[ casa de-a casa ] [ 63 ] [ duminica lui Ciprian ] [ Casa Domnului.09. ] Mirajul Sfântului Munte

Se zice că cine a pus o dată piciorul în „grădina Maicii Domnului” se molipseşte de un dor dulce, neostoit, ce nu-şi găseşte alinarea până ce omul nu revine acolo. Odată instalat pe vaporaşul „Aghia Ana”, întorci spatele modernismelor, cugetelor lumeşti, şi porneşti într-o călătorie care întotdeauna poartă cu ea un sâmbure de surpriză. Înaintezi pe marea azurie acompaniat de stolurile de pescăruşi îndrăzneți, care mai mereu se încumetă să îți culeagă din zbor, din mână bucățile de pâine. Ți se perindă dinaintea ochilor vestitele lăcaşuri cu nume rezonante: Zografu, Hilandar, Sf. Pantelimon şi mai ales Simonos-Petras (la a cărei vedere sufletul se umple de teamă, bucurie şi entuziasm; te întrebi de fiecare dată cum se face că această fastuoasă cetate a lui Dumnezeu stă tot neclintită pe buza hăului?). Privirile pelerinului se întorc magnetic, în răstimpuri, spre luminosul Athon, vârful Sf. Munte, ca spre un pol plus. Drumul nostru are ca țintă micul schit românesc Colciu. În mica familie a monahilor români totul pare neschimbat, de parcă aici timpul muşcător şi-a tocit de tot colții. Îi regăsim cu bucurie pe starețul cel blând Dionisie, pe părintele Paisie - primitorul de străini, oricând dispus să te trateze cu celebra cherasmă (drumețul ostenit se îndulceşte aici cu lukumi şi bea un păhărel revigorant de uzo), dar şi o glumă numai bună să împrăştie falsa cucernicie, pe diaconul Dionisie „cel mic” (iubitorul de folclor românesc), pe Siluan ― impresionant ca un munte ―, pe monahul Mamant (mărunțel, agil, priceput la orice meşteşug). Din când în când te poți reculege la mormintele bătrânilor Dionisie şi Ioan. O vorbă de duh, ca o inscripție nemuritoare, aşezată paradoxal chiar pe mormântul bătrânului Dionisie le reaminteşte pelerinilor însetați de cuvinte edificatoare că cel mai important este să păzească dragostea, fiindcă dragostea este de la Dumnezeu. Această dragoste domneşte în restrânsa familie de la Colciu. Cu acest dar neprețuit revii în lume, hotărât să o transmiți, ca pe un foc binefăcător, şi altora. (Ciprian Voicilă)

[casa de-a casa] [ 56 ] [duminica lui Ciprian] [Casa Domnului.08.Panta Rhei]

[Texte preluate de pe pagina de Facebook Educație Muzeală MȚR] Memorabile, pentru mine, au rămas şi drumeţiile pe care le-am făcut, de-a lungul vremii, la Mănăstirea Sitaru. Prin secolul al-XlX-lea, în acest loc funcționase un spital pentru cei bolnavi psihic (balamuc, popular spus). De aceea, a rămas în memoria colectivă ca Sitaru-Balamuci. O dată la 2 săptămâni, părăseam alert Bucureştiul babilonic, în care colcăiau egoismul orb, aglomerația sufocantă, grijile corozive, lăcomia devorantă, şi porneam spre acel loc istoric nu ca să-mi pierd mințile, ci ca să mi le recuperez din cumplita lor răvăşire. Drumeția din Bucureşti spre satul Moara Vlăsiei, apoi drumul de la şoseaua cu gropi plombate, prin câmpia populată primăvara de berze, ademenitoarea lizieră a pădurii care, ca o vamă despărțea clocotul lumii de liniştea codrului, prielnică înstrăinării de ea, porțile ample ale mănăstirii, de pe care te întâmpina părinteşte Sf. Nicolae, protectorul drumeților - toate erau mărci materiale ale unei călătorii care, odată începută pe orizontala spațială, se continua pe verticală, în adâncul tainic al inimii. Dragi îmi erau şi viețuitorii lăcaşului patinat de vremi: starețul Siluan (ferecat în sine cu 7 peceți, licențiat în 3 discipline, una fiind filosofia), bonomul Ghelasie, Varahil - monahul cu ochi de jeratec şi barbă sură, revărsată pe piept - chip de tâlhar pocăit… Vizita odihnitoare se desăvârşea prin clipele petrecute la mormintele bătrânilor stareți Gherasim şi Damian. Un prilej pentru a-ți aminti că toate sunt pieritoare, supuse curgerii inexorabile a vremii. Există, în ciuda aparențelor dezolante, căi de ieşire din teroarea timpului. Una stă ascunsă în această vorbă de duh, care circulă şi astăzi printre monahi: cine moare înainte să moară, nu mai moare când moare. (Ciprian Voicilă)

