„Am ieșit din prigoana aceasta cu fruntea sus”

[Articol publicat în Ziarul Lumina]

Cunoașterea biografiilor de martiri și mărturisitori din secolul XX, care și-au asumat cu prețul vieții și al unui șir nesfârșit de pătimiri credința în Hristos, sperând ca jertfa lor să contribuie la mântuirea și la mai-binele nea­mului românesc, e un act obligatoriu pentru noi toți. Viețile lor pot deveni, pentru fiecare dintre noi, surse revigorante de nădejde, credință, jertfelnicie. Una dintre aceste biografii luminoase, edificatoare, îl are în centrul ei pe părintele Ștefan Marcu, ivit pe lume în ținutul Vrancei, în localitatea Poiana, la data de 28 noiembrie 1906. Datorită credinței sale arzătoare în Dumnezeu și dragostei nedezmințite pentru neamul românesc, va pătimi vreme de 15 ani în închisorile regimului comunist.
După absolvirea Seminarului „Sfântul Gheorghe” din Roman și a Facultății de Teologie din Iași, Ștefan Marcu a devenit profesor la Școala Normală de învățători din Focșani. A predat în această instituție de învățământ până la data de 1 decembrie 1931. Căsătorit cu Elena Chifulescu, vor avea 3 copii: pe Gabriela, Mihaela și Corneliu. Naș de cununie le-a fost Căpitanul (Corneliu Zelea Codreanu).
În 1931 a fost hirotonit în Parohia Nistorești, „satul unde întorc vulturii”. Părintele Marcu perpetua, astfel, tradiția familiei sale, de slujitori ai Domnului: unul dintre bunicii săi fusese preot. În 1929 simpatizant al mișcării naționalist-creștine, obține funcția de șef al județului Putna (numele județului Vrancea între cele două războaie mondiale), pe care a deținut-o până în 1938. În decembrie 1933 este arestat și întemnițat la Focșani vreme de o lună în mod abuziv, fără să i se fi prezentat, în prealabil, un mandat de arestare. În luna mai a anului 1936, părintele Ștefan Marcu ridică o troiță, ceea ce în ochii regimului politic de la acea vreme va fi o probă incontestabilă de „ilegalitate”. În lagărul de la Vaslui este dus în septembrie 1938, pentru ca în noiembrie să ajungă în lagărul de pe malul Nistrului, la Sadaclia, situat în regiunea basarabeană Tighina. Aici erau închiși preoții. În timpul detenției din acest lagăr, la o percheziție i se confiscă cartea de rugăciuni, pe motiv că ar reprezenta „material legionar”. Este eliberat la 22 decembrie 1938.

În libertate, perchezițiile, reținerile, șicanele la adresa părintelui și a familiei sale se vor înteți. La 25 decembrie 1942 este rearestat și închis la Mănăstirea Tismana, care fusese transformată de autoritățile vremii în lagăr pentru preoți.

După instaurarea comunismului în România, părintele Marcu va fi supravegheat, iar la domiciliul său perchezițiile se vor înmulți. Pe fondul arestărilor din vara anului 1948, părintele reușește să se facă nevăzut din calea trupelor de Securitate, dar îi sunt arestate soția și fiica, Gabriela. Aflat în refugiu, face cunoștință cu cei implicați în mișcarea de rezistență din munții Vrancei.

Părintele Ștefan Marcu este din nou arestat, la 25 aprilie 1949, ca membru al lotului Comitetului Unic din Focșani, al cărui lider era părintele Enache Graur. Primește o condamnare de 15 ani muncă silnică și 5 ani degradare civică pentru învinuirea de uneltire împotriva ordinii sociale - acuză pe care comuniștii o transformaseră într-o etichetă pe care o aplicau abuziv oricărui om care nu împărtășea principiile comunismului mate­rialist-dia­lectic. Cunoaște regimul draconic impus în penitenciarele din Galați, Jilava, Aiud și din coloniile de muncă de la Valea Neagră, Peninsula și Poarta Albă. Din cauza regimului de exterminare la care a fost supus, se îmbolnă­vește de TBC pulmonar.

