bergson, este în continuă mişcare şi schim­ba­re, iar „lumile” pe care le creează sunt în­tr‑un continuu proces de „evo­lu­ţie”, fiinţele inferioare fiind trans­for­mate în fiinţe superioare, virtual fără nicio limită de creştere a acestui proces ireversibil: „Există un cen­tru din care lumile sunt lansate ca nişte rachete din dispozitivul lor de lan­sare... Dumnezeu, astfel defi­nit, nu are nimic dinpre‑existent; el este neîncetată viaţă, acţiune, li­ber­tate... Toate fiinţele sunt împreună şi toate cedează în faţa ace­luiaşi teribil impuls. Animalul este dependent de plantă, omul trece pes­te animalitate şi peste întreaga umanitate, în spa­ţiu şi în timp, este o singură armată imensă care galopează pe lângă şi înaintea şi în spa­tele fiecăruia dintre noi cu o încărcătură copleşitoare, în stare să do­boare orice rezistenţă şi să înlăture cele mai formida­bile ob­stacole, poate chiar şi moartea” (Bergson, Creative Evolution). O astfel de filosofie trebuie să fi fost într‑ade­văr ispititoare pentru un „filosof” de 20 de ani, de curând trezit din insuficienţa unei filosofii materialiste şi de absoluta stupiditate a ateismului, dar încă nepregătit pentru a vedea vreo altă cale de ieşire din criza filosofiei moderne europene, afa­ră de un vag iraţionalism romantic. Filosofia lui Bergson nu a lăsat o urmă a­dân­că asupra concepţiei mature despre lume a lui Andreev; a fost, mai de­grabă, o etapă importantă în asimilarea a ceea ce era mai bun din „în­ţe­lepciunea” modernă, care l‑a ajutat mai târziu să fie un apologet strălucit pentru înţelepciunea mai înaltă a ortodoxiei. Contemporanul său mai în vârstă, Berdiaev, nu a părăsit niciodată a­ceastă etapă imatură a „idealis­mului romantic”; dar Andreev a avan­sat, pas cu pas, pe o cale care avea să‑l ducă spre adevărata ortodoxie. Bergson a fost cel care i‑a recomandat lui Andreev un filosof mai matur decât el însuşi. În înseşi cuvintele lui Andreev: „Odată, după unul din cursurile sale inspi­rate, strălucitor ca formă, Bergson i‑a întrebat pe cei care îl înconjurau pe coridor: cine, în opinia lor, era cel mai re­mar­ca­bil gânditor din lume în acel moment? Văzând per­ple­xi­ta­tea ascul­tă­to­ri­lor săi, el a spus clar şi distinct: «Este un modest filo­sof rus, pe nume As­koldov ». Era extrem de măgulitor pentru mine, un student rus, să aud o astfel de opinie despre un filosof rus; dar, spre ruşinea mea, a tre­buit să recunosc că atunci am auzit numele lui Askol­dov pentru prima oară şi nu ştiam absolut nimic despre el” (Ibidem, p. 55). Câţiva ani mai târziu, avea să‑l întâlnească pe acest remarcabil şi puţin cunoscut filosof rus şi să devină discipolul său. Andreev s‑a întors în Rusia după izbucnirea Revo­luţiei, deja mult schimbat faţă de cum era atunci când plecase. Nu mai era sub vraja idei­lor revoluţionare şi nu a luat parte la Revoluţia care se învol­bu­ra în ju­rul lui. El a început studii aprofundate de medicină şi psi­hi­a­trie la Institutul Behterev din Petrograd, iar aceste studii l‑au ajutat şi la dez­voltarea sa in­telectuală şi filosofică. Mai târziu avea să spună: „Am ajuns la Dum­ne­zeu prin ştiinţă”, şi această afirmaţie arată clar calea vieţii sale spi­ri­tu­a­le: printr‑o arzătoare iubire de adevăr (ca fiind opu­să opiniilor şi preju­de­căţilor care adesea uzurpă numele de ştiin­ţă), a ajuns în cele din urmă la Adevărul însuşi. În primii ani ai regimului sovietic, el studia, de asemenea, şi lite­ra­tura la Universitatea din Petersburg; într‑adevăr, interesul său pentru psihiatrie fusese iniţial trezit de adâncimile sufletului omenesc pe ca­re le găsise revelate în romanele lui Dostoievski. Şi în literatură căuta în pri­mul rând adevărul. Vigoarea intelectuală şi profunzimea anilor de stu­denţie ai lui An­dreev sunt cu adevărat uimitoare. Fiind evident un om de geniu, el a pri­mit în trei ani trei doctorate: în medicină, în literatură şi în filo­sofie; câţi­va ani mai târziu avea să adauge un al patrulea: în teologie. Din punct de vedere filosofic, Andreev a ajuns în această peri­oa­dă sub influenţa lui N. Losski, unul dintre cei mai renumiţi filosofi ruşi ai timpului, un „idealist” şi un „intuiţionist” (dar destul de „libe­ral” în orto­doxia lui), care l‑a adus pe Andreev un pic mai aproape de rădăcinile or­todoxe. Dar cel mai important eveniment din viaţa lui intelectuală a fost întâlnirea, la Universitatea din Petersburg, în 1919, cu S.A. Askoldov, filosoful rus care îi fusese indicat la Paris de către Bergson. Natura influenţei lui Askoldov asupra lui Andreev nu poate fi în­ţe­leasă de către jalnica lume academică de astăzi, care este orien­tată către predarea unor cunoştinţe şi a unor opinii „fragmentate”, iar nu spre o concepţie holis­ti­că asupra lumii. „Pentru prima oară după Bergson”, scrie Andreev, „am experimentat o teamă duhovnicească la con­tactul cu un om de geniu. Am simţit că am găsit, în sfârşit, un ade­vă­rat învăţător” (Ibidem, p. 56). „Am învăţat de la el adevărata filo­so­fare” (Outlines of the History of Russian Literature, p. 305). As­kol­dov l‑a învăţat multe despre filosofie şi i‑a făcut cunoştinţă cu prie­te­nii săi filosofi, printre ca­re părintele Pavel Florenski şi părintele Teodor Andreev; dar, mai im­por­tant, Andreev a preluat de la învăţătorul său o întreagă atitudine a minţii şi a sufletului, care era exact ceea ce avea nevoie el pentru vii­toa­rea lui creştere intelectuală şi duhovnicească. „Tot ceea ce am ajuns