[ casa de-a casa ] [ 49 ] [duminica lui Ciprian] [Casa Domnului.07.dorință arzătoare]

.Horoscop, unde este pusă la închinare o părticică din moaştele Sfântului Spiridon. Marțea îmi vizitam patronul spiritual - Sfântul Ciprian, cel ce mai înainte de convertire fusese vrăjitor. Miercurea mergeam în biserica Vergu să mă închin Sfântului Mina. Joia urcam Dealul Patriarhiei să îl revăd pe Cuviosul Dimitrie, ocrotitorul Bucureştiulu. Vinerea îmi făceam drum la Mănăstirea Radu-Vodă, să îi destăinui Sfântului Nectarie păsurile şi grijile. Într-o zi de miercuri intru în bisericuța Vergu, mă aşez cuviincios la rând, ajung în faţa raclei care adăposteşte moaştele Sfântului Mina, fac închinăciuni, sărut racla şi mă retrag într-o strană să mă pot cufunda mai bine în sine-mi. Sfântul Mina îi ajută pe oameni să-şi găsească lucrurile pierdute şi este recunoscut ca protector împotriva hoților de tot felul. În bisericuța Vergu la acea oră erau oameni de toată mâna: femei smerite, îmbrobodite şi cu fuste până la călcâie, dar şi tinere nurlii, ce-şi etalau formele în colanți bine strânşi pe corpul fizic! (net diferit de cel astral, bărboşi cu priviri serafice, dar şi musculoşi purtători de trening şi adidaşi, cu lanț lat de aur la grumaz, pe care ochiul rău i-ar fi bănuit de felurite şmenuri şi învârteli "dincolo de bine şi de rău". Oamenii care intrau în bisericuță lăsau la altar câte-un pomelnic. De obicei, pe el se regăsesc numele celor apropiați. Preotul citeşte numele înşiruite şi dorința fiecăruia: pentru mântuire, pentru sănătate... Cum stăteam cufundat în strană, îl văd pe părintele paroh ieşind dinaintea uşilor împărăteşti, râzând, cu un pomelnic proaspăt în mână: "Ia ascultați ce îl roagă cineva pe Dumnezeu: Să mă iubească poliția!". (Ciprian Voicilă) .

[ casa de-a casa ] [ 42 ] [ duminica lui Ciprian ] [Casa Domnului.06.Radu Vodă]