Pătimiri pentru Hristos
În cartea sa autobiografică Vifornița cea mare, părintele Dimitrie Bejan evocă un episod care oglindește culmile vieții spirituale pe care le atinsese părintele Marcu. Fragmentul pune în lumină virtutea sa de căpătâi, aceea de mărturisitor neînfricat al Domnului nostru Iisus Hristos: „Dincolo, pe lădiță își făcea rugăciunea preotul Ștefan Marcu, din munții Vrancei. Andrei Ioan se apropie în vârful picioarelor, plecând de la mine, și-l lovi peste obraz: «Ce-i cu semnele astea mistice? Nu știi că sunt interzise? Vrei să fim pedepsiți toți pentru tine?» Marcu, în picioare, îi răspunde senin: «Lovește-mă și pe obrazul celălalt». Și Iuda lovește. Loviturile cad peste cap și în coastă. Pe fața lui Marcu apare roșul sângelui. Rezemat de stâlpul patului, primește sălbaticele loviri. Iuda urlă și lovește: «Te învăț eu trăire creștină! Martir te fac!» Când Iuda se oprește gâfâind, cu sudori pe frunte, Marcu, tăcut, își face semnul crucii. Iuda se îndepărtează, mârâind sudălmi, cu tot calendarul ortodox.” Părintele Ștefan Marcu este grațiat din temnița Aiudului pe 21 aprilie 1964.

Ieșit din celula cu patru pereți în cea lărgită, a României comunizate, a continuat să fie urmărit, convocat la sediul Securității, supus la interogatorii. Și-a urmat vocația de preot, de păstor de suflete, în Parohia Maluri, până la momentul pensionării: 1 ianuarie 1975. Virtuțile sale, curajul mărturisirii credinței, refuzul de a face cel mai mic compromis, smerenia, blândețea, darul lacrimilor (care se manifesta în timpul slujirii Sfintei Liturghii) și mai ales dragostea pe care o împărtășea enoriașilor au polarizat o mul­țime de oameni. Îi atrăgea spre părintele credința fermă că rugăciunile sale se urcă neabătut spre Tronul dumnezeiesc, dar mai cu seamă puterea pe care o avea el de a-i trezi din somnul sufletului, din păcat.

„Ne-am asumat jertfa!”
Sfârșitul lui pământesc, prin echivocul său, a născut întrebarea dacă nu cumva în spatele unui banal accident rutier nu se ascunde, în realitate, un asasinat programat. La 28 septembrie 1989, noaptea, părintele Ștefan Marcu se întorcea acasă, după ce făcuse câteva cumpărături de la piață. O mașină îl lovește chiar pe trecerea de pietoni, situată în fața intrării blocului în care locuia.

Viața părintelui Ștefan Marcu, dar și destinele generației de mărturisitori și eroi ai neamului românesc, din care a făcut parte, pot fi înțelese în lumina unei mărturisiri pe care acesta i-a făcut-o fiului său, Corneliu, după ieșirea din detenție: „Voi nu trebuie să știți ce-am pătimit noi acolo. Voi trebuie să știți trei lucruri. Cum am intrat noi în închisoare? Ne-am asumat jertfa. Asumarea jertfei - completează Corneliu Marcu - ca drum al suferinței, înălțarea spre Hristos. Cum am trăit în închisori? Am făcut din închisori mănăstiri. Cum am ieșit? Am ieșit învingători. Nu ne-au înfrânt. Am ieșit din prigoana aceasta cu fruntea sus”. (Ciprian Voicilă)

„Cuvintele lovesc în urechi, rugăciunea merge la inimă”

 [Articol publicat în Ziarul Lumina]

Întreaga învățătură duhovnicească a Sfântului Porfirie Kavsokalivitul este luminoasă, așa cum i-a fost și viața. Cuvintele prin care au fost consemnate povețele sale transmit, dincolo de litera și de înțelesul lor, o căldură care, la un moment dat, inundă duios inima cititorului. Esența acestei învățături deosebite este concentrarea atenției asupra lui Hristos, a binelui, a aspectelor pozitive ale existenței și pe ignorarea înrâuririlor demonice, a răului și a neîmplinirilor de care este atât de plină viața oamenilor, mai ales acum, în zilele noastre. 
De-a lungul îndelungii sale vieți (1906-1991), Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul s-a confruntat cu problemele pe care mulți părinți le-au întâmpinat în relația cu propriii copii, el cunoscând amă­nunțit și traumele produse în sufletele plăpânde de o edu­cație deficitară sau chiar nocivă. În mod eronat, suntem obișnuiți să considerăm că educația copiilor noștri începe după un anumit număr de ani de la momentul ivirii pe lume a acestora. Sfântul Porfirie ne învață altceva, accentuând importanța decisivă a sentimentelor pe care le cultivă mama asupra viitoarei perso­na­lități a copilului: „Educarea copiilor începe din clipa zămislirii lor. Embrionul aude și simte în pântecele mamei sale. Într-adevăr, aude și vede cu ochii mamei. Îi percepe mișcările și sentimentele, chiar dacă mintea nu-i este dezvoltată. Se mâhnește mama, se mâhnește și el. Se înfurie mama, se înfurie și el. Toate simță­mintele mamei (de tristețe, durere, frică, stres) sunt și simță­mintele lui. Dacă mama respinge embrionul, dacă nu-l iubește, el simte și în suflețelul lui apar răni, care-l vor însoți pe toată durata vieții. La fel se întâmplă și cu simțămintele sfinte ale mamei. Sentimentele de bucurie, pace, dragoste față de embrion îi sunt transmise acestuia într-un chip tainic, așa cum se întâmplă cu copiii după nașterea lor”.

