Gherontie cel Nebun pentru Hristos, omul bucuriei neîncetate

[Articol apărut în România Liberă]

Cuviosul Gherontie cel Nebun pentru Hristos, omul bucuriei neîncetate

Un nebun pentru Hristos este cineva care, dintr-o iubire ardentă pentru Dumnezeu, mimează comportamentul alienaților mintal, pentru a atrage asupra lor judecata, ocara, batjocura, uneori bătăile semenilor. În acest fel, nebunul întru Hristos își războiește mândria – cea mai primejdioasă patimă pentru orice creștin care tânjește după viața veșnică.

Nebunii pentru Hristos sunt specifici tradiției creștine ruse, dar și celei grecești. Cel mai cunoscut dintre ei, Andrei cel Nebun pentru Hristos „a strălucit în Constantinopol”. La ruși au și un nume specific: iurodivîi.  Poporul pravoslavnic îi iubea nemăsurat fiindcă nebunii întru Hristos vorbeau pe limba lui, iar din punct de vedere social ei proveneau, de regulă, din rândurile urgisite ale mujicilor. A rămas de pomină întâlnirea dintre Ivan cel Groaznic și Fericitul Nicolae din Ținutul Pskovului. Țarul însetat de sânge, după ce trecuse prin foc și sabie Novgorodul, chiar la începutul Postului Mare, intră în Pskov, animat de aceleași porniri ucigașe. Nebunul Nicolae îl întâmpină călare pe un băț și îl îmbie fără pic de frică: „Ivanușka, Ivanușka, poftim de gustă din pâine și sare, nu mai bea sânge de om!” Retrăgându-se într-o chilie cu țarul cel cumplit, la refuzul acestuia de a mânca bucata de carne crudă pe care nebunul i-o așezase în față, pe motiv că țarul ar fi creștin și nu se hrănește cu carne în post, Fericitul Nicolae îi replică: „Faci mai rău, mănânci și bei carne și sânge de om și ai uitat nu numai de post, ci și de Dumnezeu”.

La noi, la români, fenomenul nebuniei întru Hristos este rar. Am cunoscut, odată, un asemenea om: pe Cuviosul Gherontie, născut la data de 4 noiembrie 1934, în satul Viscri, pe lângă Rupea. Un bătrân (gheronda, l-ar fi numit grecii) călugărit la Mănăstirea Ciolanu, care după decretul din 1959, când mii de monahi au fost alungați din mănăstiri, a fost nevoit să părăsească Mănăstirea Ciolanu și să pribegească dintr-un loc într-altul. Pentru curajul de a-și mărturisi credința în plin regim comunist-ateu, a fost închis o vreme la Aiud și prin diverse spitale de psihiatrie. Cunoscuții săi povestesc o întâmplare petrecută pe vremea regimului ceaușist: Cuviosul l-a așteptat pe Nicolae Ceaușescu în centrul civic al Bucureștiului și i-a strigat de la depărtare, profetic: „Dacă nu vei crede în Dumnezeu, aceștia te vor împușca!”.

 Mi s-a întâmplat să petrec multe ore în vecinătatea lui, prilejuite, în principal, de două pelerinaje pe care le-am făcut, unul în Ucraina, altul în Grecia.

Vă voi reproduce aici mici instantanee (auto-)biografice, care vă vor face să simțiți ceva din atmosfera întâlnirilor memorabile cu Gherontie.

