Se afișează postările cu eticheta daniil sandu tudor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta daniil sandu tudor. Afișați toate postările

miercuri, 5 octombrie 2011

Părintele Adrian Făgețeanu - ”Viața mea. Mărturia mea”



Am bucuria de a vă anunța că până la parastasul Părintelui Adrian Făgețeanu de 40 de zile, voi edita o carte despre el: ”Viața mea, mărturia mea”.

Îi rog pe cititorii blogului meu să transmită mai departe acest anunț și să preia fragmentele din carte postate de mine.

Domnul să îl odihnească cu drepții, iar pe noi să ne mântuiască pentru rugăciunile Părintelui!


Ciprian Voicilă

Despre Rugul Aprins, părinte, ce ne puteţi spune? A fost ideea lui Tit Simedrea?


Nu, Tit Simedrea numai l-a corectat pe Sandu Tudor, adică l-a încurajat. Ideea nu-i a lui. Sandu Tudor a pornit întâi cu un gând viclean la Sfântul Munte. El avea mare talent la scris, foarte mare talent, nu mare! Poate aţi citit Rugul Aprins, de el... acatistul... aţi văzut, are o fineţe, şi de ziarist şi de scriitor, chiar Firmilian, mitropolitul de aici, al Olteniei, l-a chemat ca el să-i corecteze toate cărţile pe care le-a scris el în limba lui, să le facă mai literar.

Sandu Tudor, nu ştiu din ce motiv, avea încredere în mine ca să-l ajut la organizare. E greu să organizezi un grup mare de persoane dacă n-ai pe cineva ca organizator, adică mai energic. El nu era iubit din cauză că făcea observaţii la toţi, când greşea cineva.
O dată, a vorbit atât de mult împotriva vorbăreţilor şi acelora, că eu am făcut o glumă. Schimnicii, în vechime, n-aveau voie să vorbească decât şapte cuvinte pe zi. Zic: „Părinte, pentru că mulţi schimnici n-au vorbit şapte cuvinte, ci numai două pe zi, s‑a cumulat o sumă de cuvinte nespuse. Acuma, părintele Daniil le debitează pe cele ce nu s-au spus în decursul veacurilor, nu?” Au râs toţi, dar el nu s-a supărat, ştia că eu îl iubesc. Ceilalţi nu-l iubeau pentru că era prea riguros, le făcea observaţii tot timpul. Eu l-am iubit pentru că el era riguros cu el, în primul rând, nu cu ceilalţi.

Dar era un om dur?


Da, dar întâi cu el, nu cu alţii. Şi el mă punea, pentru că avea de gând să organizeze nişte cursuri de misticism la Govora, mă trimitea: „Du-te acolo, faci rost de toate camerele, să fie curate, spoite, curăţate, pături, mâncare, tot ce trebuie să se facă”. Şi eu făceam ca cel puţin două săptămâni să aibă toţi ce le trebuie.

Ce a însemnat mişcarea Rugul Aprins? Poate fi înviat Rugul Aprins în ziua de azi?


Adică reactivat? Nici vorbă!

Măcar ca idee?


Nici vorbă! Eu am studiat foarte multe. Homer şi toţi istoricii antici care au vorbit despre geţi şi daci, în scrierile lor. Şi toţi istoricii spun cam aşa: dacă geţii sau dacii ar fi fost uniţi, niciun Alexandru Macedon, niciun Cezar, niciun împărat persan nu ar fi putut să-i biruiască. Şi eu cu asta dovedesc că suntem descendenţii lor, că nici românii nu se pot uni trei sau patru pentru credinţă sau pentru autohtonie sau pentru o idee românească sau creştină. Nu-i cea mai bună dovadă că suntem descendenţii lor?
Deci eu am înfiinţat... nu ştiu dacă ştiţi asta, că am şi eu un copil din flori. Se cheamă Aşezământul Studenţesc Sfântul Apostol Andrei. Apostolul Andrei i-a încreştinat pe daci. Şi Sfântul Apostol Pavel spune: creştinii au mulţi învăţători, dar părinte e numai acela care te duce la botez, la Hristos. Deci, părintele românilor trebuie să fie Apostolul Andrei, nu alţii. Şi când i-am spus fraza patriarhului Teoctist: uite ce spune Sfântul Apostol Pavel, şi noi, în tot Bucureştiul – are două sute de biserici, niciuna nu are hramul celuia care i-a încreştinat pe strămoşii noştri. Atunci Teoctist a spus: „Lasă, că la Biserica Neamului am să pun ca hram Sfântul Apostol Andrei”.

(...) Erau oameni deosebiţi la Rugul Aprins, Vasile Voiculescu, părintele Arsenie Papacioc...

Am stat chiar cu el în celulă, cu Voiculescu.

Dumitru Stăniloae, părintele Sofian, părintele Ghiuş, părintele Petroniu, Felix Dubneac...

Da, acuma şi Roman Braga şi Felix Dubneac sunt în America, acolo fac slujbe la o biserică.

Alexandru Mironescu...
Da, mare profesor universitar.

Andrei Scrima...