Nu de asprime au nevoie copiii, ci de dragostea și harul din sufletul părinților

Sfântul Porfirie îi învață pe părinți că nu vorbele sunt grăitoare și eficiente în educație, ci efortul constant pe care îl fac adulții de a se nevoi pentru Dumnezeu, de a dobândi virtuțile. Acest efort ascetic trebuie între­ținut continuu și în relația cu fiii sau fiicele noastre - mama și tata trebuie să se arate iubitori, blânzi, răbdători: „Părinții trebuie să se dăruiască iubirii de Dumnezeu. În preajma copiilor trebuie să devină sfinți prin blândețea, răbdarea, iubirea lor. În fiecare zi trebuie să o ia de la început, să dea dovadă de o altă stare de spirit, de entuziasm și de dragoste față de copii. Și bucuria de care se vor împărtăși, sfințenia care îi va cerceta vor face ca asupra copiilor să se reverse harul”. Adulții uită adesea că dragostea nu este un simplu sentiment care se ivește și dispare în lăuntrul sufletului, ci este o trăire care se manifestă în exterior. Să ne amintim că doctorul Gary Chapman vorbește de cinci limbaje ale dragostei. Arătăm că iubim o ființă atunci când o mângâiem, când îi acordăm atenție, când îi oferim daruri sau când îi facem anumite servicii, când îi adresăm cuvinte frumoase sau o încurajăm.
Ce se întâmplă dacă părinții nu tind spre sfințenie și nu-și manifestă dragostea față de copiii lor? Cuviosul Porfirie spune: „De obicei, pentru comportamentul urât al copiilor vinovați sunt părinții. Nu-i ajută nici sfaturile, nici disciplina, nici asprimea. Dacă părinții nu caută sfințenia, nu luptă pentru asta, ajung să facă greșeli de neîndreptat și să transmită răul dinăuntrul lor. Dacă părinții nu duc o viață sfântă, dacă nu vorbesc cu iubire, diavolul îi va chinui prin purtarea potrivnică a copiilor. Iubirea, faptul de a gândi la fel și buna înțelegere dintre părinți sunt tot ce le trebuie copiilor. Siguranță și ocrotire.”

Când părinții nu se înțeleg, copiii vor avea dificultăți în propria lor viață de familie 

O altă eroare pe care o comitem adesea noi, părinții care încercăm să trăim o viață în biserică, este limitarea noastră la câteva aspecte ale vieții religioase. Uităm că a fi creștin înseamnă și a adopta o anumită atitudine față de oameni, dar și de întâmplările stresante ale vieții. O întâmplare din viața Cuviosului Porfirie este elocventă în acest sens. Într-o bună zi, în chilia Sfântului Porfirie a intrat o fată care, în acea perioadă, se confrunta cu multe probleme existențiale. Spre mirarea ei, părintele i-a arătat că ele proveneau de la părinții săi - care, deși în exterior duceau o viață de creștini impecabili (mergeau regulat la biserică, se spovedeau des, se împărtășeau), nu trăiau în armonie unul cu celălalt - tatăl îi reproșa continuu câte ceva mamei, refuzau să ia masa împreună sau să petreacă timpul în familie. Părintele Porfirie ne aten­ționează că certurile și neîn­țelegerile dintre părinți îi pot traumatiza pe copii: „Din cauza părinților, sufletul copiilor e afectat de o anumită stare care persistă toată viața. Mai târziu, comportamentul lor în viață, relația cu ceilalți se află în strânsă legătură cu trăirile din perioada copilăriei”.
Sfântul Porfirie ne explică ce simte un copil căruia părintele i-a administrat o pedeapsă nemeritată sau disproporționată în raport cu vina: „Adeseori părinții - mai ales mamele - îl ceartă, rănindu-l pe copil pentru obrăznicia făcută, îl ceartă fără măsură. Atunci el se simte rănit. Chiar și când nu-l cerți pe față, ci îl cerți în sinea ta, și lași loc supărării sau te uiți urât la el, copilul își dă seama imediat. Crede că mama nu-l iubește. O întreabă: «Mamă, mă iubești?» «Da, copilul meu!» Dar răspunsul nu-l poate convinge. Se simte rănit. Cu toată iubirea mamei, când ea vrea să-l mângâie pe cap, el se dă ­înapoi. Îi respinge mângâierea, o socotește un act de ipocrizie ­fiindcă ea este cea care l-a rănit”.

