Marius Drăjan: Gânduri de pe Drumul Crucii mele – avanpremieră editorială

Din pricina lucrăturilor de tot felul, am ajuns într-o situație foarte delicată: sunt nevoit să îmi editez singur cărțile. Nu mă deranjează asta foarte tare: până la urmă scap de aceste edituri nenorocite care au lucrat alături de masoni la înstrăinarea și distrugerea conștiinței acestui popor. Dar partea proastă e că nu prea mai am bani de editat cărți și că nu reușesc să îmi pun cărțile în vânzare așa cum ar trebui. E bine de știut… Totuși, trebuie să îmi împlinesc menirea până la capăt, chiar dacă știu că niciunul dintre țiganii, securiștii, iudeii și masonii împinși în față de păpușarii lumii culturale, dacă s-ar fi aflat în situația mea, nu ar fi reușit să mai facă nimic. Ultima mea carte: descărcați. O voi scoate și în format tipărit, de îndată ce voi găsi niște bani.

În atenția bucureștenilor: Asociația Medicală Sfinții Arhangheli vă stă la dispoziție

Oferim celor care au nevoie, asistență medicală la domiciliu, gratuit, cu recomandare din partea medicului specialist sau a medicului de familie. GRATUIT (prin C.A.S.M.B.) până la 90 de zile pe an, maxim 2 vizite pe zi. Număr de contact: 0762 372 057. Vă sunt oferite următoarele servicii: - Monitorizarea parametrilor fiziologici: temperatura, respirație, puls, tensiune arterială, diureză, scaun; - Administrarea medicamentelor intramuscular, subcutanat, intradermic, oral, pe mucoase; - Administrarea medicamentelor intravenos, sub supravegherea sau la indicația medicului; - Sondaj vezical la femei și administrarea medicamentelor intravezical pe sonda vezicală; - Administrarea medicamentelor prin perfuzie endovenoasă, sub supravegherea sau la indicația medicului; - Recoltarea produselor biologice; - Alimentarea artificială pe gastroma/sondă gastrică și educarea asiguraților/aparținătorilor; - Alimentarea pasivă, inclusiv administrarea medicamentelor per os, pentru bolnavii cu tuburi de deglutiție; - Clismă cu scop evacuator; - Spălătură vaginală în cazuri de deficit motor; - Manevre terapeutice pentru evitarea complicațiilor vasculare ale membrelor inferioare/escarelor de decubit: mobilizare, masaj, aplicații medicamentoase, utilizarea colacilor de cauciuc și a rulourilor; - Manevre terapeutice pentru evitarea complicațiilor pulmonare: schimbarea poziției, tapotaj, fizioterapie respiratorie; - Îngrijirea plăgilor suprainfectate; - Îngrijirea escarelor multiple; - Îngrijirea stomelor; - Îngrijirea fistulelor; - Îngrijirea tubului de dren; - Îngrijirea canulei traheale și instruirea asiguratului; - Monitorizarea dializei peritoneale; - Aplicare de ploscă, bazinet, condom urinar; - Aplicarea de mijloc ajutător pentru absorbția urinei; - Evaluarea asiguratului: stabilirea și aplicarea unui plan de îngrijiri în controlul durerii și altor simptome asociate bolii și reevaluarea periodică; - Evaluarea mobilității, a capacității de autoîngrijire, a riscului de apariție al escarelor sau gradul escarelor, identificarea nevoilor nutriționale și recomandarea dietei și modului de administrare, implementarea intervențiilor stabilite în planul de îngrijiri și reevaluarea perioadică de către asistentul medical; - Masaj limfedem și contenție elastică; - Masaj limfedem cu pompă de compresie; - Montare TENS; - Analgezice; - Prin blocare nervi periferici; - Administrarea medicației prin nebulizare; - Aspirație gastrică; - Aspirație căi respiratorii; - Kinetoterapie; - Masaj.

Costel Condurache – parastas de 1 an

Dragi camarazi si prieteni, A trecut 1 an de la plecarea lui Costel la Domnul... Parastasul va avea loc la Bucuresti, sambata 2 august 2014, la ora 11:30, la Biserica Sapientei. Dupa slujba parastasului vom merge la mormant in Cimitirul Militari (Bd Uverturii) si de acolo la masa. Costel Condurache - PREZENT! Doamne ajuta! Cezarina Condurache www.fgmanu.ro

Marius Drăjan: Doi melci

Am ajuns vineri 18 iulie 2014 la București din rațiuni pe care, ca să nu smintesc pe nimeni, le voi povesti poate, în alt registru, într-un roman umoristic. La București m-a găzduit prietenul Ciprian Voicilă, care avea această posibilitate pentru că soția și fetița sa erau în vacanță. Nu mai povestesc cum au decurs cele trei zile pe care le-am petrecut în capitală, ci voi trece la subiect: Duminică am mers la Sfânta Liturghie la Biserica ”Sfântul Nicolae” de la Drăgănescu, frumosul lăcaș pictat de Părintele Arsenie Boca. Aveam de făcut treizeci de kilometri până acolo. Ieșim din București și mă tentează să-i spun lui Ciprian că de fiecare dată când mă duc la Părintele Arsenie Boca, acesta îmi dă un semn pe parbrizul mașinii. Niște stropi mari, ca niște lacrimi, deși e soare. Am mai scris despre asta pe blog: legătură. Dar nu îi mai împărtășesc lui Ciprian acest gând, de teamă că acum nu se va mai adeveri. Un pic mai încolo, nu știu cum vine vorba și vreau să-i spun însoțitorului meu care a fost prima mea amintire: un melc cățărându-se pe un copac. Potrivit părinților mei, trebuie să fi văzut acel melc în grădina casei în care eram găzduiți pe când aveam trei-patru ani, în Schei. Dar îmi cenzurez și acest gând. ”Ce-are a face?”, îmi spun, ”De ce să-i spun lui Ciprian asta? Ca să-mi dau importanță?” Imediat după asta, pe parbrizul mașinii mele apare un melc. Un melc mic, cu tot cu cochilie, care, deși aflat în bătaia curentului iscat de mașina care circulă cu nouăzeci de kilometri la oră, își întinde gâtul și încearcă să-și scoată coarnele, curajos, de partea cealaltă a geamului, chiar sub nasul meu. Îl privim amândoi siderați, concluzionând că trebuie să fi căzut din vreun copac. E foarte ciudat că nu se strânge în cochilie, cum ne-am fi așteptat, ci își tot învârte căpșorul ca pe un mic periscop. Opresc mașina și îl iau de acolo. Pâna la Drăgănescu, melcul nostru își continuă aventura exuberantă. În loc să se strângă în cochilie, el se tot învârte pe foile de hârtie pe care îl ține Ciprian, apoi se cațără curios pe mâna lui. După ce îi spun lui Ciprian tot ce nu îi spusesem, devine evident că apariția melcului nu e un fapt comun. La Drăgănescu mai găsesc încă un melc, de aceleași dimensiuni, strâns în cochilie, pe capotă. Îi așezăm pe amândoi în iarba de pe marginea drumului și ne îndreptăm către frumoasa biserică pictată de Părintele Arsenie Boca.

Astăzi, 22 iulie, îl prăznuim pe Părintele Ilie Lăcătușu

De citit și vizionat: Parinteleilielacatusu.blogspot.ro. Viața, minunile și acatistul Părintelui Ilie Lăcătușu. Mărturii: Ajutor primit prin Sfântul Ilie Lăcătușu. Grabnic ajutător în suferințe de tot felul. Trei mărturii. O mărturie interesantă. Părintele Ilie Lăcătușu ajută o persoană să-și găsească un loc de muncă. Alte mărturii.

Arhimandritul Tihon Şevkunov: „Viaţa unui creştin este cea mai importantă operă din lume” – interviu de Natalia Gorenok

(Traducere din limba rusă de Angela Voicilă, apărută în ultimul număr al revistei Lumea monahilor). Arhimandritul Tihon Şevkunov (în lume Gheorghe Alexandrovici Şevkunov) este cunoscut credincioşilor din România în primul rând ca autor al minunatei cărţi „Nesfinţii sfinţi şi alte povestiri” (Editura „Egumeniţa”, 2013). Născut pe 2 iulie 1958 într-o familie de medici, viitorul arhimandrit Tihon absolvă în 1982 Facultatea de Scenaristică a Universităţii Cinematografice Ruse de Stat. Tot în acest an ajunge la mănăstirea Peşterilor din Pskov şi, în urma întâlnirii cu părintele Ioan Krestiankin, îşi descoperă vocaţia monahală. În 1991 este tuns în monahism cu numele Tihon la Mănăstirea Donsk din Moscova. În prezent părintele Tihon Şevkunov este arhimandrit al Mănăstirii Sretenie (Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir), rector al seminarului teologic de pe lângă această mănăstire, secretarul executiv al Consiliului Cultural al Patriarhiei, membru în consiliul de cultură al Preşedinţiei Ruse. Tihon Şevkunov a realizat mai multe filme, printre care un film despre viaţa stareţilor de la Mănăstirea Peşterilor din Pskov („Mănăstirea Peşterilor din Pskov”- 2007), şi altul despre căderea Constantinopolului („Căderea unui imperiu. Lecţia Bizanţului” – 2008), film pentru care a luat marele premiu pentru film documentar la festivalul de film „Vulturul de Aur”. În interviul de faţă, părintele Tihon răspunde la o serie de întrebări privind relaţia dintre viaţa duhovnicească şi creativitatea umană, viaţa monahală a mănăstirilor situate în mediul citadin, arta postmodernă, problema alcoolismului.

