Cum ne primejduieşte grăirea de rău viața duhovnicească

 

[Articol publicat în Ziarul Lumina ]

Dacă vom privi, cu sinceritate, înlăuntrul și în afara noastră ar trebui să recunoaștem că tentația de a surprinde, plini de curiozitate, carențele spirituale ale aproapelui, bârfa, impulsul de a exacerba malițios micile lui căderi au devenit ingrediente aproape indispensabile ale vieții. Ele ne par a fi consubstanțiale.

Cu atât mai mult cu cât această tendință general-umană în vremurile noastre este speculată mediatic și financiar în asemenea grad, încât orice sferă a vieții sociale a devenit subiect de cancan.

Din punct de vedere psihologic, se poate spune că raportarea extrem de critică la cel de lângă noi, însoțită de defăimarea și osândirea lui, reprezintă expresia personalităților narcisiste, centrate asupra egoului. În acest mod, ele își întrețin nealterate imaginea și stima de sine.

Studierea cărților în care sunt consemnate viețuirea, lucrările și cuvintele părinților îndumne­zeiți din vechime ne poate ajuta să înțelegem cât de insidioasă și de nocivă este patima vorbirii de rău și în ce fel ne periclitează însuși sensul vieții noastre - comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, citim că Avva Arsenie a spus: „De multe ori m-am căit că am vorbit, iar că am tăcut, niciodată”. Iar despre Avva Ammoi aflăm că atunci când era nevoit să meargă la biserică, nu îi îngăduia ucenicului său să parcurgă drumul alături de el, ci la distanță. Iar când ucenicul venea să-și mărturisească gândurile, după ce îl asculta îl îndepărta degrabă, grăind: „Nu cumva vorbind noi pentru folos, să spunem vreo vorbă străină. Pentru aceasta nu te las aproape de mine”.

„Întinăciune a inimii”

Sfântul Ioan Scărarul - „dascălul prin excelență al celor care se nevoiesc în muntele Sinaiului”, cum ni-l prezită Patericul sinaitic - dedică treapta a zecea a scării sale patimii vorbirii de rău a aproapelui și virtuții care i se opune - dragostea. Sfinții Părinți ne învață că patimile se condiționează una pe cealaltă, se înlănțuie, anihilând libertatea omului, robindu-l cu totul, întunecându-i mintea, care este ochiul sufletului. În cazul de față, afirmă Sfântul Ioan Scărarul, „vorbirea de rău (se) naște din ură și din ținerea de minte a răului”. El portretizează în culori vii, memorabile această patimă atât de prezentă în viața noastră, urmărind să descrie în primul rând efectele nocive pe care le are asupra sufletului: grăirea de rău este „o lipitoare grasă, ascunsă și uitată care suge și prăpădește sângele iubirii, este fățărnicia dragostei, întinăciunea inimii, sarcină care împovărează conștiința, pierdere a curăției”.

Patima vorbirii de rău este perfidă și pentru că ea își ascunde chipul hidos în spatele unei măști care mimează dragostea. Sfântul Ioan mărturisește: „Am auzit pe unii care cleveteau și am rămas uimit, căci acești lucrători ai răutății se apărau răspunzând că fac aceasta din dragoste și din purtare de grijă față de cel pe care-l cleveteau”. El ne învață că nu în acest mod eronat trebuie să se manifeste dragostea față de semenul nostru, ci doar în acord cu voința lui Dumnezeu: „Dacă spui că îl iubești, roagă-te în taină pentru dânsul, nu-l lua însă în bătaie de joc. Făcând așa, vei bineplăcea Domnului”.

Remedii duhovnicești

Pentru a ne feri de păcatul greu al judecării aproapelui trebuie să facem efortul de a vedea corect, de a discerne între cel ispitit și ispititor: „Cel ce voiește a birui duhul grăirii de rău să nu ocărască pe cel ce a căzut, ci pe demonul care l-a ispitit (îndemnat)”.

Una dintre căile prin care ne putem păzi de tentația de a ne bârfi semenii este să evităm să interacționăm cu acele persoane care găsesc o plăcere deosebită în obiceiul de a-i cleveti pe alții. Fiindcă „precum focul este potrivnic apei, tot astfel de potrivnic este cel care judecă celui care voiește să se pocăiască”.

În esență, judecarea și osândirea au două efecte majore asupra vieții noastre duhovnicești: riscăm să cădem în aceleași păcate pentru care îi sancționăm pe ceilalți și ne abatem atenția de la păcatele proprii la acelea săvârșite de cei de lângă noi, ceea ce ne primejduiește starea de pocăință, atât de necesară mântuirii. Despre prima primejdie duhovnicească, Sfântul Ioan Sinaitul scrie: „Dacă este adevărat, precum și este, că «judecata cu care veți judeca veți fi judecați» (Matei 7, 2), apoi fără îndoială că vom cădea și noi în acelea (păcate) cu care osândim pe aproapele, indiferent că sunt ele trupești sau sufletești”.

În ceea ce privește risipirea duhului de pocăință prin devierea atenției de la lumea lăuntrică spre cele săvârșite de semenii noștri, Sfântul Ioan subliniază că în spatele acestei necunoașteri de sine se ascunde patima iubirii de sine: „(...) dacă ar fi privit mai cu grijă la păcatele pe care li le-a ascuns iubirea de sine, nu s-ar fi îngrijit de nici unul din cei din lume, socotind că viața întreagă nu le-ar fi ajuns spre a-și plânge păcatele proprii, chiar de ar trăi o sută de ani și chiar dacă ar vedea lacrimile ce le curg din ochi devenind un adevărat Iordan”. Egumenul de pe muntele sfânt al Sinaiului încheie memorabil și edificator, pentru noi, acest paragraf: „Am cercetat cu grijă plânsul și n-am găsit în el urmă de clevetire sau osândire”.

