Starea de week-end şi starea de sărbătoare

În starea de repaus se intră dar se şi iese. Când privim la nenumăratele reclame care ne invită să ne relaxăm suntem tentaţi să credem că ar trebui să ne odihnim, să avem un răgaz tot timpul. Prezentul tinde să facă din repaus o adevărată profesie.
Strămoşul nostru, ţăranul, intuia că rostul lumii presupune un echilibru între activitate şi repaus. Era un timp pentru toate şi pentru fiecare în parte. Nu avea cultul muncii, nu era workoholic. Păstra prezentă în minte pedeapsa lui Adam, care izgonit din grădina Edenului este condamnat să îşi mănânce pâinea în sudoarea feţei. Când vedea un om chinuit de necazuri, ţăranul spunea despre el că este muncit.
Dar nu avea nici noţiunea de week-end. Respecta pe cât îi sta în puteri duminica, ziua în care se odihneau şi omul şi Domnul. Timpul sacru, sărbătoarea, era respectată şi prin nelucrare. Într-o versiune autohtonă a facerii lumii, la început lumea era tot o apă peste care se plimbau Dumnezeu şi Nefârtatul, adică diavolul. Pământul este întocmit de Dumnezeu şi Nefârtatul, care primeşte porunca să se afunde până pe fundul apei şi să ia de acolo pământ în numele lui Dumnezeu. Acesta face o turtiţă din pământul pe care îl aduce Nefârtatul, suflă deasupra ei, o bate cu plama şi turtiţa se preschimbă într-un pat. Dumnezeu a pus patul din pământ pe apă şi seara s-a culcat pe el. Imaginea pământului în formă de pat ne vorbeşte despre prestigiul pe care îl avea la sat odihna. Scopul cosmogoniei pare a fi odihna de la sfârşit. Dar să nu uităm că odihna din a şaptea zi avea un sens numai în relaţie cu munca celorlalte şase zile. Revin la legendă. Dracul, ca să-şi confime numele de Ne-Frate, cum l-a văzut pe Dumnezzeu că doarme a încercat să îl tragă de pe pat şi să-l înece. “Şi l-a tot împins toată noaptea; când se uită a doua zi, era pământ cât este şi astăzi, el tot creştea sub Dumnezeu!”. Povestea o găsim în culegerea Elenei Niculiţă Voronca, “Datinele şi credinţele poporului român” ( editura Saeculum, Bucureşti, 1998, p.18).
Mitologia autohtonă aduce în scenă două personaje care le pedepsesc pe femeile nevrednice, Marţolea şi Joimăriţa. Marţolea sau Marţ Sara ieşea în calea acestora marţea, mai pe seară, dacă femeile torceau, spălau sau coceau pâinea în această zi. Pedepsele erau rafinate. Marţolea le lăsa seara pe horn fuse nenumărate pe care bietele femei trebuia să le umple şi din fir să îi facă o haină până dimineaţa. Dacă nu reuşeau erau condamnate la moarte. Înfăţisarea lui Marţolea era una cu adevărat demonică ( de unde înţelegem că a lucra în zi de sărbătoare era ispita dracului): semăna cu un ţap, avea cap ca de om, coarne şi copite. Ca să te inducă în eroare se transforma şi în fecior chipeş sau în babă îmbrăcată în haine albe.
Nici întâlnirea cu Joimăriţa nu era una îmbucurătoare. Aceasta era slujnica Joii mari din Săptămâna Mare. De ziua ei umbla prin sate să vada dacă femeile au terminat de tors cânepa. Dacă nu, le interoga şi le condamna: câţii câţii, tors-ai câlţii? Câlţii dacă n-ai torcat, mâinile ţi le-am tocat!”. Ardea în jar şi zdrobea mâinile nefericitelor.