Cărţile pe care le trăim (I)

Konrad Lorenz- “Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate”


Sunt cărti care pătrund în fiinţa noastră nu prin intermediul intelectului, ca majoritatea, ci prin experinţă nemijlocită.
Trăim zilnic în sosul agresivităţii preparat de semenii nostri la care contribuim şi noi cum putem cu ingrediente din bucătăria proprie. Am circulat patru ani cu tramvaiul 41 pe ruta Lujerului- bd-ul Mihalache şi vă pot destăinui reţeta. Am asistat la scene de un umor indescriptibil dar m-am oprit în ultimul moment să izbucnesc în hohote de râs pentru că am constatat că momentele erau în esenţă tragice. Şi mi-am amintit de o remarcă a lui Eugen Ionescu despre modul în care poţi transforma o scenă comică într-una tragică. Prin repetiţie. Repetiţia nu este doar mama învăţăturii ci şi a tragicului. În fiecare dimineaţă, între orele opt şi noua şi jumătate veneau puhoaie de oameni din trei direcţii împinşi de la spate de obsesia de a nu întârzia la “job”. Munca ne munceşte. În aceste momente de cumpănă dacă făceai greşeala de a te urca din politete mai la urmă erai luat de fraier. Ca atunci când stai de unul singur la un stop care arată culoarea roşie, în timp ce toată lumea traversează fără nici o problemă. Cine este anormal, tu sau ei?
Prin tramvaie şi autobuze bătrânii îţi vor cu orice preţ locul. Dacă nu îl dai eşti apostrofat şi tu şi părinţii tăi care nu au ştiut cum să te crească. Uneori bătrânii ţi se aşează pur şi simplu în braţe forţându-te să alegi între a te ridica de pe scaun şi a accepta o scenă grotescă. Bătrânii monopolizează toate nepuţintele şi suferinţa din lume şi confundă două situaţii distincte: situaţia în care tu, tânărul ( concept care cu trecerea timpului devine foarte relativ), te ridici şi îi laşi locul din milă sau din politeţe cu situaţia în care el se simte îndreptăţit să-si scandeze aşa-zisul lui drept de a-ţi lua întotdeauna locul. Bătrâneţea nu este o virtute în sine, iar mila sau politeţea sunt întotdeauna binevenite , dar nu sunt obligatorii.
Nici tinerii nu dau dovezi de amenitate în prezenţa bătrânilor. Generaţiile care vin din spate se comportă ca şi cum s-au născut astăzi, din propria lor voinţă şi fără contribuţia nimănui. În loc să îi cedezi locul unui om înfrânt în lupta lui cu timpul, dacă eşti un lup tânăr şi eşti înconjurat şi de haita în care trebuie să îţi întreţii un anumit statut strigi: ”ce vrei, tataie, vezi că te caută moartea pe acasă şi tu te plimbi cu tramvaiul!”
Dacă aţi trecut prin aceste experienţe, deja aţi trăit cartea lui Konrad Lorenz. Puteţi să nu o mai citiţi. Dar dacă vreţi să înţelegeţi cât de cât ce se întâmplă cu noi deschideţi-o.
Titlul trimite la o perspectivă creştină, însă aluzia este înşelătoare. Cele opt păcate capitale pe care le comite omenirea nu sunt faţă de Dumnezeu ci împotriva propriei ei naturi. Autorul, întemeietor al etologiei- ştiinţa care studiază similitudinile dintre comportamentul animal şi cel uman- ne avertizează foarte clar: “ Toate darurile de care omul se bucură datorită profundei cunoaşteri a mediului înconjurător, progresele tehnologiei sale, ale chimiei şi medicinei, tot ceea ce pare a fi de natură să diminueze suferinţa umană acţionează în mod cutremurător şi paradoxal în sensul distrugerii omenirii. Aceasta e pe cale să facă tocmai ceea ce altfel nu li se întâmplă sistemelor vii aproape niciodată, şi anume să se sugrume în sine însăşi. Cel mai înfiorător lucru îl reprezintă însă faptul că în acest proces apocaliptic cele mai înalte şi nobile însuşiri şi capacităţi ale omului, tocmai acelea pe care pe drept cuvânt le resimţim şi le apreciem ca fiind specific umane, vor fi, după toate aparenţele, primele care se vor pierde” (Humanitas, 2006, p. 18).
În opinia sa agresivitatea din marile oraşe are ca principală cauză suprapopularea. Diminuarea bucuriei de a te întâlni cu celălalt se explică prin faptul că în oraş capacitatea oamenilor de a stabili relaţii sociale este permanent solicitată. Nefiind atât de capacitaţi încât să îi iubim pe toţi oamenii ne luăm măsuri de securitate.”Dragostea faţă de aproapele nostru e într-atât de diluată de mulţimea celor ce ne sunt apropiaţi, prea apropiaţi, încât urmele ei abia dacă se mai zăresc. Cei care mai sunt în stare să nutrească sentimente adevărate şi calde pentru semeni trebuie să se concentreze asupra unui număr redus de prieteni, deoarece noi nu suntem structural capabili sa-i iubim pe toţi oamenii, oricât ar fi de întemeiată şi de etică cerinţa de a o face. E nevoie, aşadar, de o selecţie, altfel spus, trebuie să ”îi ţinem la distanţă” din punct de vedere sentimental pe mulţi oameni care de fapt ar fi pe deplin demni de prietenia noastră. “Not to get emotionally involved”(a nu te implica emoţional), iată una dintre principalele griji ale multor orăşeni. Această atitidine, pe care nici unul dintre noi nu o poate evita complet, pune în evidenţă o sumbră nuanţă de neomenie; ea ne aduce aminte de vechii latifundiari americani, care se purtau omeneşte cu negrii lor “de casă”, privindu-i însă pe sclavii de lucru de pe plantaţii în cel mai bun caz ca pe valoroase animale de casă”. Consecinţele le vedem cu stupoare la buletinele de ştiri. Exemplul tinerilor care îşi masacrează colegii de clasă şi profesorii a fost atât de şocant încât a inspirat şi filme artistice. “Dacă această ecranare împotriva contactelor umane continuă, ea va duce, alături de fenomenele de plafonare a simţurilor (…) la acele manifestări cumplite de indiferenţă despre care ziarele relatează în fiecare zi. Cu cât avansează la oameni procesul contopirii cu gloata, cu atât mai stringent se vede pus fiecare individ în parte în faţa necesităţii de a nu se implica emoţional, astfel încât în zilele noastre e posibil ca tocmai în cele mai mari metropole să se petreacă tâlhării, crime şi violuri ziua în amiaza mare şi pe străzi circulate, fără ca vreun “trecător” să intervină” (ed.cit.,p.19).
Din fragedă pruncie suntem educaţi să intrăm în concurenţă cu semenul nostru şi să îl invingem fără drept de apel: trebuie să fim premianţi în şcoala generală, trebuie să intrăm printre primii în instituţiile de învăţământ superior, trebuie să fim bursieri. Concurenţa nu se limitează, însă, la spaţiul devenirii noastre profesionale. În familie trebuie să fim mai deştepţi şi mai abili decât partenerul nostru de viaţă, eventual să avem mai multe masterate şi specializări- “formări”, cum se spune- decât el. Şi în orice caz, trebuie să ne impunem întotdeauna propriul punct de vedere în toate cele.
În urma unei îndelungate experienţe Konrad Lorenz se consideră îndreptăţit să afirme următoarele: “selecţia intraspecifică produce schimbări în zestrea genetică a acelei specii, schimbări ce nu numai că nu-i sporesc şansele de supravieţuire, ci, din contra, în cele mai multe cazuri le sunt chiar dăunatoare”(op.cit.,p. 31). Cu cât concurăm mai mult între noi, cu atât contribuim mai mult la scăderea şanselor de supravieţuire a speciei umane.
Întrecerea cu sine însuşi şi cu semenul are ca prim efect confuzia care se produce în domeniul valorilor: “Ceea ce e important şi folositor pentru omenirea luată ca intreg şi chiar pentru omul în parte a şi fost cu totul uitat în forfota întrecerii interumane. Covârşitoarea majoritate a oamenilor care trăiesc astăzi nu mai consideră ca fiind valoros decât ceea ce îi duce la succes în cadrul unei concurenţe fără milă, ajutându-i să-i depăşească pe ceilalţi oameni. Orice mijloc ce ar putea servi acestui scop apare în mod înşelator ca o valoare în sine. Am putea defini eroarea utilitarismului, ce are un efect distructiv, ca fiind confundarea mijloacelor cu scopul.” (idem, p.33). Cele două mijloace ascunse sub masca grotescă a scopurilor sunt banii şi timpul. Este dificil să decizi care dintre ele reprezintă răul cel mai mic: “Trebuie să ne întrebăm ce anume provoacă omenirii de azi daune sufleteşti mai mari: lăcomia orbitoare de bani sau graba extenuantă. Oricare ar fi răspunsul, cei care deţin puterea urmăresc, indiferent de direcţia lor politică, să le promoveze pe amândouă şi să amplifice până la atrofiere acele motivaţii ce impulsionează omul catre intrecere”(idem,p.34). Chestionând motivaţia care determină acest comportament, pe lângă două cauze previzibile- lăcomia de a deţine bunuri ori poziţie ierarhică, autorul descoperă o a treia neaşteptată: “un rol esential îl joacă frica, frica de a rămâne în urmă in cadrul întrecerii, frica de sărăcie, frica de a lua hotărâri greşite şi de a nu face sau a nu mai face faţă întregii situaţii atât de stresante”. La rândul ei frica este “cel mai important factor de subminare a sănătăţii oamenilor moderni, producându-le hipertensiune arterială, rinichi cirotici, infarct la tinereţe şi alte asemenea bucurii”.