Cum alungă judecarea aproapelui duhul pocăinței și al vederii păcatelor proprii aflăm și dintr-un episod din viața Avvei Moise Arapul. Într-o bună zi, s-a făcut adunare în schit fiindcă un frate săvârșise un păcat. L-au chemat la judecată și pe Avva Moise, însă acesta nu voia să vină. Trimițându-i vorbă preotul schitului, bătrânul li s-a înfățișat purtând în spate o coșniță găurită, plină cu nisip. Venind în întâmpinarea sa, l-au întrebat: „Ce este aceasta, părinte?” Le-a răspuns bătrânul: „Păcatele mele sunt înapoia mea, curgând jos, dar eu nu le văd. Astăzi am venit să judec păcatele străine”. Auzind aceste cuvinte, nu l-au mai învinuit pe fratele și l-au iertat.

Sfântul Ioan Scărarul ne învață care sunt trăsăturile psihologice ale acelora care au prostul obicei de a-și bârfi semenii - plăcerea deosebită cu care fac aceasta și graba cu care se lansează în depistarea greșelilor: „Află că semnul după care poți recunoaște pe clevetitori și pizmași este acela că ei defaimă cu plăcere și cu ușurință învăță­turile, faptele sau virtuțile aproapelui, fiind cu totul cufundați în duhul urii (dușmăniei)”.

Judecarea și osândirea semenilor noștri ne perturbă și ne periclitează relația cu Dumnezeu, întrucât „a judeca pe aproapele înseamnă a răpi cu obrăznicie cinstea care-i aparține doar lui Dumnezeu; iară a osândi înseamnă a-ți ucide sufletul”.

O altă cale prin care putem evita să cădem în această patimă cumplită este să ne orientăm atenția asupra virtuților și faptelor bune săvârșite de aproapele nostru. Sfântul Ioan Scărarul ne povățuiește: „Tot astfel mintea înțeleaptă și pricepută, oricâte virtuți va vedea la aproapele, va lua aminte la ele cu grijă deosebită; cel neînțelept însă va cerceta cu lumânarea viciile și defectele fratelui său”.

Maica Gavrilia Papayannis, cea care a străbătut întreaga lume, din India până în Kenya, slujind oamenilor înrobiți de suferință, mărturisea: „Cel mai important act filantropic este de a-i vorbi de bine pe semenii noștri”.

Grăirea de rău a aproapelui este strâns legată cu o altă patimă, prin care se și manifestă în exterior: limbuția este „ușă prin care intră clevetirea”. Limbutul se situează la antipodul omului duhovnicesc, preocupat să-și cultive continuu starea de pocăință: „Cel care-și recunoaște păcatele își pune frâu limbii; limbutul însă încă nu s-a cunoscut pe sine cum trebuie”. Tăcerea este mediul benefic al întâlnirii cu Dumnezeu: „Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu și, intrând într-o tăinuită legătură cu Dânsul, este luminat de către Dumnezeu”.

Cine va reuși să se abțină de la obiceiul nefast de a judeca și de a grăi de rău va dobândi dragostea și duhul pocăinței: „Cel care, biruind, a urcat treapta a zecea s-a făcut pe sine lucrător al dragostei și al plânsului”. Ciprian Voicilă

Valoarea entuziasmului în viața de zi cu zi

 

[Articol publicat în Ziarul Lumina .]

Norman Vincent Peale, reputatul specialist în psihologie moti­vațională, definea entuziasmul ca fiind „acea calitate nepre­țuită care poate schimba totul”. Mai concret, „entuziasmul este impulsul emo­țio­nal care ne ajută să ne urmărim scopul”. Odată dobândit, entuziasmul produce schimbări majore în întreaga sferă a existenței umane: la serviciu, în relațiile cu membrii familiei și cu ceilalți semeni ai noștri.

Următoarea afirmație a lui Peale pare surprinzătoare: „Entuziasmul poate constitui granița dintre succes și eșec”. Mulți creatori de geniu, însă, confirmă această opinie. Fizicianul Edward Appleton declara: „După mine, entuziasmul este mai important chiar decât aptitudinile profesionale”. Entuziasmul nu poate înlocui aptitudinile, însă prezența sau absența entuziasmului poate fi determinantă în profesia noastră: lucrurile făcute din pasiune sunt mai valoroase decât celelalte.

Oamenii lipsiți de entuziasm sunt, în general, dezinteresați de tot ce îi înconjoară, „le este totuna”, nu se implică emoțional în nici o decizie majoră, trăiesc o viață monotonă, sunt apatici, iar uneori se arată a fi chiar cinici cu cei din jur. Această atitudine denotă egoism, centrare asupra sinelui propriu. În consecință, trăiesc adesea un sentiment de nefericire și de eșec existențial. Prin contrast, oamenii entuziaști sunt optimiști, pasionați de viață, se bucură de fiecare clipă, sunt dornici să-și aprofundeze cu­noaște­rea despre sine și despre lume, „ard ca o flacără”.

Cum putem câștiga entuziasmul? Mai înainte de toate - susține Peale - trebuie să ne propunem în mod conștient să îl dobândim. Apoi, trebuie să între­ținem continuu în mintea noastră dorința de a-l avea. Pasul trei constă în a ne comporta efectiv ca și cum am devenit deja ființe entuziaste. Peale merge aici pe urmele psihologului William James, care făcea următoarea recomandare: „Dacă vreți să aveți o calitate, purtați-vă ca și cum ați primit-o deja”. În plus, este bine să punem suflet în tot ceea ce trebuie să facem pe parcursul unei zile.

Gândurile și sentimentele toxice care ne asediază de dimineața până seara (frustrări, resentimente, dezamăgiri) ne pot împiedica să devenim entuziaști. Peale ne propune următorul exercițiu ca antidot împotriva acestora: înainte de a adormi, e bine să facem efortul de a rememora întâmplările dezagreabile de peste zi, proiectându-le într-o imagine cât mai clară. Analizându-le, trebuie să extragem învățătura necesară, să înțelegem unde am greșit și ce putem remedia pe viitor. În ultima etapă a exercițiului trebuie să ne imaginăm cum strângem toate întâmplările negative ale zilei și le aruncăm într-un coș (coșul uitării), rostind cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „...uitând cele ce sunt în urma mea și tinzând către cele dinainte, alerg la țintă, la răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 14).

