“Cititorii necititori” şi alte fenomene ale vieţii noastre; interviu cu Arhimandritul Tihon Şevkunov, autorul volumului “Nesfinţii sfinţi” – de Elena Beilina

Traducere din limba rusă de Angela Voicilă. Interviul a apărut în ultimul număr al revistei Lumea monahilor. Arhimandritul Tihon Şevkunov (în lume Gheorghe Alexandrovici Şevkunov) este cunoscut credincioşilor din România în primul rând ca autor al cărţii „Nesfinţii sfinţi şi alte povestiri” (Editura „Egumeniţa”, 2013). El s‑a născut pe 2 iulie 1958, într‑o familie de medici, şi a absolvit în 1982 Facultatea de Scenaristică a Universităţii Cinematografice Ruse de Stat. Tot în acest an ajunge la mănăstirea Peşterilor din Pskov şi, în urma întâlnirii cu părintele Ioan Krestiankin, îşi descoperă vocaţia monahală. În 1991 este tuns în monahism cu numele Tihon la mănăstirea Donsk din Moskova. În prezent părintele Tihon Şevkunov este arhimandrit al Mănăstirii Sretenie (Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir), rector al seminarului teologic de pe lângă această mănăstire, secretarul executiv al Consiliului Cultural al Patriarhiei şi membru în consiliul de cultură al Preşedinţiei Ruse. Părinte Tihon, povestiţi‑ne despre istoria apariţiei cărţii, cum s‑a născut ideea de a o scrie şi de ce anume acum? Deseori eu am povestit aceste istorii studenţilor mei, prietenilor, fraţilor din mănăstire. Unii dintre cei care le auzeau, mă rugau să le scriu şi, fiindcă eu aveam deja o anumită obişnuinţă de a scrie, la un moment dat s‑a format structura cărţii şi mi s‑a părut interesantă. Ştiţi, eu cred că fiecare scriitor se adresează, în primul rând, unor oameni concreţi. Şi al doilea principiu destul de important, chiar dacă este egoist – trebuie negreşit să‑ţi placă ţie însuţi ceea ce scrii. Iată că eu am simţit că şi unul, şi altul sunt prezente. Munca a durat doi ani. Mi‑au fost necesare 11 redactări pentru a pune totul în ordine şi a trimite apoi lucrarea altor redactori. Ca rezultat, a apărut această carte. Sincer vorbind, când o scriam, mi‑am pus conştient un ţel principal – să‑l introduc pe cititor în ALTĂ lume, populată cu eroii săi, cu spaţiul şi timpul său. Mă gândeam astfel: dacă îmi va ieşi aceasta, va ieşi totul. UN BESTSELLER ORTODOX.

In ciuda acestui ţel suprem, dumneavoastră aţi spus de mai multe ori că, totuşi, sunteţi uimit de acest „succes neaşteptat”. Cum explicaţi fenomenul acestei cărţi in cercul larg de cititori? E greu de apreciat. Deoarece aceste istorii nu sunt inventate, eu sunt doar povestitorul evenimentelor şi martorul, în cazul dat, al vieţii de astăzi a Bisericii, create de Hristos cu două mii de ani în urmă. Pesemne, cartea a atins o oarecare realitate duhovnicească foarte importantă a oamenilor, chiar a acelor destul de îndepărtaţi de viaţa bisericească şi de mersul în fiecare duminică la biserică. Pentru mine a fost neobişnuit de important şi interesant faptul că mulţi oameni au reacţionat, găsind în carte multe în comun cu propria viaţă. Cum spunea scriitorul din vechime, Tertulian, „sufletul fiecărui om, prin firea lui este creştin”. Cartea are deja viaţa ei absolut independentă: zeci de mii de ecouri şi în scrisori, şi pe internet. Pe 5 octombrie, la Biblioteca Congresului din Washington s‑a desfăşurat prezentarea traducerii în limba engleză, în toamnă va fi gata varianta franceză a cărţii, iese de sub tipar al doilea tiraj în limba greacă, spaniolii lucrează la traducere. În Rusia cartea s‑a răspândit intr‑un mare tiraj, 1.100.000 de exemplare şi, cum mi‑au spus specialiştii, are în jur de 4.000.000 de descărcări pe internet. In treacăt fie zis, pe internet nu sunt copii legale… Dar noi nici nu ne‑am opus accesului liber la versiunea electronică. Personal nu pot indrăzni să descarc versiunea piratată a acestei cărţi… Mulţi cititori ai internetului mi‑au povestit că au descărcat cartea de pe unele site‑uri pirat, au citit primele capitole, dar apoi au mers la magazin, au cumpărat‑o şi au citit‑o in continuare in versiune tipărită. Este o situaţie unică pentru o carte in zilele noastre, sunteţi de acord? Da, cartea îşi are pe deplin viaţa ei independentă, eu chiar mă detaşez de viitoarea ei soartă. Se întâmplă cu adevărat lucruri uluitoare: nu demult părintele Matei Samohin mi‑a spus că la el a venit o femeie şi i‑a povestit că trecuse printr‑o situaţie atât de deznădăjduită, încât se hotărâse să‑şi pună capăt zilelor. Ea îşi pregătise pastilele, însă zăbovea. Atunci privirea i s‑a oprit pe cartea primită în dar de curând – „Nesfinţii sfinţi”. Şi, în starea aceea gravă în care se afla, ea a început să o citească, a citit‑o întreaga noapte, iar dimineaţa a venit la biserică să se spovedească. Ce recompensă mai mare poate avea un preot, un scriitor, un om? Atunci înţelegi că, în cazul dat, tu – un nimeni şi un nimic – te‑ai învrednicit să fii arma proniei lui Dumnezeu, că ai făcut ceva, fără să înţelegi până la capăt ce anume…şi deodată acel ceva a început să lucreze cu o putere nemărginit mai mare decât ai presupus. O