E nevoie de rugăciune, nu de cicăleli și insistențe

Nocivă în educație este și ocrotirea peste măsură, „adică grija exagerată, neliniștea neîntemeiată și zbuciumul părinților (legate de persoana copilului)”, fiindcă, arată Cuviosul Porfirie, atunci „când insiști, copiii se împotrivesc. Capătă încetineală, devin molatici și de obicei eșuează în viață. E un fel de ocrotire exagerată care le împiedică maturizarea”.
Pentru ca educația să se dovedească rodnică, noi, părinții, trebuie să devenim înțelepți. Îți trebuie înțelepciune și răbdare să nu reacționezi furios în fața unui cuvânt sau a unei fapte nepotrivite a copilului. Îți trebuie credință - că Dumnezeu îl va îndrepta pe copil - și multă dragoste. Trebuie să ne obișnuim ca înainte de a înfăptui sau de a spune un cuvânt, să ne înălțăm mintea la Dumnezeu. Prin urmare, noi, părinții, trebuie să luptăm cu propriile gânduri și sentimente toxice, câștigând astfel virtuțile.
În acest sens, unei mame preocupate de felul în care ar trebui să se poarte cu copilul ei, Sfântul Porfirie i-a răspuns: „Să te rogi și, când e nevoie, să le vorbești copiilor cu iubire. Mai multă rugăciune și mai puține cuvinte. (...) Ascultă ce-ți spun: mai întâi să te rogi și apoi să vorbești. Așa să faci cu copiii tăi. Dacă le dai întruna sfaturi, o să devii plictisitoare și, când o să fie mari, se vor simți opresați. Să preferi, prin urmare, rugăciunea. Să le vorbești pe calea rugăciunii. Să-I încredințezi lui Dumnezeu spusele tale, iar El le va pune în inima lor. (...) Să spui: «Doamne, Iisuse Hristoase, luminează-mi copiii! Eu Ție Ți-i încredințez. Tu mi i-ai dat, însă eu sunt neputincioasă, nu pot să-i îndrum, de aceea, Te rog, luminează-i!» Și Dumnezeu le va vorbi, iar ei își vor spune: «Ah, nu trebuia să o supăr pe mama cu ceea ce am făcut!» Și aceasta va veni de la sine, prin harul lui Dumnezeu. (...) Acesta este lucrul desăvârșit: mama să-I vorbească lui Dumnezeu, și Dumnezeu să-i vorbească copilului. Dacă nu se va întâmpla așa, tot vorbindu-i, vorbindu-i, întruna vorbindu-i «în urechi», în cele din urmă se va ajunge la un soi de constrângere. Iar când copilul crește, începe să se împotrivească, adică să se răzbune, într-un anume fel, pe tatăl și pe mama care l-au supus constrângerilor. În vreme ce potrivit este să vorbească iubirea în Hristos și sfințenia tatălui și a mamei. Revărsarea de sfin­țenie, și nu de zbatere omenească, îi face buni pe copii”.
Este fascinant să te gândești că înmulțirea dragostei față de Dumnezeu sporește, în conse­cință, dragostea dintre părinți și copii, readucând firescul și armonia în viețile noastre. (Ciprian Voicilă)

Când vine Hristos în suflet, dispar toate problemele
„Acolo unde există iubirea lui Hristos, singurătatea se risipește. Ești liniștit, bucuros, plin. Nici melancolie, nici boală, nici apăsare, nici frământare, nici tristețe, nici iad. Hristos este în toate gândurile tale, în toate faptele tale. Ai harul și poți suferi toate pentru Hristos. Poți chiar să și pătimești pe nedrept. Să rabzi nedreptățile pentru Hristos, ba chiar cu bucurie. Precum El a pătimit, tot așa poți și tu, poți să pătimești pe nedrept. (...) Când intră Hristos în inimă, patimile se mistuie. Nu mai poți nici să înjuri, nici să urăști, nici să te răzbuni, nici, nici... Unde să se mai găsească urile, antipatiile, osândirile, egoismele, frământările, întristările? Stăpânește Hristos și dorul fierbinte după lumina cea neînserată. (...) Însă atunci când nu trăiești cu
Hristos, trăiești în melancolie, în necaz, în frământare, în strâmtorare; nu trăiești corect. Atunci apar multe anomalii și în organism. Sunt influențate trupul, glandele endocrine, ficatul, fierea, pancreasul, stomacul. (...) Când vine Hristos să se sălășluiască în tot sufletul nostru, atunci dispar toate problemele, toate rătăcirile, toate supărările. Atunci pleacă și păcatul” (Sfântul Porfirie Kavsokalivitul).