să cunosc din ceea ce a scris Askoldov a produs asu­pra mea o impresie ex­traordinar de puternică, deoarece răspundea di­rect şi clar la cele mai profunde întrebări ale sufletului meu” (Orthodox Way, 1950,p. 57). Askoldov avea o permanentă „voinţă pentru drep­tate şi adevăr... Necinstea intelectuală trezea în el o explo­zie de nemulţumire” (Ibi­dem, p. 62). Andreev însuşi a moştenit de la învăţătorul său această dreptate intelectuală, care nu putea să tolereze nici cea mai mică necinste sau falsitate, fie în filosofie, fie în viaţa bisericească. De la Askoldov, Andreev a învăţat, de asemenea, despre legătu­ra organică, adesea complexă, dintre bine şi rău şi despre necesitatea de a alege în viaţa reală „binele principal”, chiar dacă este legat de un „rău se­cundar”. De exemplu, ordinea politică şi socială a Rusiei impe­riale a fost un bine principal (deoarece era întemeiată pe Dumnezeu şi pe orto­do­xie) legat de rele secundare (defectele morale ale unora dintre repre­zen­tanţii ei, ne­drep­tăţi sociale etc.), în timp ce Revoluţia, chiar şi în ceea ce avea ea mai bun, oferea un bine secundar (corec­ta­rea nedreptăţilor) le­gat de un rău principal (eliminarea ordinii rân­du­i­te de Dumnezeu, in­sta­larea ateismului). Din pers­pec­tiva lui Andreev, aceasta este, de ase­me­nea, cheia de înţelegere a lui Antihrist, care va părea „bun” celor care au pierdut ierarhia valorică creştină şi nu văd războiul împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale ascuns sub masca „umanitarismului”. Askoldov i‑a arătat lui Andreev cum poate omul mo­dern să crea­dă în minuni şi în nemurirea sufletului, şi i‑a dat „cheia unei ade­vă­rate în­ţelegeri a eve­ni­mentelor contemporane din lume: recu­noaşterea vremu­rilor noastre ca fiind apocaliptice” (Ibidem, p. 64). Când i se amintea des­pre greşelile acelor gânditori creştini din tre­cut care au crezut că vre­mu­rile lor erau şi ele apoca­liptice, „Askoldov răspundea de obicei că nu greşiseră atunci; şi dădea un exemplu: se întâmplă ca oamenii să fie aproape de moarte, şi acest lucru este ştiut şi simţit de ei, precum şi de medicii care îi tratează şi de rudele lor apropiate. Dar, atunci când un ast­fel de om îşi revine, nu se poate spune că nu a fost la un pas de moar­te; el a fost la un pas de moarte, şi cei care sunt sensibili la chestiuni religioase au simţit acest lucru, şi nu a fost nicio greşeală în aceasta. La fel şi acum: lumea este «la un pas de moarte»”(Ibidem, p. 64). Askoldov l‑a influenţat mai departe pe Andreev în cele reli­gi­oa­se prin „perspectiva sa religioasă asupra sufletului, prin setea de pu­ri­tate şi prin darul lacrimilor de pocăinţă” (Ortodox Way, 1950, p.61). Odată, în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, când cei doi erau împreună într‑o căsuţă de lemn şi nu aveau unde să fugă în timpul unui groaznic bombardament, Andreev a fost uimit când Askoldov, în absenţa unui preot, i‑a cerut voie să‑şi mărturisească păcatele în faţa sa în clipa mor­ţii. „Nu voi uita niciodată această mărturisire: o căinţă mai sinceră ar fi greu de imaginat” (loc. cit.). Într‑un cuvânt, Askoldov l‑a adus pe Andreev, prin influenţa sa in­telectuală, morală şi religioasă, la pragul unei adevărate conştiinţe creş­tin-ortodoxe. Dar, curând, discipolul avea să‑l depăşească pe în­vă­ţă­tor. Askoldov, deşi era de religie ortodoxă, avea câteva opinii ere­ti­ce, şi An­dreev a început să discute cu dânsul despre ele, încercând să‑l convingă pe învăţătorul său să devină deplin ortodox şi să nu mai persiste în opi­niile sale greşite. Profunda iubire şi prietenie a acestor doi oameni, care aveau să împărtăşească împreună ani de viaţă so­vietică, de exil şi de război, a produs cel mai remarcabil rod pe patul de moarte al lui As­kol­dov, în Germania, în 1945, de unde i‑a scris lui Andreev că se hotărâse în sfârşit să‑şi ardă lucrarea sa Despre reîn­carnare, împăcându‑se deplin cu tot ceea ce era bisericesc, în mare măsură sub influenţa lui Andreev (Ibidem, p. 60). Askoldov a fost cel care i‑a făcut cunoscute lui Andreev primele in­fluenţe bisericeşti în viaţa sa intelectuală şi duhovnicească, prin in­ter­mediul profesorului (mai târziu, preotul) Teodor K. Andreev, al cărui nume avea să‑l preia datorită marelui respect pentru el. Andreev scrie astfel despre prima sa impresie despre acest strălucit tânăr pro­fesor: „În 1921‑1922, profesorul T.K. Andreev ţinea uneori cursuri sau, mai adesea, dezbateri. Deosebit de uimitor a fost discursul său la «Sa­la oamenilor de ştiinţă», în discuţia de după cursul profesorului N.O.Losski, în 1921, Despre natura diabolicului, când tânărul profesor, cu profundă simţire şi bogată erudiţie, l‑a criticat pe renu­mitul filosof Losski, citind ca un fel de contra‑lectură pe tema Originii răului (Pr. M.Polski, Noii martiri ai Rusiei, Jordanville, 1957, vol. II, p. 134). Aceasta a fost probabil prima ciocnire la care Andreev a fost martor în anii de maturitate, dintre înţe­lep­ciunea lumii acesteia, pe care o urmase până atunci, şi înţelepciunea Bisericii, care acum începea să‑i cucerească mintea şi sufletul. Mai târziu, în 1924, după ce a lucrat pentru scurt timp ca medic la Spitalul Militar din Nikolaevski, ca pro­fesor la Universitatea din Pe­ters­burg şi ca profesor de lite­ratură la un liceu din Petrograd, Andreev a lo­cuit într‑un sanatoriu lângă Ţarskoie Selo (împărţind ace­eaşi cameră cu Askoldov), unde mulţi dintre locuitori erau