intrebare absolut firească a cititorilor – va exista şi o continuare? Mă gândesc la aceasta. În ultimul timp a trebuit să călătoresc mult prin ţară, să mă întâlnesc în principal cu un auditoriu studenţesc. Deseori interlocutorii încep să‑şi împărtăşească propiile lor istorii de viaţă. Şi iată că mi‑a venit gândul să alcătuiesc „Nesfinţii sfinţi 2” şi să le propun să trimită, să zicem, pe site‑ul nostru pravoslavie.ru, astfel de povestiri neinventate. Pe unele mai bune le vom publica pe site pentru a fi apreciate, iar dintre cele mai bune pe care le va alege publicul, vom alcătui o carte. În ceea ce mă priveşte pe mine personal, desigur că este o bună idee să scriu o continuare, dar din păcate nu am deloc timp. Sunt preot şi stareţ al mănăstirii, rector al unei instituţii superioare de învăţământ, în plus sunt funcţionar bisericesc cu anumite obligaţii de rutină. De aceea cartea nu a fost scrisă practic la masă, ci în general pe genunchi, în maşină, în avion, în delegaţii, în hoteluri, în diferite ţări – din Japonia până în Grecia. În general, vorbind despre planuri, eu am visat să scriu nu numai o carte, ci să realizez şi un film. Deja făcusem o înţelegere cu unul din canalele noastre centrale de televiziune pentru realizarea unu film artistic cu opt episoade, ale cărui personaje principale ar fi fost doi oameni. Unul – arhiepiscopul Luca Voino‑Iaseneţki, un sfânt rus, profesor, un medic talentat, care a devenit preot în anul 1927, în toiul prigoanelor asupra bisericii, apoi a devenit episcop. A fost întemniţat intr‑un lagăr, de unde l‑au eliberat temporar în timpul războiului pentru a lucra ca şi chirurg. Fiind arhiepiscop, el devine mai marele spitalelor de evacuare din Siberia, duce o activitate cu adevărat plină de abnegaţie, devine laureat al premiului de gradul I dat de Stalin pentru cartea despre chirurgia septică, din care au învăţat câteva generaţii de medici sovietici. Iar al doilea personaj ar fi fost Stalin. Două lumi care nu se intersectau în Rusia acelor vremuri. Aşadar, mi‑am luat pentru prima dată un concediu de o lună şi am plecat în Grecia, în apropiere de Athos, am scris toate momentele de bază ale scenariului, apoi am ajuns în Tesalonic. Acolo, mi‑am lăsat geanta cu calculatorul în maşină şi am intrat intr‑un magazin. Când m‑am întors, geamul era spart şi geanta furată. Aşa că pentru îndeplinirea acestui vis mi‑ar trebui cel puţin încă o lună de timp relativ liber. CĂDEREA CULTURII. Pe langă faptul că sunteţi preot, dumneavoastră mai sunteţi şi un cunoscut activist social, de asemenea, secretarul executiv al Consiliului Cultural al Patriarhiei, membru in Consiliul de Cultură al Preşedinţiei Ruse. Făcand parte din aceste structuri, comunicand cu funcţionarii din cercurile inalte, cum vedeţi situaţia de astăzi a culturii ruse?

Se vede o cădere evidentă, necamuflată cu nimic, a culturii în general, chiar comparativ cu perioada sovietică. Se vede şi o degradare morală şi etică, spre adânc regret. Se văd problemele de cultură socială, problemele cu mijloacele de informare în masă. Acestea au devenit, desigur, mai numeroase şi aparent mai libere, însă legământul lăsat de A. S. Puşkin întregii culturi ruse – „cu lira mea bunele simţăminte trezeam” – majoritatea mijloacelor de informare în masă de astăzi şi o parte considerabilă a culturii contemporane, nu îl îndeplinesc. Sunt trezite simţăminte rele, murdare, duşmănoase. Televiziunea noastră a ajuns de batjocură. Cu excepţia a două canale, celelalte sunt în esenţă, cât de rău ne‑ar părea să constatăm, nişte manuale despre cum să urăşti, despre cum să trăieşti fără ruşine doar pentru tine, cum să te adaptezi cu obrăznicie la orice, despre cum să râzi cu cinism de faptele bune, de sinceritate, de puritate şi, în sfârşit, despre cum să ucizi şi cum să găseşti satisfacţie în a fi extrem de crud. Pe deasupra aceste manuale sunt prezentate cu insistenţă, sunt eficiente şi sunt bine lucrate. Nu cred că realizatorii acestor producţii îşi impun ţeluri canibale. Pricina este orientarea neînţeleaptă spre aceeaşi faimoasă şi vulgară piaţă care dictează cele mai grosolane, josnice şi deci cele mai distrugătoare cerinţe. Justificarea evidentă pentru toate producţiile denaturate şi primitive se ştie care este: raitingul şi profitul. Este clar şi rezultatul: scăpătarea culturală a societăţii şi criminalizarea ei. Nu ar trebui să se întâmple aceasta. Statul nostru a renunţat în ultimii douăzeci de ani, sub motivul respingerii unei societăţi totalitare, la funcţia sa milenară de educare a omului. Dar renunţarea la ideologie este tot o ideologie. Şi ceea ce vedem pe acele canale de televiziune, este tot o ideologie, distrugătoare şi neduhovnicească. Cuvântul „cultură” în limba latină înseamnă „a educa”, „a cultiva”. E vorba de o cultivare, de un sprijin, de o păstrare a acelei esenţe înţelepte, bune şi veşnice, asupra căreia se chicoteşte acum prosteşte şi cu atâta uşurinţă. Şi despre plivirea buruienilor. Dacă s‑ar proceda altfel (nu ar fi plivite