Cu picioarele încrucișate, în catedrala Sfântului Spiridon

El alerga cu paşi mari, bălăbănindu‑se pe picioarele ciolănoase, eu alergam cu paşi mărunţi mai, mai să izbucnesc în râs: nu îmi venea să cred că am putea să pierdem vaporul care ne adusese în insula Corfu. Şi cum alergam, ţinându‑ne de mână, mă gândeam că niciodată nu mă simţisem atât de liber. Era duminică, ziua Învierii, dar şi a libertăţii, cum îmi spunea mie inima. Când am intrat în catedrala din Corfu, Sfânta Liturghie era în plină desfăşurare. Grecii stăteau serioşi, participând trup şi suflet la ea. M‑am aşezat în genunchi, alături de românii cu care plecasem în pelerinaj, atent să nu deranjez. Gherontie se apropie de mine, mă ia de mână şi mă aşază pe un scaun, fix lângă el. M‑am hotărât în sinea mea să fac ascultare, să mă las total în voia lui. Şi nu ştiu cum, pe cei căi ascunse, a simţit că mă las ca un pui de pasăre în mâna sa. Se aplecă la urechea mea şi îmi zise şoptit: „Hai să ne împletim picioarele, să nu ne mai fie frig”. Mi‑am întins în câş picioarele şi mi le‑am împletit cu ale lui. Privind cu ochi obiectivi şi reci, scena era absurdă, dacă nu scandaloasă: doi bărbaţi stăteau cu picioarele împletite, în timp ce restul lumii căuta să se interiorizeze, abordând posturi cât mai evlavioase. Am simţit privirile şfichiuitoare ale grecilor, dar şi ale compatrioţilor noștri. Într‑un sfârşit, ne‑am despletit picioarele şi ne‑am aşezat la rând să ne închinăm la moaştele Sfântului Spiridon. În timp ce îl ţineam pe Gherontie de mână, călugării care păzeau racla sfântului l‑au invitat în faţă, să se închine. Iar el  m‑a tras şi pe mine, apendicele lui. După ce ne‑am închinat la Sfântul Spiridon, uimit fiind că sărutându‑i piciorul i‑am simţit din plin materialitatea, am ieşit pe o străduţă unde stăteau aliniate câteva magazine de obiecte bisericeşti şi nelipsitele suveniruri. Icoane ferecate în argint, candele, metaniere multicolore, dar şi brelocuri şi pandantive cu chipuri de sfinţi atrăgeau, vrând‑nevrând, privirile pelerinului care nu se lăsa până nu îşi lua un obiect‑suvenir din Corfu. Mergând cu Gherontie din magazin în magazin, ajungem la unul în care vindea un tânăr. Când să plecăm, Gherontie ne roagă, pe mine şi pe Bogdan (prietenul nostru comun), să îi facem închinăciuni tânărului vânzător. Ascultarea e ascultare, mi‑am zis, şi am trecut la fapte. Tânărul privea interzis cum trei români făceau închinăciuni în faţa sa. Când ne‑am oprit a vrut să ne dea ceva în schimb: câte o boabă de strugure învelită în caramel. Pe drumul de întoarcere spre vapor, cuviosul se opreşte la malul mării şi aranjează pietrele răspândite pe drum, sub privirile nedumerite ale unui scafandru în căutare de caracatiţe.

Adevăruri pitite sub vorbe de duh

Cine l‑a întâlnit o dată pe Gherontie simte nevoia să îl revadă, să audă din nou o vorbă de duh de‑a lui, o glumă care te scoate din banalitatea adesea cenuşie a vieţii. Compune rime, face calambururi debordând de energie: „Pâinea întăreşte, vinul veseleşte”. Vorbeşte în maniera arhicunoscută a nebunilor pentru Hristos: uneori crezi că sunt vorbe alandala, iraţionale. Şi din noianul de vorbe fără rost te izbeşte ceva – un cuvânt anume, o frază – care ţi se adresează direct, ca un deget pus pe o rană. Este atinsă o patimă de‑a ta, o problemă, o nelămurire. Şi numai tu ştii că acel cuvânt e pentru tine. Ceilalţi martori, deşi aud cuvântul, nu înţeleg nimic. Am făcut într‑un pelerinaj sute de kilometri pironit pe un scaun de microbuz fără să simt dificultatea drumului, doar pentru că stăteam lângă Gherontie: mă împărtăşeam din veselia lui duhovnicească, contagioasă. Gherontie uneori cântă: „Moarte sfântă unde eşti? Tot mereu mă ocoleşti”. Se roagă să avem toţi o moarte sfântă şi să ne fie primite rugăciunile pe care le înălţăm la Tronul Stăpânului. Când te vede că te laşi purtat de gânduri şi de reverii, te întreabă: „Ce stai pe gânduri ca baba între scânduri?” Gherontie cântă iar: „Roagă‑te, Măicuţă dragă,/ Roagă‑te, Măicuţă dragă,/ Lui Hristos să nu ne piardă, Măicuţa mea”. Cineva îl întreabă: „E adevărat că milostenia ne scapă de focul veşnic?” „Aia se ştie pe de rost”, îi răspunde neîntârziat cuviosul. Şi începe să enumere – pentru a câta oară? – virtuţile: „Credinţa, căinţa, umilinţa, pocăinţa, smerenia, milostenia, bunătatea şi dragostea, care le cuprinde pe toate. Aia ne va scăpa”. Şi adaugă: „În ziua de azi mai sunt care au credinţă, dar fără fapte”. În pelerinaje e permanent înconjurat de tineri. Le reaminteşte junilor că „De când lumea s‑a schimbat, merge fata la băiat”. Pe fete le gratulează: „Mânca‑le‑ar mama de căscate, că‑s tare parfumate”. Unuia care urmează să se însoare îi prezice: „Ioi, dragă, ţi‑a cântat cucul”. Mie  mi‑a spus odată că important „Dragă, e să te iubească lumea şi floarea codrilor”. Oamenii îl iubesc pe Gherontie şi se adună ciorchine în jurul lui. Fiecare se bucură când primeşte o binecuvântare pe care cuviosul o dă din toată inima, sub forma unei gâdilături sau ca un pupat duios pe frunte. Pentru el, toate sunt preasfinte, fiind create de Dumnezeu: soarele e preasfântul soare, vinerea e preasfânta vineri, biserica e preasfânta biserică.