Marți, 18 februarie 2020, la Târgu-Ocna

Educație pentru veșnicie

[Articol publicat în Ziarul Lumina]

Sfaturile pe care Sfântul Sofronie Saharov le adresa părinților dornici să le ofere copiilor lor o educație cât mai aleasă sunt de maximă actualitate și eficiență. Aceste povețe au fost culese de cineva care l-a cunoscut îndeaproape pe ucenicul Sfântului Siluan Athonitul și le-a consemnat în scris - Mitropolitul Hierotheos Vlachos - conștient de cât de prețioase sunt, mai ales în lumea noastră, în care părinții sunt derutați inclusiv de teoriile concurente, contradictorii, întâlnite în domeniul educației.
Sfântul Sofronie remarca cu profund realism: „Astăzi este un privilegiu ca cineva să aibă copii. Părinții sunt mărturisitori. (...) Creștinii vor fi întotdeauna neînțeleși de oamenii din jur”.
Este firesc să ne dorim și să facem tot ceea ce depinde de noi, pentru a le oferi copiilor noștri o educație cât mai adecvată vremurilor, astfel încât aceștia să învețe câteva limbi de circulație, să își formeze o cultură vastă, să își dezvolte darurile native pentru ca mai târziu să își aleagă profesii cât mai potrivite și, de ce nu, cât mai bănoase.
Cu toate acestea, noi, creș­tinii, nu trebuie să uităm că scopul principal al educației este să îi formăm pe copii pentru comu­niunea cu Hristos, pentru viața veșnică. Sfântul Sofronie sfătuia: „Scopul educației copiilor este ca ei să dobândească dragoste personală de Hristos și de Maica Domnului. Nu trebuie să le dăm sfaturi ca să devină doar oameni buni, morali. De asemenea, trebuie să-i ajutăm să rămână în Biserica Ortodoxă, și nu doar să nu păcătuiască. Faptul că rămân în Ortodoxie este un lucru important și poate să fie cauză a mântuirii, chiar dacă au făcut unele greșeli în viața lor. Copiii trebuie să se inspire din dragostea noastră către Hristos și către Dumnezeu”.

Exemplul personal, lecția care bate orice discurs moralizant

În această paidee creștină, un rol decisiv îl joacă mediul, atmosfera duhovnicească, de rugăciune, pe care tata și mama vor ști să le creeze acasă. Fiind­că cei mici sunt receptivi mai degrabă la ce văd și simt decât la reguli, imperative sau interdicții, noi, părinții, trebuie să le dovedim concret ce înseamnă să faci din viața lui Hristos, viața ta. Sfântul Sofronie spunea: „Educația copiilor începe din ziua căsătoriei. Soții trebuie să trăiască cu rugăciune, cu frica lui Dumnezeu. Atunci când mama se roagă, când este însărcinată, copilul simte lucrarea rugăciunii. Când soția rămâne însărcinată, nu trebuie ca părinții să se tulbure. Atunci când se naște, trebuie să se roage. Trebuie să se roage și când au copilul mic în brațe. Tot ceea ce face mama trebuie să facă cu rugăciune. Să-l închine pe copil atunci când doarme, să se roage atunci când îi dă laptele ei, atunci când îi dă mâncare”. Iar după ce micuțul este botezat „scopul nu este ca pruncul să fie doar împărtășit cu Sfintele Taine, ci să trăiască într-o atmosferă de rugăciune în casă. Atmosfera casei trebuie să fie atmosferă de rugăciune. Părin­ții trebuie să însuflețească copilul în dragostea lor față de Hristos și față de Maica Domnului”.

O viață trăită exclusiv după reguli înseamnă moartea libertății

Un alt sfat prețios al Sfântului Sofronie are în vedere problema raportului dintre autoritate și libertate, cu consecințe decisive în educație. Cât de autoritar trebuie să fie părintele în relația cu copilul său? Cât spațiu de desfășurare a perso­nalității copilului trebuie să îi pună la dispoziție, astfel încât el să nu devină un „copil-problemă”? Un amănunt relevant: în literatura de specialitate, unii psihologi și educatori accentuează impor­tanța regulilor, alții, dimpotrivă, dovedesc faptul că un copil mai puțin încorsetat de acestea, peste ani, va deveni un adult mult mai armonios din punct de vedere emoțional, volitiv și intelectual.
Răspunsul Cuviosului Sofronie la această problemă este plin de discernământ: regulile sunt bune, dar, pe măsură ce copilul crește, își câștigă independența, devine la rândul său persoană, aceste reguli trebuie restrânse, iar în final eliminate: „Când copiii sunt mici, trebuie să existe reguli în casă care, pe măsură ce cresc copiii, încet, încet trebuie micșorate, retrase, pentru că trebuie dată libertate copiilor”. Dar a fi liber înseamnă și a fi responsabil pentru libertatea ta.