fii duhov­ni­ceşti ai părintelui Teodor Andreev, care fusese hirotonit de curând. Aici se pur­tau adesea discuţii filosofice şi religi­oase, şi părintele Teodor însuşi (şi Andreev după dânsul) îşi desăvârşea în mod evident partea strict ortodoxă a filo­sofiei sale, găsindu‑l pe fostul său profesor şi prieten, pă­rin­tele Pavel Florenski, mai degrabă ne‑ortodox şi chiar într‑o stare subtilă de înşe­la­re duhovnicească. Părintele Teodor preda teologia dog­ma­ti­că şi liturgica la „Cursurile pasto­rale” care fuseseră înfiinţate în Pe­trograd de un nu­măr de pro­fesori de teologie ca replică la alte două şcoli teologice rămase în oraş, un institut teologic „renovaţionist” şi unul „liberal”. Andreev a studiat în această „academie teologică” din 1924 până în 1928 şi aici şi‑a primit licenţa sa teologică din „cata­combe”. O altă influenţă bisericească asupra lui Andreev a fost pă­rintele Serghie Tikhomirov, duhov­nicul său şi al lui Askoldov, care era un vizitator obişnuit al Mănăstirii Optina şi avea legături duhovniceşti cu stareţii ei. De asemenea, în aceşti ani, după ce Andreev şi Askoldov şi‑au pierdut calitatea de profesori la Univer­sitate şi predau la colegii tehnice şi licee, ambii au început să formeze grupuri reli­gi­os‑filosofice cu cei mai buni dintre elevii lor, împăr­tă­şin­du‑le matura lor perspectivă orto­doxă asupra lumii, cărţi din bibliotecile lor şi en­tu­ziasmul lor pentru chestiunile religioase importante. Din aces­te grupuri s‑a format în 1926 o „Frăţie a Sfântului Serafim de Sarov” – un indiciu al direcţiei în care îi ducea creşterea lor duhovnicească. Până în 1926, Andreev citise un număr mare de surse patristice orto­do­xe, sub a căror influenţă a ajuns la maturitate intelectuală în orto­do­xie, şi vizitase câteva mănăstiri ortodoxe, unde a văzut adevărata orto­do­xie pusă în practică. „Bergson, Losski, Askoldov: acestea sunt trei eta­pe ale dezvoltării mele filosofice. Filosofice, iar nu religioase. Pentru cea din urmă cale am avut învăţători cu totul diferiţi: epis­copul Teofan Ză­vo­râtul, episcopul Ignatie Briancianinov, stareţii de la Optina şi vred­ni­cul de pomenire părinte Ioan de Kronstadt; apoi, Filocalia şi, în general, literatura patristică ortodoxă. Cu stareţul Nec­tarie de la Optina am avut o corespondenţă lungă, iar cu stareţul Do­sitei am avut legături per­so­nale. De asemenea, de două ori am avut contact personal cu părintele Ioan de Kronstadt. Fiind învăţat de că­tre ei metoda duhovnicească strict ortodoxă (dacă se poate să te exprimi astfel), mi‑am fixat‑o bine cu aju­torul impresiilor de neuitat ale vi­zi­telor la remarcabilele mănăstiri ruse (Valaam, Solovki, Lavra Pecerska de la Kiev, Sarov, Diveevo, Mănăstirea Optina şi altele). Ca re­zultat, a devenit clară pentru mine alegerea între or­todoxia conser­vatoare a părintelui Ioan de Kronstadt şi ortodoxia «mo­dernizată» a lui V. Soloviov şi a şcolii sale. Fără să şovăi, am ales ca­lea dintâi” (Outlines of the History of Russian Literature,p. 304). Venind la adevărata ortodoxie, Andreev a avut parte în cele din ur­mă, într‑un pelerinaj la Mănăstirea Diveevo a Sfântului Serafim, de o ex­pe­rienţă pe care a descris‑o ca fiind „naşterea lui duhovnicească”. Era obi­ceiul ca pelerinii la Diveevo să rămână cel puţin 24 de ore în mă­năstire şi să împlinească rânduiala scrisă de însuşi Sfântul Serafim: să meargă de trei ori în jurul „canafcăi” Maicii lui Dumnezeu (cărarea din ju­rul mănăstirii) spunând o rugăciune spe­cială cu metaniile, ru­gân­du‑se pentru toţi cunoscuţii şi apro­piaţii, şi, la sfârşit, să‑şi pună o dorinţă sin­ceră şi presantă, a cărei împlinire era garantată neîn­do­iel­nic, în funcţie de rugăciunea fiecăruia. Andreev descrie astfel expe­rienţa lui: „Când, la sfârşitul celui de‑al treilea circuit în jurul «canafcăi», îm­plinind întreaga rânduială, am vrut să‑mi exprim cele mai pro­funde do­rinţe, mi s‑a întâmplat ceva minunat, bineînţeles prin marea milă a Sfân­tului Serafim. Am fost dintr‑odată cuprins de o bucurie cu totul deo­sebită, liniştită, călduroasă şi încântătoare – o convingere neîndoielnică a întregii mele fiinţe despre existenţa lui Dumnezeu şi a unei comuniuni de rugăciune cu El, deplin reale. Şi mi‑a devenit cu totul evident şi clar că orice rugăciune pentru orice lucru pământesc ar fi echivalentă cu ru­găciunea: «Doamne, depărtează de la mine şi lipseşte‑mă de darul Tău minunat...». Şi, din interior, m‑am adresat cu înfocare lui Dumnezeu: «Doamne, nu‑mi da nimic, ia de la mine toată bogăţia pământească, dar nu mă lipsi de bucuria comuniunii cu Tine, sau, dacă este posibil să păs­trăm aceasta întotdeauna în viaţa noastră, atunci dă‑mi aducerea aminte a inimii, dă‑mi posibilitatea de a păstra până la moarte amintirea acestui moment binecuvântat de vedere a Duhului Tău cel Sfânt!» A doua zi am plecat la Sarov. Am cinstit moaştele Sfântului Se­ra­fim cu mare emoţie, cu teamă duhovni­cească şi cu veneraţie. Am simţit că fusesem născut du­hov­ni­ceşte în ziua anterioară la Diveevo. Totul de­ve­ni­se nou în mine. Mai înainte nu înţelesesem un adevăr atât de simplu: lucrurile duhovniceşti sunt mai diferite de cele ale su­fletului decât sunt cele din urmă faţă de lucrurile trupeşti. Dar acum am înţeles bine aceas­ta. Înlăuntru, în adâncurile sufletului meu, era li­nişte, calm, bucurie. Mi­nunile din afară, de la racla Sfântului Se­rafim, care se petreceau înaintea ochilor mei, nu mă uimeau. Totul