„Subiectele inventate sunt neinteresante”. Părinte Tihon, am avut ocazia odată să mă întâlnesc cu un compositor cunoscut, tatăl unui coleg de facultate al dumneavoastră de la Universitatea Cinematografică Rusă de Stat. Văzând interviul cu dumneavoastră în revista noastră, el a spus: „Eu l-am cunoscut pe părintele Tihon în anii lui de studenţie. Era un om foarte interesant, viu. Dar întrebarea este: oare nu și-a îngropat talantul în pământ, alegând, după părerea lui, o cale mai înaltă, religia?” V-a preocupat această întrebare pe dumneavoastră atunci când vă pregăteaţi să primiţi monahismul? Știţi, în acea vreme eu am înţeles că viaţa unui preot, a unui monah, a unui creștin (doar monahul este în primul rand un creștin) – este cea mai adevărată, cea mai înălţătoare operă din lume, accesibilă omului. Pictorul înfrumuseţează pânza și o aduce în dar oamenilor, compozitorul creează o operă muzicală. Iar creștinul se străduiește să-și curăţească, să-și reînoiască sufletul și să-l aducă lui Dumnezeu. Este cea mai extraordinară, cea mai interesantă creaţie din toate care sunt pe pământ. De aceea mie mi se pare că toţi creștinii sunt niște oameni uimitor de creativi. Când te întâlnești cu un om care are o viaţă înaltă duhovnicească, ești încălzit sufletește de prezenţa lui. Și, pe de o parte, vrei să oprești clipa, să o prinzi cumva, să o păstrezi, iar pe de altă parte, înţelegi că aceasta practice este imposibil. Filmul despre stareţii de la Mănăstirea Peșterilor din Pskov este un caz rar când aţi reușit să opriţi clipa. Aveţi absolută dreptate: într-adevăr, vrei să prinzi și să păstrezi acea impresie, stare, acea amintire despre un om, care treptat pălește. Când m-au transferat în Moscova de la Mănăstirea Peșterilor din Pskov, cel mai dureros și supărător mi se părea faptul că nu îi voi mai vedea pe acești mari oameni purtători de duh – stareţii – despre care mai târziu am turnat un film de amator. În mâinile mele a nimerit o cameră video care era pe atunci, în 1986, o mare raritate. Mi-a dat-o mitropolitul Pitirim, în slujba căruia eram atunci. Și îndată am înţeles în sinea mea că primii pe care trebuie să-i filmez, să-i imortalizez, sunt, desigur, stareţii mănăstirii Peșterilor din Pskov. Apoi, mult mai târziu, eu am adunat aceste materiale disparate într-un film destul de lung, de o oră și jumătate. El era de două ori mai lung decât l-au văzut spectatorii. Eu l-am arătat și prietenilor mei, și la școala duminicală de la mănăstirea Sretenie ( Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir) și la seminarul nostru. Apăruse chiar o tradiţie, înainte ca acest film să fie în general cunoscut – obștea mănăstirii îl viziona înainte de Postul Mare, în Duminica iertării. Vederea lui ne înmuia atât de mult inima, ne pregătea pentru post, ne însufleţea, încât l-am vizionat cu toţii în Duminica Iertării, timp de mulţi ani. Pentru mine e o mare fericire că am reușit să-i imortalizez pe acești oameni – stareţii, pe schimonahia Margareta, ale cărei convorbiri au stat la baza filmului „Povestirile maicii Eufrosina despre mănăstirea Diveevo”. Aceștia sunt într-adevăr niște oameni uimitori, ei au trăit într-o vreme excepţională din istoria creștinismului – secolul XX. Astfel de oameni nu mai sunt și nu vor mai fi. De ce filmul care a ieșit pe ecrane durează doar 40 de minute? Atât a necesitat formatul televizat, când filmul era prelucrat pentru a fi difuzat pe canalul RTR. Nu cred că a suferit mult din cauză că a fost scurtat. Deși multe lucruri interesante au rămas în spatele cadrului, principalul, ceea ce era mai important, a intrat sub o formă mai concentrată în filmul de 40 de minute.

(Afişul filmului regizat de pr Tihon şi coperta volumului Nesfinţii sfinţi). Prin ce este interesant pentru dumneavoastră genul filmului documentar? Prin posibilitatea de a păstra trecutul, de a trasa niște paralele cu timpul prezent? Plănuiţi să mai filmaţi ceva? Beletristica în literatură, subiectele inventate în filmele artistice nu sunt foarte interesante pentru mine. Ce e mai uimitor, mai frumos în viaţă, este însăși viaţa. În ceea ce privește filmul, pentru mine el este o ocupaţie, nu o creaţie, anume o ocupaţie, pentru că cea mai importantă pentru mine este slujirea preoţească și îndeplinirea ascultării mele din Biserică. Avem o mănăstire mare, un seminar, o editură, un orfelinat cu o sută de copii, un site pe internet și încă multe alte griji și activităţi foarte interesante și importante. Am realizat zece filme și patruzeci de reclame sociale, care sunt transmise pe canalul central de televiziune, și ceea ce e mai important, pe canalele regionale. Desigur, acest proiect a fost realizat de un grup întreg de oameni, dar, credeţi-mă, zece filme documentare de lung metraj, sunt un mare volum de muncă. Mai lucrez și la o carte.* Aceasta mă însufleţește și îmi ocupă tot timpul care poate fi numit liber. În jur de douăzeci de povestiri sunt gata, dar vor fi în total, probabil, cincizeci. Unele dintre ele au fost publicate deja pe site-ul pravoslavie.ru. … Și au avut un mare răsunet din partea cititorilor. Reiese că încă nu este scrisă în întregime cartea? Ea este gata în mintea mea. Dar pentru a scrie fiecare povestire, am nevoie de timp, pe care practice nu îl am. Pe toate le scriu mai ales în drumurile mele, pe genunchi. „Mănăstirea din centrul metropolei” Mănăstirea Sretenie (Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir) a renăscut mai întâi ca metoc a mănăstirii Peșterilor din Pskov. Cum vedeau această mănăstire din centrul Moscovei stareţii de la mănăstirea Peșterilor, v-au dat sfaturi în privinţa orânduirii ei?

(Mânăstirea Peşterilor din Pskov) Bineînţeles, în primul rând, am primit sfaturi de la părintele Ioan Krestiankin, care a și binecuvântat înfiinţarea metocului din Moscova. Am fost nu demult în Peciora doar pentru o singură zi, am mers la mormântul lui. Apoi am stat împreună cu arhimandritul Tavrion, care în present este duhovnicul mănăstirii, în biserică, la slujbă. Și în timpul catismei, el îmi spune pe neașteptate: „Tu îţi amintești – „Ce zi?” – „A icoanei Maicii Domnului Iverskaia. În 1993, părintele Ioan a blagoslovit anume în această zi înfiinţarea metocului mănăstirii Peșterilor din Pskov”. Și de la acea coincidenţă semnificativă, de la acele cuvinte, am simţit o mare căldură și bucurie. Într-adevăr, anume cu 17 ani în urmă, părintele Ioan, total pe neașteptate pentru mine, dar și pentru ceilaţi, a spus: „Tu vei întemeia un metoc al mănăstirii Peșterilor din Pskov în Moscova. Să nu te temi de nimic!” Când metocul a început să crească, părintele Ioan a binecuvântat să întemeiem o mănăstire, care oricum va rămâne legată de mănăstirea din Pskov. Aici se opresc monahii din Peciora** și noi mergem deseori acolo, și, ca și altădată, mănăstirea Peciora, tradiţiile slujbelor, învăţăturile duhovnicești ale stareţilor influenţează în multe privinţe viaţa noastră. Părintele Ioan scria foarte mult despre orânduirea vieţii mănăstirești, urmărea, mai ales în primii ani, cum se dezvoltă mănăstirea, urmărea acea situaţie complicată care s-a format în jurul metocului, în urma cuoscutelor evenimente ale anilor 1994–1995 din viaţa bisericească a Moscovei. Pentru noi atenţia lui era, bineînţeles, nepreţuită. Părintele Ioan nu ne spunea în principiu nimic diferit de ceea ce e scris în scrisorile lui despre monahism. Dar acestea erau gândurile lui tainice, căile lui de rânduială a vieţii monahale, încercate și verificate prin experienţă. “Cred că toţi cei care visează la monahism nici nu bănuiesc în ce loc vor trebui să ajungă şi ce ascultări vor trebui să ducă”. Viaţa mănăstirii din chiar centrul metropolei, probabil, se deosebește foarte mult de viaţa unei mănăstiri cu o așezare mai tradiţională. Se poate spune că ea este mai complicată? Desigur, ea este cu mult mai complicată, deși „complicat” nu e o noţiune cu totul potrivită. Mănăstirea nu se află pur și simplu în centrul Moscovei, ea se află în epicentru. Pe de altă parte, nu e mai puţin complicată, probabil, viaţa monahilor din Lavra Sfintei Treimi – Sfântul Serghie. Acolo vine o mulţime nemaipomenită nu numai de pelerini, ci chiar de turiști, iar la noi totuși sunt de câteva ori mai puţini. Aproximativ în aceeași situaţie este Lavra Alexandru Nevski din Sankt Petersburg, mănăstirile muscovite Danilov, Novospassky. Multe mănăstiri din Rusia se află astăzi în centrele orașelor. Dar aceasta e pronia lui Dumnezeu, altfel nici nu percepem acest fapt: de aici vine și misiunea de propovăduire a mănăstirii, și cea duhovnicească, și de slujire. Mănăstirea este locul unde oamenii pot participa la viaţa liturgică, pot găsi o îndrumare duhovnicească. Principala sarcină a duhovnicului, împreună cu omul care a venit la el, este să caute voinţa lui Dumnezeu în ce privește o situaţie sau alta de viaţă, sau în rezolvarea problemelor duhovnicești care se ridică în faţa omului. O mănăstire modernă din oraș sau din sat are obligaţia să ducă o misiune creștină educativă. Și ea este strâns legată de acea cale a mântuirii personale, pe care o parcurge aici fiecare locuitor al mănăstirii, așa cum calea mântuirii preotului, duhovnicului, este legată trainic de acei oameni care vin la el: Iată eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu (Isaia 8,18). Și totuși sensul iniţial al monahismului este îndepărtarea de lume și orice „activitate exterioară”, pentru un monah este însoţită de niște greutăţi inevitabile. Ce îi ajută pe locuitorii mănăstirii Întâmpinării să-și păstreze alcătuirea interioară? Da, nevoia de însingurare, și interioară, și exterioară, o simte fiecare monah. Dacă cineva mi-ar fi spus la început, când am fugit din capitală, venind la mănăstire, că voi ajunge din nou nu pur și simplu în Moscova, ci chiar în centrul ei, probabil m-aș fi îngrozit. Cred că, la fel, toţi cei care visează la monahism, nici nu bănuiesc în ce loc va trebui să ajungă și ce ascultări vor trebui să ducă. Însă Dumnezeu ne duce milostiv pe căile Sale spre ceea ce noi trebuie să îndeplinim. Noi, desigur, ne străduim să păstrăm cumva însingurarea interioară – aceasta este o parte necesară vieţii duhovnicești. Majoritatea locuitorilor mănăstirilor orășenești, nu numai a noastră, se străduiesc să aibă o viaţă adunată. La noi sunt monahi care nu ies îndeobște din mănăstire – vieţuiesc și știu doar chilia și biserica. Avem câteva reguli întocmite de noi, care sunt îndeplinite indiscutabil. De exemplu, pe lângă faptul că noi slujim în fiecare zi, în zilele de joi se săvârșește o slujbă a obștii: se împărtășesc toţi fraţii din mănăstire – și preoţii, și monahii, și novicii. Mulţi monahi duc o viaţă liturgică foarte bogată și se împărtășesc, în medie, de patru ori pe săptămână. E foarte importantă și pregătirea pentru Împărtășanie, și însăși Sfânta Împărtășanie. Nici nu se poate evalua această parte a vieţii duhovnicești. La noi deseori se ţin slujbe de noapte, la care se roagă și se împărtășesc, de regulă, numai monahii. Noi chiar am cerut binecuvântare de la Părintele Patriarh Kiril să construim câteva paraclise înăuntrul corpurilor de chilii, ca trei sau patru oameni din obște să poată sluji noaptea Liturghia și să se împărtășească în deplină izolare. E posibil ca pentru mănăstirile care sunt situate la depărtare de orașe, acest fapt nu e atât de actual, dar pentru noi este cu adevărat esenţial. În Moscova sunt foarte multe biserici și în jurul fiecărei biserici se formează o parohie care are individualitatea sa. Am auzit de la locuitorii Moscovei că parohia mănăstirii Sretenie este o parohie de bărbaţi. Dumneavoastră aveţi această senzaţie? La noi vin într-adevăr mulţi bărbaţi. Eu nu știu de ce, poate pentru că este o mănăstire de monahi? În jurul nostru practic nu sunt case de locuit, în principal sunt instituţii de stat, de aceea oamenii vin la noi din toată Moscova. Enoriașii cunosc foarte bine regulile ce ţin de biserică și le respectă cu drag: nu vorbesc în timpul slujbei, în dreapta stau bărbaţii, în stânga – femeile. Pesemne că această cohortă de tineri și de bărbaţi în vârstă care stau serioși și se roagă produce această impresie. Avem mult tineret: cred că mai mult de jumătate din enoriașii noștri sunt oameni mai tineri de 45 de ani. Ţin minte, când au apărut la noi primele bătrânele, a fost un mare eveniment! Pur și simplu tremuram pe lângă ele, nu mai știam cum să le facem pe plac, atât de mare era bucuria noastră.