Rugăciunea, indiciul nemincinos care probează faptele noastre

Părintele Sofronie continuă: „Libertate nu înseamnă «Fac orice vreau!» ci «Fac orice vreau în anumite limite, în rânduială». Adică să discutăm cu copiii, să nu ne arătăm mirați sau înspăimântați de ceva rău făcut de ei și, în probleme secundare, să-i lăsăm chiar să lucreze singuri, după voința lor. Dacă un copil vrea să meargă la o petrecere, să-i spunem: «Roagă-te și fă cum te luminează Dum­nezeu!», și să adăugăm: «Eu nu te voi reține, dacă mergi la petrecere după rugăciune». Astfel, le dezvoltăm responsabilitatea în legătura lor cu Hristos, îi învățăm să se roage lui Dumnezeu pentru orice faptă a lor”. De altfel, atunci când facem un gest sau o faptă, iar după săvârșirea lor ne putem ruga fără mustrare de conștiință pentru ce am făcut mai înainte, să știm că suntem pe calea bună, pe drumul lui Dumnezeu.
Să reținem, în încheiere, care sunt elementele esențiale ale unei educații creștine rodnice: exemplul personal al părinților, o atmosferă casnică duhovnicească, diminuarea regulilor în favoarea libertății copilului, dar și responsabilizarea lui în relația sa lăuntrică cu Domnul nostru Iisus Hristos. (Ciprian Voicilă)

Nu se face educație copiilor cu: „Îți interzic!”

„Când avem pretenţia ca în ziua de astăzi copiii noştri să trăiască în marile oraşe aşa cum am trăit noi pe vremea noastră, noi de fapt le cerem imposibilul. Trebuie să avem în vedere ca fiii şi fiicele noastre să rămână în Biserica Ortodoxă, nu doar să nu păcătuiască. Ei se pot simţi oarecum plictisiţi de viaţa din biserică uneori, dar important este să nu ajungă atei. Ateismul este mai rău chiar şi decât păcatul trupesc. În Rusia erau mulţi atei în secolul XX, însă cei mai înverşunaţi dintre ei erau foştii copii de preoţi. Trebuie să avem grijă să ne creştem copiii în aşa fel încât să nu simtă Ortodoxia ca pe o greutate şi povară. Părerea consfinţită despre educaţia copiilor este următoarea: trebuie grijă înainte de căsătorie. Alegerea persoanei potrivite trebuie făcută cu rugăciune. Soţii să-şi înceapă cu râvnă şi cu rugăciune viaţa lor de familie, ca să-i lumineze Dumnezeu şi pe copiii care se vor naşte, spre a deveni copiii Lui. Pe măsură ce copiii cresc, este nevoie să li se ofere, cu discernământ, libertatea – să fie lăsaţi să meargă pe drumul lor. Să nu folosim cuvântul „îţi interzic” nici măcar în scop educativ. Nu contează atât de mult cum se poartă copiii în problemele secundare dacă au dragoste pentru Hristos. Şi ca să aibă dragoste pentru Hristos, nu trebuie să le vorbim nici psihologic, nici teologic, ci să ne rugăm înlăuntrul inimilor noastre. Copiii simt când părinţii au harul lui Dumnezeu înlăuntrul lor”. ­(Ierótheos, Mitropolit al ­Nafpaktosului, Ştiu un om întru Hristos. Stareţul ­Sofronie, isihastul şi theologul, Editura Sophia, 2013)

Hristos ne privește prin ochii oamenilor străzii

[Articol publicat în  Ziarul Lumina.]

În așteptarea Nașterii Domnului, metropola Bucureștilor devine euforică: un fel de febră a shoppingului ne cuprinde pe toți. Pe străzile luminiscente, pe sub puzderia mirifică de globuri, brazi, instalații de beculețe, alergăm să cumpărăm daruri pentru cei dragi. Ne bucurăm, cu anticipație, de bucuria lor. Ni-i închipuim deja lângă brăduțul de Crăciun, doldora de steluțe și beteală, deschizând febril cadourile. Sentimentul cald al comuniunii cu întreaga familie ne inundă inimile. Fiind atât de exuberanți, putem crede că toți oamenii trăiesc aceste zile sfinte fericiți, îndestulați, lipsiți de griji. Realitatea, însă, se înfățișează sub un alt chip.
 În atmosferă plutesc, ademenitor, miresmele bucatelor sărbătorești: miroase a sarmale aromate cu foi de dafin, a cozonaci cu nucă și a șorici de porc. Pentru câteva ore, timpul, cu cohorta sa de griji, pare suspendat. Suntem atât de euforici încât uităm. Uităm că Împăratul lumii nu S-a născut într-un palat fastuos, înconjurat de fel de fel de servitori, ci într-un staul umil, vegheat de îngeri și înconjurat de animalele necuvântătoare, care L-au încălzit cu răsuflarea lor. I-a avut alături doar pe mama Sa, Fecioara Maria, și pe Sfântul Iosif. S-a ivit pe lume noaptea (un timp al primejdiilor și al incertitudinilor), între străini, pândit deja de ura oamenilor invidioși și trufași, care căutau să Îl suprime. Primii martori ai Nașterii, păstorii, nu se bucurau nici ei de un statut demn de invidiat. Erau priviți cu neîncredere (un proverb ebraic din acele timpuri spunea: „Să nu scoți din puțul în care a căzut nici pe păgân, nici pe cioban”). Înseși darurile primite de la magi sunt paradoxale. După ce I s-au închinat, deschizându-și vistieriile, magii, străini veniți de la Răsărit, I-au dăruit aur (ca unui Împărat), tămâie (ca lui Dumnezeu), dar și smirnă, anunțând moartea Sa, mântuitoare pentru noi, pe cruce.
Și mai uităm ceva purtați de valul fericirii din Ajun. Nu toți oamenii de pe pământ au ocazia să petreacă alături de cei dragi, să se bucure de cadouri, de căldura tihnită a unui cămin.