părea simplu şi natural... Întreaga mea viaţă s‑a schimbat după pelerinajul la Mănăstirea Sa­rov. Domnul a luat de la mine, conform rugăciunii mele de la «ca­nafcă», toate bunurile pământeşti, dar a păstrat în mine pentru tot­dea­una amin­tirea acelui moment în care, în bunătatea Lui fără mar­gini, prin mila Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu şi prin rugăciunile Sfân­tului Serafim, mie, păcătosului, cu desăvârşită nevrednicie, mi s‑a dat să experiez în mine însumi adierea liniştită, înveselitoare, blân­dă şi înmiresmată a Du­hului celui Sfânt al Domnului” („A Pil­grimage to Sarov and Diveyevo in 1926”, în Orthodox Way, 1953, pp. 20‑21, 25). Astfel a ajuns Andreev, după maturitatea sa inte­lec­tuală, la ma­tu­ri­tatea duhovnicească. El însuşi avea să le descrie mai târziu studenţilor săi aceşti ani din formarea sa intelectuală şi duhovnicească şi creşterea sa desăvârşită de la „trup” (ştiinţă, medicină) la „suflet” (literatură, filo­sofie) şi la „duh” (teologie, adevărata ortodoxie), folosind această îm­păr­ţi­re triplă a personalităţii umane discutată de Sfântul Serafim, de epis­copul Teofan Zăvorâtul şi de mulţi alţi Părinţi, pe baza cuvintelor Sfân­tului Pavel (I Cor. 2: 14‑15 etc.). Prin „duh”, bineînţeles, nu se înţelege o componentă separată a naturii umane, aşa cum au învăţat unii eretici, ci doar partea superioară a sufletului, unde se deschide contactul cu Dum­nezeu şi cu lumea duhovnicească, ca fiind opusă părţii in­ferioare a su­fle­tului, care se ocupă cu îndeletniciri omeneşti nor­male – artă şi ştiinţă, fi­lo­sofie şi cultură. Conştientizarea – ex­pe­rienţa personală – acestei dis­tinc­ţii critice între suflet şi duh avea să dea mai târziu învăţăturii sale o adâncime şi o precizie pe care puţini filosofi şi gânditori o dobândesc. În 1926, Andreev a ajuns la maturitatea filosofică şi duhovni­ceas­că; în 1927 a început perioada lui de testare. În acest din urmă an, Mi­tro­politul Serghie şi‑a prezentat infama sa Declaraţie, iar credincioşii or­todocşi erau împărţiţi în două tabere. Andreev împreună cu ma­jo­ri­tatea ce­lor din cercul său de prieteni – Askoldov, părintele Teodor Andreev, pă­rintele Serghie Tikhomirov, chiar şi părintele Pavel Florenski – au pro­testat împotriva Declaraţiei şi s‑au alăturat opozanţilor aces­te­ia, opo­ziţie din care s‑a format Biserica din catacombe de astăzi. În această ale­gere importantă, temeinicia şi justeţea formaţiei duhovniceşti a lui An­dreev au fost confirmate. Activităţile lui Andreev, mai întâi de protest împotriva Decla­ra­ţiei şi apoi suferirea detenţiei (la Solovki, între 1929‑1931) şi a exilului pen­tru opiniile sale religioase, sunt descrise în câteva din articolele sa­le care sunt redate mai jos. În timpul anilor 1930, a fost un par­ti­ci­pant activ la mişcarea „iozefită” din catacombe, în timp ce activa ca medic şi psihiatru oriunde putea să facă aceasta; este cunoscut faptul că participa la sluj­bele din catacombă ale părintelui Ismail Roj­dest­venski şi a fost pentru o perioadă fiul său duhovnicesc. Cu puţin îna­inte de cel de‑al Doilea Răz­boi Mondial, el a fost şef de secţie la Spita­lul Regional de Psihiatrie din Novgorod. Când ger­ma­nii au avansat, el se găsea în zona ocupată, iar când s‑au retras, a plecat în Germania, stabilindu‑se în cele din urmă (în 1950) la Mănăstirea Sfânta Treime, lângă Jordanville, New York. Aici s‑a alăturat corpului profesoral al Seminarului Sfânta Treime, care în timpul său (anii 1950 şi 1960) in­clu­dea câteva din minţile remarcabile ale Dia­spo­rei ruse, care erau într‑adevăr un grup de gânditori ortodocşi tradi­ţionalişti, fără rivali în întreaga lume ortodoxă pentru adâncimea şi rafi­namentul gândirii lor în teologie, filosofie şi literatură, şi pentru ho­lis­mul şi echilibrul perspectivei asupra situaţiei bisericeşti de la acea dată. (În afară de cei doi rectori teologi, arhiepiscopii Vitalie şi Averchie, pot fi enu­me­raţi şi arhimandritul Constantin, părintele M. Pomazanski, I.M. Kon­ţevici, N. Talberg şi alţii). Din nefericire, din cauza lipsei de profunzime şi de rafinament a majorităţii creştinilor ortodocşi de astăzi şi, de asemenea, datorită ab­so­lutei modestii şi smerenii a acestor superbe roade ale autenticei tra­diţii ortodoxe, aceşti gânditori ortodocşi – printre care şi Andreev ‑ au fost rareori apreciaţi la deplina lor valoare, şi chiar şi cei în mijlocul cărora au trăit şi au studiat rareori au realizat comorile pe care le‑ar fi putut ex­ploata şi bogăţia lor de cunoştinţe şi experienţă ortodoxă. Maturitatea lor duhovnicească şi intelectuală, rafinamentul lor clasic, cu arta lor sub­tilă de a nuanţa, precum şi holismul perspectivei lor ortodoxe asupra lu­mii – toate acestea au trecut în mare parte nebă­gate în seamă de o gene­ra­ţie tânără (fie rusă, greacă sau con­vertită) care prea adesea caută răs­pun­suri simple la întrebări supra‑simplificate, care este atât de uşor scan­dalizată de mici defecte, încât ratează sensul unei munci de o viaţă profund ortodoxă, generaţie a că­rei imaturitate duhovnicească şi lipsă de cultură intelectuală pur şi sim­plu nu poate urma procesul de gândire al unui gânditor ortodox ma­tur, generaţie a cărei lipsă de sensibilitate artistică şi literară poate duce la o falsă duhovnicie, făcându‑i pe unii nesimţitori faţă de ele­mentele părţii inferioare a „sufletului”, care poate uzurpa locul superior al „duhului” dacă cineva nu este antrenat