Probabil, acest fapt a fost o confirmare a tradiţionalismului, a apropierii bisericii de tradiţia moscovită. Desigur, aceasta a fost în felul ei o recunoaștere. Cea mai bătrână enoriașă a noastră a fost fiica duhovnicească a Sfântului Mucenic Ilarion Troiţki. Ea avea 100 de ani când a murit, noi am înmormântat-o. Acum, chiar dacă mai rar, vine la biserică Evghenia Matveevna, ea are 98 de ani. Este o bătrânică ieșită din comun – umblă cu două genţi, iar în fiecare geantă se află câte o cărămidă, în dreapta și în stânga. Genţile și le atârnă pe după gât cu un fel de batic. Eu am întrebat-o: „De ce vă trebuie cărămizile?” Și ea mi-a răspuns: „Pentru a nu mă clătina, îmi trebuiesc pentru echilibru”. Ea vine la slujbe din Beliaev, cartier aflat chiar la marginea Moscovei. În general, enoriașii noștri sunt minunaţi, noi îi iubim foarte mult. Unii, ce-i drept, se plâng: „La voi nu prea răzbaţi în biserică”. Da, din păcate, avem o biserică nu prea mare, iar oameni sunt atât de mulţi, mai ales la sărbători și în zilele de duminică, încât, chiar dacă am construit o galerie lângă biserică, oricum mulţi sunt nevoiţi să se roage afară. Visul nostru este să construim o nouă biserică mare, dar deocamdată sunt multe probleme în privinţa aceasta. „În Rusia vinul a fost întotdeauna un mijloc ajutător în comunicare, înfăptuind un fel de unitate” Aţi amintit de proiectul „Cauza comună” prin care mânăstirea se implică în lupta cu alcoolismul. Scopul proiectului „Cauza comună” și a lucrării consiliului obștesc-bisericesc pentru protecţia împotriva alcoolismului este să influenţeze generaţia tânără pentru a nu aluneca cu supunere în acea strașnică prăpastie în care se pierd în fiecare an 700 de mii de compatrioţi de-ai noștri. Urmările abuzului de alcool sunt lipsa de voinţă comună, degradarea (să spunem lucrurilor pe nume), pierderea acelei dorinţe înalte de afirmare care a fost întotdeauna specifică poporului rus, indiferenţa, pierderea chipului duhovnicesc, pierderea culturii, pierderea a toate. Nimeni nu vorbește despre nevoia unei abstinenţe totale, ar fi nereal și ridicol, să mă ierte colegii noștri abstinenţi care pledează pentru renunţarea totală la alcool. În Rusia vinul a fost întotdeauna un mijloc ajutător în comunicare, înfăptuind un fel de unitate. Eu, de exemplu, pot să beau câteodată puţin vin. Noi îi chemăm pe oameni la o atitudine responsabilă. Criteriul aici e următorul: dacă omul poate să stea împreună cu prietenii la masă, apoi se oprește din băut, nu devine o problemă nici pentru cei apropiaţi, nici pentru sine însuși, nici pentru mântuirea propriului suflet (iar aceasta e cea mai importantă) – atunci are o atitudine responsabilă, normală. Însă dacă omul, după ce a băut, devine o nenorocire și o mare pacoste pentru cei mai apropiaţi oameni ai săi, dacă paharul este o piedică în calea mântuirii lui, în acest caz, o atitudine responsabilă va fi renunţarea totală la alcool. Pe parcursul ultimilor ani, în relaţiile dintre societate și biserică, în sfera culturii, s-au întâmplat mai multe incidente, de exemplu, s-au desfășurat unele expoziţii de artă cu un conţinut pe care oamenii credincioși l-au considerat profanator. Opinia lor a fost exprimată cu un ton atât de tăios, încât s-a format un stereotip ferm: Biserica este adversara artei contemporane. Dumneavoastră, fiind și secretar al Consiliului Cultural al Patriarhiei, ce părere aveţi despre arta contemporană? Eu nu prea înţeleg ce înseamnă arta contemporană. Nu înţeleg ce înseamnă aceasta. Și cu cât mă gândesc mai mult la aceasta, cu atât mai mult realizez că, din principiu, nici nu vreau să înţeleg! Există artă și neartă. Ceea ce nu este artă, pur și simplu nu este artă, și nici nu mai trebuie discutat. Cât de mult ar încerca cineva să ne convingă sau câte etichete ale modernităţii ar atârna… Ceea ce astăzi, de cele mai multe ori, se numesc capodopere moderne sunt niște surrogate pe care cineva le numește artă pentru că este avantajos să le numească așa din anumite pricini, și adeseori aceste pricini sunt destul de murdare. Ce vă place dumneavoastră înșivă să citiţi, să vizionaţi? Mă interesează cu adevărat arta bisericească, atunci când este rafinată, nobilă și înălţătoare. Din păcate, printre operele literare, muzicale și de artă, eu nu am întâlnit nimic comparabil măcar cu mostrele de artă adevărată, create în perioada sovietică. Acesta este un proces mondial sau este caracteristic doar pentru Rusia? În parte, este un proces global, însă pe noi ne interesează mai mult ţara noastră. Poate vremurile noastre sunt astfel – nu ne dau motive de inspiraţie, de creare a unor opere de artă înălţătoare? Există încercări interesante, dar am dori ceva mai mult. Ultima întrebare, un pic personală. Ce aţi dori să schimbaţi în viaţa dumneavoastră și pentru ce îi sunteţi mai cu seamă recunoscător lui Dumnezeu? Cu cât mai mult trăiești, cu atât mai mult înţelegi cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur :„Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Și chiar dacă noi nu putem să repetăm aceste cuvinte așa cum le-ar spune el – din tot sufletul, din toată inima, mărturisind aceasta prin întreaga viaţă, în orice caz, tot mai mult înţelegem că nimic întâmplător, nimic zadarnic, în afară de păcat, nu există în viaţă. Dar și păcatele noastre și slăbiciunile noastre Dumnezeu ni le preschimbă întru mântuire. Dacă vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea, cum a spus un proroc. (Ieremia 15, 19). Nu aș dori să schimb nimic. Cum mă conduce Dumnezeu, așa este bine! Și acest gând nu este un fatalism lipsit de voinţă, ci este cu adevărat o convingere. Să trăiești pe pământ cu bucurie și interesant. Mai ales omul pravoslavnic, pentru că el înţelege mai adânc multe lucruri și lui îi sunt dezvăluite mai multe. Însăși viaţa alături de Hristos, atunci când noi ne străduim să fim creștini adevăraţi, cu un succes mai mare sau mai mic, când ne străduim din toate puterile să îndeplinim datoria noastră, chemarea noastră – este cea mai înaltă fericire. –––-Sursa: pravoslavie.ru––––––––––––––––––––––––- * Interviul a fost realizat înainte de apariția cărții „Nesfinții sfinți”. ** Denumire prescurtată a mănăstirii Peşterilor din Pskov.