buruienile), orice bucată de pământ, inclusiv şi câmpul duhovnicesc al ţării noastre, prelucrat cu atâta grijă de marii făuritori ai literaturii şi artei ruse, de cei mai buni politicieni, oameni de ştiinţă, de generaţiile străbunilor noştri care au clădit Rusia, şi în sfârşit, prin nevoinţele sfinţilor noştri, acest câmp duhovnicesc ar fi acoperit tot mai mult de buruieni. Nenorocirea care domină astăzi arhetipul social constă în faptul că noi am izbutit să denaturăm concepţia despre bază şi suprastructură. Se consideră că economicul, materialul este baza. Dar este o mare rătăcire. Duhul îşi creează formele şi nu invers. Până nu vom înţelege aceasta şi nu ne vom reorienta priorităţile, puţin folos vom avea. Desigur, această situaţie se va schimba şi raţiunea va triumfa. Dar întrebarea este când şi dacă oare nu va fi prea târziu? Trebuie creată o strategie de stat în domeniul culturii, învăţământului şi educaţiei şi această strategie va fi constructivă numai atunci când, evoluând, îşi va păstra continuitatea morală, spirituală şi istorică. Cărui om din generaţia viitoare îi vom preda ţara noastră? Unuia neruşinat, fără principii, nemilos, dispreţuindu‑şi ţara sa, orientat spre a imita Occidentul, înţeles greşit în mod vulgar şi primitiv. Sau unui om puternic, drept, înţelept şi milostiv, pregătit pentru a sluji jertfelnic ţării şi oamenilor? Dar calităţile bune nu vor apărea de la sine, fără cultivare şi îngrijire, fără plivirea buruienilor. Nu demult în Consiliul Prezidenţial de cultură şi artă a avut loc o foarte importantă întrunire condusă de preşedintele statului. Cele ce vorbim acum, au fost rostite acolo de către mulţi. Cred că vine vremea nu numai a conştientizării, nu numai a cuvintelor adevărate, ci şi a faptelor. PROVOCĂRILE VEACULUI. Din 1 septembrie in toate şcolile din Rusia va fi introdus un curs cu denumirea „Bazele culturii spirituale şi morale ale popoarelor Rusiei”, care este poziţionat ca fiind laic, şi o disciplină in cadrul acestui curs – „Bazele culturii ortodoxe”. Care este atitudinea dumneavoastră faţă de aceasta? În condiţiile unei pregătiri cum se cuvine şi corecte, cu un nivel adecvat al materialelor didactice, introducerea cursului de ştiinţe a religiei şi cel al religiilor tradiţionale din Rusia, desigur este un obiectiv necesar şi corect. În ţările din Vest, de exemplu în Germania, există în şcoli studiul religios obligatoriu, şi nu doar o jumătate de an în clasa a patra, cum e la noi, ci în toţi cei doisprezece ani. La fel e şi în Grecia, şi în Finlanda. Oricum ar fi, trebuie să înţelegem că Rusia nu este deloc o ţară religioasă. Aici merg la biserică regulat 2 – 2,5% din populaţie, iar în America, duminica este prezentă jumătate din populaţie. Chiar în ţări ca Anglia şi Franţa sunt în jur de 20%, adică de zece ori mai mulţi decât la noi. Dumneavoastră călătoriţi mult, comunicaţi cu tineretul, ce intrebări primiţi de la studenţi? Din discuţiile noastre este intr‑adevăr clar ce probleme principale îi preocupă acum pe tineri că şi pe întreaga societate. Problema principală, pe lângă întrebările despre credinţă, este cea a relaţiilor internaţionale. A doua problemă importantă – beţia obişnuită şi alcoolismul, narcomania. Vă amintiţi, noi am salvat popoarele Nordului care căzuseră în patima beţiei. Acum aceea şi problemă trebuie pusă şi în privinţa poporului rus. Dacă populaţia de bază a Rusiei nu va fi sprijinită acum cu adevărat, atunci provincia rusească va continua să bea şi să se degradeze. Pentru a rezista acestui fapt astăzi se face o muncă neştiută de mulţi, dar, fără a exagera, o muncă imensă şi complexă. Treptat sunt adoptate legi noi şi rezonabil restrictive, tineretului i se propun alternative sănătoase. Încă o problemă care este ridicată negreşit şi oriunde – lipsa unei politici umanitare distincte şi sănătoase. Ni se spune deseori: în Occident nu există ideologie. Dar, de exemplu, Hollywoodul nu e o maşină ideologică, una care „construieşte” toată America, şi chiar lumea întreagă, după nişte tipare absolut precise? Eterna problemă – conflictul intre părinţi şi copii – in vremurile noastre a căpătat noi trăsături. Internetizarea, computerizarea din ziua de astăzi este şi un bine, şi un pericol in acelaşi timp. Cititoarele noastre care sunt mame, ingrijorate de dependenţa copiilor faţă de reţelele de socializare, de jocurile pe calculator, gadgeturilor, v‑au adresat o intrebare. Ce ar trebui făcut ca adolescentul să se simtă adecvat nu numai in lumea virtuală, dar să fie şi un om integru in lumea reală? Cum se poate găsi un echilibru? Educaţia este o măreaţă creaţie zilnică, munca părinţilor şi permanenta şi înţeleapta atenţie faţă de copiii lor. De multe ori a trebuit să‑i spovedesc pe unii oameni înainte de moarte. În spovedaniile lor ei nu sunt niciodată mâhniţi că nu au câştigat un milion în plus, nu au construit o casă luxoasă, nu au avut succes în afaceri. Oamenii în ultimele ceasuri ale vieţii lor sunt îndureraţi că nu au putut face un anume bine, că nu au