[Publicat în Ziarul Lumina]
Începutul Postului Mare este un prilej binevenit să abordăm o problemă de ordin psihologic și duhovnicesc de larg interes: dependența de bunurile alimentare, însoțită de plăcerea de a consuma preparate culinare cât mai gustoase. Este păcat să ne potolim foamea? Este o întrebare la care găsim răspunsul în învățătura Sfinților Părinți.
Săptămâna aceasta, care a inaugurat Postul cel Mare, în intimitatea oferită de biserica din parohia fiecăruia, la lumina caldă a candelelor și sub privirile blânde ale sfinților din icoane, am ascultat, cufundați în adâncul nostru, cuvintele Sfântului Andrei Criteanul: „Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, la urmă a flămânzit, arătând firea cea omenească. Suflete, nu te lenevi, de va năvăli asupra ta vrăjmașul, alungă-l departe de la picioarele tale, prin rugăciuni și postire”.
Când foamea devine patimă
Biserica ne îndeamnă să postim fiindcă prin post și rugăciune sufletul își recapătă libertatea, desprinzându-se din rețeaua patimilor și dependențelor.
Ideea că fericirea și pacea sufletească pot fi dobândite doar dacă îți limitezi, pe cât posibil, dorințele este străveche. O regăsim exprimată exemplar în filosofia antică, de la Socrate la stoicii care au trăit pe vremea Imperiului Roman. De pildă, Seneca îl sfătuia pe discipolul său Lucilius: „E bine să îl tratați (pe trup) cu ceva asprime, ca să nu fie nesupus spiritului: hrana să potolească foamea, băutura să stingă setea, haina să apere de frig, casa să fie pavăză pentru vremea rea”.
Este păcat să ne potolim foamea? Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, răspunsul este cât se poate de clar: nu. Foamea este un afect, o necesitate naturală, firească. Acest afect devine patimă doar dacă actul de a ne hrăni se transformă într-un scop în sine: când ne desfătăm cu plăcerea de a degusta mâncăruri cât mai variate, realizate după rețete cât mai rafinate. La fel, când ajungem în situația de a mânca peste măsură.
În Patericul egiptean întâlnim multe întâmplări și ziceri ale părinților trăitori în pustie, care au în centrul lor patima lăcomiei. Astfel, Avva Pimen cel Mare ne învață că dacă ne îmbuibăm cu mâncare, sufletul nostru nu va mai putea fi atent la prezența lui Dumnezeu, iar mintea noastră nu se va mai putea concentra la rugăciune și la celelalte îndeletniciri duhovnicești. Unui vizitator, care îl întreba ce să facă să dobândească teama de Dumnezeu, Cuviosul Pimen îi răspunde: „Cum putem să dobândim teama de Dumnezeu cu burțile pline de brânză și cu putini întregi de saramură?” Tot el, în alt context, învăța: „Dacă îmbuibarea n-ar fi venit în suflet, mintea n-ar fi căzut în mrejele dușmanului”. Referindu-se la modul în care patima lăcomiei poate provoca apariția altor patimi, slăbănogind sufletul, Avva Ioan cel Pitic se întreba pe sine: „Cine-i mai puternic decât leul? Și totuși din cauza pântecelui pică în capcană și toată puterea lui se face de râs”. Într-o apoftegmă, Amma Sinclitichia relevă importanța majoră a postului, susținut de rugăciune, în lupta cu gândurile păcătoase: „După cum leacurile cele tari alungă veninul fiarelor, tot așa rugăciunea și postul alungă orice gând rău”. Și Avva Tithoe ne învață că putem păstra neîntinată inima noastră, dacă vom fi atenți la cuvintele pe care le rostim și dacă ne vom înfrâna, pe cât posibil, poftele alimentare: „Cum ne vom păzi inima, dacă ne deschidem gura și pântecele?”, se întreba bătrânul purtător de Dumnezeu.
„Cele contrare se vindecă prin cele contrare“
În unele scrieri ascetice ale Sfinților Părinți, patima lăcomiei pântecelui (gastrimargia, în limba greacă) este analizată amănunțit, credinciosului înfățișându-i-se cauzele acesteia, simptomatologia specifică și efectele nocive pe care le poate avea, pe termen lung, asupra sufletului omenesc. În celebra sa scriere, „Scara Raiului”, Sfântul Ioan Sinaitul îi dedică acestei patimi un întreg capitol (al XIV-lea), descriind-o în culori vii: „Lăcomia stomacului este fățărnicia pântecelui. Săturat, strigă că e lipsit; și ghiftuit, și plesnit de sătul, țipă că îi e foame. Lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncări gustoase. (...) Lăcomia pântecelui este o amăgire a ochilor, care, înghițind puține, dorește să le înghită pe toate”.
