Astăzi se împlinesc 12 ani de când Irina Nicolau a trecut la cele veșnice

Fără întâlnirea pe care Dumnezeu mi-a mijlocit-o cu Irina, mi-aș fi îngropat în străfundurile ființei talanții. Și nu aș fi știut să apreciez și să-i disting pe oamenii vii de oamenii morți. E doldora lumea de oameni aparent vii. Așa cum e plină, până la saturație, de făcători, funcționari într-ale culturii, culturnici, specializați în „concepere de proiecte culturale”, dar din mâna cărora ies lucruri sortite morții încă din fașă. Sau se ițesc deșănțate, perverse ca fond și formă, ideologice, de un kitsch grețos, oculte - din ce în ce mai des în ultima vreme. Și asta pentru că noii culturnici nu trăiesc în perspectiva veșniciei. Trăiesc aici și acum, nepăsători la ceea ce lasă în urmă. Nu doar că nu mai au noțiunea de memorie, dar luptă pe viață și pe moarte împotriva ei. Irina ne-a lăsat în dar niște cărți, dar și un orizont spiritual definibil prin simpla enumerare a titlurilor lor: Haide, bre!, Piața Universității, Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, Arca lui Noe.

Irina ne-a învățat pasiunea lucrului bine făcut, deplina similitudine, complementaritate dintre „A fi” și „A face”. Să fii deplin în ceea ce faci, chiar dacă ceea ce iese din tine este ceva plăpând, smerit. Un ciorăpel, cum îl numea ea. Să i te dăruiești Celuilalt fără rest. E inutil să vă spun că îmi este dor de ea și de ceea ce iradia continuu în jur: o bună-dispoziție creatoare + un fluviu de generozitate entuziasmantă. Repostez aici un text mai vechi și un interviu pe care i l-am luat odinioară. O scrisoare/ Dragă domnule X, Dacă aveam o adresă a dumneavoastră cu stradă, număr, oraş etc., v-aş fi scris o scrisoare cu cerneală, toc şi peniţă, cum fac de o vreme încoace. Materialitatea unui dialog la distanţă ar trebui recuperată. Din scris aţi fi aflat despre mine lucruri care altfel se comunică greu. Prin urmare, ca să nu spun deci că prea spun toţi aşa, mă bucur de scrisoarea dumneavoastră, că vă interesează ce fac şi mai ales că uneori m-aţi contrazice. Fără puţină tensiune o comunicare capătă forma unei clătite. Cel mai mult m-a bucurat însă episodul craiovean. Am două motive, mă topesc după această urbe şi după olteni şi, cu îngăduinţa dumneavoastră, aş arhiva cele două pagini şi fotografiile în „Arca lui Noe. De la neolitic la Coca Cola” un proiect de salvare făcut fără nici o metodă, dar cu pasiune şi mirare de specialişti şi voluntari. Orice altă iniţiativă pentru Arcă este bine venită. Visul meu ar fi- visez tot timpul vise care nu se prea îndeplinesc- să reuşiţi să înjghebaţi o reţea de „arcaşi” între oamenii pe care îi cunoaşteţi. Pe arcă urcă orice mărturii scrise, piese de arhivă, înregistrări audio, fotografii. Să auzim unul de altul de bine. Cu prietenie, Irina”. ... şi un om/ Dacă ar fi rămas din Irina doar această scrisoare cineva care nu a cunoscut-o, citind-o, şi-ar fi putut face o imagine adecvată despre ea. Oamenii se împart în două categorii: unii folosesc din abundenţă două puncte- ritoşii, apodicticii, dogmaticii, prizonierii adevărului pe care îl întrupează şi pe care îl plimbă de colo-colo; alţii virgula- dilematicii, căutătorii, adepţii uimirii ca metodă de a te aşeza în faţa vieţii. Irina făcea parte cu prisosinţă din a doua categorie. Într-o lume