Peale afirmă că un om credincios își păstrează mult mai ușor entuziasmul decât unul lipsit de credință: „O credință profundă în Dumnezeu este factorul fundamental în cultivarea unui entuziasm fără de sfârșit”.

Noi, creștinii, folosim un sinonim pentru cuvântul „entuziasm”, cu importante valențe duhovni­cești: râvnă. Căutăm să între­ținem în sufletul nostru râvna pentru Dumnezeu, potrivit îndemnului pe care îl auzim continuu la Sfânta Liturghie, prin gura preotului: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Râvna este acea energie care ne ajută să săvârșim faptele definitorii pentru o viață orientată spre Dumnezeu: respectarea poruncilor, rugăciunea, postul, participarea la viața liturgică. Sfântul Porfirie Bairaktaris sfătuia: „Marele medicament este ca omul să se dăruiască slujirii lui Hristos. Toate se tămăduiesc. Toate lucrează după rânduială. Iubirea lui Dumnezeu le preface pe toate, le sfințește, le îndreaptă, le schimbă”. Ciprian Voicilă

Să ne cunoaștem copilul prin desen

 

[Articol apărut în Ziarul Lumina ]

Psihiatrul Philippe Wallon considera că desenul este „un mod de comunicare al copilului care nu stăpânește încă limba”. Dacă scrisul unei persoane spune multe despre personalitatea ei, cu atât mai sugestiv este desenul, care, în fapt, este prima formă de scriere.

Desenul exprimă nevoile, do­rințele, așteptările copilului. Dintre desene, unele pot fi socotite adevărate teste de evaluare a personalității sale: arborele, omul, casa, toate fiind simboluri ale sinelui.

V. Lowenfeld a descoperit 4 stadii ale evoluției grafice. Pre­schematismul: între 4 și 5 ani, copilul începe să traseze conștient linii și forme. Fiecare copil își caută maniera proprie de a de­sena o ființă, o casă, un animal, deși, pentru cei mari, pare o mâzgăleală. Schematismul: între 6 și 7 ani, copilul simte impulsul să tragă o „linie de bază” în partea inferioară a foii și să pozi­ționeze pe ea obiectele conturate. Realismul incipient: între 9 și 11 ani, copilul dorește să deseneze ceea ce vede în realitate, după natură sau după un model. Diversificarea vizuală: între 11 și 13 ani, desenul copilului capătă trăsături personalizate, în funcție de diverșii stimuli vizuali care i-au modelat personalitatea (culori, lumină, relația afectivă cu obiectele).

Există un simbolism al culorilor. Putem extrage din desenele copilului trăsături de personalitate, în funcție de pre­ferința pe care o manifestă față de anumite culori. Roșul exprimă vitalitate, ambiție, exuberanță, dar și agresivitate și dificultatea de a se conforma regulilor. Galbenul simbolizează libertatea, energia, temperamentul extrovertit. Copilul care îl folosește des are un caracter sensibil și o nevoie imperioasă de a fi protejat de tatăl său. Verdele exprimă speranța, echilibrul, pacea lăuntrică. Poate să sugereze nevoia copilului hipersensibil, emotiv de a-și găsi echilibrul interior. Albastru este culoarea calmului, seninătății. Preferința pentru albastru arată că autorul desenului își controlează emoțiile și posedă un caracter calm. Negrul exprimă durerea, anxietatea, rigiditatea, dar și bogăția lăuntrică. Un copil care folosește cu predilecție negrul în desene își exprimă starea de tensiune sau faptul că nevoile și dorințele sale nu sunt înțelese și satisfăcute.

Unul dintre cele mai elocvente desene este așa-numitul „test al familiei”. Mai întâi părintele îl roagă pe copil să deseneze, din imaginație, o familie. Apoi îl invită să îi povestească despre ea, punându-i diverse întrebări ajutătoare: Care este cel mai simpatic sau antipatic personaj? De ce este așa? Care este cel mai fericit sau trist? Ce l-a făcut să fie fericit sau nefericit?
La final, când analizăm dese­nul, trebuie să luăm aminte la câteva aspecte importante, cum ar fi dispunerea personajelor pe foaie, prezența sau absența din de­sen a unor membri ai familiei, imaginea de ansamblu a dese­nului - cadrul.

De regulă - cum privim de la stânga la dreapta foaia -, primul personaj desenat de copil este acela pe care el îl admiră cel mai mult, îl iubește, avându-l ca model. Când copilul se desenează primul pe el însuși, aceasta denotă narcisism, dar și depen­dență și nevoia stringentă de a fi iubit. Dacă se desenează ultimul, aceas­tă alegere exprimă timiditatea sa, temperamentul introvertit, o stimă de sine scăzută sau dificultatea de a-și exterioriza sentimentele.

Când refuză să deseneze anu­miți membri ai familiei, este un semn că aceștia au probleme serioase de comunicare sau că nu îi transmit un feed-back afectiv pozitiv. Copilul nu se simte iubit și înțeles. Dacă nu se desenează pe sine în cadrul familiei, acest lucru poate să însemne că nu se simte parte din acea familie, că are o stimă de sine scăzută sau că se confruntă cu diverse probleme emoționale generate, de pildă, de gelozia pe fratele mai mic. Sau că îi este teamă de pedepsele administrate de părinți. Când copilul își reprezintă familia într-un cadru - ca la o șe­dință foto -, aceasta poate să exprime faptul că regulile de edu­cație sunt, pentru el, cons­trân­gătoare. Tainele su­fletești ale copilului, exprimate simbolic prin desen, pot fi scoase la lumină cu ajutorul întrebărilor pe care i le adresăm.