pentru a le distinge, gene­ra­ţie a cărei incapacitate de a simţi ortodox o face să fie oarbă faţă de uriaşii ortodocşi din mijlocul ei. Noi toţi suferim de a­ceas­ta. Deci, cu atât mai mult, trebuie să ne străduim să‑i înţelegem pe aceşti uriaşi care acum au răposat, lăsându‑i pe toţi eventualii apărători ai or­todo­xiei într‑o poziţie foarte precară împotriva ispitelor din ce în ce mai subtile ale unei epoci anti‑creştine. Fără o lărgire şi o aprofundare a per­spectivei ortodoxe despre lume, fără a asimila cel puţin o parte din în­vă­ţătura autentic ortodoxă a marilor oameni care ne‑au transmis orto­do­xia, cu greu vom supravieţui. Arhiepiscopul Vitalie de Jordanville l‑a preţuit foarte mult pe An­dreev ca fiind un gânditor şi mărturisitor ortodox; cu numeroase ocazii l‑a binecuvântat să‑şi pună stiharul de predicator şi să ţină pre­dici în biserica mănăs­tirii. Elevii săi şi‑l amintesc ca pe un confe­ren­ţiar foarte entuziast, elocvent şi captivant (la un nivel de Sorbona mai degrabă de­cât la nivel de seminar), predând subiecte în care credea cu toată inima şi faţă de care era profund devotat. Era absolut intolerant faţă de un singur lucru: falsul, fie în viaţa duhovnicească, fie în cea inte­lectuală. În America, Andreev a fost un participant activ la viaţa biseri­ceas­că, precum şi în cercurile de studiu şi ştiinţifice. Era director al Societăţii Pirogov (organizaţie de medici ruşi în Statele Unite), unde ţi­nea adesea discursuri pe teme medicale, şi participa şi susţinea cursuri la Societatea Literară Puşkin. În afara Seminarului, cea mai în­drăgită îndeletnicire bisericească a sa era legată de Societatea Sfântul Vladimir, fondată de că­tre arhiepiscopul Vitalie cu scopul de a con­strui o biserică‑memorial a Sfântului Vladimir în Cassville, New Jer­sey (unde este acum înmor­mân­tat), şi pentru a le aminti în mod con­stant ruşilor din America despre rădăcinile lor ortodoxe în Sfânta Ru­sie. Andreev era editorul anuarului St. Vladimir Calendar, unde pu­blica propriile sale articole teologice şi fi­losofice şi ale multora altora, în apărarea adevăratei ortodoxii şi conţi­nând materiale despre ori­gi­nea şi istoria Bisericii din catacombe din Ru­sia. În fiecare an de săr­bă­toa­rea Sfântului Vladimir, când ruşii din toate părţile Statelor Uni­te veneau în pelerinaj la biserica memorial, Andreev susţinea dis­cursuri înflăcărate despre adevărata ortodoxie, despre com­baterea lu­mes­cului şi a ateismului, despre viitoarea reînviere a Rusiei ortodoxe, şi despre principiile monarhiei ortodoxe (fără de care găsea viitorul Rusiei de negândit). I.M. Andreev nu este uşor de clasificat ca gânditor ortodox. Aşa cum arată cele patru doctorate ale sale, el era medic şi psihiatru calificat, is­toric al literaturii, filosof şi teolog. Scrierile sale descoperă simultan ele­mente din toate aceste direcţii intelectuale, şi acest fapt este ceea ce le dă o calitate şi o valoare unică. Filonul principal al învăţăturii sale ortodoxe este apărarea ade­vă­ratei ortodoxii. La nivelul cel mai evident („jurisdicţional”), acest lucru înseamnă o apărare a Bisericii cu adevărat ortodoxe a Rusiei (cea din ca­ta­combe), de care a aparţinut şi pentru care a devenit unul dintre prin­ci­palii apologeţi din lumea liberă. Printre„jurisdicţiile” ruse ale Diasporei, el a considerat că doar Biserica Ortodoxă rusă din afara Rusiei are duhul Bisericii din catacombe din Rusia, ceilalţi fiind se­paratişti moderni­za­tori, înrudiţi duhovniceşte cu patriarhia moscovită, pe care în diferite momente au recunoscut‑o ca având autoritate duhovnicească asupra lor. Apărarea Bisericii din catacombe era întotdeauna la un nivel foarte înalt, întotdeauna pe temeiuri teologice şi duhovniceşti, şi chiar la înălţimea disputelor polemice, şi, după propria sa experienţă amară în Uniunea Sovietică, el nu a apelat la extreme care nu erau necesare în con­dam­na­rea trădării ortodoxiei făcute de patriarhia mos­covită. Chiar şi în arti­co­lul său comemorativ şi provocator, „Are Patriarhia Moscovei har?” (Or­thodox Russia, 1948, nr. 17, 18, 19), după ce a enumerat mo­tivele pentru care este îndoielnic faptul că Tainele patriarhiei moscovite sunt pline de har, el se dă cu grijă înapoi de la orice afir­ma­ţie imprudentă cu ob­ser­va­ţia foarte înţeleaptă că „depărtarea unei Bi­serici de la Dumnezeu şi trans­formarea ei într‑o «sinagogă a satanei» este un proces. Dar Biserica sovietică a intrat pe calea care o va duce la această «sinagogă» – despre aceasta nu poate fi nicio îndoială”. Fără a avea îndrăzneala de a face el însuşi orice judecată asupra aces­tei chestiuni, el lasă aceasta unui viitor sinod al întregii Biserici Or­todoxe Ruse. Acest articol, în general, este des­tul de profund filosofic şi teologic, prezentând aceeaşi idee ca în „do­cumentele de catacombă” din 1971: că autoritatea sovietică nu este o au­to­ritate adevărată care să ceară ascultare, conform Sfântului Pavel (Rom. 13, 1), ci o autoritate nelegitimă anti‑creştină. Cu mare pă­trun­de­re vorbeşte despre „pute­rea mistică” a comunismului, pe care îl vede ca pe un nou fenomen în istoria omenirii, o pregătire directă pentru îm­părăţia lui Antihrist. În alte articole, el supune însuşi comunismul unei critici ştiinţifice şi fi­lo­sofice implacabile, arătând că, în timp ce a fost lipsit de putere în do­vedirea adevărului ateismului şi materialismului, el a dovedit (prin uci­derile, torturile, crimele fără