acaparată de computer Irina îşi mărturisea dorinţa de a se întoarce la toc, cerneală şi peniţă ca să recupereze omenescul dialogului la distanţă. Într-un timp al fatalului şi ubicuului „deci”, Irina zicea cu zîmbetul pe buze „prin urmare”. Într-o societate avidă de specialişti, Irina milita pentru o etnologie practicată de vînzătorul de la chioşcul de ziare. Aveam douăzeci şi unu de ani cînd am cunoscut-o şi, într-adevăr, Irinei îi plăcea să i te opui, să nu împărtăşeşti aceeaşi opinie cu ea. Trăia din tensiuni.Nu avea nevoie de subordonaţi, ci de parteneri. Irina îmi contrabalansa pornirile, ieşirile în decor, îmi şlefuia asperităţile. Motivele derapajelor erau multe: timpul pierdut aiurea, loisir-ul, cum îl eticheta ea, neîncrederea în forţele proprii sau o iubire neîmpărtăşită pe care mi-a tratat-o îndelung, „la o ţigară” pe care mi-o arunca şi pe care eu trebuia să o prind din zbor ca să arăt că o merit. Mi-a spus atunci că şi ea a iubit cîndva „fără să spere” un individ vreo nouă ani. Eu ar fi trebuit să mă simt onorat pentru că bărbatul de care era amorezată împricinata era un cineva, era „de iubit”, în jargonul atît de particular al Irinei. În cazul ei bărbatul care o orbise nouă ani „era îndrăgostit de o vacă”. Situaţia mea cvasimasochistă necesita o intervenţie rapidă ceea ce a făcut-o pe Irina să încheie apoteotic: „şi apoi ce? Ai vrea să-ţi plâng de milă? Nu! Eşti tânăr, deci suferă!” Într-o altă zi a venit mîhnită acasă convinsă că „omul are dreptul să-şi plângă de milă. Dacă nu îmi plîng eu de milă, atunci cine să o facă?”. Altădată îmi spunea: „mă duc să mă uit la un film prost ca să uit de viaţă”. Cînd făceam în silă un lucru mă sfătuia să-l termin repede pentru că „un lucru început trebuie terminat tocmai ca să-ţi bagi picioarele în el”. Nu numai eu eram la vîrsta la care căutam reţete, răspunsuri sigure şi argumente irefutabile. La Irina veneau de dimineaţa pînă tîrziu în noapte tot felul de tineri care aveau nevoie de idei pentru traiectul lor profesional sau pentru viaţă în genere. Într-o seară apar în salonul Irinei, în care tronau în principal trei fotolii, un portret al ei pictat de Horia Bernea ( tablou la care Irina ţinea foarte mult pentru că Horia „o citise”, îi surprinsese adevăratul chip al ei, care era cum nu te-ai fi aşteptat: melancolic, fragil), vreo două icoane vechi, bizantine, şi o mulţime de obiecte de mici dimensiuni, apar, zic, doi tineri absolvenţi, un el şi o ea. Ea i se destăinuie Irinei că ar vrea să facă o a doua facultate, Belle Arte. O face pe un ton destul de ezitant pentru că fata nu ştia din ce o să trăiască. Irina le livrează imediat soluţia care vine ca bastonul maestrului zen peste ceafa discipolului, cu efect sigur de Satori: „ei, vă sugeţi şi voi degetul şi gata!” De nenumărate ori Irina le-a mărturisit apropiaţilor că visul ei era să-şi deschidă o tarabă în Piaţa Matache ca să vîndă idei. Avea un dar nemaiîntîlnit de a te face să i te deschizi, dădea naştere unei intimităţi speciale căreia nu i-au rezistat oameni ca Alexandru Paleologu sau Neagu Djuvara. Pe 2 aprilie 2000 mi-am notat în jurnal un fragment dintr-un dialog purtat între ea şi Paleologu pe care îndrăznesc să îl reproduc aici pentru că îl socot relevant. Irina: „- De citit, bunica îmi citea „Biblioteca roz” şi „Coana