Părinții trebuie să stimuleze dorința copiilor de a desena. În acest fel, îi vor cunoaște mai bine, iar copiii vor avea prin arta dese­natului o cale ideală de eliberare a tensiunilor și frustrărilor acumulate în cursul zilei. Ciprian Voicilă

Pedagogia colindelor

 

[ Articol publicat în Ziarul Lumina .]

Încerc să privesc cu ochii copilului de altădată ­sărbătoarea Crăciunului. Mă fac mic, mic. Îmi șterg reperele mentale specifice adultului. Și mă întreb: Ce avea de învățat un suflet ivit pe lume nu de mult timp, ci doar de câțiva anișori, din toată forfota care ­cuprindea satul de odinioară, în zilele premergătoare Nașterii Domnului?

Copilul învăța, înainte de toate, că sărbătoarea necesită o pre­gătire aparte. Ea cere primenire. Postești, cauți să fii mai bun, mai îngăduitor cu ceilalți, mai iertător. Îți deșerți, plin de părere de rău, dinaintea preotului, sacul cu răutăți, care nu-ți lasă sufletul să zboare liber spre cer. Pui o nouă temelie, un început bun vieții tale, făgăduind să lupți cu ispitele, să ocolești mrejele patimilor. Copilul învăța și că toată această luptă culminează cu momentul cuminecării, când Trupul și Sângele Domnului ­devin una cu trupul și sângele tău, reînnoindu-te pe de-a-ntregul.

Poate că lucrul esențial pe care îl învăța un copil, în așteptarea Nașterii Domnului, era că viața omului se orientează, cu totul, spre Dumnezeu, până la detaliile ei aparent banale. Astfel, hrana nu era un simplu mijloc de întreținere a vieții terestre, efemere, ci devenea prilej de comuniune cu Hristos, Cel Care îi dăruia adevărata viață, nepieritoare. De Crăciun, gospodinele coc și astăzi turte, colaci, covrigi. Turtelor li se mai spuneau și „pelincele” sau „pelincuțe”. Aveau formă rotundă pentru că ele închipuie scutecele Domnului, despre care, în popor, se credea că au formă rotundă. Colacii vor împodobi masa de Crăciun, iar colăceii și covrigii vor fi folosiți ca materie de „troc”: gazdele îi vor răsplăti cu ei pe colindătorii care le vor ura la fereastră. Obiceiul de a-i recompensa cu bani a pătruns târziu în satul de odinioară. Asta ­fiindcă banii, gologanii, erau rari? Sau pentru că mentalitatea satului nu era confiscată, cu totul, de mentalitatea materialistă?

Fără colindători, Crăciunul nu era complet

Copilului de odinioară i se mai servea o lecție importantă pentru viață. Învăța de timpuriu că el este ceva, o celulă vie și importantă dintr-un organism social: comunitatea. Nu exista sărbătoare trăită individualist, între patru pereți. În apropierea praznicului Întrupării Domnului, colindatul, ca fenomen social, începea cu „Moș-Ajunul”. Copiii de vârstă mică porneau, de obicei, pe 24 de­cembrie, prin sat cu traistele atârnate de gât. Cu glasurile care înfruntau frigul urau: „Bună di­mineața la Moș Ajun/ Bună dimi­neața la Moș Ajun /Boi, vaci,/ Cai, oi și porci,/ Sănătate/ Bogătate,/ Că-i mai bună decât toate”. Își încheiau urările cu: „Noi ieșim, Dumnezeu intră”, arătând astfel că asupra omului respectiv și a locuinței sale va rămâne binecuvântarea lui Dumnezeu. Nici ­copiii un pic mai mari nu stăteau cu mâinile în sân. Intrau în rolul de „crai” sau de „stelari”. Le ­întrebau pe gazde: „Cine primește steaua frumoasă și luminoasă?/ Stea frumoasă, luminoasă/ De la Dumnezeu trimeasă”. Prin urmare, în satul românesc de ieri și de azi, colindătorii de orice vârstă sunt priviți ca mesageri ai Domnului, ca vestitori ai Nașterii Sale. Colindele nu sunt niște cântece banale, iar colindătorii nu sunt simpli cântăreți care își etalează repertoriul doar pentru a desfăta auzul gazdelor.

„Să vă întind în cer cortul/ Să vă dau Raiul cu totul”

La rândul lor, tinerii mergeau cu Vicleimul sau Irozii. Un teatru popular, asemeni teatrelor din piețele și târgurile medievale, ­care avea darul de a readuce în prezent momentele importante ale Nașterii Domnului, care culminau cu intriga țesută în jurul planurilor urzite de Irod. Începutul Vicleimului era un veritabil memento mori, în care se reliefa importanța pocăinței, lepădării de păcate și a faptelor bune în perspectiva veșniciei, trăită în ­lumina lui Hristos: „Omule, omule, creștinule,/ Părăsește-te de păcate,/ Și fă iscusite fapte/ Că la ceasul cel de moarte/ A te găti nu se poate./ Strâns-ai pre lume/ Și nu știi cui rămâne./ Cine știe cum se va întâmpla,/ Te-or pomeni feciorii ori ba!/ Dar mai bine să-ți fii făclie gata,/ Când se va deschide poarta/ Să mergem la rai,/ Să mergem cântând și dănțuind./ Și pre Domnul lăudând./ Că la vremea cea de apoi/ O vrea să ne cheme și pre noi;/ Să ne dăm seama pre rând/ Câte am făcut pre pământ,/ Nu mai multe, numai toate,/ Numai câte sunt scrise la izvoade./ Veniți ale mele gloate,/ Să vă întind în cer cortul/ Să vă dau raiul cu totul/ Amin”.