număr şi prin distrugere) existenţa răului obiectiv şi a întemeietorului lui, diavolul. (A se vedea „On the Character of Scientific‑Atheistic Propaganda in Soviet Russia” – „Des­pre caracterul propagandei ştiinţific‑ateiste a Rusiei sovietice” –, Or­thodox Way, 1956; „Christianity and Bolshevism” – „Creştinism şi bol­şevism” –, St. Vladimir Calendar, 1955). Datele generale oferite de el despre istoria Bisericii Ruse de la Revoluţie până în prezent (The His­tory of the Russian Church from the Revolution to the PresentDay, Jor­dan­ville, 1952) reprezintă de fapt singura carte de acest fel care exa­mi­nează istoria „jurisdicţională” a ortodoxiei ruse din secolul al XX‑lea din punctul de vedere al credincioşiei faţă de Hristos şi faţă de tradiţia bi­se­ri­cească. Pentru Andreev, conceptul de ortodoxie ade­vărată este în în­tre­gime pătruns de experienţa noilor catacombe ale secolului nostru: tot ceea ce a scris are o încărcătură de urgenţă, de se­riozitate şi de adâncă angajare, care adesea nu este de înţeles pentru cei care nu au trăit în condiţii de persecuţie, de trădare şi de întâlniri bi­sericeşti secrete (adesea, literalmente, în catacombe). Învăţătura sa con­stituie o teologie şi o fi­lo­so­fie de catacombă pentru ortodocşii creştini de astăzi, departe de exer­ci­ţiile academice zadarnice ale majo­rităţii „teologilor ortodocşi” din se­co­lul al XX‑lea. Toate scrierile lui Andreev reflectă instrucţia sa filosofică, dar el şi‑a folosit probabil cel mai bine mintea sa filosofică în articolele des­pre utilităţile şi limitele ştiinţei. Oamenii de ştiinţă pregătiţi sunt ara­reori ca­pabili să privească suficient de departe din afara specialităţii lor pen­tru a plasa ştiinţa într‑un context filosofic mai larg şi mai pro­fund; iar cei care încearcă să evalueze ştiinţa din punctul de vedere al teologiei sau al filosofiei academice sunt adesea prea generali şi im­precişi în con­cluziile lor. Andreev, cu toate acestea, fiind atât om de ştiinţă pregătit, cât şi filosof şi teolog, s‑a aflat într‑o poziţie avantajoasă unică pentru a vedea toate cele trei domenii în perspectiva potrivită. Articolul său, „Christian Truth and Scientific Knowledge” –„Adevărul creştin şi cu­noaş­terea ştiinţifică” – (Orthodox Way, 1961), defineşte remarcabil sfe­re­le şi metodele acestor două moduri de cunoaştere şi evidenţiază cum se poate să nu existe niciun conflict între adevărata ştiinţă şi adevăratul creştinism. „Doar cu o cunoaştere superficială apar false contradicţii în­tre credinţă şi cunoaştere, între religie şi ştiinţă... O educaţie ştiinţifică şi filosofică bogată şi profundă nu doar că nu împiedică credinţa în Dum­nezeu, ci o face mai uşoară, pentru că întregul arsenal al aptitudinilor au­tentice ale gândirii ştiinţifico‑filosofice reprezintă un material apolo­getic na­tural pentru credinţa religioasă. Mai mult decât atât, cu­noaş­te­rea o­nes­tă adesea are o oportunitate metodică de a descoperi coruperile cre­dinţei şi superstiţiilor periculoase, fie că sunt religioase sau ştiin­ţi­fi­co‑filosofice” (p. 72). În cazul lui Andreev, cunoştinţele sale ştiinţifice şi filosofice au fost deosebit de valoroase în apărarea creştinismului ortodox împo­tri­va ata­catorilor contemporani. În cartea sa Teologia apologetică ortodoxă –(singura lui carte care a fost tradusă în engleză, Jordanville, 1957), el în­cear­că să ofere „o bază pentru o concepţie ortodoxă asupra lumii organic holistică”(p. 5). În această carte, el face uz de date ştiinţifice, dar nu su­praestimează valoarea lor, realizând că, „în utilizarea datelor ştiinţifice, este necesară o precauţie deosebită pentru a nu deveni prea absorbit de de­mon­straţia strict ştiinţifică, aşa cum fac romano‑catolicii, ţinând min­te că toate ştiinţele oferă doar o cunoaştere ipotetică temporară, în timp ce obiectul apologeticii este eternul şi imuabilul adevăr” (p. 7). El rezistă şi în faţa ispitei de aaccentua prea mult critica perspectivelor anti-creş­ti­ne „la care sunt expuşi apologeţii creştini neexperimentaţi”, vă­zând fap­tul că apologetica „nu ar trebui să‑şi risipească eforturile în­tr‑o critică inutilă a erorilor personale, de îngustime de minte”, ci ar tre­bui să ac­cen­tueze „imaginea radiant‑strălucitoare a adevărului creş­tin”, prezentat în modul cel mai inteligibil, care să „convingă mult mai mult decât cele mai exacte dovezi logice” (p. 6). Credincioasă acestor principii, cartea are un ton calm şi moderat, amplă ca dome­niu de acţiune (făcând uz ma­xim de surse non‑ortodoxe atunci când sunt relevante) şi destul de precisă în concluzii, chiar şi în sferele pe care unii apologeţi ortodocşi, mai puţin echipaţi ştiinţific, ar prefera să le lase nedeterminate sau con­fuze. Astfel, de exemplu, el nu evită chestiunea „evoluţiei” acolo unde se referă la originea omului, şi ajun­ge la concluzii pe baza unor dovezi ştiinţifice şi patristice, destul de diferite faţă de credinţa sa tinerească în evoluţionismul lui Bergson: „regnul animal ca strămoş al omenirii există doar în invenţia darwi­niştilor; el nu există nicăieri în natură şi nu a existat niciodată... A nega faptul că omul a existat doar de 8000 de ani este aproape impo­sibil” (pp. 66‑67). Critica sa legată de„uniformi­ta­rianism” şi ideile sa­le despre „evoluţia legilor naturii” oferă material pen­tru o investigare patristică mai detaliată a unora dintre cele mai im­portante întrebări ridicate de teoria evoluţiei. Interesant