Chiriţa”. Îmi plăcea la nebunie chestia asta. Dar mama nu. Ea venea şi stătea. Ţin minte mirosul extraordinar de suav pe care-l răspîndea. Nu cred că era parfum. Era ceva foarte vag. Îmi vîram capul în fusta ei să captez mirosul”. Alexandru Paleologu:”- Da, e un loc extraordinar. Nu ştiu cum e pentru o fetiţă, dar pentru un băieţel, să se bage în poala maică-sii, e ceva mirific. De-aia, înjurătura noastră de bază e, de fapt, o urare superbă. Să te întorci acolo de unde ai ieşit. Ce bine o fi fost acolo, înainte să mă nasc! Cînd îi spui cuiva „Dute-n pizda mă-tii”, îi faci o urare minunată. Unde poate să fie mai bine? Eu către asta tindeam cînd îmi băgam nasul în poala ei”. La o întîlnire intelectualistă se apropie de Irina Părintele Galeriu, care o apucă de mîna stîngă. „Cu dreapta fumam, povestea ea rîzînd, iar Părintele Galeriu mă ţinea de stînga. Aş fi stins ţigara, dar scrumiera era prea departe, aşa că i-am zis, Părinte, lasă-mă să mă duc să sting ţigara că aşa stau cu o mână pe Dumnezeu şi cu alta pe dracu’ ”. Am în faţă o copie xerox după un desen făcut de Mihaela Şchiopu. Sunt trei personaje, primul din stînga, o femeie cu coadă stînd cu spatele într-o poziţie de „asana”. Sub desen mîna dreaptă a Irinei pe care tronau cîteva inele de argint, metalul feminităţii absolute, a scris cu litere rotunde: „Riri este a treia din stînga...”, iar pe margine „Cum e Riri? E grasă şi are o singură coadă neagră. Tolerantă pînă la lăbărţare, brutală cînd este singură în casă. În general etnoloagă”. Lîngă Irina simţeai nevoia să te destinzi, să te lăbărţezi. Iubea obiectele despre care credea că „simt cât timp le ţii în mînă, cum te ocupi de ele”. Avea o mică vitrină în care colecţiona balerine bibelou. Avea o atitudine specială faţă de obiectele kitsch. Într-o zi Răzvan Exarhu i-a adus o halbă de bere lumînare şi un tablou de epocă reprezentîndu-l pe Gheorghiu Dej în deplinătatea forţelor , ca să-şi completeze colecţia. Irina folosea expresii pe care oamenii din proximitatea ei le-au perpetuat. Am putea compune un dicţionar de cuvinte şi ziceri irineşti: „ a fi garat”, „ a bălti” ( a lîncezi, a trăi de pomană), „ a fi plevuşcă” ( adică un om de nimic), „a aştepta pe cineva în poziţie ginecologică”, „ a face un ciorăpel” (un lucru modest, aparent insignifiant), „a fi lăsat sau a lăsa pe cineva în bretele” ( a lăsa pe cineva de izbelişte), „a bricola”... Poate că oamenii dispar cu adevărat abia atunci când le-am uitat cuvintele.(Ciprian Voicilă)

Banalizarea binelui şi moartea memoriei colective anticomuniste

Irina Nicolau, omul care a făcut prima carte despre revoluţia din ’89 şi care a conceput singurul volum cu mărturii orale despre fenomenul Piaţa Universităţii, a editat în 1999 o broşurică în care figurau graffiti‑uri pe care le puteai citi pe faţada Universităţii, pe pereţii Hotelului Intercontinental, pe blocurile Dunărea şi Pescarul, pe bulevardul Magheru sau pe soclul statuii lui Spiru Haret. În mica ei introducere, Irina preciza: „În ziua de 10 ianuarie 1990 existau deja patru generaţii de graffiti. Cele din 21 decembrie ’89 au fost peste noapte şterse cu păcură şi vopsea. O parte dintre ele au fost, ulterior, «rescrise»”. Şi, ulterior, o mână PSD‑istă le‑a acoperit cu vopsea albă la lumina lămpii lui Ilici. Poate că albul este culoarea