Colinda începea de la casa preotului 

Mergând la colindat, copiii și tinerii învățau ce este aceea o ­ierarhie și cât de importantă este ea în viață. Ceata de colindători avea un șef, un vătaf. Acesta nu avea doar sarcina de a conduce grupul colindătorilor, ci și de a-i apăra, în situația în care ceata era primejduită de cei care râvneau să-i deposedeze de bani sau de bunurile primite în schimbul urărilor - colacii, covrigii, carnea sau cârnații de porc, merele, nucile. Pe de altă parte, de obicei, colindatul începea din curtea preotului, copiii sau tinerii primind binecuvântarea sa, înainte de a străbate, de-a lungul și de-a latul, satul. După casa preotului urmau alte case, în funcție de importanța rangului - recunoscut de toți localnicii: se colinda la învățător, la notar, apoi urmau rudele, prietenii, cunoștințele, ­vecinii.

Textele colindelor hrăneau sensibilitatea sufletelor aflate în plină formare. Imaginile poetico-teologice, desprinse din ele, erau pe cât de frapante, pe atât de puternice. În colinde, grâul, de pildă, un aliment esențial în hrana omului, „de ­frumos/ E frumos,/ Că-i fața ­Domnului Hristos”. Tot din textele populare aflăm că ei, colindătorii, „vă vin cu Dumnezeu,/ Să vă mântuie de rău./ Mititel/ Și-nfășețel,/ Fașă albă de mătase,/ Cu scufia de bumbac,/ Bătută cu diamant,/ Iar în vârful scufiței/ Este o piatră nestemată /Ce cuprinde țara ­toată,/ Țarigrad pe jumătate”.

Copiii aflau de la bunica și străbunica un lucru extraordinar: anume că între Crăciun și Anul Nou cerurile sunt deschise. Le văd doar cei curați la inimă, numai aceia care sunt socotiți drepți înaintea lui Dumnezeu. Un mijloc ideal pentru a-i transmite unui suflet fraged că Dumnezeu și sfinții Săi ne sunt aproape, ne ascultă rugăciunile, ne sar în ajutor când ­suntem în necaz sau nevoie.

Tradiția strămoșească îl învăța pe copil și care ar trebui să îi fie prioritățile în viață

Întreaga familie, în straie noi și curate, mergea în zorii sărbătorii Nașterii Domnului la biserică. Se rugau acolo împreună cu vecinii și cunoscuții lor, mulți se împărtășeau, apoi reveneau acasă ducând în desagă o parte din bucatele de curând sfințite de preot. Întreaga familie se așeza în jurul mesei, iar cele din care se înfruptau erau cele sfințite la biserică. Înainte de a se bucura de ele, ­făceau împreună o rugăciune. Și parcă toate (cârnații, sarmalele, carnea de pui sau de porc gătită, cozonacul, colacii, pelincuțele) ­deveneau și mai gustoase.

Anul 2020 a fost unul dificil. Ne-a solicitat toate resursele sufletești, punându-ne în situații cu totul și cu totul noi, provocându-ne stări de angoasă, frică, ­anxietate produse de incertitudinea zilei de mâine. Telemunca și teleșcoala au sporit, în multe cazuri, emoțiile negative. În pofida tuturor restricțiilor (necesare, de altfel) ne putem aminti de cei dragi. Fiindcă sărbătoarea Nașterii Domnului este o sărbătoare a familiei, a comuniunii ­între suflete. Dacă nu îi vom putea vizita, putem, în schimb, să comunicăm cu ei, să le ascultăm cu atenție grijile, nevoile, dorin­țele și, pe cât posibil, să venim în întâmpinarea lor. Le putem trimite daruri, convinși fiind că în aceste vremuri tulburi, ele își recapătă valoarea pe care o aveau odinioară. Poate nu îi vom putea primi în casele noastre pe colindători, dar nimeni și nimic nu ne va împiedica să ne desfătăm, ­ascultând colinde. Și, mai presus de toate, vom fi cu Domnul nostru Iisus Hristos - prin participarea la Sfânta Liturghie și prin împăr­tășirea cu Preacuratul Său Trup și Preacinstitul Său Sânge. Cine ne-ar putea vreodată despărți de El - începutul, sensul, deplinătatea vieții noastre? Ciprian Voicilă

Colindele Nașterii Domnului, un obicei creștin al Europei

[Publicat în Ziarul Lumina . Fotografia face parte din arhiva Muzeului Țăranului Român.]

 Într-o societate de consum, principala calitate a indivizilor care o compun este capacitatea lor de a cumpăra bunuri și servicii. „A cumpăra” devine un act la fel de necesar ca „a te hrăni” sau „a te îmbrăca”. În fapt, primul devine condiție necesară pentru celelalte. Dar cât cumpărăm și cât de mult ne putem identifica cu rolul nostru de cumpărători fideli?

Ne putem întreba și în ce măsură sărbătorirea unuia dintre cele mai semnificative praznice ale creștinilor - Nașterea Domnului - este dependentă de capacitatea financiară a fiecăruia dintre noi. Este firesc să cumpărăm? Cât? Dar dacă am ajunge „la sapă de lemn”, cum spuneau străbunii noștri, fără nici o resursă financiară, acest lucru ne-ar umbri total bucuria lăuntrică a Nașterii Domnului?

Bunul simț și inteligența noastră practică ne îndeamnă să nu cumpărăm mai mult decât avem de gând să consumăm. Uneori ne abatem de la această regulă, când cumpărăm din impuls sau când încercăm să compensăm prin acest act nevoi superioare, spirituale, pe care le conștientizăm doar parțial: nevoia de afecțiune, nevoia de recunoaștere socială, nevoia de a fi stimați. Cine se identifică total cu rolul social al cumpărătorului își neglijează ființa profundă, spirituală. Etologul Konrad Lorenz considera că unul din atuurile unei tradiții este acela că ea îți pune la dispoziție răspunsurile corecte, verificate în timp, la marile întrebări ale vieții. Este suficient, deci, să privim atent la mărturiile despre cum prăznuiau românii de odinioară sărbătoarea Întrupării Domnului pentru a recâștiga dreapta măsură, buna raportare la timpul sacru, sărbătoresc. Cu atât mai mult cu cât raportarea noastră la stricta actualitate ar putea fi riscantă, înșelătoare: observăm, an de an, cum în apropierea sărbătorii Nașterii Domnului, Moș Crăciun este folosit ca un ideal agent de vânzări: vinde orice - de la tichete de vacanță sau decorațiuni interioare până la pizza („Pizza Moș Crăciun”) și smartphone-uri.