Mioara Grigore are nevoie de ajutorul nostru!

( Mai multe amănunte aici). Mioara Grigore este profesor de religie şi mamă a 5 copii (unul dintre ei, Nectarie, are sindrom Down). Acum 5 ani a aflat că are cancer de sân (sânul stâng i-a fost extirpat), cancer care apoi a afectat şi alte organe. Supoziţia medicală a fost că va mai trai 3 luni, dar cu mila Domnului sunt 5 ani de atunci. 5 ani în care copiii Mioarei au avut, cu tot necazul, totuşi mama lângă ei. Mioara este deja mărturia faptului că dragostea învinge cancerul. Mărturia aceasta o dă şi cartea ei „Cancerul, dragostea mea”. Acum, plămânul drept şi ficatul sunt invadate de tumori şi în România nu se mai poate face nimic. Un tratament într-o clinică din Houston îi oferă Mioarei o şansă. Este nevoie de 50.000 de dolari. Foarte repede. Dar putem să-i strângem, pentru că şi noi avem dragoste! Să fim şi noi alături de Mioara, făcându-ne părtaşi la lucrarea minunată a lui Dumnezeu cu ea şi cu familia ei! Mioara are nevoie de 50.000 de dolari. Conturi donaţii: RON - RO03 BTRL 04801 20122 5679XX EUR - RO13 BTRL EURCRT 0022567901 USD - RO17 BTRL USDCRT 0022567901 Swift BTRL RO 22. Titular cont: Viorel Grigore. Banca Transilvania. Până acum s-au acumulat 22.000 RON, 600 EUR şi 1500 USD. Vă mulţumim! Dumnezeu să vă răsplătească jertfa! Contact: Telefon: 0766414565 / 0729875363 E-mail: mioaragrigore2014@yahoo.com

Irina Nastasiu: 10 iulie - Martiriul Nicoletei Nicolescu, o eroină a închisorilor „comuniste ”

(Articol apărut pe Doxologia.ro). Astăzi se împlinesc 75 de ani de la asasinarea Nicoletei Nicolescu, o eroină a închisorilor comuniste, care şi-a dat viaţa pentru Hristos şi ţară, într-o epocă în care orice formă de manifestare a patriotismului şi a credinţei în Dumnezeu era aspru pedepsită. Torturată, violată şi apoi trezită din nesimţire şi conştientă, Nicoleta a fost aruncată în flăcările crematoriului, jertfa sa rămânând întipărită cu litere de foc în cartea istoriei neamului românesc, alături de martiriul sfinţilor închisorilor: Virgiliu Maxim, Mircea Vulcănescu, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Aspazia Oţel Petrescu, părintele Iustin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Arsenie Boca şi mulţi, mulţi alţii. Sunt jertfe pe care nu avem dreptul să le dăm uitării, sunt sfinţi pe care trebuie să-i cinstim, sunt icoane ale mântuirii neamului românesc, în faţa cărora ne plecăm astăzi genunchii. Arestată în 1938, Nicoleta Nicolescu fusese schingiuită în beciurile Prefecturii Poliţiei Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud. Iată, mai jos, câteva crâmpeie din cumplitele chinuri pe care le-a trăit această eroină, înainte de a pleca la Domnul: „Într-o celulă de la subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tăiat măcelăreşte ca să i se ia viaţa grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii şi schingiuitorii ei, refuzând să moară repede, aşa cum sperau ei. Încă mai respira şi cuţitele negre banditeşti, cu lame groase, îi sfârtecau trupul încăpăţânat să rămână pe viaţa asta, încăpăţânat să mai respire încă, până la ultimul strop de viaţă. Imagine dantescă de care gâzii cei fioroşi s-au îngrozit… Aruncată apoi pe podeaua unei camionete-dube, între lopeţi şi târnacoape îngropătoare de alte vieţi tinere în pădurea Pantelimon, fusese transportată la Crematoriu. - Nu moare mă! Nu moare!… Nu vrea să moară!… În spatele Crematoriului, maşina se opri. Undeva mai pe dreapta, o uşă dosnică ce duce în incintă. Mecanicul de serviciu Ion Cerchez o deschise: - Actele de… - Care acte? – îi tăie repezit întrebarea unul din agenţi. N-are nevoie dă ele un’ să duce… Cară-te… - Da, dar ştiţi, corpul trebuie înregistrat… - S-a făcut de delegaţii Prefecturii: Siguranţa Statului. Ştim noi ce trebuie… Cară-te de-aici… Pus în faţa autorităţilor „statului”, mecanicul deschise larg uşa şi se dă într-o parte, lăsându-i să intre – vrând-nevrând – pe cei doi asasini: Pavel Patriciu, Comisarul Prefecturii de Poliţie din Bucureşti şi agentul Iuliu Horvath. Torturată şi arsă de vie la crematoriul din Bucureşti/ Sacul atârna greu… Roşit de sângele pierdut al victimei, l-au apucat cu grijă de colţuri, să nu se murdărească, şi au intrat în Crematoriu, cotind la stânga, pe culoarul palid luminat. - Stai aşa!… Las-o jos că m-am pătat. Să schimb mâna… Sacul fu trântit pe podeaua de beton, ca o povară apăsătoare şi, în cădere, gura legată i se deschise. Capul Nicoletei se revărsă înafară, la viaţă parcă. Horcăia în sânge încercând să respire şi ochii priveau straniu la cele trei personagii, înmărmurite la vederea ei încă în viaţă… Era aproape de ora 23… Puţin mai apoi, în cuptorul cu nr. 1, rezervat permanent victimelor legionare, focul o cuprinse, în gemete apocaliptice de durere. Refuza, refuza să moară, parcă în ciuda călăilor… Dintr-odată, nu se mai auzi nimic. Se făcu linişte, o linişte mormântală şi apăsătoare… Pe obrazul mecanicului de la Crematoriu, Ion Cerchez, se prelinse pe nesimţite o lacrimă şi încercă iute să şi-o ascundă cu mâna. - A murit!… Ai văzut?!… Ţi-am spus eu… Din coşul cuptorului cu nr. 1, fumul albăstrui se răspândeşte ca o perdea subţire deasupra oraşului cufundat în noapte, vestind mişelia cea mare… O viaţă de cruciată se stinsese în flăcări, pe rug… Din cer, stropi de ploaie încep să se reverse deasupra pământului ca la o comandă şi trăsnetele lui Dumnezeu încep să biciuie văzduhul cu fulgerări mânioase; dar focul iudelor, ascuns, pâlpâie neatins corpul martirei…” (fragmente din cartea „Martirii ne veghează din ceruri” de Nicolae Niţă) Scriitorul Ciprian Voicilă evoca, în cuvântul rostit la conferinţa dedicată Sfinţilor Închisorilor din martie 2013, sfârşitul cutremurător al Nicoletei Nicolescu, descris de vechea sa prietenă, Sofia Cristescu, în textul autobiografic intitulat „Cetăţui sfărâmate”: „Au dus-o cu o maşină în afara Bucureştiului şi, trăgând pe dreapta, au împuşcat-o. Au învelit-o într-o pătură şi au pornit din nou maşina. Au dus-o la crematoriu. Au ars-o, însă Bunul Dumnezeu a făcut ca cenuşa ei, ca de altfel şi a unor băieţi arşi acolo (echipa lui Miti Dumitrescu) să fie pusă în loc sigur de un suflet de creştin. El scrisese pe eticheta pusă în urnă: Necunoscută adusă în noaptea de 10 iulie din ordinul Siguranţei. Pentru că ne întrebam dacă este cenuşa ei cu adevărat, Bunul Dumnezeu a făcut ca atunci când am răsturnat borcanul într-un săcuşor de pânză verde şi l-am legat cu tricolor, să sune ceva: erau înşirate pe un ac de siguranţă o iconiţă cu Maica Domnului şi una cu Sfântul Nicolae, pe care le purta prinse dedesubt şi care erau acum corojite, dar destul de clare.” Şi „Acatistul Sfinţilor Români din închisori” aminteşte de jertfa acestei sfinte muceniţe a neamului românesc, care se alătură jertfei tuturor muceniţelor ucise cu bestialitate în temniţele comuniste: Condacul al 11-lea: Cumplita prigoană cea cu mânie pornită asupra voastră n-a cruţat nici firea femeiască cea slabă şi, întocmai muceniţelor de demult, mulţime de femei cu îndrăzneală au mărturisit dragostea lor pentru Hristos şi neam, şi chinurile au răbdat cu bucurie, cântând lui Dumnezeu: Aliluia! Icosul al 11-lea: Îngrozitu-s-au credincioşii văzând adus spre ardere un trup de femeie schingiuit, iar călăii cei cu inima de piatră, nicicum luând seamă că acela viată mai avea într-însul, cu grăbire l-au aruncat în cuptor şi vaiete surde din flăcări au răsunat, iar noi cutremurându-ne de unele ca acestea cu frică grăim: Bucuraţi-vă, trupuri firave cu suflet călit./ Bucuraţi-vă, că pe Hristos cu îndrăzneală aţi mărturisit./ Bucuraţi-vă, că muceniţelor din vechime v-aţi asemănat./ Bucuraţi-vă, că multe feluri de chinuri aţi răbdat./ Bucuraţi-vă, că batjocuri şi loviri aţi primit./ Bucuraţi-vă, că spânzurându-vă, cumplit v-au strujit./ Bucuraţi-vă, că spre împuşcare pieptul vostru l-au dat./ Bucuraţi-vă, că mâinile soldaţilor pe arme au tremurat./ Bucuraţi-vă, că trupurile v-au bătut până la sânge./ Bucuraţi-vă, că de suflete nu s-au putut atinge./ Bucuraţi-vă, cu Sfinţii acestui neam prigonit./ Bucuraţi-vă, toţi care în credinţă aţi murit./ Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Am 35 de ani şi nicio zi în plus - din volumul „Sfinții de lângă noi”