Când ajungeam, în pelerinaje, răpuşi de oboseala drumului, la locul de cazare, Gherontie se aşeza, înainte de binevenitul somn, la rugăciune. Ne strângeam spontan ca nişte pui în jurul cloştii şi rosteam rugăciunile de seară împreună cu el. La sfârşit încheia cu: „Acolo să fim cu toţii şi cu toate, tot mereu şi totdeauna, de la tinereţe până la bătrâneţe, de la opincă până la vlădică, acolo unde sunt bunătăţile, laudele şi frumuseţi din frumuseţea frumuseţilor, acelea care sunt mai presus de toate. Dăruieşte‑ne, Doamne, ca şi noi să fim acolo, că pe acest pământ nimenea nu este fără de păcat. Acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin, amin, amin. Aşază‑ne şi pe noi întru pocăinţă. Tot mereu şi totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Roagă‑te, Măicuţă dragă, lui Hristos să nu ne piardă. Amin, amin şi iar amin.”

Între timp, Cuviosul Gherontie s-a învrednicit de mult-râvnita moarte sfântă: a trecut la cele veșnice, de curând, în timp ce vizita Locurile Sfinte. Profețise că va pleca din această lume chiar din ținuturile în care a trăit și propovăduit Mântuitorul. Cu puțină vreme înainte de a păși în veșnicie, i-a spus unei ucenice că „toți ar trebui să fim nebuni pentru Hristos!”.

Duminica trecută, pe 21 octombrie 2018, a fost înmormântat lângă biserica Mănăstirii Tismana. L-au plâns și petrecut la mormânt sute de credincioși: preoți, monahi, oameni simpli. Fiecare dintre ei purta în suflet, ca pe un odor, povestea propriei întâlniri cu Cuviosul Gherontie. Toți am trăit certitudinea că Domnul l-a așezat „acolo unde sunt bunătăţile, laudele şi frumuseţi din frumuseţea frumuseţilor”, mai presus de fire. (Ciprian Voicilă)

Masculin și feminin, mărci culturale tradiționale. Pentru a păstra această diversitate (creată dintru început de Dumnezeu, singura care ne poate oferi cadrul propice unei vieți normale), vă îndemn să răspundeți printr-un Da! decisiv, sâmbătă sau duminică (pe 6 sau 7 octombrie 2018) la referendumul pentru familie, afirmând astfel căsătoria ca uniune nu dintre „soți”, ci între „un bărbat și o femeie”

[Articol publicat în Ziarul Lumina]

Privind o fotografie veche, în care obiectivul aparatului foto a surprins o familie țărăneas­că românească, am înțeles, dintr-o privire, două lucruri: ierarhia internă a familiei tradiționale și cine se bucura de un statut aparte în cadrul ei. În centrul imaginii erau băr­bații familiei (bunicul și soțul), iar lângă ei însoțitoa­rele lor în viață (bunica și soția). Apoi, copiii, învăluiți de brațele protectoare ale părin­ților. În pofida trecerii de la societatea arhaică, tradițio­nală, la cea postindustrială, globalistă, trăsăturile esențiale ale familiei tradiționale s-au păstrat. Pentru un copil, „tata” și „mama” nu sunt niște cuvinte golite de orice conținut, interșanjabile ca „părinte 1” și „părinte 2”.
Folosim spontan sintagma familia „tra­dițio­nală”, din dorin­ța, parcă, de a opune familia de odinioară, care viețuia la sat într-o comuniune intimă cu natura, familiei moderne, supusă drastic transformărilor inevitabile ale urbanității. Când spunem familie „tradițională” ne referim la modelul străvechi al familiei lăsat moștenire de străbunii noștri, arhetip ce păstrează datele esențiale ale unor relații interumane firești. Familia „tra­dițională” este sinonimă cu familia „pur și simplu”, iar rădăcinile ei culturale coboară până în trecutul foarte îndepărtat. O regăsim, din plin, în polis-ul gre­cesc și în urbea romană.
Revenind la matricea civiliza­ției tradiționale românești, remarcăm anumite caracteristici extrem de sugestive din perspectivă culturală. Înainte de toate, așa cum putem vedea în fotografiile de epocă, familia românească era una extinsă: în aceeași casă puteau să viețuiască două sau chiar trei generații (soțul și soția, copiii, bunicii și străbunicii). Între generații exista un respect firesc, natural, bazat pe faptul că sfaturile pe care le dădeau vârstnicii se fundamentau pe o îndelungată experiență de viață. În plus, tinerii deprindeau tainele unei meserii, cu care își câștigau mai târziu existența, de la părinții lor.

Familia în satul arhaic

 

În vremurile noastre, mulți vociferează isteric că genul (masculin sau feminin) este o simplă chestiune de opțiune personală. Pentru istoricul sau etnograful român, în satul tradițional românesc existau (și prin unele zone etnografice din România supraviețuiesc încă) meserii tipic bărbătești, așa cum cu altele se îndeletniceau doar femeile. Diviziunea socială a muncii, teoretizată de sociologul Émile Durkheim, este valabilă inclusiv la nivelul vieții satului românesc. Bărbații se ocupau cu aratul și semănatul, coseau fânul sau grâul, preparau vinul și rachiul, se îngrijeau de stupii de albine, vânau, pescuiau pe catalige sau cu năvodul sub gheață (obicei întâlnit mai ales în Brăila), erau olari căutați și pietrari renumiți. Femeile, îndeobște, secerau cerealele (grâul mai cu seamă), cărau apa de la fântână (de vara până iarna), coceau pâinea în cuptor, pregăteau în vase de lut hrana pentru întreaga familie. Dar nu făceau doar atât: cultivau cânepa, o torceau, înălbeau pânza țesută în casă, alegeau borangicul din care, mai târziu, își vor țese maramele, pe care la diferite sărbători le vor purta cu mult fast. Alte meserii sau ocupații presupuneau cooperarea dintre soț și soție: cojocarul, de pildă, croia pieptarul din pieile tăbăcite de el, iar soția le broda. Meșterul olar plămădea din lut vasele, le așeza în cuptor ca să fie arse, iar soția sa le decora.
Copiii creșteau în această ambianță în care mama le oferea afecțiunea ei, iar tata îi învăța cum să se descurce în viață. Când nu avea în grija cui să îl lase, mama lua cu sine pruncul. Acesta dormea de multe ori la umbra căruței. Când era nevoită să purceadă la drum, îl purta în spate, într-un leagăn din lemn. Alteori, leagănul era încropit din mai multe bețe și dintr-o bucată de pânză țesută în casă. Pruncul dormea acolo unde o chemau pe mama sa grijile traiului de zi cu zi: dacă mama avea de muls oile, micuțul se odihnea într-o albie, învelit în cojoc. Dacă mama avea lână de tors, stând pe prispa casei, în timp ce mâinile sale țineau caierul și învârteau fusul, ea veghea, în același timp, somnul lin al copilului.
Când creșteau mai mărișori, copiii începeau să își ajute părinții la muncile gospodărești: dădeau de mâncare păsărilor și animalelor din ogradă, cărau apă de la izvor în donițe, culegeau din pădure plante de leac, ciuperci, vreascuri pentru foc.
În familiile de păstori, la momentul prielnic feciorul primea, plin de mândrie, de la tatăl său cârlibana, toiagul simbolic de cioban. Fetițele deprindeau de la mama sau bunica cusutul și brodatul. Feciorii își ajutau tații la fâneață: coseau fânul, greblau, îl strângeau și îl aduceau acasă în căruțe. Întreaga familie lua parte la strânsul fânului. În pauză își mai trăgeau sufletul și îmbucau din hrana adusă în oale de lut, care erau transportate la arie în coșuri din piele.
Etnologii și antropologii au dovedit că anumite zone din gospodăria țărănească aveau o marcă pronunțat feminină. Spre exemplu, vatra casei, unde se concentra o bună parte din activitatea cotidiană a femeilor. Ele trebăluiau în jurul vetrei întreaga zi: fierbeau pe ea mâncarea și mămăliga, atârnau deasupra ei, pe o prăjină, diverse țesături pentru a fi uscate. Pisau lângă vatră boabe de grâu, de secară sau porumb - pentru pâine. Anumite unelte țărănești, în mentalul arhaic autohton, aveau conotații culturale masculine sau feminine. Un simplu obicei din ritualul casnic este elocvent aici: când se întâmpla ca o femeie să nască greu, moașa satului îi așeza la picioare un topor sau o furcă, țăranii având convingerea că acest gest va ușura ivirea pe lume a unei noi ființe, fiindcă „de va fi fecior va trage la topor, iar de va fi fată va trage la furcă”.
Iată, prin urmare, că masculinul și femininul sunt concepte specifice culturii tradiționale ro­mânești. Ele nu sunt o invenție de dată recentă menită să discrimineze anumite categorii sociale. De altfel, principiile masculin-feminin sunt definitorii pentru orice cultură și civilizație arhaic-tra­dițio­nală. Este suficient să amintim binomul culturii chineze, yin-yang.
În familia tradițională românească, micuții primeau o edu­cație morală și religioasă care le oferea mijloacele necesare pentru propria devenire spirituală: din basmele și legendele auzite din gura bunicilor învățau că, în ciuda aparențelor, este mai bine să alegi să te situezi în viață de partea binelui. Duminicile și cu ocazia sărbătorilor, întreaga familie se îndrepta spre biserică, ducând cu ea prescuri și vin. Părinții îi închinau pe copii în biserică, la icoană, iar când se preumblau prin sat, la troițele ridicate la răscrucile drumurilor.
Această întrepătrundere a vieții generațiilor mai în vârstă cu cele mai tinere făcea ca, la nivel familial și comunitar, coeziunea dintre oameni să fie mult mai mare decât în societățile industrializate sau în cele postindustriale. O altă concluzie care se impune de la sine este aceea că dintotdeauna omul a primit determi­națiile spirituale necesare pentru a fi cu adevărat om doar într-un mediu familial, iar familia (potrivit studiilor realizate de sociologi, psihologi sau antropologi) nu a cunoscut în istoria umanității decât două forme: nucleară (soț, soție, copil sau copii) sau extinsă (părinți, copii, unchi, bunici, alte rude).
În istorie, neamurile se definesc în funcție de trei indici majori: limba vorbită, teritorialitate și valori comune. Pentru strămoșii noștri, familia a reprezentat o valoare esențială pentru viață. Prin urmare, noi ne păstrăm legătura spirituală cu înaintașii noștri în măsura în care împărtășim ace­leași valori: în particular, în măsura în care, la rândul nostru, vom ști (la nivelul gândirii, conjugat cu cel al acțiunii) să valorizăm familia tradițională.

Familia în prezent

În pofida transformărilor provocate de trecerea de la un tip de societate (arhaică, tradi­țio­nală, bazată pe economie de subzis­tență) la alta (postindustrială, de consum, globalistă), trăsăturile esențiale ale familiei tradiționale s-au păstrat. În cadrul familial, tatăl este cel care, de obicei, îl învață pe copil cum trebuie să se descurce în viață. El întrupează arhetipul psihologic al autorității, oferindu-i copilului feedback-ul necesar pentru o evoluție firească: încrederea în sine copiii o dobândesc printr-o relație sufletească normală cu tatăl.
Mama, în schimb, este garanta unei evoluții afective armonioase. Ea îl învață pe copil să iubească și să primească dragostea oferită de semenii săi. Și astăzi, ca și odinioară, bunul simț, rușinea, politețea, respectul (cu alte cuvinte, sentimentele morale) copilul le învață în primul rând în familie. Pentru un copil „tata” și „mama” nu sunt niște cuvinte golite de orice conținut, interșan­jabile, ca „părinte 1” și „părinte 2”. Tata și mama sunt ființe diferite, care se manifestă diferit, care se raportează la el diferit și care îi oferă, după cum am văzut, o hrană spirituală diferită.
Pentru a păstra această diversitate (creată dintru început de Dumnezeu, singura care ne poate oferi cadrul propice unei vieți normale), vă îndemn să răspundeți printr-un Da!  decisiv, sâmbătă sau duminică (pe 6 sau 7 octombrie 2018) la referendumul pentru familie, afirmând astfel căsătoria ca uniune nu dintre „soți”, ci între „un bărbat și o femeie”. (Ciprian Voicilă)