este faptul că Teologia apologetică ortodoxă a pă­truns Cortina de fier şi a fost folosită foarte mult de preotul moscovit Dimitrie Dudko în predicile către comunitatea sa, în 1974 (publicate în engleză sub nu­mele Our Hope, Crestwood, N.Y., 1977), dovedindu‑şi astfel va­loa­rea apologetică în Rusia sovietică de astăzi. În tonul moral imperios al părintelui Dimitrie, în accentul pus pe importanţa suferinţei şi în abi­litatea de a ajunge repede la subiectul unei ches­tiuni intelectuale, el se înrudeşte cu Andreev; dar îi lipseşte precizia în ches­tiu­nile bisericeşti, pe care Andreev a dobândit‑o prin expe­rien­ţa sa din catacombe. În ciuda faptului că părintele Dimitrie citează în cartea sa mai mult din Andreev (pp. 68‑72, 95‑99) decât din oricare altă sursă şi că dă numele lui, titlul şi data publicării Teologiei apologetice ortodoxe, totuşi, traducătorul (ca­re dă informaţii în note de subsol despre alte eventuale surse citate) nu oferă nicio infor­maţie despre cine ar putea fi „I.M. Andreev”. Un co­men­tariu trist dar simp­tomatic despre vremurile noastre: că una din cele mai profunde minţi ruse ale secolului este un nume „necunoscut” eru­diţilor, deoa­rece el a respins înţelepciunea acestei lumi şi a ales calea „con­servatorilor”, a veritabilei ortodoxii. Dintre scrierile teologice ale lui Andreev trebuie citată în spe­cial Teologia morală creştin ortodoxă (Orthodox Christian Moral Theology,Jordanville, 1966), unde exprimă principiile generale ale comportamen­tu­lui creştin conform învăţăturii patristice, cu aderenţă strictă la ierarhia valorică ortodoxă, conform căreia conduita morală este în întregime de­pendentă de principiile religioase şi nu poate ni­cio­dată să fie despărţită de ele pentru a forma o „moralitate auto­no­mă”. El dedică, de asemenea, numeroase articole Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, punând în con­trast cinstirea ortodoxă care i se aduce cu ideile protestante şi roma­no‑catolice, descriind „slăvita sărbă­toa­re” dragă lui – Bunavestire. Poate că cele mai pătrunzătoare scrieri ale lui Andreev sunt cele de­dicate literaturii ruse. Cartea sa Schiţe ale istoriei literaturii ruse în secolul al XIX‑lea (Outlines of the History of Russian Literature in the 19th Century, Jordanville,1968) este o colecţie de eseuri care sunt re­al­mente unice în critica literară. Sunt scrise cu o dimensiune şi cu o pro­fun­zime teologică, plinătate filoso­fică a concepţiei asupra lumii şi cu o pă­trundere psiho­lo­gi­că pe care nu le mai găsim împreună la niciun alt gân­di­tor. Eseul său despre Soloviov din această colecţie este o capo­do­peră care analizează sensibil „experienţele spiri­tuale” ale acestui filosof re­ligios şi le prezintă, pe baza scri­e­rilor patristice orto­doxe, ca fiind exem­ple clasice de prelest, înşelare duhovnicească. Fără a‑şi pierde sim­patia pentru Soloviov (în special,în ultimii ani de viaţă, când acesta a venit mai aproape de ortodoxie), Andreev foloseşte acest articol pentru a pune în opoziţie clară creştinismul „reno­vaţio­nist” al lui Soloviov şi al adepţilor săi şi ortodoxia „con­servatoare” a Sfinţilor Părinţi. „Re­no­va­ţioniştii” au atacat în special Biserica rusă a ultimelor două secole, acu­zând‑o de o stare de „paralizie” (sau, mai recent, de a fi „prizonieră a Oc­ci­dentului”), de orbire faţă de mulţimea de sfinţi asceţi şi mărturisitori că­rora acea Biserică le‑a dat naştere în special în aceste secole. „Nu a­vem nevoie de nicio «renaştere» a creştinismului, de nicio «conştiinţă de sine religioasă», deoarece creştinismul ortodox nu a murit niciodată şi nu poate să moară vreodată, şi nu există nicio conştiinţă religioasă «nouă» care să ducă la mântuire!” (p. 279). Eseul despre Dostoievski din aceeaşi carte este un remarcabil exem­plu de critică literară profund creştină. Cu o pătrundere psiho­lo­gi­că adâncă, el caută realitatea creşterii lui Dostoievski în creşti­nism, ju­decând mesajul său creştin matur în lumina ierarhiei valorice ortodoxe, fără a trece cu vederea minusurile care au fost şi ele pre­zente. Deosebit de uimitor în acest eseu este răspunsul lui Andreev faţă de preocuparea umanitară a lui Ivan Karamazov cu privire la su­ferinţele copiilor; el ci­tează Vieţile Sfinţilor ortodocşi care descriu cununile cereşti obţinute de copii pentru suferinţele lor nevinovate. Alte scrieri ale lui Andreev (de exemplu „On the Orthodox Chris­tian MoralUpbringing of Pre‑school Children” –„Despre creşte­rea în mo­­rala creştin‑ortodoxă a copiilor preşcolari”, Orthodox Way, 1959; des­pre Sfântul Ioan de Kronstadt, Orthodox Way, 1958; despre prin­ci­pii­le monarhiei ortodoxe, Orthodox Way, 1951; despre muceni­cii din familia imperială şi despre nevoia poporului rus de a se căi pentru regi­ci­dul lor şi pentru apostazie, St.Vladimir Calendar, 1972) l‑au arătat a fi un convertit meticulos la ortodoxia „conservatoare” ade­vă­rată, fără acele multe „rezerve” prin care numeroşi convertiţi – atât noi, cât şi vechi – şi‑au arătat neputinţa de a înţelege plenitudinea perspectivei ortodoxe asupra lumii. În toate aceste scrieri, precum şi în viaţa sa, Andreev a fost un om cu inimă mare. A suferit groaznic din cauza conştiinţei bisericeşti şi mo­rale scăzute din vremurile noastre, atât în Uniunea Sovietică, cât şi în lu­mea liberă. Este foarte probabil că anii săi de creativitate ar fi fost mult mai rodnici dacă nu ar fi fost tras în jos de sentimentul că sunt prea