Din colindele românești transpare, în primul rând, bucuria pură a omului, a întregii creații că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a pune capăt morții, păcatului, stricăciunii. Pentru țăranul român, Nașterea Domnului era un moment unic, în care era recapitulată geneza universului. Ai impresia că toate stihiile cosmosului au fost chemate să ia parte la acest eveniment grandios. Un colind pe care cetele de colindători îl cântă în ajunul Crăciunului spune: „Ce sară-i această sară?/Sara mare-a lui Ajun,/ Mâne-i ziua lui Crăciun,/ De-a născut și Fiul-sfânt,/ Fiul sfânt/pe-acest pământ/Mititel, înfășățel;/ Fașa-i verde, de mătasă,/ Scuticel/de bumbăcel,/ Cârpe-s albe de fuior,/ Legănel/de păltinel./ Ploaia caldă/ de mi-l scaldă,/ Neaua ninge,/ nu-l atinge./ Vânt tragănă,/ de-l leagănă,/ Tri zânioare mi-l apleacă./ Dacă Domnul sfânt năștea,/ Mare lucru ce-mi făcea?/ Face ceriul și pământul,/ Face ceriu-n două zile/ Și pământu-nalte două”. Într-un alt colind se cântă: „În ­curtea lui Moș Crăciun/ S-a născut un Domn prea bun;/ S-a născut un Domn frumos,/ Cu numele lui Hristos,/ Mititel,/ Îi mititel,/ Râde Dumnezeu la el,/ Că e Fiul cerului/ Și Domnul pământului”.

Timpul sacru al Întrupării Domnului transfigurează întreaga realitate

Actele obișnuite care compun viața cotidiană - așezarea la masă, faptul de a mânca sau de a bea devin mijloace prin care ființa umană intră în contact cu sacrul, iar aceste gesturi mărunte devin puternice, semnificative. Într-un colind românesc ne este descrisă starea de așteptare a stăpânului casei, din ajunul Nașterii Domnului, și minunile care o însoțesc: „Șade dumnealui la masă/ C-un pahar de vin pe masă;/ Pe toarta paharului,/ Scrisă-i floarea soarelui;/ În fundul paharului,/ Scrisă-i floarea raiului./ Arde nouă lumânări./ Pică-și nouă picături,/ Dintr-aceste picături,/ A purces pârău de vin”.

Colindul de Crăciun și Anul Nou este o datină specifică întregii Europe și, totodată, o datină creștină fiindcă - potrivit afirmației etnografului Petru Caraman - „o găsim numai la popoarele creștine, și anume având loc cu prilejul uneia din cele mai mari sărbători creștine: Naș­terea Domnului”. Etnografii au identificat opt tipuri de colinde care se cântau pe teritorul României, care, în marea lor majoritate, au supraviețuit în timp. În primul rând, colindatul propriu-zis, care se desfășoară fie în noaptea de dinaintea Crăciunului, fie în cele trei zile ale Nașterii Domnului. Apoi, colindatul copiilor, care are loc în ajunul Crăciunului, colindele micuților fiind, în fapt, urări scurte, percutante. Al treilea fel de colind este Plugușorul, care se cântă la Anul Nou și are ca scop influențarea benefică a recoltei care va fi obținută de gospodari în anul ce vine. Vine la rând umblatul măștilor, acestea însoțind de Anul Nou fie plugușorul, fie cetele de colindători. Vasilca reprezintă un obicei dispărut astăzi, în care se mergea cu uratul din casă-n casă, fie în dimineața Anului Nou, fie în ajun, cu o tavă pe care se găsea un cap de porc (tăiat de Ignat, pe 20 decembrie) ornat cu flori, fructe, panglici și oglinzi. Sorcova a rămas un obicei păstrat. De obicei, copiii între 3 și 9 ani colindă casele, în dimineața Anului Nou. În timp ce le urează să aibă spor și sănătate, micuții îi ating ușor pe cei mari cu mlădițe proaspăt înmugurite, înverzite sau chiar artificiale, cum am văzut că au apărut în ultimii ani. Cu Steaua merg tot copiii, fie în cele trei zile ale Nașterii Domnului, fie de la Crăciun la Bobotează. Ultima categorie de colinde, Vicleimul sau Irozii,este un teatru religios cu care se colindă, în anumite zone etnografice, satele, de la Crăciun până la Bobotează.

De Crăciun, „Domnu-ți calcă prin ogradă...”

În tot spațiul creștin-european colindătorii sunt primiți în casele oamenilor ca vestitori ai Domnului. Într-un colind românesc se afirmă: „Cu colindul azi venim/ Și pe Domnul vi-L vestim,/ Că S-a născut Domn frumos,/ Numele lui e Hristos”. Iar la sfârșit, colindătorii le urează casnicilor să se împărtășească din darurile alese ale Domnului, bucuria, pacea, sănătatea, izbăvirea de vrăjmași: „Să vă dea Hristos de toate:/ Bucurie, sănătate,/ Pace-n casă și în țară,/ Și nici un dușman pe-afară”. Iar într-un final de colind, celor care i-au primit în bătătură li se urează: „Sus în poarta lui Hristos,/ Rămâi, om bun, sănătos/ Cu-ai tăi frați, cu-ai tăi părinți,/ Ai lui Dumnezeu să fiți,/Să trăiți./ Să mărginiți,/ Ca stelele cerului,/ Ca florile mărului”.