putut să ajute, să‑i susţină pe apropiaţii, pe rudele lor, chiar şi pe oamenii necunoscuţi. Iar al doilea lucru care îi chinuie înainte de moarte pe aproape fiecare: faptul că au acordat puţină atenţie copiilor… Eu m‑am convins foarte clar că la noi părinţii nu cunosc viaţa copiilor lor. Noi am făcut nişte filme cu tematică antialcoolică şi am vorbit cu fetiţe adolescente care învaţă în şcoli foarte bune. Aceste fetiţe folosesc alcool în fiecare zi – cocteiluri energizante foarte bine popularizate, apoi bere, apoi altceva de pe listă… În fiecare zi! Potrivit matrialelor Uniunii asociaţiilor consumatorilor, la noi în fiecare zi folosesc băuturi alcoolice 30 % din băieţi şi 20 % din fete, începând cu 13 ani. Iar părinţii nu ştiu despre aceasta. Şi sunt multe despre care părinţii nici nu bănuiesc. De exemplu, depre faptul că mulţi adolescenţi de 13‑14 ani trăiesc o viaţă adultă şi până la 17 ani schimbă o mulţime de „parteneri”. Astfel de fenomene nu sunt deloc rare, din păcate. Dar eu nu înţeleg răspândirea lor în masă. Ce procent din generaţia de acum îşi va întemeia o familie normală, dacă un mare număr de căsătorii chiar în ziua de astăzi se destramă după doi ani? De aceea, dacă vorbim despre relaţiile dintre părinţi şi copii, în primul rând, se pare că trebuie să vorbim despre atenţia permanentă, zilnică, însă înţeleaptă şi neagasantă faţă de copii. Aceasta e o muncă imensă. Să ne intoarcem la carte. Eu ştiu că din veniturile vanzării cărţii, dumneavoastră construiţi o biserică. La noi în mănăstire este o biserică, singura care s‑a păstrat din cele patru. Dar în ea nu încap toţi oamenii şi mulţi sunt nevoiţi să se roage afară, chiar iarna. Mănăstirea Sretenie (Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir) se află pe strada Bolişaia Lubianka şi noi ştim ce s‑a înâmplat aici în secolul trecut. Noi dorim să construim o biserică care se va numi „Biserica Înălţată Pe Sângele Noilor Mucenici şi Mărturisitori Ruşi, de pe Lubianka”. Plănuim să o sfinţim în februarie, 2017. Toate câştigurile dobândite din vânzarea cărţii în Rusia şi în străinătate vor merge la construcţia acestei biserici. PREFERINȚE LITERARE ȘI PATRISTICE.

Conduceţi editura mănăstirii. Care este strategia editorială şi de selecţie? Editura noastră este în primul rând una bisericească, noi edităm cărţile asceţilor din vechime, ale sfinţilor părinţi, cărţi despre istorie, apologetică, destul de multă literatură, albume, manuale pentru instituţiile noastre de învăţământ. Apropo, de ele se folosesc şi în instituţiile laice. În fiecare an noi edităm 250‑300 de cărţi. Aceasta este, la drept vorbind, principala noastră ascultare şi, în acelaşi timp, şi principalul nostru sprijin economic. În plus, avem şi o instituţie superioară de învăţământ – seminarul, unde 200 de oameni învaţă timp de şase ani, şi ei de asemenea se află în întreţinerea noastră. Avem un ofelinat cu 100 de copii din familii cu probleme grave. Dar acolo noi ajutăm doar financiar, iar de educaţia lor se ocupă pedagogi profesionişti, inclusiv preoţi care au o pregătire pedagogică. Site‑ul Pravoslavie.ru este, la fel, o sursă de cheltuieli. Aşadar editura are o sarcină şi umanitară, şi culturală, şi materială. Din cate ştiu, ea este una din cele mai de succes edituri bisericeşti din ţară. Unde se mai pot cumpăra cărţile editurii? Cărţile noastre sunt prezente deja de mulţi ani în magazinele „Biblio‑Globus”. Suntem foarte recunoscători conducerii acestei reţele de magazine pentru că aici se acordă o mare atenţie publicaţiilor noastre. Aceasta este foarte important pentru orice editură. Conduceţi editura mănăstirii. Care este strategia editorială şi de selecţie? Editura noastră este în primul rând una bisericească, noi edităm cărţile asceţilor din vechime, ale sfinţilor părinţi, cărţi despre istorie, apologetică, destul de multă literatură, albume, manuale pentru instituţiile noastre de învăţământ. Apropo, de ele se folosesc şi în instituţiile laice. În fiecare an noi edităm 250‑300 de cărţi. Aceasta este, la drept vorbind, principala noastră ascultare şi, în acelaşi timp, şi principalul nostru sprijin economic. În plus, avem şi o instituţie superioară de învăţământ – seminarul, unde 200 de oameni învaţă timp de şase ani, şi ei de asemenea se află în întreţinerea noastră. Avem un ofelinat cu 100 de copii din familii cu probleme grave. Dar acolo noi ajutăm doar financiar, iar de educaţia lor se ocupă pedagogi profesionişti, inclusiv preoţi care au o pregătire pedagogică. Site‑ul Pravoslavie.ru este, la fel, o sursă de cheltuieli. Aşadar editura are o sarcină şi umanitară, şi culturală, şi materială. Din cate ştiu, ea este una din cele mai de succes edituri bisericeşti din ţară. Unde se mai pot cumpăra cărţile editurii? Cărţile noastre sunt prezente deja de mulţi ani în magazinele „Biblio‑Globus”. Suntem foarte recunoscători conducerii acestei reţele de magazine pentru că aici se acordă o mare atenţie publicaţiilor noastre. Aceasta este foarte important pentru orice editură.