pu­ţini cei cărora le pasă de Dumne­zeu, de ortodoxie, de aproapele lor. Un articol în mod special (tipărit ca anexă la Teo­lo­gia sa morală) ne des­coperă preocuparea sa profund creştină, ceva ce acum pare să dispară cu desăvârşire de pe faţa pământului. Acest articol, intitulat simplu „Plângeţi!” – „Weep!” – şi dedicat co­memorării lui Dostoievski (care mai mult decât oricare altă figură din li­te­ratura rusă a descris suferinţa omenească şi sensul ei), rela­tează sim­plu despre una din recile şi „absurdele” crime ale unui mare oraş ame­ri­can. O mamă în vârstă de 29 de ani din New York, într‑o criză de furie, îşi omoară în bătaie fiul de două luni, lăsându‑l ini­ma­ginabil de de­for­mat; şi nu‑şi exprimă niciun fel de regret faţă de crimă. Andreev descrie rănile suferite de băieţel, cu detalii clinice în­fio­rătoare, şi apoi se opreş­te, ştiind că mulţi cititori vor protesta îm­potriva unor astfel de detalii „inutile”. „Oamenii au devenit surzi faţă de suferinţe. Ei fie că nu aud, fie nu vor să audă despre ceea ce se petrece, nu într‑un coşmar, ci în rea­li­ta­te.” El face apel la conştiinţa ortodoxă a cititorilor săi. „Toţi pentru unul şi unul pentru toţi suntem vinovaţi: aceasta este esenţa eticii sociale a creştinismului... Toţi sun­tem vinovaţi, pentru că toţi suntem păcătoşi; facem rele, contribuim cu răul nostru la «magazia universală a răului». Şi acest rău se acu­mu­lează într‑o imensă energie univer­sală a răului şi îşi caută întru­parea în vasele trupurilor lipsite de har, şi, atunci când le găseşte, se întrupează în ele, şi ele fac mari fapte rele... Să ne gândim fiecare la noi înşine... Ce făceai în acea seară când această faptă rea, de necre­zut, dar reală, a fost făcută? Poate că a fost păcatul tău, fapta ta imo­rală, maliţia ta, care s‑a dovedit a fi ultima mică picătură care a făcut ca vasul răutăţii să dea pe dinafară. Acesta este modul în care trebuie să reflectăm, dacă suntem creştini... Plângeţi, fraţi şi surori! Nu vă fie ruşine de aceste lacrimi! Plân­geţi!… Lăsaţi ca aceste lacrimi să‑i trezeas­că şi pe mulţi dintre cei in­diferenţi... Nu vă fie ru­şi­ne să plângeţi cu lacrimi de supărare, de com­pasiune şi de pocăinţă.” Aceste cuvinte sunt testamentul lui Andreev pentru noi, stri­gă­tul înflăcărat al sufletului său. Un om de mare eru­diţie şi sensibilitate, el şi‑a pus toate darurile în slujba lui Dumnezeu, cu întreaga sa inimă în­flăcărată şi cu sufletul său. Pentru el, adevărata ortodoxie nu era un simplu slogan şi nu era doar un simplu mijloc de a se feri pe el însuşi de apostazia unei lumi stricate. El a realizat profund faptul că cine va voi să‑şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mi­ne, îl va afla (Matei 16: 25); prin urmare, adânc înrădăcinat în ade­vă­rata ortodoxie, el şi‑a cheltuit viaţa pierzându‑şi sufletul, sa­crificându‑se pentru alţii, din iubire pentru Hristos. Adevăratul creştinism a devenit atât de slab astăzi, încât toate a­ces­tea ar putea să pară ciudate pentru mulţi care se privesc pe ei înşişi ca perfect ortodocşi. Puţini l‑au înţeles pe Andreev în timpul vieţii sale; era prea profund, prea arzător pentru ei. Într‑un anumit fel, el era un semn al viitoarei învieri a Sfintei Rusii, pe care o nădăjduia cu fer­voa­re. Experimentând profund şi deplin atracţia faţă de ce era mai bun din în­ţelepciunea modernă, el a sfârşit nu pur şi simplu renunţând la ea, ci de­păşind‑o prin însuşirea înţe­lepciunii celei mai înalte a Sfinţilor Părinţi. Experienţa lui de „convertit” este de nepreţuit pentru noi şi ne oferă o cheie a înţelegerii esenţei adevăratei ortodoxii, Biserica din catacombe, în Rusia de astăzi. În ultima parte a vieţii sale, Andreev însuşi a suferit o lovitură ne­mi­loasă din partea răcelii lumii moderne: a fost atacat şi bătut de hu­li­gani într‑un ascensor din New York. Nu şi‑a revenit niciodată deplin de pe urma acestui in­cident, şi în ultimii săi ani creativitatea sa intelectuală dis­pă­ruse. În ultimele luni din viaţa sa a fost în mare parte inconştient. Dar chiar şi astfel, rugăciunea sa către Dumne­zeu de la „canafca” din Di­veevo a primit răspuns: „O, Doamne, ia de la mine toată bogăţia pă­mân­tească...” Fiind lipsit de cel mai mare dar pă­mân­tesc al său, intelectul său strălucit, el a trăit din capitalul duhovnicesc dobândit până atunci. În discursul lui cu privire la „Psihologia şi psi­hopatia bătrâneţii” („The Psychology and Psychopaty of Old Age”, St. Vladimir Calendar,1970), ini­ţial susţinut înaintea Societăţii Pirogov, Andreev a accentuat că „o mare consolare a tuturor necazurilor din viaţă în anii de maturitate, şi în special la bătrâneţe, este sentimentul reli­gios care a fost păstrat. Această consolare poate să dea o bă­­trâ­neţe liniştită şi calmă şi poate ajuta la ac­cep­tarea calmă a morţii ca un somn în speranţa că viaţa veşnică există într‑o altă lume mai bună”. Nu putem crede decât că Dumnezeu, fiind credincios celor care Îl slujesc cu adevărat, a răspuns, în aceşti ultimi ani, şi la a doua ju­mătate a cererii lui Andreev de la Diveevo: „Nu mă lipsi de bucuria comuniunii cu Tine, dă‑mi să păstrez până la moarte amintirea aces­tei binecu­vân­ta­te clipe de acum de simţire a Duhului Tău cel Sfânt”. Adevărata experiere a Duhului Sfânt, credincioşia faţă de ade­vă­ra­ta ortodoxie cu toată inima şi cu tot sufletul: acesta este mesajul lui I.M. Andreev pentru cei care nu au devenit prea reci la inimă pentru a‑l auzi.