uitării mult mai mult decât negrul. Merg zilnic pe bulevardul Magheru. Mi‑ar fi plăcut să recitesc uneori de pe ziduri: „De Crăciun ne‑am luat raţia de liberate”; „Deşteaptă‑te, Române”; „Să nu uităm Timişoara”; „Glorie eroilor din Timişoara”; „Nu ne temem”; „Auzi‑ne, Doamne, şi ne miluieşte, comunismul pedepseşte”; „Jos demagogii şi oportuniştii”; „Nu vom uita sângele vărsat”; „Vrem libertate”; „Nu plecăm”; „Niciodată nu vom uita/ Sufletele noastre veşnic tinere/ Pururea etern veţi exista/ Şi frumoşi, viteji vă vom păstra”; „Libertatea, patria şi adevărul mai presus decât tinereţea, florile şi propriile zâmbete”; „Jos cenzura”; „Fără violenţă”; „Trecătorule liber, stai şi te reculege. Aici au murit zdrobiţi de camioane blindate tinere şi tineri în după‑amiaza zilei de joi, 21 decembrie 1989”; „Pace vouă, morţii noştri”; „Trăiască spiritualitatea română”. Din toate aceste mărturii ale entuziasmului colectiv n‑a rămas mare lucru. Aproape de librăria „Noi” trecătorii pot vedea o cruce pe care pot citi: „În memoria tinerilor căzuţi în Revoluţie”. În stânga ei, sus, este o placă de marmură. Pe ea vezi o fotografie a unui copilandru şi un text explicativ: „În acest loc, în ziua de 26 –XII 1989, la ora 17.30, a fost ucis Gâtlan Mihai, în vârstă de 19 ani, prima victimă a revoluţiei anticomuniste din Bucureşti. Alături de el au fost ucişi încă 12 tineri atunci când, îngenuncheaţi, se rugau pentru sufletele celor omorâţi la Timişoara. Dumnezeu să‑i odihnească veşnic!”. Peste placa de marmură a apărut mai târziu, în perioada în care eroii se scindaseră în adevăraţi şi falşi, cu certificat şi fără, o placă neagră cu o cruce pe ea, pe care stă scris: „Aici au murit eroi adevăraţi”. În imediata proximitate a acestui loc funcţionează un club: Club THA*F*, despre care gura orăşeanului zice că ar fi patronat de Adrian Mutu. În faţa unei vecinătăţi ca aceasta, trecătorii pot să reacţioneze foarte diferit. Pot spune – parafrazând‑o pe antropologa Mary Douglas – că aici au de‑a face cu o poluare simbolică. Un loc sacralizat prin jertfa unui erou este pângărit prin relaţiile de vecinătate cu un loc murdar, al dezmăţului – clubul de noapte. Prin murdărie înţelegem, în termenii lui Mary Douglas, „o categorie reziduală, respinsă de sistemul nostru obişnuit de clasificare”. Dar pot interpreta şi altfel: la rădăcina acelui loc în care tinerii vin şi se distrează noaptea, manifestându‑şi, în felul lor libertatea, stă jertfa lui Gâtlan Mihai. În Piaţa Universităţii, pe faţada Facultăţii de Arhitectură, găsim o placă din marmură pe care scrie: „Aici s‑a murit pentru libertate”. Tot aici, pe peretele alb sub care dorm inscripţiile acoperite prin ordin de la partid, vedem o mică efigie de inspiraţie catolică: o Madonă cu Pruncul. Graffiti‑urile scrise în timpul revoluţiei din decembrie, prin simpla lor prezenţă, creau un adevărat traseu al memoriei anticomuniste. Ele au fost scrise, apoi şterse de pe soclul statuii lui Spiru Haret, de pe faţada Universităţii, de pe faţada Facultăţii de Arhitectură, de pe pereţii Hotelului Intercontinental, de pe blocurile Dunărea şi Pescarul, de la intrarea blocului Dalles, de pe bulevardul Magheru, de pe soclul – care a dispărut între timp – din centrul Pieţei Romane. Cu vreo treisprezece ani în urmă, intrând întâmplător în Biserica Colţea, m‑a izbit o mică vitrină sub care erau expuse binecunoscutele bancnote comuniste de o sută de lei, de cincizeci, de zece, pe care am văzut sângele celor care au murit la Revoluţie. Au dispărut cu desăvârşire. Nu doar răul poate fi banalizat, prin amnezie involuntară sau dictată, ci şi binele. Locurile memoriei anticomuniste erau, la nivel potenţial, extrem de periculoase pentru puterea politică postdecembristă. Un motiv uşor identificabil ar fi acela că ea – puterea politică – provenea din vechea nomenclatură comunistă. Acţiuni de obnubilare a conştiinţei colective (care aveau la origine puterea politică) aveau să se petreacă şi între anii 2000 – 2013. Dezonorarea cu orice preţ a lui Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor (la insistenţele jenante ale unui institut public aflat sub oblăduirea guvernului României), nepedepsirea juridică a foştilor torţionari – dintre care Alexandru Vişinescu este un exemplar oarecare, nu cel mai important – , iniţiativa lui Crin Antonescu prin care se vrea atât scoaterea în afara legii a asociaţiilor şi partidelor legionare, cât şi etichetarea oricărui gest public naţionalist ca fiind legionar, deci ilegal, se înscriu în aceeaşi logică, extrem de coerentă cu sine, a puterii politice actuale. Concluzia este simplă: puterea aşa‑zis democratică din România gândeşte şi acţionează similar cu puterea comunistă. Sistemul politic s‑a menţinut prin replicare, s‑a perpetuat, fiind interesat de propria sa conservare. Cum să înţelegem altfel lucrurile, când lui Ion Gavrilă Ogoranu şi soţiei sale, Ana, le este refuzată calitatea/titlul de luptători în rezistenţa anticomunistă? Ultima cerere a fost înaintată, fără sorţi de izbândă, ministrului justiţiei Monica Macovei. Mass‑media concurează la acelaşi nivel al dezonoarei cu guvernanţii noştri postrevoluţionari. Ani la rând au promovat memoria soţilor Ceauşescu. Sumedenie de cărţi promiteau dezvăluirea secretelor de familie a dictatorilor. Seria a debutat cu Orizonturi roşii scrisă de generalul Pacepa şi a culminat cu La curtea lui Ceauşescu de Suzana Andreiaş, carte care „dezvăluie o altă faţă a dictatorului: cea de acasă. Cum se comporta în familie «eroul» de la Scorniceşti? Ce mâncăruri prefera? Cum se îmbrăca şi cum se purta cu soţia lui, Elena? Cum ne vedea pe noi, poporul de rând?”, volumul fiind „cronica unei familii. Cu părţile ei vizibile, dar şi ascunse. Cu tabieturile ei. Cu un amalgam de fapte şi gesturi mărunte, care dau măsura personalităţii şi caracterului unui om. Un mozaic multicolor şi viu, format din clipe minunate, zile şi ani. Ca în orice familie, de fapt” (am citat din textul de prezentare a cărţii). În timp ce manifestăm un viu interes pentru „comunismul domestic”, nostalgic suprapus peste amintirile noastre din copilărie sau peste tinereţea noastră frenetică, memoriile supravieţuitorilor temniţelor comuniste sunt nevoite să apară într‑o semiclandestinitate. Dacă văd lumina tiparului, ele nu constituie subiect de dezbatere publică. Nu apar în presă articole despre viaţa eroilor anticomunişti şi despre idealurile lor de tinereţe, decât arareori, de obicei în momentul în care au trecut deja dincolo. Dispariţia orchestrată a însemnelor spaţiale specifice luptei anticomuniste vizează direct neantizarea memoriei colective