Care sunt preferinţele dumneavoastră ca cititor? Ştiţi, eu am fost mai demult un cititor împătimit. Operele preferate scrise de Dostoevski le citeam de două ori pe an. Iubeam foarte mult marile romane ale lui Tolstoi. Clasicii din Occident. Desigur, Puşkin… Dar cu mine s‑a întâmplat ceva cu 30 de ani în urmă, când eu aproape am încetat să mai citesc toate acestea, pentru că am descoperit un întreg continent cu o literatură complet diferită – Ioan Scărarul, Isaac Sirul, Ioan Gură de Aur, Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul. Operele lor sunt atât de grandioase, încât după ce le‑ai cunoscut, nu este deloc simplu să te întorci la beletristică. Câteodată citesc memorii, nu îmi plac povestirile inventate. Sincer vorbind, simt o oarecare pagubă din faptul că nu citesc literatură contemporană, dar ce să mai spunem?, toate au timpul lor. Trebuie să citeşti în tinereţe, când este timp mult şi toată viaţa e înainte. Mulţumesc pentru convorbirea interesantă! (6 noiembrie, 2012. Sursa: pravoslavie.ru)

Arhimandritul Tihon Şevkunov: „Viaţa unui creştin este cea mai importantă operă din lume” – interviu de Natalia Gorenok

(Traducere din limba rusă de Angela Voicilă, apărută în ultimul număr al revistei Lumea monahilor). Arhimandritul Tihon Şevkunov (în lume Gheorghe Alexandrovici Şevkunov) este cunoscut credincioşilor din România în primul rând ca autor al minunatei cărţi „Nesfinţii sfinţi şi alte povestiri” (Editura „Egumeniţa”, 2013). Născut pe 2 iulie 1958 într-o familie de medici, viitorul arhimandrit Tihon absolvă în 1982 Facultatea de Scenaristică a Universităţii Cinematografice Ruse de Stat. Tot în acest an ajunge la mănăstirea Peşterilor din Pskov şi, în urma întâlnirii cu părintele Ioan Krestiankin, îşi descoperă vocaţia monahală. În 1991 este tuns în monahism cu numele Tihon la Mănăstirea Donsk din Moscova. În prezent părintele Tihon Şevkunov este arhimandrit al Mănăstirii Sretenie (Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir), rector al seminarului teologic de pe lângă această mănăstire, secretarul executiv al Consiliului Cultural al Patriarhiei, membru în consiliul de cultură al Preşedinţiei Ruse. Tihon Şevkunov a realizat mai multe filme, printre care un film despre viaţa stareţilor de la Mănăstirea Peşterilor din Pskov („Mănăstirea Peşterilor din Pskov”- 2007), şi altul despre căderea Constantinopolului („Căderea unui imperiu. Lecţia Bizanţului” – 2008), film pentru care a luat marele premiu pentru film documentar la festivalul de film „Vulturul de Aur”. În interviul de faţă, părintele Tihon răspunde la o serie de întrebări privind relaţia dintre viaţa duhovnicească şi creativitatea umană, viaţa monahală a mănăstirilor situate în mediul citadin, arta postmodernă, problema alcoolismului.

„Subiectele inventate sunt neinteresante”. Părinte Tihon, am avut ocazia odată să mă întâlnesc cu un compositor cunoscut, tatăl unui coleg de facultate al dumneavoastră de la Universitatea Cinematografică Rusă de Stat. Văzând interviul cu dumneavoastră în revista noastră, el a spus: „Eu l-am cunoscut pe părintele Tihon în anii lui de studenţie. Era un om foarte interesant, viu. Dar întrebarea este: oare nu și-a îngropat talantul în pământ, alegând, după părerea lui, o cale mai înaltă, religia?” V-a preocupat această întrebare pe dumneavoastră atunci când vă pregăteaţi să primiţi monahismul? Știţi, în acea vreme eu am înţeles că viaţa unui preot, a unui monah, a unui creștin (doar monahul este în primul rand un creștin) – este cea mai adevărată, cea mai înălţătoare operă din lume, accesibilă omului. Pictorul înfrumuseţează pânza și o aduce în dar oamenilor, compozitorul creează o operă muzicală. Iar creștinul se străduiește să-și curăţească, să-și reînoiască sufletul și să-l aducă lui Dumnezeu. Este cea mai extraordinară, cea mai interesantă creaţie din toate care sunt pe pământ. De aceea mie mi se pare că toţi creștinii sunt niște oameni uimitor de creativi. Când te întâlnești cu un om care are o viaţă înaltă duhovnicească, ești încălzit sufletește de prezenţa lui. Și, pe de o parte, vrei să oprești clipa, să o prinzi cumva, să o păstrezi, iar pe de altă parte, înţelegi că aceasta practice este imposibil. Filmul despre stareţii de la Mănăstirea Peșterilor din Pskov este un caz rar când aţi reușit să opriţi clipa. Aveţi absolută dreptate: într-adevăr, vrei să prinzi și să păstrezi acea impresie, stare, acea amintire despre un om, care treptat pălește. Când m-au transferat în Moscova de la Mănăstirea Peșterilor din Pskov, cel mai dureros și supărător mi se părea faptul că nu îi voi mai vedea pe acești mari oameni purtători de duh – stareţii – despre care mai târziu am turnat un film de amator. În mâinile mele a nimerit o cameră video care era pe atunci, în 1986, o mare raritate. Mi-a dat-o mitropolitul Pitirim, în slujba căruia eram atunci. Și îndată am înţeles în sinea mea că primii pe care trebuie să-i filmez, să-i imortalizez, sunt, desigur, stareţii mănăstirii Peșterilor din Pskov. Apoi, mult mai târziu, eu am adunat aceste materiale disparate într-un film destul de lung, de o oră și jumătate. El era de două ori mai lung decât l-au văzut spectatorii. Eu l-am arătat și prietenilor mei, și la școala duminicală de la mănăstirea Sretenie ( Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir) și la seminarul nostru. Apăruse chiar o tradiţie, înainte ca acest film să fie în general cunoscut – obștea mănăstirii îl viziona înainte de Postul Mare, în Duminica iertării. Vederea lui ne înmuia atât de mult inima, ne pregătea pentru post, ne însufleţea, încât l-am vizionat cu toţii în Duminica Iertării, timp de mulţi ani. Pentru mine e o mare fericire că am reușit să-i imortalizez pe acești oameni – stareţii, pe schimonahia Margareta, ale cărei convorbiri au stat la baza filmului „Povestirile maicii Eufrosina despre mănăstirea Diveevo”. Aceștia sunt într-adevăr niște oameni uimitori, ei au trăit într-o vreme excepţională din istoria creștinismului – secolul XX. Astfel de oameni nu mai sunt și nu vor mai fi. De ce filmul care a ieșit pe ecrane durează doar 40 de minute? Atât a necesitat formatul televizat, când filmul era prelucrat pentru a fi difuzat pe canalul RTR. Nu cred că a suferit mult din cauză că a fost scurtat. Deși multe lucruri interesante au rămas în spatele cadrului, principalul, ceea ce era mai important, a intrat sub o formă mai concentrată în filmul de 40 de minute.

(Afişul filmului regizat de pr Tihon şi coperta volumului Nesfinţii sfinţi). Prin ce este interesant pentru dumneavoastră genul filmului documentar? Prin posibilitatea de a păstra trecutul, de a trasa niște paralele cu timpul prezent? Plănuiţi să mai filmaţi ceva? Beletristica în literatură, subiectele inventate în filmele artistice nu sunt foarte interesante pentru mine. Ce e mai uimitor, mai frumos în viaţă, este însăși viaţa. În ceea ce privește filmul, pentru mine el este o ocupaţie, nu o creaţie, anume o ocupaţie, pentru că cea mai importantă pentru mine este slujirea preoţească și îndeplinirea ascultării mele din Biserică. Avem o mănăstire mare, un seminar, o editură, un orfelinat cu o sută de copii, un site pe internet și încă multe alte griji și activităţi foarte interesante și importante. Am realizat zece filme și patruzeci de reclame sociale, care sunt transmise pe canalul central de televiziune, și ceea ce e mai important, pe canalele regionale. Desigur, acest proiect a fost realizat de un grup întreg de oameni, dar, credeţi-mă, zece filme documentare de lung metraj, sunt un mare volum de muncă. Mai lucrez și la o carte.* Aceasta mă însufleţește și îmi ocupă tot timpul care poate fi numit liber. În jur de douăzeci de povestiri sunt gata, dar vor fi în total, probabil, cincizeci. Unele dintre ele au fost publicate deja pe site-ul pravoslavie.ru. … Și au avut un mare răsunet din partea cititorilor. Reiese că încă nu este scrisă în întregime cartea? Ea este gata în mintea mea. Dar pentru a scrie fiecare povestire, am nevoie de timp, pe care practice nu îl am. Pe toate le scriu mai ales în drumurile mele, pe genunchi. „Mănăstirea din centrul metropolei” Mănăstirea Sretenie (Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir) a renăscut mai întâi ca metoc a mănăstirii Peșterilor din Pskov. Cum vedeau această mănăstire din centrul Moscovei stareţii de la mănăstirea Peșterilor, v-au dat sfaturi în privinţa orânduirii ei?

(Mânăstirea Peşterilor din Pskov) Bineînţeles, în primul rând, am primit sfaturi de la părintele Ioan Krestiankin, care a și binecuvântat înfiinţarea metocului din Moscova. Am fost nu demult în Peciora doar pentru o singură zi, am mers la mormântul lui. Apoi am stat împreună cu arhimandritul Tavrion, care în present este duhovnicul mănăstirii, în biserică, la slujbă. Și în timpul catismei, el îmi spune pe neașteptate: „Tu îţi amintești – „Ce zi?” – „A icoanei Maicii Domnului Iverskaia. În 1993, părintele Ioan a blagoslovit anume în această zi înfiinţarea metocului mănăstirii Peșterilor din Pskov”. Și de la acea coincidenţă semnificativă, de la acele cuvinte, am simţit o mare căldură și bucurie. Într-adevăr, anume cu 17 ani în urmă, părintele Ioan, total pe neașteptate pentru mine, dar și pentru ceilaţi, a spus: „Tu vei întemeia un metoc al mănăstirii Peșterilor din Pskov în Moscova. Să nu te temi de nimic!” Când metocul a început să crească, părintele Ioan a binecuvântat să întemeiem o mănăstire, care oricum va rămâne legată de mănăstirea din Pskov. Aici se opresc monahii din Peciora** și noi mergem deseori acolo, și, ca și altădată, mănăstirea Peciora, tradiţiile slujbelor, învăţăturile duhovnicești ale stareţilor influenţează în multe privinţe viaţa noastră. Părintele Ioan scria foarte mult despre orânduirea vieţii mănăstirești, urmărea, mai ales în primii ani, cum se dezvoltă mănăstirea, urmărea acea situaţie complicată care s-a format în jurul metocului, în urma cuoscutelor evenimente ale anilor 1994–1995 din viaţa bisericească a Moscovei. Pentru noi atenţia lui era, bineînţeles, nepreţuită. Părintele Ioan nu ne spunea în principiu nimic diferit de ceea ce e scris în scrisorile lui despre monahism. Dar acestea erau gândurile lui tainice, căile lui de rânduială a vieţii monahale, încercate și verificate prin experienţă. “Cred că toţi cei care visează la monahism nici nu bănuiesc în ce loc vor trebui să ajungă şi ce ascultări vor trebui să ducă”. Viaţa mănăstirii din chiar centrul metropolei, probabil, se deosebește foarte mult de viaţa unei mănăstiri cu o așezare mai tradiţională. Se poate spune că ea este mai complicată? Desigur, ea este cu mult mai complicată, deși „complicat” nu e o noţiune cu totul potrivită. Mănăstirea nu se află pur și simplu în centrul Moscovei, ea se află în epicentru. Pe de altă parte, nu e mai puţin complicată, probabil, viaţa monahilor din Lavra Sfintei Treimi – Sfântul Serghie. Acolo vine o mulţime nemaipomenită nu numai de pelerini, ci chiar de turiști, iar la noi totuși sunt de câteva ori mai puţini. Aproximativ în aceeași situaţie este Lavra Alexandru Nevski din Sankt Petersburg, mănăstirile muscovite Danilov, Novospassky. Multe mănăstiri din Rusia se află astăzi în centrele orașelor. Dar aceasta e pronia lui Dumnezeu, altfel nici nu percepem acest fapt: de aici vine și misiunea de propovăduire a mănăstirii, și cea duhovnicească, și de slujire. Mănăstirea este locul unde oamenii pot participa la viaţa liturgică, pot găsi o îndrumare duhovnicească. Principala sarcină a duhovnicului, împreună cu omul care a venit la el, este să caute voinţa lui Dumnezeu în ce privește o situaţie sau alta de viaţă, sau în rezolvarea problemelor duhovnicești care se ridică în faţa omului. O mănăstire modernă din oraș sau din sat are obligaţia să ducă o misiune creștină educativă. Și ea este strâns legată de acea cale a mântuirii personale, pe care o parcurge aici fiecare locuitor al mănăstirii, așa cum calea mântuirii preotului, duhovnicului, este legată trainic de acei oameni care vin la el: Iată eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu (Isaia 8,18). Și totuși sensul iniţial al monahismului este îndepărtarea de lume și orice „activitate exterioară”, pentru un monah este însoţită de niște greutăţi inevitabile. Ce îi ajută pe locuitorii mănăstirii Întâmpinării să-și păstreze alcătuirea interioară? Da, nevoia de însingurare, și interioară, și exterioară, o simte fiecare monah. Dacă cineva mi-ar fi spus la început, când am fugit din capitală, venind la mănăstire, că voi ajunge din nou nu pur și simplu în Moscova, ci chiar în centrul ei, probabil m-aș fi îngrozit. Cred că, la fel, toţi cei care visează la monahism, nici nu bănuiesc în ce loc va trebui să ajungă și ce ascultări vor trebui să ducă. Însă Dumnezeu ne duce milostiv pe căile Sale spre ceea ce noi trebuie să îndeplinim. Noi, desigur, ne străduim să păstrăm cumva însingurarea interioară – aceasta este o parte necesară vieţii duhovnicești. Majoritatea locuitorilor mănăstirilor orășenești, nu numai a noastră, se străduiesc să aibă o viaţă adunată. La noi sunt monahi care nu ies îndeobște din mănăstire – vieţuiesc și știu doar chilia și biserica. Avem câteva reguli întocmite de noi, care sunt îndeplinite indiscutabil. De exemplu, pe lângă faptul că noi slujim în fiecare zi, în zilele de joi se săvârșește o slujbă a obștii: se împărtășesc toţi fraţii din mănăstire – și preoţii, și monahii, și novicii. Mulţi monahi duc o viaţă liturgică foarte bogată și se împărtășesc, în medie, de patru ori pe săptămână. E foarte importantă și pregătirea pentru Împărtășanie, și însăși Sfânta Împărtășanie. Nici nu se poate evalua această parte a vieţii duhovnicești. La noi deseori se ţin slujbe de noapte, la care se roagă și se împărtășesc, de regulă, numai monahii. Noi chiar am cerut binecuvântare de la Părintele Patriarh Kiril să construim câteva paraclise înăuntrul corpurilor de chilii, ca trei sau patru oameni din obște să poată sluji noaptea Liturghia și să se împărtășească în deplină izolare. E posibil ca pentru mănăstirile care sunt situate la depărtare de orașe, acest fapt nu e atât de actual, dar pentru noi este cu adevărat esenţial. În Moscova sunt foarte multe biserici și în jurul fiecărei biserici se formează o parohie care are individualitatea sa. Am auzit de la locuitorii Moscovei că parohia mănăstirii Sretenie este o parohie de bărbaţi. Dumneavoastră aveţi această senzaţie? La noi vin într-adevăr mulţi bărbaţi. Eu nu știu de ce, poate pentru că este o mănăstire de monahi? În jurul nostru practic nu sunt case de locuit, în principal sunt instituţii de stat, de aceea oamenii vin la noi din toată Moscova. Enoriașii cunosc foarte bine regulile ce ţin de biserică și le respectă cu drag: nu vorbesc în timpul slujbei, în dreapta stau bărbaţii, în stânga – femeile. Pesemne că această cohortă de tineri și de bărbaţi în vârstă care stau serioși și se roagă produce această impresie. Avem mult tineret: cred că mai mult de jumătate din enoriașii noștri sunt oameni mai tineri de 45 de ani. Ţin minte, când au apărut la noi primele bătrânele, a fost un mare eveniment! Pur și simplu tremuram pe lângă ele, nu mai știam cum să le facem pe plac, atât de mare era bucuria noastră.