Sărbătorile în viața unui homeless

Acum vreo 4 ani, chiar în seara de Ajun, s-a întâmplat să ies, pentru o jumătate de oră, în gerul de afară, unde fulgii de nea zburau, duși de vânt, în toate părțile. Era frumos să contempli, câteva minute, acest spectacol feeric la lumina felinarelor de pe alei. Dar dacă ar fi trebuit să înduri gerul mușcător, ore în șir, fără să te poți adăposti undeva, în vreme ce „acele” din mâini și picioare se întețeau, până ajungeai să nu le mai simți, cu siguranță că întregul spectacol se preschimba în dramă, dacă nu în tragedie.
Cu mintea răpită de astfel de gânduri, am ajuns în dreptul unui complex de magazine din cartierul nostru. Cu obloanele trase, păreau că toate hibernează sub stratul gros de omăt. Pe o latură a complexului văd, dintr-odată, o namilă de om, gârbovit, troienit de fulgii mari, care cădeau din tării, în neștire. L-am recunoscut după sacoșele și papornițele strânse în semicerc în fața sa, în care, de obicei, își ținea cărțile, hainele sau te miri ce. În vreme ce noi stăteam alături de cei dragi în jurul bradului, bucurându-ne de cadouri, Sandu (acesta era numele omului) era nevoit să îndure gerul cumplit de afară, înghețat până la oase, fără ca cineva să se milostivească de el cu un ceai sau o cafea fierbinte. De 6 ani trăia așa, pe străzi. Era un homeless. Îl evacuaseră fiindcă nu mai avea cu ce să-și plătească datoriile acumulate la chirie și întreținere.

Pentru unii, iarna nu e anotimpul cadourilor, ci al luptei pentru supraviețuire

Ca nea Sandu, în București sunt acum peste 5.000 de persoane. Pentru ei, iarna este cel mai cumplit anotimp. Nu se pot adăposti prea mult prin scările de bloc fiindcă cineva, mai devreme sau mai târziu, îi alungă de acolo. Nu au haine călduroase. Și dacă le-ar avea, ar rămâne fără ele. În stradă se dă o luptă crâncenă pentru supraviețuire. Agresiunea și jaful domnesc acolo. Mulți dintre oamenii fără adăpost pier iarna, răpuși de ger. Câteodată, un prieten sau o cunoștință le mai aduce o băutură caldă, o haină ponosită și le mai dă un bănuț. Dar cei care nu pot trece nepăsători pe lângă oamenii străzii sunt atât de rari!
De obicei, nici nu-i remarcăm. Parcă ar fi simple elemente de decor din peisajul cotidian al orașului – formând un tot compact cu blocurile, străzile, copacii de prin parcuri. Nu îl vedem fiindcă un om al străzii subzistă la periferia societății. Mai ales în societatea noastră de consum. Potrivit criteriilor consumiste, el nu există: nu are un statut social, o slujbă care să-i permită să achiziționeze constant bunuri, nu are unde să le depoziteze.
În plus, dacă mâna sorții te-a aruncat în stradă, ceilalți nu te mai privesc cu înțelegere sau simpatie. Pentru ei, tu nu mai ești o ființă umană. Pentru că ai decăzut. În ochii lor ai devenit fie un animal care le stârnește în suflete teama, fie un copil pe care, la o adică, îl pot brusca sau batjocori. A fi homeless e ca și cum ai purta un stigmat social. Mulți dintre ei au unul în plus, fie fizic (un handicap pe care nu și-l pot ascunde de ochii iscoditori), fie psihic (viețuirea îndelungată pe stradă provoacă de la depresie severă până la schizofrenie).