anticomuniste. Într‑o carte esenţială despre memoria colectivă, Maurice Halbwachs demonstrează că „nu există memorie colectivă care să nu se deruleze într‑un cadru spaţial. Or, spaţiul este o realitate durabilă: impresiile noastre se alungă una pe alta, nu ne rămâne nimic în minte şi n‑am înţelege că putem recupera trecutul dacă acesta nu s‑ar conserva în mediul material care ne înconjoară. Către spaţiu, către spaţiul nostru – cel pe care‑l ocupăm, pe unde trecem adesea, unde avem întotdeauna acces şi pe care, în orice caz, memoria noastră este oricând capabilă să‑l reconstituie – trebuie să ne îndreptăm atenţia; acolo trebuie să se fixeze gândirea noastră ca să reînvie o categorie sau alta de amintiri”. Concluziile sunt dureroase pentru simţul nostru moral: torţionarii comunişti trebuie aprioric iertaţi, luptătorii anticomunişti trebuie uitaţi, identitatea noastră de români trebuie declarată suspectă şi artificială. Neavenită. (Ciprian Voicilă)

Noul simbol al protestatarilor creștini din Piața Universității. Ce reprezintă și de unde se revendică

Protestele împotriva proiectului minier de la Roșia Montană au scos pe străzi toate felurile de români. Tineri sau bătrâni, hipsteri sau intelectuali, bărbați și femei, în Piața Universității toate diferențele s-au estompat pentru scopul comun: salvarea Roșiei Montane. Diversitatea manifestanților s-a reliefat și prin simbolistica acestora. Dacă mulți au manifestat folosind bătând din sticla de plastic, alții au mărșăluit cu pumnul strâns ridicat, vechi simbol comunist, iar unii au ieșit pe străzi folosind un semn puțin înțeles de cei prezenți. Este vorba de semnul celor trei degete unite. Duminică seară, ActiveNews a stat de vorbă cu unul dintre băieții care folosește acest semn, pentru a ne explica ce înseamnă și de unde provine. C.T. spune că are 26 de ani, este licențiat în relații economice internaționale și lucrează într-o multinațională. Nu vrea să-i postăm numele pentru că “protestele astea nu sunt bine văzute în mediul de bussines românesc și dacă-mi pui fața pe site, mă trezesc mâine cu un mail“, explică zâmbind. Noul simbol al protestatarilor creștini din Piața Universității? Ce reprezintă și de unde se revendică. Dar ce e cu semnul celor trei degete ridicate? C.T.explică: reprezintă Sfânta Treime și este folosit de ortodocșii din Grecia și Serbia. Ne revendicăm de la tradiția bizantin-ortodoxă a României, spune el. Ne întoarcem la ruși? Nici vorbă, mi-o taie scurt, tănărul îmbrăcat în costum național. Am fost și la mitingul pentru Unirea cu Basarabia(Steagul Bizantin, FOTO DREAPTA), adaugă el. Cei care spun că ortodocșii sunt ruso-fili au interes să facă asta!, adaugă revoltat. De ce?, întreabă jurnalistul. Pentru că se mizează pe imaginea proastă a Rusiei din mentalul colectiv. Și încearcă să ne prezinte drept retrograzi, comunistoizi sau whatever…Dar nu-i adevărată. Noi suntem pentru România Mare, nu cu rușii și nici americanii. Un neam unit, frate! Nu mai am timp să-l întreb ce înseamnă România Mare și cât de ortodoxă ar trebui să fie ea, pentru că C.T. îmi spune că nu mai poate să stea. “Mă duc la grupul meu. Uniți salvăm toată România!“, încheie cu un zâmbet și cu cele trei degete ridicate. (FOTO PRINCIPAL: Cezar Machidon). Autor: Mihai Șomănescu. Preluat de la activenews.ro.