Am 35 de ani şi nicio zi în plus. „Vârsta mea e mai rotundă decât mine”, îngăimă el. Iar eu am tăcut şi nu l‑am contrazis. „Ţara omului este copilăria”, îmi spuse Angela, femeia cu care m‑a unit Dumnezeu. Iar eu am tăcut şi nu am contrazis‑o. „Grohu’ porcăie”, îmi spuse, râzând cu gura până la urechi, Miriam, carne din carnea mea. Iar eu am tăcut şi nu am contrazis‑o. „Unde te‑ai ascuns, ghiaure?”, mă întrebă mamaia Lenuţa, cu braţul plin de lemne, stând în frig, în faţa uşii încuiate de mine, în timp ce eu stau în poziţie foetală, ascuns adânc în şifonierul de un maro strălucitor. Iar eu am tăcut şi nu am contrazis‑o. Pe 13 decembrie a nemurit Nichita, cel care vorbea despre sine aşa: „Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”. Iar eu am tăcut şi nu l‑am contrazis. „Ce culoare are Dacia noastră 1300, Ciprinel?” „Alllbă!” răspund eu pe la un an şi jumătate, doi. Iar el a tăcut şi nu m‑a contrazis. „Ce aţi făcut, domnule Voicilă, până la vârsta asta? – m‑a întrebat nepotul unui sfânt celebru. Iar eu am tăcut şi nu l‑am contrazis. „Doamne, dă, Doamne, să moară toate babele şi toţi moşii din satul ăsta, să rămână zahărul şi uleiul la copii!”, mă rog eu, ţinându‑mi mânuţele ridicate sus, sus, îngenuncheat, la Cooperativa Agricolă din comuna Brebu, în faţa sătenilor nerăbdători să‑şi ia raţia lunară, din mila lui Nea Nicu. Iar ei au tăcut şi nu m‑au contrazis. „Ai gene lungi, ca ale mele”, mi‑a spus mama. Iar eu am tăcut şi nu am contrazis‑o. „Asta e o bătaie de batjocură” , îmi spuse, înfierbântat, tataia Mircel, pictor de ocazie în timpul liber, mare amator de Radio Europa Liberă şi de Vocea Americii, pe care le asculta ritualic, seară de seară, la radioul Gloria, camuflat într‑o husă cenuşiu‑închis, nu cumva să‑l vadă ochiul neadormit al informatorului de peste gard. Iar eu am tăcut şi nu l‑am contrazis. Mihai Apostol se întoarse spre un coleg mai mic, venit şi el la cursul de creativitate, şi îi spuse ritos: „Moş Crăciun nu ezixtă!” Iar eu am tăcut şi nu l‑am contrazis. „Domnule Voicilă, lumea a fost creată de Dumnezeu, dar pare stăpânită de diavol”, mi‑a spus domnul Sorin Dumitrescu. Iar eu am tăcut şi nu l‑am contrazis. Miriam, mâncând, uitându‑se la icoane: „Dumnezeu înmoaie ouşorul, ca să fie mai bun”. Iar eu am tăcut şi nu am contrazis‑o./ „Din voi doi, Bunea Ciprian şi Voicilă Ciprian ar ieşi elevul perfect”, ne spuse tovarăşa învăţătoare Ilie Florica. Iar noi am tăcut şi nu am contrazis‑o./ CMI (Cornel Mihai Ionescu) mi‑a scris pe o carte: „Să‑ţi găseşti punctul fix pe cercul infinit al lui Hermes”. Iar eu am tăcut şi nu l‑am contrazis./ „Hai să facem un steag româniu”, îmi sugeră entuziastă Miriam. Iar eu am tăcut şi nu am contrazis‑o./ „Dumnezeu nu te judecă după un moment de înălţare sau de cădere, ci după întreaga linie a vieţii”, mi‑a mărturisit domnul Gheorghe Jijie. Iar eu am tăcut şi nu l‑am contrazis./ „Să fii sănătos şi la pungă gros!” mi‑a urat, prin telefon, Cuviosul G. cel Nebun pentru Hristos. Iar eu am tăcut şi nu l‑am contrazis./ „Nu mai da din mână când vorbeşti. Semeni cu Ceauşescu!” m‑a atenţionat domnul Dinu, profu’ dintr‑a‑cincea, de la Şcoala Generală nr. 16. Iar eu n‑am mai dat din mână, am tăcut din gură şi nu l‑am contrazis./ M‑am lovit la mână. Miriam: „Când o să mă fac mare, o să te duc la doctor”. Iar eu am tăcut şi nu am contrazis‑o./ „La mulţi ani!” i‑am urat domnului Emanoil Paraschivaş, când am aflat că e trecut binişor de 90 de ani şi i se spune Bunicul. „Mă, vrei să te bat!? Tu nu ştii cum e să ai 90 de ani.” Nu m‑a bătut, iar eu am tăcut şi nu l‑am contrazis./ „Tati, tu eşti un om bun?” ‑ m‑a întrebat Miriam în timp ce coboram scările. Iar eu am tăcut şi nu am contrazis‑o. (13 decembrie 2013)