Andrei Scrima... nu-s de aceeaşi părere cu dumneavoastră. Părintele Daniil, adică Sandu Tudor, îi spunea Sinkliticos. Sinclitic înseamnă adică... ca şi domnu’ Goe, ca şi orice alintat, care crede că dacă e pur sânge, nu se amestecă cu ţăranul, cu opincarul. Şi aflând de el regele Indiei, a făcut o vizită la preşedintele ţării şi l-a cerut pe el. Şi atunci nu s-a putut opune, dacă a cerut pe cineva regele Indiei preşedintelui. L-a luat la el, l-a luat la universităţile cele mai mari, budiste şi el, fiind alintat ca domnu’ Goe, s‑a lăsat de budism. De câte ori venea la Antim, eu i-am spus: Dacă cunoşti bine budismul scrie o carte în care să faci comparaţie între concepţia budistă şi creştinism. Totdeauna m-a amânat, mi-a dat să apelez la alţii, el n-a vrut să facă. El se împărtăşea fără spovedanie. Ajunsese să facă tot fără să... Măcar, dacă n-are încredere într-un duhovnic, să meargă la altul, sau să-i spună părintelui Sofian, sau să ceară părerea sau sfatul... nu! El n-avea nevoie de nimeni mai mare ca el. Şi a mai făcut ceva. A scris într-un ziar pe toţi cei de la Rugul Aprins, numele şi prenumele şi strada şi numărul, aşa că securiştii, după ziarul acela, ne-au luat pe toţi şi ne-au arestat. Mă iertaţi, dacă a trebuit să vă spun adevărul.

Părintele Petroniu e cel din Athos, nu?

Da. El era cel mai serios din toţi călugării de la Antim, adică cel mai evlavios şi cel mai smerit.
Acuma e la Prodromu.
La Prodromu... şi acolo e cel mai bun. Numai că acuma n-aude.
Mai era Alexandru Elian, eminescolog. Iar părintele Arsenie Papacioc este la Techirghiol.
Da... noi de trei ori ne-am întâlnit în puşcărie, în aceeaşi celulă.

joi, 3 iunie 2010

Virgil Maxim despre Părintele Daniil Sandu Tudor



“Cel mai deosebit om pe care l-am intalnit in perioada cat am stat pe Reduit, a fost parintele Agaton Teodorescu, Daniil dupa numele de schimnic al Raraului, fost magistrat si poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. Dupa o viata plina de experiente lumesti, ca a Fericitului Augustin, vazandu-si goliciunea lumestilor apucaturi, s-a calugarit. Fusese arestat cu organizatia Rugul aprins si condamnat. La Jilava ne-am cunoscut intamplator.Iar intamplarea a fost randuita de Dumnezeu.
Primavara se incepuse la Jilava un antrenament al detinutilor, cu scopul de a-i face capabili sa intre in munca, la Canal, fara perioada de adaptare. Aproape zilnic se efectua in jurul Reduitului, o plimbare de aproximativ doua ore. Dar, ce plimbare?! Trei mii de oameni erau alungati sub lovituri si batai de garbace si arme. Multi cadeau fara posibilitatea de a se mai ridica, mai ales cei batrani. Cei tineri faceam cerc de aparare in jurul lor si tinandu-i in brate ii purtam intre noi, ferindu-i de lovituri. Indarjiti de aceasta atitudine, militienii se repezeau asupra noastra lovind la intamplare.
Intr-una din aceste zile de teroare, cand soarele ardea deslantuit, am simtit langa mine o rasuflare intretaiata. Am privit persoana si mi-am dat seama ca va cadea din moment in moment. I-am prins bratul si, dupa ce s-a strans langa mine, amandoi am alergat in strigatul barbar al militienilor. Din cand in cand ma uitam la fata omului, sa-i cunosc starea in care se afla. Observam miscarea ritmica a buzelor, ochii aproape inchisi, capul inclinat spre stanga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscuta si draga, ma facea sa inteleg ca am langa mine un nuntas al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu, nesimtind loviturile pe care le primeam. Cand sleiti de alergare, unii se prabuseau, militienii se repezeau, sa-i calce si sa ii zdrobeasca cu lovituri fara crutare, rupandu-le membrele, spargandu-le capetele sau burdusindu-le spinarile cu cizme, dupa cum ii lasa inima.
Cu Parintele Agaton, in timpul acestor alergari pe Golgota, cand se simtea mai bine, sedeam de vorba, intarindu-ne nadejdea in purtarea de grija a lui Dumnezeu. Sfintia sa cu orice prilej imi talcuia intelesurile sfinte din invataturile Sfintilor Parinti, ale martirilor si mai ales despre rugaciunea isihasta despre care eram foarte dornic sa aflu cat mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simtea cateodata nevoia pentru umilinta, si-mi marturisea ca nu a fost nici un tanar cuminte, nici un barbat cinstit, si ca numai Dumnezeu l-a scapat din amagirea diavoleasca.
- Orice vei auzi rau despre mine, sa crezi, ca am fost un mare pacatos”.

(Virgil Maxim- Imn pentru crucea purtata, editura Antim, 2002, pp. 257-258)