„Și nu uita: când ești voios, române, să fii bun!”

În mod eronat, când întâlnim în drumurile noastre cotidiene un om al străzii, credem că a ajuns în această stare vrednică de plâns fiindcă o merită. În realitate, astăzi, cauzele pentru care cineva ajunge un homeless sunt alarmant de variate: unii sunt victimele înșelătoriei rudelor (fratele sau sora au vândut casa părintească fără știrea lor); alții au avut o calificare în fabricile din perioada regimului comunist, iar după ´90, statul nu a mai avut interesul să-i recalifice; unii sunt foștii copii crescuți prin orfelinate, cărora la 18 ani li s-au deschis larg ușile, fiind invitați să trăiască, de acum, pe cont propriu; alții au suferit un accident grav de muncă, fiind scoși pe linie moartă; unii au fost escrocați de „rechinii imobiliari”; alții au ajuns pe caldarâm din cauza alcoolismului care le-a destrămat viața și familia; unii fiindcă și-au pus în joc resursele financiare și locuința la acele jocuri perdante, gen Caritas, la modă prin anii ´90...
Dacă în sfintele zile ale Nașterii Domnului vom întâlni în calea noastră un om al străzii, să ne gândim că prin ochii săi ne privește Hristos, Mântuitorul. Deși lumea aceasta era atât de largă, nu a avut unde să-Şi plece capul. La fel ca omul condamnat să viețuiască în stradă. Odată ivit pe lume, Pruncul a fost înfășat și culcat în iesle, „căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2,7) la casa de oaspeți. Nici pentru oamenii străzii nu există loc în lumea noastră.
El a pribegit din loc în loc, urmărit de răutatea încuibată în inimile oamenilor. A flămânzit, a însetat, a avut parte de batjocură și umilințe, la fel ca cel condamnat să își ducă povara zilelor trăind pe stradă.
Nu ne stă în puteri să îi redăm acestei fiinţe fericirea de altădată, dar o putem recunoaște ca ființă umană. Îi putem spune o vorbă bună, o putem întreba de sănătate, îi putem întinde o mână caldă. Nu o putem lua la noi acasă, dar îi putem dărui o haină mai călduroasă, gândindu-ne că L-am îmbrăcat cu ea pe Hristos. Și îi putem dărui un zâmbet care să-i încălzească, pentru câteva clipe, inima. De Nașterea Domnului, în gerul mușcător de pe străzi, putem topi sloiurile de gheață din inimile noastre, încurajând sentimentul dragostei față de cei năpăstuiți să se nască în adâncul sufletelor.
Să Îl iubim pe Hristos și să-L cinstim cum se cuvine, recunoscându-L în chipul omului pentru care strada, din nenorocire, a devenit casă. (Ciprian Voicilă)

Micii vestitori ai Domnului vin din Valea Plopului să ne colinde!

Să îi întâmpinăm în număr cât mai mare.
LUNI, 16 decembrie 2019, ORA 19.30, la MUZEUL ȚĂRANULUI ROMÂN - STUDIOUL HORIA BERNEA.

Prietenul meu care s-a suit la cer...

Ne știm de la 15 ani.
Ne-am revăzut la un târg de carte, iarna trecută.
Eu: „Vrei să facem o fotografie?”
Mircea: „Da”. Adaugă, în vreme ce Ileana, prietena noastră, se pregătește să ne imortalizeze: „Suntem doi netrebnici”.

Nu avea dreptate. Netrebnicul eram doar eu. El era un trebnic.

Trebnicia lui Mircea nu se rezumă doar la cele două cărți pentru copii, scrise cu mult har („Cartea cuvintelor dispărute” și „Cartea meseriilor dispărute”). El a excelat în meseria de... rugător.
Lucrarea lui de căpătâi a fost rugăciunea. De fiecare dată când ne-am revăzut, în anii din urmă, doar despre aceasta mi-a vorbit: cum, sârguindu-ne în rostirea lui „Doamne, Iisuse”, mintea noastră, adâncul sufletului nostru se vindecă de patimi, pregătindu-ne de întâlnirea cu Hristos, în Lumina sa nezidită.
În ultimul an de viață, rugăciunea atât de dragă Sfântului Paisie Aghioritul, îi devenise adevărată respirație: „Slavă, Ție, Doamne!” Îl slăvea pe Dumnezeu atât în suferințele mucenicești pe care a trebuit să le îndure, cât și pentru clipele în care acestea îl părăseau. Se bucura de darul dumnezeiesc al vieții.

Ps. Cine dorește să îi citească textele, remarcabile prin autenticitatea lor, o poate face, intrând pe blogul său.
Aici îl puteți vedea și auzi. Cărțile lui, în care ne-a lăsat  moștenire  ceva din el.

.