Sfinții Părinți ne învață că patimile se generează unele pe altele, amenințând să înlănțuie cu totul sufletul creștinului. Principala patimă pe care o provoacă lăcomia este desfrânarea. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Săturarea de bucate este maica curviei. Cel ce-și îngrijește stomacul său și luptă să biruiască duhul curviei este asemenea celui ce voiește să stingă pârjolul cu gaz”. Patima lăcomiei, odată satisfăcută, poate provoca o mulțime de neajunsuri celor care încearcă să viețuiască duhovnicește: învârtoșarea inimii, somnul la vremea rugăciunii, lenea, multa vorbire, nesimțirea, fala, îndrăzneala necuviincioasă.
Care ar fi remediile duhovnicești, dovedite ca eficiente, împotriva acestei patimi? Sfântul Ioan Scărarul ne învață că trebuie să înfruntăm cu bărbăție, cu hotărâre această dependență, cultivând, înainte de toate, o stare lăuntrică de pocăință. Trebuie să ne amintim, cu regret, de păcatele noastre.
Cumpătarea la mâncare este o altă cale prin care putem ține sub control impulsul de a mânca mai mult decât este necesar sau de a ne desfăta cu mâncăruri cât mai gustoase. Pentru a nu-și hrăni celelalte patimi, Sfântul Ioan Scărarul le recomandă în special celor tineri să cultive înfrânarea de la bucate: „Când trupul ne este în plină vigoare, să ținem înfrânarea în toată vremea și în tot locul”. Pentru vindecarea dorinței insațiabile de mâncăruri, Sfântul Ioan nu recomandă trecerea bruscă la un regim alimentar sever, bazat doar pe apă și pâine, ci renunțarea treptată la anumite preparate: „Dacă nu ne aflăm sub un război foarte greu (al patimilor) sau nu ne amenință primejdia unor căderi, să tăiem întâi mâncărurile care îngrașă, pe urmă pe cele care aprind (simțurile), apoi pe cele ce ne fac plăcere”.
Un principiu des întâlnit în scrierile ascetice, pe care ni le-au lăsat moștenire Sfinții Părinți, este acela că „cele contrare se vindecă prin cele contrare”. Prin urmare, lăcomia de bucate se vindecă prin obișnuința de a posti, cu măsură, în zilele rânduite de Biserică. Sfântul Ioan Sinaitul ne relevă beneficiile duhovnicești pe care postul le procură sufletului: el face ca rugăciunile noastre să fie curate, luminează sufletul, păzește mintea, înmoaie învârtoșarea inimii, readuce sufletul la starea de smerenie și îl liniștește, potolește vorbirea cea multă, ușurează somnul, însănătoșește trupul, alungă patimile, ne ajută să dobândim iertarea păcatelor. Postul este, în concluzie, „ușa și desfătarea raiului”. (Ciprian Voicilă)
Începutul Postului Mare este un prilej binevenit să abordăm o problemă de ordin psihologic și duhovnicesc de larg interes: dependența de bunurile alimentare, însoțită de plăcerea de a consuma preparate culinare cât mai gustoase. Este păcat să ne potolim foamea? Este o întrebare la care găsim răspunsul în învățătura Sfinților Părinți.
Săptămâna aceasta, care a inaugurat Postul cel Mare, în intimitatea oferită de biserica din parohia fiecăruia, la lumina caldă a candelelor și sub privirile blânde ale sfinților din icoane, am ascultat, cufundați în adâncul nostru, cuvintele Sfântului Andrei Criteanul: „Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, la urmă a flămânzit, arătând firea cea omenească. Suflete, nu te lenevi, de va năvăli asupra ta vrăjmașul, alungă-l departe de la picioarele tale, prin rugăciuni și postire”.
Când foamea devine patimă
Biserica ne îndeamnă să postim fiindcă prin post și rugăciune sufletul își recapătă libertatea, desprinzându-se din rețeaua patimilor și dependențelor.
Ideea că fericirea și pacea sufletească pot fi dobândite doar dacă îți limitezi, pe cât posibil, dorințele este străveche. O regăsim exprimată exemplar în filosofia antică, de la Socrate la stoicii care au trăit pe vremea Imperiului Roman. De pildă, Seneca îl sfătuia pe discipolul său Lucilius: „E bine să îl tratați (pe trup) cu ceva asprime, ca să nu fie nesupus spiritului: hrana să potolească foamea, băutura să stingă setea, haina să apere de frig, casa să fie pavăză pentru vremea rea”.
Este păcat să ne potolim foamea? Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, răspunsul este cât se poate de clar: nu. Foamea este un afect, o necesitate naturală, firească. Acest afect devine patimă doar dacă actul de a ne hrăni se transformă într-un scop în sine: când ne desfătăm cu plăcerea de a degusta mâncăruri cât mai variate, realizate după rețete cât mai rafinate. La fel, când ajungem în situația de a mânca peste măsură.