Rostul simbolic al colindatului este să aducă prosperitatea în casele și țarinele oamenilor care îi primesc. Într-un colind ucrainean întâlnim un scenariu în care Dumnezeu Însuși, prin intermediul colindătorilor, îi înmul­țește gazdei animalele, grânele, iar în final sănătatea: „Ei, panul nostru gospodar.../ Ia privește luna nouă,/ Domnu-ți calcă prin ogradă,/ Dă la vaci câte trei bolfe,/ Binecuvântând pe cele sterpe,/ Iar la anu care vine îți va da și mai mult bine.../ (...) Domnu-ți calcă prin căsuță,/ Să ai spor, pânza-n trei ițe,/ Suveicile-n fire patru.../ (...) Ei, vă calcă Domnu prin ocol,/ Ei, și să fiți toți sănătoși,/ Toți sănătoși, la mulți ani”.

Aceleași urări le întâlnim la polonezi. După ce au primit darurile, colindătorii le spun gazdelor: „Domnul să te răsplătească, gospodare, pentru ăst colind,/ Și dumitale, gospodino, așa să ți se întâmple:/ În casă și pe câmp, în grădină, pe ogor,/ Fiecare văcuță să vă fete, o doniță de lapte să vă dea,/ Fiecare găinușă de trei ori să cadă cloșcă,/ Porcii și purceii, mieii, vițeii/ Să vi se înmulțească, să fie grași...”

Textele colindelor ne reamintesc un adevăr pe care îl uităm adesea: Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este însoțită de prosperitate, de reînnoirea vieții. Noi, însă, nu trebuie să ne fixăm atenția asupra bunăstării, riscând să devenim captivii ei, ci, după Cuvântul Domnului, să căutăm mai întâi Împărăția Lui, iar toate celelalte ni se vor adăuga nouă. Ciprian Voicilă

O nouă mărturie despre minunile săvârșite de Cuvioasa Parascheva

 

În luna ianuarie 2019 am fost depistat cu cancer de colon (un polip la distanță de 30 cm de rect), pentru care am urmat mai multe investigații (colonoscopii cu biopsii repetrate).

Toate acestea întâmplându-se în plină pandemie. Menționez că sunt un pensionar în vârstă de 81 de ani și care deja sunt cunoscut cu mai multe afecțiuni, printre care și un cancer sangvin, pentru care urmez de 7 ani un tratament: merg lunar la control la hematologie, la Spitalul Fundeni.

Am încercat să găsim un doctor de specialitate unde puteam să facem mai multe investigații și ulterior operația. Inițial, am început demersurile prin investigații medicale mai amănunțite (markeri tumorali, CT, analize de sânge). Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, între timp am găsit și un chirurg dispus să mă opereze, în cadrul Spitalului Sfânta Maria.

În urma multiplelor tentative de internare (amânări survenite din cauza depistării mai multor cazuri de Covid în spital, inclusiv în ATI), procedura s-a prelungit cu aproximativ 3 luni. În tot acest timp am căutat chiar și varianta intervenției chirurgicale în alt spital, dar din nou am întâmpinat problema listelor lungi de așteptare. În final, în data de 12 octombrie 2020, am primit telefonic confirmarea internării.

M-am prezentat și am urmat toate procedurile pentru intrarea în operație. În ziua de 14 octombrie, de ziua Sfintei Cuvioase Parascheva, au început investigațiile amănunțite cu o nouă colonoscopie, urmând să așteptăm decizia chirurgicală. În urma acestei investigații, s-a constatat că locul de unde fusese extirpat polipul în luna martie nu se mai poate observa, inclusiv noul rezultat al biopsiei nu relevă urmă de cancer.

Concluzia este că Bunul Dumnezeu, prin sfinții Săi, inclusiv prin Sfânta Cuvioasă Parascheva, prin rugăciunile familiei, prietenilor si a acatistelor date la sfintele biserici (printre care și la un schit din Orșova) s-a petrecut această mare minune cu subsemnatul.

Nu am cuvinte să mulțumesc Bunului Dumnezeu întru totul față de binele pe care l-a făcut cu mine. Totuși, cu simplele mele cuvinte scrise, mulțumesc din tot sufletul și din toată inima, cu recunoștință față de Bunul Dumnezeu si de Maica Preacurată si Binecuvântată, Sfânta Maria, și să mă sprijine în faptele bune pe care doresc să le îndeplinesc. Amin! (Vasile Clănțău)

„Familia este locul în care înveți primii pași în viață”

 

Părintele Arsenie Papacioc a fost unul dintre cei mai înfocați trăitori pentru ­Hristos pe care Bunul Dumnezeu ni i-a dăruit în negurosul şi învolburatul secol XX. În cristalizarea personalității sale de excepție, un rol determinant l-a jucat mediul social, spiritual în care s-a plămădit. Pus în postura de a-şi rememora zorii existenței, Avva Arsenie povestea: „Mă cheamă Papacioc. Pentru că ­străbunicul meu a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Şi de aici vine numele. Era aromân şi i s-a spus: Popă cu cioc - Papacioc. Dar la ­origine ne chema Albu. Şi bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia şi s-a instalat pe Ialomița, unde era câmpie. Satele erau rare”. 

 O amprentă vie, de neşters, în sufletul micuțului Anghel Papacioc a lăsat-o mama sa, Stanca. Ea i-a dăruit cea mai prețioasă nestemată din lume: credința în Domnul nostru Iisus Hristos, dezvăluindu-i câte ceva din nesfârşitele ei taine. ­Părintele Arsenie rememora adesea următoarea întâmplare: „Eu o întrebam pe mama mea, când dădea oaia din picior înainte de culcare: De ce dă din picior? Iar mama-mi zicea: Se-nchină, ­mamă...! Vasăzică eu de ce să nu mă-nchin?!” 

 Importanța mediului ­familial în devenirea ­psihologică a copilului 

Propovăduitor al unei stări de prezență continuă a inimii credinciosului în Dumnezeu, părintele Arsenie le reamintea părin­ților şi educatorilor că principalul scop paideic este să îi sădeşti copilului în inimă o credință vie, lucrătoare: „Să-i creşteți (pe copii) să se mântuiască. Familia este locul în care înveți primii paşi în viață, acolo te formezi ca om în cei şapte ani de-acasă. Apoi, şcoala şi biserica îți ­desăvârşesc educația”. Părintele Arsenie accentua rolurile diferite, bine definite, pe care le au în educația micuților mama şi tata: „Este foarte important ca un copil să aibă ambii părinți, ca să-l îndrume. Tatăl îi asigură traiul, îl ocroteşte şi-l poate învăța multe. Mama îl hrăneşte, îl îngrijeşte când e bolnav, îi dă balsam pentru sufletul rănit, sădeşte în copil încrederea în viitor. Mama naşte, mama renaşte”. 

 Blândețea ca metodă ­pedagogică și limitele ei 

Noi, părinții, nu de puține ori ne găsim în fața întrebării stringente: Cum trebuie să mă port cu copilul meu? Mai aspru? Întotdeauna cu blândețe? Avva Arsenie accentua importanța exemplului viu pe care i-l dă părintele copilului şi milita pentru cultivarea blândeții: „Ca metodă tot blândețea rămâne cea mai bună, pentru că, folosind asprimea, copilul te ascultă de frică şi prinde numai în piele învățătura ta. Dar dacă te porți blând cu el, copilul tatii, copilul mamii, uite aşa..., el ascultă, dar înregistrează şi el - poate să facă şi nebunii -, el a înregistrat de la tine un cuvânt, pe care nu l-a înregistrat prin asprimea ta, ci prin blândețea ta. Cu alte cuvinte, copiii mei să mă asculte şi după moartea mea, pentru că le rămân: «Uite, Doamne, ce spuneau mama şi tata!» Dar dacă te-ai purtat aspru cu el, a miorlăit, l-a durut şi nu te ascultă. Deci, ca metodă, tot blândețea.” Uneori, ne învață părintele Arsenie, noi, părinții, trebuie să recurgem la puțină asprime, dacă situația o cere. Altfel, copilul va creşte având ca şi centru al personalității sale narcisiste propriile dorințe şi respingându-l constant pe imperativul „trebuie”: „Dar asta nu înseamnă să nu le împletim, ci să fie şi un pic de asprime, pentru că el doreşte să împlinească numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este să-i dai exemplu de viață. Pentru că el ştie să vorbească, nu l-ai învățat tu să vorbească, dar te-a auzit pe tine vorbind în casă şi a învățat şi el. Şi-ți învață şi faptele tale. Deci să fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru!”. 

 Mama și tata, apoi profesorul 

Remarcabila sa experiență duhovnicească i-a permis să descopere o fațetă a educației practicate în prezent care, de obicei, este ocultată, trecută sub tăcere: de multe ori, anumite aspecte ale procesului pedagogic vin în contradicție cu învățătura creștină. Ce ar trebui să facă părintele în acest caz? Avva Arsenie ne oferă un răspuns tranșant, în perfect acord cu viața sa de mărturisitor, neumbrită de vreun compromis: „Și la școală îi obiș­nuiesc cu comunitatea. E o oarecare ordine. Nu este rea, dar s-ar putea să fie o dirijare necreștină. El (copilul) trebuie învățat să spună ce s-a întâmplat la școală și părinții să îndrepte cu orice chip greșeala enormă pe care a făcut-o un pedagog. Sunt mai puțini copiii care spun: «Eu fac așa pentru că m-a învățat profesorul», însă aproape toți spun: «Așa m-a învățat tata sau mama». Pentru că aici e dragostea simțită de toți, din partea tuturor”. Educația nu se încheie odată cu sfârșitul copilăriei. De obicei, adolescența și tinerețea sunt vârste psihologice în care valorile moștenite de la înaintașii noștri sunt puse sub semnul întrebării. Părintele Arsenie are un cuvânt și pentru tineri: „(Tinerii) mai întâi să prețuiască cu adevărat valorile reale ale existenței. Să se întrebe: Cine m-a creat? Trebuie să fie un Mare Meșter! Aștept de la tineri să se deștepte, să descopere care sunt scopurile ultime ale vieții”.  

Suntem chemați să luptăm pentru idealuri mărețe, nu mărunte 

Părintele Arsenie Papacioc ne relevă şi un alt adevăr profund al vieții: o educație al cărei scop final este cariera, obținerea unei diplome care să ateste specializarea noastră într-un domeniu, este binevenită, întrucât ne ajută să ne adaptăm mai bine la solicitările viitorului. Pentru noi, creştinii, însă, scopul suprem este mântuirea, întâlnirea cu Hristos - un scop pe care lumea l-a refuzat odinioară şi îl respinge şi astăzi. Spunea vrednicul de pomenire părinte Arsenie: „Lumea este obişnuită să meargă pe un făgaş normal, fără să se angajeze, psihologic vorbind, la o luptă dincolo de ceea ce suntem - să împlinească cuvântul Sfintei Scripturi. (...) Lupta nu trebuie dată pentru idealuri mărunte, ci numai şi numai pentru idealul cel mai înalt - mântuirea. Dacă lupta ta este să termini o facultate, să ajungi medic sau inginer, acesta este un ideal mărginit”. Iar scopul acestei lupte este dobândirea adevăratei libertăți: izbăvirea de patimi prin și pentru Hristos. O luptă pe care fiecare creștin este chemat să o dea, din postura socială în care se găsește: „Luptă este să-ți capeți libertatea în funcție de prezența lui Dumnezeu în ființa ta. Este vorba de o libertate față de marea răspundere pe care o avem de a folosi timpul cum trebuie, singurul timp pe care îl avem, să ajungem cu orice chip să fim și noi oamenii lui Dumnezeu. (...) (Omul) să-și facă educația prezenței inimii la Dumnezeu, acolo unde își desfă­șoară arhitectura, acolo unde face inginerie, acolo unde ară cu plugul. El să aibă o relație cu Dumnezeu”. Ciprian Voicilă