După anii petrecuți la bisericuța Mănăstirii Stavropoleos, au urmat anii peregrinărilor săptămânale la Mănăstirea Radu-Vodă. Dacă la Stavropoleos cunoscusem credința creştină în formele ei rafinate, celeste, nesfârşitele ore petrecute pe colina de la Radu-Vodă, adumbrită de copaci înalți, înmiresmată de flori, aveau să-mi dezvăluie un alt chip al ei, mai concret, mai teluric: nesfârşita suferință umană, pornită în căutarea izbăvirii. Îndeosebi vinerea, când după-amiaza se săvârşea Sfântul Maslu - o slujbă specială pentru vindecarea beteşugurilor trupeşti şi sufleteşti - pe porțile mari ale mănăstirii năvăleau, din tot Bucureştiul, copii, tineri, bătrâni, calici, oameni cu stare sau de bani gata, iluştri anonimi, vedete coborâte din ecranul TV, sportivi adulați pe celebrele arene. Suferința îi adusese la un numitor comun, exfoliind straturile superficiale, uşuratice ale ființei. Fiecare dintre ei aflase, la un moment dat, de viața şi minunile Sfântului Nectarie, ierarhul grec, ivit pe lume în frumoasa insulă a Silivriei. Fiecare primise vestea cea bună: că în acest lăcaş îşi găsise locul o părticică din moaştele sale. Fiecare îngenunchea înaintea raclei aurii, lepădând totodată povara durerilor muşcătoare, grijilor sufocante, năpastelor neobosite, săruta fărâma de os înmiresmat şi se întorcea ın vâltoarea lumii uşurat, cu puteri sporite, dornic să păstreze lumina retrezită la viață în adâncul ființei lui. (Ciprian Voicilă)

[ casa de-a casa ] [ 35 ] [ duminica lui Ciprian ] [Casa Domnului.05.lăcașul împăcării ]

Tot în București aveam să-mi petrec multe după-amieze amurgite de vineri și dimineți aurorale de duminică în bisericuța de la Stavropoleos. O mică bijuterie arhitecturală, aruncată, în cel mai balcanic stil cu putință, în vizaviul „Carului cu bere”. Pe mine, însă, nu mă ademenea spre ea nostalgia vreunui trecut solar, ci firescul slujbelor săvârșite acolo. Cântările meșteșugite ale corului condus de Sabin aminteau însă de strălucitorul Bizanț, înmuind în lacrimile pocăinței inimile necăjite. În clar-obscurul din mica corăbioară a mântuirii, care își făcuse arsana chiar în miezul Bucureștiului istoric, cu cât pe micșorai mai mult, purtat de melosul tânguitor, cu atât simțeai cum Domnul te înalță la Sine. În inima ta tristețea de cărbune se prefăcea în bucurie strălucitoare. Inima ieșea din starea de „nigredo”, căpătând culori noi din spectrul luminilor: „albedo”, „citrinitas” sau, de ce nu?, „rubedo”. Duminicile, liturghia nu dura nici prea mult, nici prea puțin. Nu te întrebai, la sfârșitul ei, oțărât: „de ce nu se mai termină, domnule, odată?!” sau nevrotic: „ce-oi fi căutând eu aici, puteam să mă rog și la mine acasă, în fotoliu!?” Sufletul nu-ți era expulzat din sferele celeste direct în picioarele ostenite, cotropite de furnicăturile sâcâitoare. Rugăciunea nu-ți era bruiată de foiala credincioșilor mânați de dorința irepresibilă de a-și îndeplini propriul ritual, în răspărul drumului cartografiat de textul liturghiei. Nevoie manifestată în exterior, îndeobște, prin pupatul mecanic al tuturor icoanelor și prin zecile de închinăciuni exhibate grandilocvent). Cuvântul Domnului nu era fragmentat, până în punctul în care devenea inaudibil, de sporovăiala deșartă a credincioșilor împinși spre sfântul locaș de stricta nevoie de socializare. La Stavropoleos am văzut că bunul gust poate coabita armonios cu credința în Hristos. Nu am întâlnit acele explozii ale kitsch-ului, prezente ighemonic în multe biserici, care te fac să te îndoiești amarnic de celebra apoftegmă dostoievskiană, „Frumusețea va mântui lumea”. Nici predica părintelui Marchiș nu era una comună: cuvintele sale bine cântărite tâlcuiau, cu precizie chirurgicală, în sclipiri de oțel, învățămintele Evangheliei, în conexiune directă cu viața cotidiană a credincioșilor, ba chiar cu evenimentele recente izbucnite pe neguroasa scenă a polis-ului. Creștinismul – iată, se dovedise! – nu era vreo piesă de inventar muzeografic, ci fapt de a fi în lume, modalitate a ființei. Duhul împăciuitor din bisericuța Stavropoleos, cultul și cultura se împăcaseră pe vecie. Zâzania dintre ele, superbia autosuficientă rămăseseră simple subiecte de arhivă. Peste amarul mileniilor scurse, Ierusalimul îmbrățișa fratern Atena. (Ciprian Voicilă)

[ 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐝𝐞-𝐚 𝐜𝐚𝐬𝐚 ] [ 𝟎𝟕 ] [ 𝐝𝐮𝐦𝐢𝐧𝐢𝐜𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐂𝐢𝐩𝐫𝐢𝐚𝐧 ] [ 𝐂𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢.𝟎𝟏.𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐨𝐦𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 ]

(Text preluat de pe pagina de Facebook Educație Muzeală MȚR)

Casa în care avea să mă introducă străbunica mea era peste tot și nicăieri, în același timp. Aveam să o pierd și să o regăsesc cu o bucurie și un dor neostoit, de-a lungul anilor.
În povestirea mea, la început a fost „mamaia Lenuța”. Femeie simplă, fără știință de carte, avea un soi de înțelepciune practică, intuitivă, pe care mai târziu nu am mai regăsit-o în viață, ci doar printre paginile terfeloagelor roase de timp și carii. Robotea din zori până în noapte, cu o energie mirabilă – scotea apa din fântână, se îngrijea de hrana gujeliilor din bătătură, oficia ritualul domestic în jurul feluritelor oale cu mâncăruri aburinde. Dar, mai cu seamă, veghea ca un înger neadormit, cu aripile spuzite de mii de ochi, ațintiți asupra mea: să nu cad în fântână; să nu mă muște fariseica Bijuca – mica potaie, cea blândă și moale la înfățișare, dar cu colții oțeliți pe dinăuntru; să nu cad, neatent, pe plita încinsă a bucătărioarei de vară. Când ostenea de la atâtea treburi, mamaia Lenuța zicea: „Nu mai poci! Mă duc să mă hodinesc oleacă!”
Ei, această femeie întru totul comună, înglodată până peste cap în grijile zilelor, avea o singură bucurie: să iasă gătită pe poarta casei și să pornească agale, alături de prietenele ei (Anica, Floarea, Leana lui Mutu) pe drumul care se sfârșea drept în poarta somptuoasă a bisericii. Duminică de Duminică. Se pregătea pentru această bucurie îndelung anticipată încă de miercurea. Își alegea meticulos broboada, bluza, fusta cu care avea să se înfățișeze în biserica istorică din vatra satului – ctitorie a voievodului Neagoe Basarab – dinaintea preotului Mălai, căruia îi înmâna lumânarea și pomelnicul, pe care stăteam cuminți, înșirați toți din neamul ei, fiecare după numele și firea lui. Toți eram acolo în fața altarului, „cu viii și cu morții laolaltă”, vorba poetului. Despre casa Domnului din inima satului Brebu – care se găsește la o aruncătură de băț de orășelul Câmpina – o să vă povestesc în următorul episod narativ. Inima nu mă lasă, totuși, să pun punct aici. Îmi dă ghes să mai scriu ceva.
Este Vinerea Mare. Mulți creștini ajunează, astăzi fiind timpul în care „a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape”. Vinere Seacă - post negru. Apropo de post: străbunica mea învățase de la mama ei că de la masă nu trebuie să te ridici ghiftuit, cu burdihanul stând să se reverse, ci înainte să-ți fi domolit foamea. Nu mică mi-a fost mirarea când am regăsit acest sfat prețios în scrierile asceților care s-au exersat îndelung, luptând împotriva poftelor și dorințelor aprige, alegând ca arenă pustiul Egiptului, Siriei, Palestinei. Postul i-a folosit și altfel: străbunica mea a trăit 89 de ani! (Ciprian Voicilă)
[17.04.2020]