În Patericul egiptean întâlnim multe întâmplări și ziceri ale părinților trăitori în pustie, care au în centrul lor patima lăcomiei. Astfel, Avva Pimen cel Mare ne învață că dacă ne îmbuibăm cu mâncare, sufletul nostru nu va mai putea fi atent la prezența lui Dumnezeu, iar mintea noastră nu se va mai putea concentra la rugăciune și la celelalte îndeletniciri duhovnicești. Unui vizitator, care îl întreba ce să facă să dobândească teama de Dumnezeu, Cuviosul Pimen îi răspunde: „Cum putem să dobândim teama de Dumnezeu cu burțile pline de brânză și cu putini întregi de saramură?” Tot el, în alt context, învăța: „Dacă îmbuibarea n-ar fi venit în suflet, mintea n-ar fi căzut în mrejele dușmanului”. Referindu-se la modul în care patima lăcomiei poate provoca apariția altor patimi, slăbănogind sufletul, Avva Ioan cel Pitic se întreba pe sine: „Cine-i mai puternic decât leul? Și totuși din cauza pântecelui pică în capcană și toată puterea lui se face de râs”. Într-o apoftegmă, Amma Sinclitichia relevă importanța majoră a postului, susținut de rugăciune, în lupta cu gândurile păcătoase: „După cum leacurile cele tari alungă veninul fiarelor, tot așa rugăciunea și postul alungă orice gând rău”. Și Avva Tithoe ne învață că putem păstra neîntinată inima noastră, dacă vom fi atenți la cuvintele pe care le rostim și dacă ne vom înfrâna, pe cât posibil, poftele alimentare: „Cum ne vom păzi inima, dacă ne deschidem gura și pântecele?”, se întreba bătrânul purtător de Dumnezeu.
„Cele contrare se vindecă prin cele contrare“
În unele scrieri ascetice ale Sfinților Părinți, patima lăcomiei pântecelui (gastrimargia, în limba greacă) este analizată amănunțit, credinciosului înfățișându-i-se cauzele acesteia, simptomatologia specifică și efectele nocive pe care le poate avea, pe termen lung, asupra sufletului omenesc. În celebra sa scriere, „Scara Raiului”, Sfântul Ioan Sinaitul îi dedică acestei patimi un întreg capitol (al XIV-lea), descriind-o în culori vii: „Lăcomia stomacului este fățărnicia pântecelui. Săturat, strigă că e lipsit; și ghiftuit, și plesnit de sătul, țipă că îi e foame. Lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncări gustoase. (...) Lăcomia pântecelui este o amăgire a ochilor, care, înghițind puține, dorește să le înghită pe toate”.
Sfinții Părinți ne învață că patimile se generează unele pe altele, amenințând să înlănțuie cu totul sufletul creștinului. Principala patimă pe care o provoacă lăcomia este desfrânarea. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Săturarea de bucate este maica curviei. Cel ce-și îngrijește stomacul său și luptă să biruiască duhul curviei este asemenea celui ce voiește să stingă pârjolul cu gaz”. Patima lăcomiei, odată satisfăcută, poate provoca o mulțime de neajunsuri celor care încearcă să viețuiască duhovnicește: învârtoșarea inimii, somnul la vremea rugăciunii, lenea, multa vorbire, nesimțirea, fala, îndrăzneala necuviincioasă.
Care ar fi remediile duhovnicești, dovedite ca eficiente, împotriva acestei patimi? Sfântul Ioan Scărarul ne învață că trebuie să înfruntăm cu bărbăție, cu hotărâre această dependență, cultivând, înainte de toate, o stare lăuntrică de pocăință. Trebuie să ne amintim, cu regret, de păcatele noastre.
Cumpătarea la mâncare este o altă cale prin care putem ține sub control impulsul de a mânca mai mult decât este necesar sau de a ne desfăta cu mâncăruri cât mai gustoase. Pentru a nu-și hrăni celelalte patimi, Sfântul Ioan Scărarul le recomandă în special celor tineri să cultive înfrânarea de la bucate: „Când trupul ne este în plină vigoare, să ținem înfrânarea în toată vremea și în tot locul”. Pentru vindecarea dorinței insațiabile de mâncăruri, Sfântul Ioan nu recomandă trecerea bruscă la un regim alimentar sever, bazat doar pe apă și pâine, ci renunțarea treptată la anumite preparate: „Dacă nu ne aflăm sub un război foarte greu (al patimilor) sau nu ne amenință primejdia unor căderi, să tăiem întâi mâncărurile care îngrașă, pe urmă pe cele care aprind (simțurile), apoi pe cele ce ne fac plăcere”.
Un principiu des întâlnit în scrierile ascetice, pe care ni le-au lăsat moștenire Sfinții Părinți, este acela că „cele contrare se vindecă prin cele contrare”. Prin urmare, lăcomia de bucate se vindecă prin obișnuința de a posti, cu măsură, în zilele rânduite de Biserică. Sfântul Ioan Sinaitul ne relevă beneficiile duhovnicești pe care postul le procură sufletului: el face ca rugăciunile noastre să fie curate, luminează sufletul, păzește mintea, înmoaie învârtoșarea inimii, readuce sufletul la starea de smerenie și îl liniștește, potolește vorbirea cea multă, ușurează somnul, însănătoșește trupul, alungă patimile, ne ajută să dobândim iertarea păcatelor. Postul este, în concluzie, „ușa și desfătarea raiului”. (Ciprian Voicilă)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu