Maica Maria din Gatchina - STAREŢA DIN CATACOMBE, MÂNGÂIETOAREA. Pomenită la 26 ianuarie (†1930)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Suferinţele intense, precum aurul în topitoare, curăţă sufletul, îi dau viaţă, îl întăresc şi îl temperează. (Sfântul Iosif al Petrogradului) La aproximativ cincizeci de kilometri de Petrograd se află micul oraş Gatchina, bine cunoscut tuturor locuitorilor din Petrograd pentru grădinile, parcurile şi palatele lui. În acest oraş a trăit înainte de Revoluţie o călugăriţă, Maria, care era cunoscută nu doar de locuitorii din Gatchina, ci şi de mulţi locuitori ai Petrogradului. Revoluţia din 1917 a găsit‑o pe maica Maria pe patul de suferinţă. După ce a suferit de encefalită (o inflamaţie a creierului), ea s‑a îmbolnăvit de Parkinson (boală degenerativă a sistemului nervos central, numită astfel după medicul Parkinson care a descris această stare patologică): corpul ei, cu totul nemişcat, părea încătuşat, iar faţa anemică era ca o mască; putea vorbi, dar începuse să vorbească doar cu jumătate de gură, printre dinţi, pronunţând încet şi monoton. Ea era totalmente invalidă şi avea mereu nevoie de ajutor şi de o îngrijire atentă. De obicei, această boală continuă cu schimbări psihologice radicale (iritabilitate, o încăpăţânare obositoare de a repeta întrebări stereotipe, un egoism şi egocentrism exagerat, manifestări de senilitate şi altele asemenea), fapt pentru care astfel de pacienţi sfârşesc adesea în spitalele de psihiatrie. Dar maica Maria, fiind invalidă fizic în totalitate, nu doar că nu a degenerat psihic, ci a arătat trăsături de personalitate şi de caracter cu totul deosebite, care nu sunt caracteristice pentru aceşti pacienţi. Ea a devenit extrem de supusă, de umilă, ascultătoare, necerând nimic, concentrată în sine însăşi; ea a devenit absorbită de rugăciunea permanentă, purtându‑şi boala dificilă fără nici cel mai mic murmur. Ca o recompensă pentru această umilinţă şi răbdare, Domnul i‑a trimis un dar: mângâierea celor întristaţi. Oameni cu totul străini şi necunoscuţi, care se găseau în supărări, întristări, depresie, deznădejde, au început să o viziteze şi să converseze cu ea. Şi toţi cei care veneau la ea plecau consolaţi, simţind o iluminare a supărării lor, o liniştire a întristării, o calmare a temerilor, o îndepărtare a depresiei şi a deznădejdii. Vestea despre această călugăriţă extraordinară s‑a răspândit treptat dincolo de graniţele oraşului Gatchina. Maica Maria trăia într‑o căsuţă de lemn, la periferia oraşului, unde am vizitat‑o în martie, 1927. În timp ce aşteptam să fiu primit, am examinat numeroasele fotografii din camera de primire şi am observat două: Mitropolitul Veniamin (al Petrogradului, noul mucenic) şi Mitropolitul Iosif (curând avea să devină conducătorul mişcării „iozefite”). Mitropolitul Iosif scrisese pe fotografia sa o dedicaţie emoţionantă maicii Maria, citând un paragraf lung din lucrarea sa În îmbrăţişarea Tatălui, în timp ce Mitropolitul Veniamin scrisese scurt: „Către profund respectata pătimitoare Maica Maria, care, printre mulţi întristaţi, m‑a consolat şi pe mine, un păcătos...” Am avut şansa binecuvântată de a fi prezent la manifestarea minunii vindecării sufletelor întristate. Un tânăr, care devenise deznădăjduit după arestul şi exilul tatălui său preot, a plecat de la maica având un zâmbet de bucurie, hotărându‑se să accepte treapta de diacon. La fel, o tânără femeie care suferea a devenit strălucitor de bucuroasă, hotărându‑se să devină călugăriţă. Un bărbat mai în vârstă, care suferea profund din cauza morţii fiului său, a plecat de la maica Maria cu fruntea sus şi încurajat. O femeie în vârstă, care venise cu lacrimi, a plecat calmă şi fermă. Când am intrat la ea, i‑am spus maicii Maria că mă ataca adesea o depresie teribilă, durând câteodată mai multe săptămâni şi că nu puteam găsi nicio metodă de a scăpa de ea. „Depresia este o cruce duhovnicească”, mi‑a spus ea; „ea este trimisă să ajute penitentul care nu ştie să se pocăiască, adică pe acela care, după pocăinţă, cade din nou în păcatele de mai înainte... Şi, prin urmare, doar două medicamente pot trata această suferinţă a sufletului, uneori foarte mare. Trebuie fie să înveţe să se pocăiască şi să ofere roadele pocăinţei; sau, dacă nu, să poarte această cruce duhovnicească, depresia, cu umilinţă, supunere, răbdare şi cu mare mulţumire faţă de Domnul, amintindu‑şi că purtarea acestei cruci este socotită de Domnul ca rod al pocăinţei... Şi, până la urmă, ce mare consolare este să realizezi că descurajarea ta este rodul nerecunoscut al pocăinţei, o pedepsire de sine inconştientă pentru absenţa roadelor care sunt cerute... De la acest gând ar trebui să ajungă la căinţă şi, apoi, depresia se topeşte treptat şi adevăratele roade ale pocăinţei vor apărea...” Aceste cuvinte ale maicii Maria au fost literalmente ca şi când ar fi făcut o operaţie pe sufletul meu şi ar fi îndepărtat o tumoră duhovnicească... Şi eu am plecat alt om. Prin 1930, maica Maria a fost arestată. Ea a fost acuzată de propagandă contra‑revoluţionară şi de a fi participat într‑o organizaţie contra‑revoluţionară, în conformitate cu paragrafele 10 şi 11 ale articolului 58 (al Codului Penal sovietic). Fratele ei a fost, de asemenea, arestat. „Organizaţia” era compusă doar din doi oameni. Iar „propaganda” împotriva regimului comunist era darul ei de a mângâia oamenii aflaţi în suferinţe. Cei care au fost prezenţi în timpul arestului descriu o imagine înfricoşătoare a batjocurii şi a crudei violenţe asupra pacientei suferinde, care era paralizată şi incapabilă de orice mişcare fizică. „Crima religios‑politică” a maicii Maria s‑a agravat prin refuzul ei de a‑l recunoaşte pe Mitropolitul Serghie după faimoasa Declaraţie din 1927, care a dus la o schismă în Biserica rusă. Biata suferindă a fost trasă de braţe, care au fost răsucite la spate, pe podea şi pe pământ, de la patul ei până la camionetă, de către doi cekişti. Lovindu‑i încă şi mai mult trupul suferind şi paralizat, cekiştii au aruncat‑o în camionetă şi au luat‑o. Fratele ei a fost luat într‑un alt automobil, într‑un aşa numit „corb negru” (o limuzină neagră, folosită în special pentru transportarea victimelor arestărilor făcute în toiul nopţii; este descrisă de către Soljeniţîn în primul volum al Arhipelagului Gulag). Cinstitorii compătimitori ai maicii Maria au început să‑i aducă în închisoare pachete modeste. Acestea au fost acceptate timp de o lună. Apoi, dintr‑odată, nu au mai acceptat pachetele şi au spus scurt: „A murit în spital”. (Astfel de pacienţi neajutoraţi erau de obicei omorâţi.) Trupul nu a fost dat înapoi. Fratele ei, un tânăr slab, mic şi rafinat, care o îngrijise cu jertfă de sine şi care primea vizitatorii, după nouă luni de investigaţii a primit cinci ani de închisoare într‑un lagăr de concentrare siberian.