[ 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐝𝐞-𝐚 𝐜𝐚𝐬𝐚 ] [ 𝟎𝟕 ] [ 𝐝𝐮𝐦𝐢𝐧𝐢𝐜𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐂𝐢𝐩𝐫𝐢𝐚𝐧 ] [ 𝐂𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢.𝟎𝟏.𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐨𝐦𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 ]

[Text publicat pe pagina Educație Muzeală MȚR ]
Casa în care avea să mă introducă străbunica mea era peste tot și nicăieri, în același timp. Aveam să o pierd și să o regăsesc cu o bucurie și un dor neostoit, de-a lungul anilor.
În povestirea mea, la început a fost „mamaia Lenuța”. Femeie simplă, fără știință de carte, avea un soi de înțelepciune practică, intuitivă, pe care mai târziu nu am mai regăsit-o în viață, ci doar printre paginile terfeloagelor roase de timp și carii. Robotea din zori până în noapte, cu o energie mirabilă – scotea apa din fântână, se îngrijea de hrana gujeliilor din bătătură, oficia ritualul domestic în jurul feluritelor oale cu mâncăruri aburinde. Dar, mai cu seamă, veghea ca un înger neadormit, cu aripile spuzite de mii de ochi, ațintiți asupra mea: să nu cad în fântână; să nu mă muște fariseica Bijuca – mica potaie, cea blândă și moale la înfățișare, dar cu colții oțeliți pe dinăuntru; să nu cad, neatent, pe plita încinsă a bucătărioarei de vară. Când ostenea de la atâtea treburi, mamaia Lenuța zicea: „Nu mai poci! Mă duc să mă hodinesc oleacă!”
Ei, această femeie întru totul comună, înglodată până peste cap în grijile zilelor, avea o singură bucurie: să iasă gătită pe poarta casei și să pornească agale, alături de prietenele ei (Anica, Floarea, Leana lui Mutu) pe drumul care se sfârșea drept în poarta somptuoasă a bisericii. Duminică de Duminică. Se pregătea pentru această bucurie îndelung anticipată încă de miercurea. Își alegea meticulos broboada, bluza, fusta cu care avea să se înfățișeze în biserica istorică din vatra satului – ctitorie a voievodului Neagoe Basarab – dinaintea preotului Mălai, căruia îi înmâna lumânarea și pomelnicul, pe care stăteam cuminți, înșirați toți din neamul ei, fiecare după numele și firea lui. Toți eram acolo în fața altarului, „cu viii și cu morții laolaltă”, vorba poetului. Despre casa Domnului din inima satului Brebu – care se găsește la o aruncătură de băț de orășelul Câmpina – o să vă povestesc în următorul episod narativ. Inima nu mă lasă, totuși, să pun punct aici. Îmi dă ghes să mai scriu ceva.
Este Vinerea Mare. Mulți creștini ajunează, astăzi fiind timpul în care „a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape”. Vinere Seacă - post negru. Apropo de post: străbunica mea învățase de la mama ei că de la masă nu trebuie să te ridici ghiftuit, cu burdihanul stând să se reverse, ci înainte să-ți fi domolit foamea. Nu mică mi-a fost mirarea când am regăsit acest sfat prețios în scrierile asceților care s-au exersat îndelung, luptând împotriva poftelor și dorințelor aprige, alegând ca arenă pustiul Egiptului, Siriei, Palestinei. Postul i-a folosit și altfel: străbunica mea a trăit 89 de ani! Ciprian Voicilă
[17.04.2020]