Probabil, acest fapt a fost o confirmare a tradiţionalismului, a apropierii bisericii de tradiţia moscovită. Desigur, aceasta a fost în felul ei o recunoaștere. Cea mai bătrână enoriașă a noastră a fost fiica duhovnicească a Sfântului Mucenic Ilarion Troiţki. Ea avea 100 de ani când a murit, noi am înmormântat-o. Acum, chiar dacă mai rar, vine la biserică Evghenia Matveevna, ea are 98 de ani. Este o bătrânică ieșită din comun – umblă cu două genţi, iar în fiecare geantă se află câte o cărămidă, în dreapta și în stânga. Genţile și le atârnă pe după gât cu un fel de batic. Eu am întrebat-o: „De ce vă trebuie cărămizile?” Și ea mi-a răspuns: „Pentru a nu mă clătina, îmi trebuiesc pentru echilibru”. Ea vine la slujbe din Beliaev, cartier aflat chiar la marginea Moscovei. În general, enoriașii noștri sunt minunaţi, noi îi iubim foarte mult. Unii, ce-i drept, se plâng: „La voi nu prea răzbaţi în biserică”. Da, din păcate, avem o biserică nu prea mare, iar oameni sunt atât de mulţi, mai ales la sărbători și în zilele de duminică, încât, chiar dacă am construit o galerie lângă biserică, oricum mulţi sunt nevoiţi să se roage afară. Visul nostru este să construim o nouă biserică mare, dar deocamdată sunt multe probleme în privinţa aceasta. „În Rusia vinul a fost întotdeauna un mijloc ajutător în comunicare, înfăptuind un fel de unitate” Aţi amintit de proiectul „Cauza comună” prin care mânăstirea se implică în lupta cu alcoolismul. Scopul proiectului „Cauza comună” și a lucrării consiliului obștesc-bisericesc pentru protecţia împotriva alcoolismului este să influenţeze generaţia tânără pentru a nu aluneca cu supunere în acea strașnică prăpastie în care se pierd în fiecare an 700 de mii de compatrioţi de-ai noștri. Urmările abuzului de alcool sunt lipsa de voinţă comună, degradarea (să spunem lucrurilor pe nume), pierderea acelei dorinţe înalte de afirmare care a fost întotdeauna specifică poporului rus, indiferenţa, pierderea chipului duhovnicesc, pierderea culturii, pierderea a toate. Nimeni nu vorbește despre nevoia unei abstinenţe totale, ar fi nereal și ridicol, să mă ierte colegii noștri abstinenţi care pledează pentru renunţarea totală la alcool. În Rusia vinul a fost întotdeauna un mijloc ajutător în comunicare, înfăptuind un fel de unitate. Eu, de exemplu, pot să beau câteodată puţin vin. Noi îi chemăm pe oameni la o atitudine responsabilă. Criteriul aici e următorul: dacă omul poate să stea împreună cu prietenii la masă, apoi se oprește din băut, nu devine o problemă nici pentru cei apropiaţi, nici pentru sine însuși, nici pentru mântuirea propriului suflet (iar aceasta e cea mai importantă) – atunci are o atitudine responsabilă, normală. Însă dacă omul, după ce a băut, devine o nenorocire și o mare pacoste pentru cei mai apropiaţi oameni ai săi, dacă paharul este o piedică în calea mântuirii lui, în acest caz, o atitudine responsabilă va fi renunţarea totală la alcool. Pe parcursul ultimilor ani, în relaţiile dintre societate și biserică, în sfera culturii, s-au întâmplat mai multe incidente, de exemplu, s-au desfășurat unele expoziţii de artă cu un conţinut pe care oamenii credincioși l-au considerat profanator. Opinia lor a fost exprimată cu un ton atât de tăios, încât s-a format un stereotip ferm: Biserica este adversara artei contemporane. Dumneavoastră, fiind și secretar al Consiliului Cultural al Patriarhiei, ce părere aveţi despre arta contemporană? Eu nu prea înţeleg ce înseamnă arta contemporană. Nu înţeleg ce înseamnă aceasta. Și cu cât mă gândesc mai mult la aceasta, cu atât mai mult realizez că, din principiu, nici nu vreau să înţeleg! Există artă și neartă. Ceea ce nu este artă, pur și simplu nu este artă, și nici nu mai trebuie discutat. Cât de mult ar încerca cineva să ne convingă sau câte etichete ale modernităţii ar atârna… Ceea ce astăzi, de cele mai multe ori, se numesc capodopere moderne sunt niște surrogate pe care cineva le numește artă pentru că este avantajos să le numească așa din anumite pricini, și adeseori aceste pricini sunt destul de murdare. Ce vă place dumneavoastră înșivă să citiţi, să vizionaţi? Mă interesează cu adevărat arta bisericească, atunci când este rafinată, nobilă și înălţătoare. Din păcate, printre operele literare, muzicale și de artă, eu nu am întâlnit nimic comparabil măcar cu mostrele de artă adevărată, create în perioada sovietică. Acesta este un proces mondial sau este caracteristic doar pentru Rusia? În parte, este un proces global, însă pe noi ne interesează mai mult ţara noastră. Poate vremurile noastre sunt astfel – nu ne dau motive de inspiraţie, de creare a unor opere de artă înălţătoare? Există încercări interesante, dar am dori ceva mai mult. Ultima întrebare, un pic personală. Ce aţi dori să schimbaţi în viaţa dumneavoastră și pentru ce îi sunteţi mai cu seamă recunoscător lui Dumnezeu? Cu cât mai mult trăiești, cu atât mai mult înţelegi cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur :„Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Și chiar dacă noi nu putem să repetăm aceste cuvinte așa cum le-ar spune el – din tot sufletul, din toată inima, mărturisind aceasta prin întreaga viaţă, în orice caz, tot mai mult înţelegem că nimic întâmplător, nimic zadarnic, în afară de păcat, nu există în viaţă. Dar și păcatele noastre și slăbiciunile noastre Dumnezeu ni le preschimbă întru mântuire. Dacă vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea, cum a spus un proroc. (Ieremia 15, 19). Nu aș dori să schimb nimic. Cum mă conduce Dumnezeu, așa este bine! Și acest gând nu este un fatalism lipsit de voinţă, ci este cu adevărat o convingere. Să trăiești pe pământ cu bucurie și interesant. Mai ales omul pravoslavnic, pentru că el înţelege mai adânc multe lucruri și lui îi sunt dezvăluite mai multe. Însăși viaţa alături de Hristos, atunci când noi ne străduim să fim creștini adevăraţi, cu un succes mai mare sau mai mic, când ne străduim din toate puterile să îndeplinim datoria noastră, chemarea noastră – este cea mai înaltă fericire. –––-Sursa: pravoslavie.ru––––––––––––––––––––––––- * Interviul a fost realizat înainte de apariția cărții „Nesfinții sfinți”. ** Denumire prescurtată a mănăstirii Peşterilor din Pskov.