Ajutor primit de la Maica Domnului, prin icoana Pantanassa

Mă numesc TURCU FLORENTINA, locuiesc în municipiul Roman, judeţul Neamţ din România. Sunt căsătorită şi am două fetiţe în vârstă de 14 şi 16 ani, iar eu am vârsta de 39 ani. În anul 2008, am fost diagnosticată cu "carcinom papilar invaziv" ceea ce înseamnă cancer la glanda tiroidă. În urma intervenţiei chirurgicale din acel an, pe 14 octombrie, de ziua Cuvioasei Parascheva, mi s-a extirpat un lob al glandei tiroide. Medicul care m-a operat nu mi-a dat de înţeles că trebuie să mai fac tratamente în continuare pentru ca toate celule canceroase sa fie distruse, cum ar fi chimioterapie. Nu am mai fost la nici un spital până în martie 2014, când, în urma unei răceli care m-a afectat foarte rău, m-am dus la spitalul din Roman. Mi s-a făcut o rază la plămâni şi am fost trimisă direct la Institutul Oncologic din Iaşi. Am ajuns la acest institut pe 7 martie 2014, unde în urma altor investigaţii, medicii au constatat ca mi s-a extins cancerul de la glanda tiroidă către plămâni, cuprinzându-i pe aceştia. Mi s-a explicat că eram în metastază, toate vasele de sânge care plecau de la inimă către creier fiind afectate de cancer, ceea ce îi îngrijora foarte mult pe medici. Mi-au spus că, medical, nu era posibil ca organismul meu să reziste unei intervenţii chirurgicale sau vreunei proceduri cu citostatice sau radioterapie. Aşa că, pe 15 aprilie, mi-au făcut externare. Am stat acasă doar o singură zi, deoarece mă simţeam foarte rău şi m-am dus cu salvarea la spital la Roman. Pentru că nu aveau ce sa-mi facă la secţia oncologie, pe 24 aprilie m-a trimis cu salvarea la Institutul Oncologic din Iaşi. Au refuzat să mă primească, nici nu m-au dat jos din salvare, deoarece din documentele medicale care mă însoţeau au înţeles ca nu aveau cum să mă ajute, stadiul cancerului fiind foarte avansat. Am ajuns din nou la spital la Roman unde m-au mai ţinut doar două zile. Epuizaseră toate tratamentele medicale pe care le cunoşteau, spunându-mi clar că nu mai aveau ce să îmi facă acolo în spital. Am mers acasă unde mai aveam de luat doar pastilele recomandate de un medic psihiatru pentru starea de depresie în care mă aflam şi pastile pentru a putea dormi. Am început să mă tratez cu ceaiuri recomandate de oameni cu suflet, care vroiau sa mă ajute cumva. Îmi aşteptam sfârşitul, dar mi se frângea sufletul la gândul că nu voi apuca să îmi cresc fetele. Nu mai aveam putere nici să vorbesc, nici să mă deplasez singură, deoarece ameţeam şi oboseam la cel mai mic efort şi mă sufocam mereu. Ajunsesem să depind total de cei din familie. Tot ce am mai găsit de făcut a fost să le dau sfaturi despre viaţă fetelor mele şi să le cer să îndeplinească ultimele mele dorinţe. În afară de cei din familie, în jurul meu au fost persoane de suflet, care mă asigurau că vor avea grijă de familia mea după ce nu voi mai fi. În aceste momente de maximă deznădejde, a venit la poarta mea într-o după-amiază o doamnă pe care o cunoşteam şi care auzise de suferinţa mea. M-a îndemnat sa vin cu ea la Episcopie unde fusese adusă o icoană. Mi-a spus despre această icoană că este a Maicii Domnului Pantanassa, că este adusă de pe Sfântul Munte şi că este vindecătoare de cancer. M-a asigurat că daca voi merge la această icoană să mă rog cu credinţă şi din tot sufletul meu, cerându-i să mă ajute în aceste momente de cumpănă, voi reuşi să înving boala, să înving moartea. Vreau să vă mărturisesc că eu aveam credinţă în Dumnezeu, dar în viaţa mea de dinainte mergeam la biserica doar la cele mai mari sărbători religioase de peste an sau când aveam câte un necaz mergeam să dau un acatist. De această dată m-am dus la Episcopie simţind că e altceva, că e singura mea şansă de a mă vindeca. Că Maica Domnului se va ruga către Fiul ei, bunul Domn Iisus Hristos, ca Acesta să mă ajute şi pe mine aşa cum i-a ajutat şi pe alţi bolnavi de cancer să se vindece. Am mers cu taxiul până la poarta Episcopiei deoarece eram prea slăbită, şi apoi sprijinită din ambele părţi de doamnă şi de fiica mea, am ajuns în faţa icoanei. Nu am avut cum să cad în genunchi aşa cum aş fi vrut, dar am plâns cu lacrimi fierbinţi, aşa cum nu am mai plâns niciodată, cu disperarea muribundului care nu mai are nici o altă speranţă. Am mai rugat-o să-mi dea un „Semn" dacă merit eu să-mi fie iertate păcatele şi să mai trăiesc. În timp ce mă rugam am simţit o căldură, o mângâiere în suflet, o bunătate asupra mea... dar cuvintele nu sunt îndeajuns pentru ca să pot exprima ce am simţit eu atunci în fața acestei icoane. Am plecat de la Episcopie având în mană un pliant cu icoana Maicii Domnului Pantanassa (unde sunt trecute minuni care s-au petrecut celor ce s-au rugat la ea) şi cu o cruciuliţă dăruită de doamnă, iar în suflet având un sentiment de bucurie şi de uşurare. "Semnul" pentru care mă rugasem să îl primesc a venit chiar a doua zi, dar atunci nu mi-am dat seama de aceasta. A sunat medicul de la Institutul Oncologic Iaşi (medicul care refuzase sa mă opereze), să îmi propună să merg la un spital din judeţul Bacău, la un medic specialist endocrinolog. Bineînţeles că am mers, iar doamna doctor din Moineşti a analizat toate documentele medicale şi a constatat şi dumneaei că eram într-o stare foarte gravă, dar mi-a propus sa merg din nou la Iaşi, de această dată la Spitalul Sfântul Spiridon, la un alt medic specialist, endocrinolog. M-a programat pentru internare pe data de 21 mai 2014 de Sfinţii Constantin şi Elena. Am înţeles abia atunci că acesta era „semnul” pentru care mă rugasem să mi se arate. Cum începusem să îmi recapăt puterile, să mă pot mişca puţin mai bine fără să mai obosesc atât de repede, am mers la Episcopie să mă rog din nou la icoana Maicii Domnului Pantanassa. De această dată am reuşit să mă aşez în genunchi, şi am reuşit chiar să trec aşa de 9 ori pe sub icoană. La acest spital mi-au făcut un nou set de investigaţii şi au descoperit în plus, că aveam o pareză a traheii din partea stângă, rămasă de la operaţia din 2008. Acest fapt îngreuna şi mai mult operaţia, pentru că pe acea parte nu aveau cum sa mă oxigeneze în timpul operaţiei. Medicul mi-a spus clar ca intenţiona să mă opereze doar ca un experiment, că din punct de vedere medical nu aveam nici o şansă, dar îmi recomanda să accept, că muream oricum în scurt timp . Cum eu şi familia mea am semnat declaraţia că accept operaţia în acele condiţii de risc, mi-a recomandat să îmi chem familia de la Roman, să îi mai văd o dată înainte de operaţie. Am intrat în sala de operaţie având în buzunar o rugăciune şi cruciuliţa primită de la doamna care mă dusese la Episcopie. Nu am avut nici o frică, sentimentul meu era unul de bucurie, că mă duceam să mi se întâmple ceva bun. Am aflat abia după aceea că medicul spusese familiei mele că sunt două variante: ori mor pe masa de operaţie, ori, dacă trăiesc, rămân cu un handicap: mută sau oarbă. M-am trezit după 24 de ore, pe 29 mai - ziua Înălţării Domnului. Medicii de la secţia de reanimare m-au felicitat că operaţia a reuşit. Medicul care m-a operat mi-a mărturisit că din punct de vedere medical era imposibil ca în urma operaţiei să nu rămân cu un handicap şi că a fost doar puterea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului că operaţia a reuşit atât de bine. Familia mea e foarte fericită că sunt din nou în casa noastră, iar eu sunt atât de fericită că am ajuns să mai pot să gătesc din nou pentru ai mei şi să mai fac mici treburi casnice, încât am uitat de recomandarea medicului de a nu face efort fizic. Medicul m-a avertizat ca mai am de luptat cu boala, iar eu sunt convinsă că rugăciunile către Maica Domnului Pantanassa (vindecătoare de cancer) m-au ajutat să trec peste această problemă de sănătate, de parcă nici nu aş fi fost bolnavă. Am avut şi am tot timpul cu mine pliantul cu icoana Maicii Domnului Pantanassa şi cu exemple de minuni întâmplate celor ce s-au rugat la ea. ŞTIU CĂ MĂ VA AJUTA ŞI ÎN CONTINUARE. Când am ajuns pentru prima dată în faţa icoanei, mi-am încredinţat atât trupul, cât şi sufletul în mâinile Maicii Domnului. Am hotărât atunci că viata mea se va schimba, că voi merge mai des în casa Domnului. Îmi doresc să merg mai des la biserică pentru a-i aduce slavă lui Dumnezeu, pentru a-i mulţumi şi a mă ruga. Să Îi mulţumesc că m-a iertat pe mine păcătoasa şi că am mai primit o şansă să trăiesc alături de familia mea. Să mă rog pentru toţi cei care m-au ajutat sa trec cu bine peste această cumpănă a vieţii mele. Să mă rog pentru cei care au făcut posibil ca icoana în faţa căreia m-am rugat să mă vindece, anume icoana Maicii Domnului Pantanassa - să fie chiar în oraşul meu, la Episcopia din Roman, pentru că nu aş fi avut posibilităţi materiale şi nici putere fizică sa mă deplasez la o icoana făcătoare de minuni din altă localitate. Fac această mărturisire, astăzi 14 iunie 2014, pentru a-i aduce slavă lui Dumnezeu, care a ascultat rugăciunile făcute de mine şi de Maica Domnului către EL şi pentru a recunoaşte convingerea mea că icoana Maicii Domnului Pantanassa de la Episcopia din Roman m-a ajutat să mai trăiesc. (Turcu Florentina-Claudia)

Astăzi se împlinesc 12 ani de când Irina Nicolau a trecut la cele veșnice

Fără întâlnirea pe care Dumnezeu mi-a mijlocit-o cu Irina, mi-aș fi îngropat în străfundurile ființei talanții. Și nu aș fi știut să apreciez și să-i disting pe oamenii vii de oamenii morți. E doldora lumea de oameni aparent vii. Așa cum e plină, până la saturație, de făcători, funcționari într-ale culturii, culturnici, specializați în „concepere de proiecte culturale”, dar din mâna cărora ies lucruri sortite morții încă din fașă. Sau se ițesc deșănțate, perverse ca fond și formă, ideologice, de un kitsch grețos, oculte - din ce în ce mai des în ultima vreme. Și asta pentru că noii culturnici nu trăiesc în perspectiva veșniciei. Trăiesc aici și acum, nepăsători la ceea ce lasă în urmă. Nu doar că nu mai au noțiunea de memorie, dar luptă pe viață și pe moarte împotriva ei. Irina ne-a lăsat în dar niște cărți, dar și un orizont spiritual definibil prin simpla enumerare a titlurilor lor: Haide, bre!, Piața Universității, Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, Arca lui Noe.

Irina ne-a învățat pasiunea lucrului bine făcut, deplina similitudine, complementaritate dintre „A fi” și „A face”. Să fii deplin în ceea ce faci, chiar dacă ceea ce iese din tine este ceva plăpând, smerit. Un ciorăpel, cum îl numea ea. Să i te dăruiești Celuilalt fără rest. E inutil să vă spun că îmi este dor de ea și de ceea ce iradia continuu în jur: o bună-dispoziție creatoare + un fluviu de generozitate entuziasmantă. Repostez aici un text mai vechi și un interviu pe care i l-am luat odinioară. O scrisoare/ Dragă domnule X, Dacă aveam o adresă a dumneavoastră cu stradă, număr, oraş etc., v-aş fi scris o scrisoare cu cerneală, toc şi peniţă, cum fac de o vreme încoace. Materialitatea unui dialog la distanţă ar trebui recuperată. Din scris aţi fi aflat despre mine lucruri care altfel se comunică greu. Prin urmare, ca să nu spun deci că prea spun toţi aşa, mă bucur de scrisoarea dumneavoastră, că vă interesează ce fac şi mai ales că uneori m-aţi contrazice. Fără puţină tensiune o comunicare capătă forma unei clătite. Cel mai mult m-a bucurat însă episodul craiovean. Am două motive, mă topesc după această urbe şi după olteni şi, cu îngăduinţa dumneavoastră, aş arhiva cele două pagini şi fotografiile în „Arca lui Noe. De la neolitic la Coca Cola” un proiect de salvare făcut fără nici o metodă, dar cu pasiune şi mirare de specialişti şi voluntari. Orice altă iniţiativă pentru Arcă este bine venită. Visul meu ar fi- visez tot timpul vise care nu se prea îndeplinesc- să reuşiţi să înjghebaţi o reţea de „arcaşi” între oamenii pe care îi cunoaşteţi. Pe arcă urcă orice mărturii scrise, piese de arhivă, înregistrări audio, fotografii. Să auzim unul de altul de bine. Cu prietenie, Irina”. ... şi un om/ Dacă ar fi rămas din Irina doar această scrisoare cineva care nu a cunoscut-o, citind-o, şi-ar fi putut face o imagine adecvată despre ea. Oamenii se împart în două categorii: unii folosesc din abundenţă două puncte- ritoşii, apodicticii, dogmaticii, prizonierii adevărului pe care îl întrupează şi pe care îl plimbă de colo-colo; alţii virgula- dilematicii, căutătorii, adepţii uimirii ca metodă de a te aşeza în faţa vieţii. Irina făcea parte cu prisosinţă din a doua categorie. Într-o lume acaparată de computer Irina îşi mărturisea dorinţa de a se întoarce la toc, cerneală şi peniţă ca să recupereze omenescul dialogului la distanţă. Într-un timp al fatalului şi ubicuului „deci”, Irina zicea cu zîmbetul pe buze „prin urmare”. Într-o societate avidă de specialişti, Irina milita pentru o etnologie practicată de vînzătorul de la chioşcul de ziare. Aveam douăzeci şi unu de ani cînd am cunoscut-o şi, într-adevăr, Irinei îi plăcea să i te opui, să nu împărtăşeşti aceeaşi opinie cu ea. Trăia din tensiuni.Nu avea nevoie de subordonaţi, ci de parteneri. Irina îmi contrabalansa pornirile, ieşirile în decor, îmi şlefuia asperităţile. Motivele derapajelor erau multe: timpul pierdut aiurea, loisir-ul, cum îl eticheta ea, neîncrederea în forţele proprii sau o iubire neîmpărtăşită pe care mi-a tratat-o îndelung, „la o ţigară” pe care mi-o arunca şi pe care eu trebuia să o prind din zbor ca să arăt că o merit. Mi-a spus atunci că şi ea a iubit cîndva „fără să spere” un individ vreo nouă ani. Eu ar fi trebuit să mă simt onorat pentru că bărbatul de care era amorezată împricinata era un cineva, era „de iubit”, în jargonul atît de particular al Irinei. În cazul ei bărbatul care o orbise nouă ani „era îndrăgostit de o vacă”. Situaţia mea cvasimasochistă necesita o intervenţie rapidă ceea ce a făcut-o pe Irina să încheie apoteotic: „şi apoi ce? Ai vrea să-ţi plâng de milă? Nu! Eşti tânăr, deci suferă!” Într-o altă zi a venit mîhnită acasă convinsă că „omul are dreptul să-şi plângă de milă. Dacă nu îmi plîng eu de milă, atunci cine să o facă?”. Altădată îmi spunea: „mă duc să mă uit la un film prost ca să uit de viaţă”. Cînd făceam în silă un lucru mă sfătuia să-l termin repede pentru că „un lucru început trebuie terminat tocmai ca să-ţi bagi picioarele în el”. Nu numai eu eram la vîrsta la care căutam reţete, răspunsuri sigure şi argumente irefutabile. La Irina veneau de dimineaţa pînă tîrziu în noapte tot felul de tineri care aveau nevoie de idei pentru traiectul lor profesional sau pentru viaţă în genere. Într-o seară apar în salonul Irinei, în care tronau în principal trei fotolii, un portret al ei pictat de Horia Bernea ( tablou la care Irina ţinea foarte mult pentru că Horia „o citise”, îi surprinsese adevăratul chip al ei, care era cum nu te-ai fi aşteptat: melancolic, fragil), vreo două icoane vechi, bizantine, şi o mulţime de obiecte de mici dimensiuni, apar, zic, doi tineri absolvenţi, un el şi o ea. Ea i se destăinuie Irinei că ar vrea să facă o a doua facultate, Belle Arte. O face pe un ton destul de ezitant pentru că fata nu ştia din ce o să trăiască. Irina le livrează imediat soluţia care vine ca bastonul maestrului zen peste ceafa discipolului, cu efect sigur de Satori: „ei, vă sugeţi şi voi degetul şi gata!” De nenumărate ori Irina le-a mărturisit apropiaţilor că visul ei era să-şi deschidă o tarabă în Piaţa Matache ca să vîndă idei. Avea un dar nemaiîntîlnit de a te face să i te deschizi, dădea naştere unei intimităţi speciale căreia nu i-au rezistat oameni ca Alexandru Paleologu sau Neagu Djuvara. Pe 2 aprilie 2000 mi-am notat în jurnal un fragment dintr-un dialog purtat între ea şi Paleologu pe care îndrăznesc să îl reproduc aici pentru că îl socot relevant. Irina: „- De citit, bunica îmi citea „Biblioteca roz” şi „Coana Chiriţa”. Îmi plăcea la nebunie chestia asta. Dar mama nu. Ea venea şi stătea. Ţin minte mirosul extraordinar de suav pe care-l răspîndea. Nu cred că era parfum. Era ceva foarte vag. Îmi vîram capul în fusta ei să captez mirosul”. Alexandru Paleologu:”- Da, e un loc extraordinar. Nu ştiu cum e pentru o fetiţă, dar pentru un băieţel, să se bage în poala maică-sii, e ceva mirific. De-aia, înjurătura noastră de bază e, de fapt, o urare superbă. Să te întorci acolo de unde ai ieşit. Ce bine o fi fost acolo, înainte să mă nasc! Cînd îi spui cuiva „Dute-n pizda mă-tii”, îi faci o urare minunată. Unde poate să fie mai bine? Eu către asta tindeam cînd îmi băgam nasul în poala ei”. La o întîlnire intelectualistă se apropie de Irina Părintele Galeriu, care o apucă de mîna stîngă. „Cu dreapta fumam, povestea ea rîzînd, iar Părintele Galeriu mă ţinea de stînga. Aş fi stins ţigara, dar scrumiera era prea departe, aşa că i-am zis, Părinte, lasă-mă să mă duc să sting ţigara că aşa stau cu o mână pe Dumnezeu şi cu alta pe dracu’ ”. Am în faţă o copie xerox după un desen făcut de Mihaela Şchiopu. Sunt trei personaje, primul din stînga, o femeie cu coadă stînd cu spatele într-o poziţie de „asana”. Sub desen mîna dreaptă a Irinei pe care tronau cîteva inele de argint, metalul feminităţii absolute, a scris cu litere rotunde: „Riri este a treia din stînga...”, iar pe margine „Cum e Riri? E grasă şi are o singură coadă neagră. Tolerantă pînă la lăbărţare, brutală cînd este singură în casă. În general etnoloagă”. Lîngă Irina simţeai nevoia să te destinzi, să te lăbărţezi. Iubea obiectele despre care credea că „simt cât timp le ţii în mînă, cum te ocupi de ele”. Avea o mică vitrină în care colecţiona balerine bibelou. Avea o atitudine specială faţă de obiectele kitsch. Într-o zi Răzvan Exarhu i-a adus o halbă de bere lumînare şi un tablou de epocă reprezentîndu-l pe Gheorghiu Dej în deplinătatea forţelor , ca să-şi completeze colecţia. Irina folosea expresii pe care oamenii din proximitatea ei le-au perpetuat. Am putea compune un dicţionar de cuvinte şi ziceri irineşti: „ a fi garat”, „ a bălti” ( a lîncezi, a trăi de pomană), „ a fi plevuşcă” ( adică un om de nimic), „a aştepta pe cineva în poziţie ginecologică”, „ a face un ciorăpel” (un lucru modest, aparent insignifiant), „a fi lăsat sau a lăsa pe cineva în bretele” ( a lăsa pe cineva de izbelişte), „a bricola”... Poate că oamenii dispar cu adevărat abia atunci când le-am uitat cuvintele.(Ciprian Voicilă)

Viața Sfântului Ioan Maximovici, prăznuit astăzi

De citit: Mărturii despre Sfântul Ioan Maximovici.Sfântul Ioan Maximovici, ocrotitor al copiilor orfani. De văzut: Filmare cu moaștele Sfântului Ierarh Ioan Maximovici.

La Meteor Press a apărut ediția a doua a cărții „Sfinții de lângă noi”

La Meteor Press a apărut ediția a doua a cărții „Sfinții de lângă noi”. Descriere carte: „Majoritatea cartilor au un public tinta bine definit. Aceasta carte are un public tinta extrem de larg. Si asta pentru ca il ajuta pe cititor, indiferent de varsta si de nivelul intelectual pe care il are, sa se intalneasca cu cateva figuri duhovnicesti de exceptie. Majoritatea personajelor descrise in aceasta carte merg pe calea sfinteniei, iar unele au si ajuns la ea. Si ne ajuta si pe noi sa intelegem ca sfintenia nu este un deziderat absurd, ci este o cale pe care suntem chemati sa mergem cu totii…” (Danion Vasile) „O carte ca o sezatoare de suflet, cu intamplari din vremea de azi, care, oricum ar fi ea, este vremea mantuirii noastre. Scrisa intr-un stil cald, familiar, lipsita de metafore fara rost si zorzoane lingvistice, cartea se asaza intr-un firesc al vesniciei de zi cu zi. In deruta generalizata a lumii de astazi, Ciprian ne impartaseste ce a auzit, a vazut si a simtit...” (Laurentiu Dumitru) Coperta a fost realizata de Dan Munteanu.

Marius Drăjan: O Cruce asupra României – ultima parte

Urmare de aici. 18. MOGLĂNEȘTI/ La Moglănești e cum nu se poate mai bine. Sunt singur într-o încăpere care îmi place foarte mult, atât din pricina icoanelor de pe pereți, aranjate aproape la fel cum mi-am aranjat eu icoanele în căsuța de la Humor, datorită măsuței pe care am transformat-o în masă de scris, cât și datorită faptului că jumătate din odaia mansardată e mai ridicată decât restul încăperii. Cele două trepte de lemn care fac trecerea de la un nivel la altul dau acestei camere un aer deosebit, ”artistic”. Aici încep să scriu această istorisire. La plecare, Părintele Onisim îmi cere să-l rog pe Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului, duhovnicul meu, să se roage pentru obștea de aici. - Să se roage el, așa, ca un călugăr adevărat, îmi spune el. Mare faimă are Părintele Ioan. Duminică reușesc să-mi recuperez cărțile de la Mănăstirea Sfântul Ilie. Le aduc la Mănăstirea Moglănești și i le dăruiesc Părintelui Onisim. Iar luni de dimineață plec mai departe. 19. ȘURA HAIDUCILOR/ Luni dimineața plouă. Bocancii mi se morfolesc de îndată. Am vrut să-mi cumpăr niște cizme de cauciuc de la Toplița, dar am renunțat. Bocancii m-au ținut până aici, în chip minunat. În fapt, sunt niște papuci mai zdraveni, din piele întoarsă, galbenă, cumpărați de la Second Hand. Mă gândesc să fac cu ei tot pelerinajul și să îi păstrez ca amintire a lui. Așa că de la Toplița mi-am luat doar niște teniși cu care am umblat pe la Moglănești, până mi s-au uscat papucii. Către prânz, ploaia se potolește. Bocancii mi se usucă imediat. Urc către Borsec pe frumoasele serpentine ale muntelui din care țâșnește minunata apă minerală. Pe drum se oprește în dreptul meu un om cu un Logan și îmi întinde niște covrigi. Nu îi iau, pentru că postesc. Îi dau eu, în schimb, un pliant cu pelerinajul meu și îi explic că am mai tăiat din el. Cumva simt că prin covrigi a căutat să mă testeze. La Borsec mă interesez pe unde aș putea să înnoptez. Cea mai bună idee pare să fie să ajung până la hanul de la Corbu. Ajung cu bine la acest han, frumos și primitor, numit ”Șura Haiducilor”. E mult mai ieftin decât pensiunea la care îmi petrecusem ultima noapte. 20. ISPITE DE SFÂRȘIT DE DRUM/ A doua zi, de dimineață, trec prin cel mai credincios sat pe care l-am întâlnit în călătoria mea. Oamenii de aici se întrec să-mi iasă în cale. E satul Bradu, de la intrarea în Județul Neamț. Dar înainte de a ajunge aici mai avusesem o surpriză. La benzinăria de la ieșirea din Tulgheș mă așteptase omul care mă îmbiase cu covrigi în ziua precedentă. Îmi mulțumise ”pentru ce faci pentru noi” și îmi dăduse o sută de lei. Așadar, ziua începuse cum nu se poate mai bine. Dar, după ce trec de Bradu, începe iar ploaia. Parcă mai întețită decât în zilele trecute. Încep să mă gândesc să mă opresc mai înainte de Petru Vodă. Știu, de pe Internet, că e o pensiune la Grințieș. Dar la pensiunea asta, în jurul căreia roiesc personaje mult prea vesele pentru o zi de post, nu sunt primit, așa că merg mai departe. Apoi, după o discuție telefonică cu o măicuță de la Petru Vodă, care îmi spune că ar trebui să înnoptez trei kilometri mai sus, la mănăstirea de călugări, am iar ispita de a mă opri la o pensiune. Deși ploaia se mai domolește, puterile și voința mea sunt cam pe ducă. Și mi se pare că nu mă ajută nimeni. Drumul de la Grințieș până la Poiana Largului mi se pare nespus de lung. Iar la intersecția cu drumul care vine de la Vatra Dornei, chiar în acea intersecție de la capul podului, mă mai așteaptă o surpriză. E oprită acolo o utilitară portocalie, cu număr de Suceava, cu niște muncitori echipați și ei în portocaliu. Când mă vede, unul dintre ei pune mâna pe o lopată și începe să izbească cu ea în stâlpul indicatorului din scuarul intersecției și în pavaj. - Huooo!!! Nebunule!!! Piei, satană!!!, începe să strige ăsta, făcând un zgomot asurzitor. Și mă face în toate felurile. Dar nu-l bag în seamă, ci trec mai departe pe pasarela podului. Cei trei oameni în portocaliu se urcă în dubița utilitară și vin și ei de-a lungul podului. Când ajung în dreptul meu îmi mai strigă vreo câteva, apoi opresc de cealaltă parte a podului, în intersecția unde se deschide drumul către Petru Vodă și Târgu Neamț. În acea intersecție e o pensiune. Trec cu pași măsurați chiar pe lângă autoutilitara oprită în centrul intersecției și intru în pensiune. Cumva, în încercarea asta a mea de a scurta această etapă de drum stă, la nivel semi-conștient, și vorba zănatică pe care mi-a spus-o un popă român din Scoția, anume că nu voi putea face ”patruzeci de kilometri pe zi, de la Tulgheș la Petru Vodă, pe drum de munte”… O prostie. Popa ăsta habar nu are că râurile, deci și Bistrița, nu curg la deal. Dar pe multe le încurcă el. Se pare că, cu cât sunt mai ”teologi” și se cred mai grozavi, cu atât preoții noștri se rup de Duhul Sfânt, care nu i-ar lăsa să vorbească în afara Adevărului. Din păcate, aceștia spun multe prostii, iar tendința omului e să îi creadă. Dar nu mă pot primi acolo. Întreb dacă mai e vreo pensiune și pe lângă mănăstire și mi se spune că da. Nu mă deranjează că nu sunt primit aici. Chiar mă gândeam că Părintele Iustin vrea să înnoptez la el și că de asta nu am găsit loc la Grințieș. Și iată că așa și pare să fie. Cu aceste gânduri, birui ispitele care mă prinseseră în mrejele lor: că nu voi fi bine primit la mănăstire, așa că ar fi bine să înnoptez la vreo pensiune, că oamenii locului nu sunt așa de credincioși cum speram eu să fie nemțenii și tot așa. Pe undeva, mă apasă și gândul că nu mă ajută nimeni, că lucrarea mea nu are roade. ”Măcar cei de la Mănăstirea Paltin ar fi trebuit să știe ce fac…”, îmi tot spun, ”măcar ei…” Urc și cei câțiva kiloemtri pe care mi-ar fi plăcut să găsesc un sprijin și ajung cu bine la mănăstire. Aici grijile mele se spulberă: sunt destul de bine primit. Iar aproape de Miezul Nopții mai am o surpriză: vine în încăperea mea un călugăr de la Mănăstirea Sihăstria Rarăului. Dar e târziu și nu apucăm să vorbim. În plus, eu sunt încă prins de o anumită dezamăgire în privința călugărilor. M-aș bucura să fie toți înainte-văzători. M-a întărit în ispitele ultimelor zile vorba Părintelui Onisim, de la Moglănești, care mi-a spus că aceste ispite vor veni. 21. ULTIMA ZI/ Îl salut pe monahul de la Sihăstria Rarăului, pe care l-am trezit cu pregătirile mele, și plec. Vremea pare bunicică, dar mi se pregătește o surpriză. Cum încep să urc muntele, începe ploaia. Apoi ploaia se transformă în chiciură ca să ajungă, spre vârful muntelui, o ninsoare înviforată. Mi-au înghețat mâinile pe cruce într-atât încât nu mai pot scoate pliante din buzunarul fâșului. Sunt oprit de niște agenți de pază care treceau pe lângă mine într-o mașină și îi rog să-și ia singuri plainte din buzunarul meu. Mi-au înghețat și picioarele în bocanci. La coborâre, în primul sat, la primul magazin, îmi cumpăr pungi de zece bani, îmi schimb șosetele și îmi învelesc picioarele în aceste pungi. Așa mai merge. Nu știu unde voi lăsa crucea când voi ajunge la Târgu Neamț, iar gândul acesta mă frământă. Mă rog să facă Dumnezeu să găsesc pe cineva care să o primească. Trec de drumul Sihăstriei, apoi de Schitul Braniște – unde doi călugări se uită lung, de departe, după mine – și-ajung cam în dreptul Mănăstirii Neamțului, unde îmi iese în cale un om. Omul e paznic și îngrijitor la rezervația de zimbri și e foarte curios de ce fac. Îi explic. Îi spun și că n-am cui să-i dau crucea și se învoiește să o ia el. Locuiește la una din casele din spatele Bisericii din Humulești, chiar pe ulița pe care locuise marele povestitor Ion Creangă, care azi îi poartă numele. Mă va aștepta acolo, pentru că el va sta să prindă o ocazie. Îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru că a rânduit lucrurile atât de bine. La Humulești trec pe lângă postul de poliție, iar polițistul mă oprește. Dar sunt extrem de liniștit: pelerinajul meu s-a sfârșit. Cum nu are ce-mi face, polițistul, care a vorbit la telefon cu șefii lui despre mine, îmi dă drumul. Câteva mașini opresc în preajma mea, ca șoferii lor să mă întrebe ce e cu mine. Ar fi fost bine să fie așa tot drumul meu… Într-un târziu, ajung la Vasile, așa îl cheamă pe omul care primește crucea, și așezăm crucea sub un copac. În vreme ce mănânc în casa lui Vasile, ne mai și povestim unele și altele. Omul e credincios, iar băiatul lui, care lucrează împreună cu el, a făcut Seminarul Teologic. În timpul discuției, sfătos cum sunt, încerc să-i sugerez lui vasile ce să facă cu crucea – poate să o dea cuiva care face un schit etc, dar el mi-o taie scurt și cu multă dreptate: - Nu trebuie să plănuim nimic. Să vedem ce va rândui Dumnezeu să fie cu ea, la cine va vrea Dumnezeu să ajungă. Iată cum primesc, în câteva cuvinte, o veritabilă lecție de Credință. În aceeași seară, cu o succesiune de trei ocazii, ajung la Humor. Aici mă așteaptă o surpriză nu tocmai plăcută… Din pricina ploilor din ultimele zile și a acoperișului învechit, apa a început să se infiltreze prin tavan. Dar acum mă gândesc la altele… Ce să fac? Cum va fi viața mea de acum înainte? Spre ce să mă îndrept? La sfârșitul acestui pelerinaj mă încearcă sentimente contradictorii. A meritat? Reacția oamenilor a fost mai degrabă de indiferență… Mi-am mai și dat peste cap canonul de rugăciune, pentru că pe drum, cu binecuvântare de la duhovnic, nu am mai făcut metanii sau închinăciuni. Dar, dacă nu l-aș fi făcut, aș fi regretat toată viața. Așa, odată încheiat, mă rog să fie primit de Dumnezeu ca rugăciune pentru mine, pentru cei dragi mie, pentru toți cei din neamul meu și pentru țara noastră. Sunt câțiva oameni pentru care această cruce asupra României, această sabie înfiptă între solzii balaurului care a pus stăpânire pe inima Bucureștilor, e foarte importantă.