Un alt păcat în care cădem ca muştele, mari şi mici, este neofilia, aviditatea supraexcitată pentru tot ce este nou, trendy. Pubertatea este perioada în care neofilia se manifestă cu precădere în viaţa fiecărui individ. Acum “tot ceea ce e transmis din vechime apare ca fiind plictisitor, iar tot ceea ce e nou devine atrăgător, putându-se vorbi de o neofilie fiziologică”(idem, p.78). Neofilia duce la lupta între generaţii şi la criza modelelor. Aceasta criză este accentuată datorită tipului de societate în care trăim: “În afara mediilor ţărăneşti şi meşteşugăreşti băieţii nu-şi mai văd aproape niciodată taţii la lucru, neavând astfel ocazia de a da o mână de ajutor pentru a se convinge de superioritatea omului matur. De asemenea, în mica familie modernă lipseşte structura ierarhică, datorită căreia “omul bătrân” apărea ca inspirand respect”. Bătaia pe care o primesc bătrânii în “Portocala mecanică”este expresia artistică a unui impuls care este explicabil la o anumita vârsta dar care devine îngrijorător o dată cu trecerea timpului. Tradiţia poate fi sfărâmată, dar cu costuri greu de evaluat pentru că ea conservă nişte reacţii de răspuns verificate ca valabile în evoluţia speciei umane.
Pustiirea spaţiului vital ne caracterizează. Uităm că”resursele biologice ale planetei nu sunt inepuizabile”. Trăind zilnic în oraşe- artefacte ale oamenilor- ne pierdem instinctele sacre, metafizice (numinosul, sentimentul sublimului, al prezentei lui Dumnezeu) pe care individul care locuia odinioară la sat le manifesta din plin. “Oare ce i-ar putea insufla omului modern sentimentul de respect şi veneraţie pentru ceva, când tot ce îl inconjoară e opera omului, o operă foarte ieftină şi urâtă?Chiar şi perspectiva bolţii înstelate îi e îngrădită orăşeanului prin blocuri şi poluare atmosferică. Nu trebuie să ne mire, aşadar, faptul că progresul civilizaţiei e legat de o regretabila urăţire a oraşelor şi satelor” (idem, p.27).
Ne paşte moartea termică a simţurilor. Vrem, de pildă, să ne fie satisfăcut instinctul sexual aici şi acum. Consecinţa este simplă: redevenim naturali, adică mai sălbatici decât animalele: “Odată cu pierderea capacităţii de a urmări un ţel mai îndepărtat dispar toate modurile comportamentale fin diferenţiate ale peţitului şi formării perechilor, atât cele instinctuale cât şi cele programate cultural, aşadar nu numai acelea care au luat naştere în decursul istoriei filogenetice în scopul menţinerii cuplului, ci şi normele de comportare specific umane care servesc unor funcţii analoage în cadrul vieţii culturale”(idem., p.46).
Tot la capitolul “moartea termică a simţurilor” intră problema dezechilibrului creat între plăcere şi durere prin cultul contemporan închinat plăcerii şi prin fuga obstinată de orice suferinţă. Suntem hedonişti prin vocaţie, dar societatea în care trăim ne desăvârşeşte înclinaţia transformându-ne în budişti de consum: “viaţa este suferinţă, deci trăieşte-o din plin astazi!”, “bătrâneţea este suferinţă, deci fii de-a pururi tânăr cu ajutorul mijloacelor cosmetice pe care ţi le oferim!”, “moartea este suferinţă, prin urmare nu te gândi niciodată la ea!”. “Înainte de toate, ne spune Lorenz, evitarea asiduă a oricărei neplăceri face imposibilă bucuria.(…)atunci când ajungi transpirat şi obosit, cu degete julite şi dureri musculare într-un vârf de munte greu accesibil, nu simţi probabil nici o plăcere la cumpăna dintre eforturile şi pericolele urcuşului şi cele încă mai mari ale coborâşului, având în schimb parte de cea mai mare bucurie ce se poate imagina”(idem, p.47). Fuga de stări contrastante duce, în ultimă instanţă, la plictiseală.
Decădem din punct de vedere genetic. În opinia autorului “fenomenul creşterii infantilităţii şi criminalităţii în rândul tinerilor, ce caracterizează omul ca produs al civilizaţiei, se bazează (…) pe fenomene de decădere genetică”. Apocalipsul ne suflă în ceafă pentru că “sentimentul care ne dictează să acordăm o înaltă apreciere la ceea ce e bun şi cuviincios” fiind “unicul factor care mai acţionează astăzi cât de cât eficient în mod selectiv în sensul combaterii fenomenului de degradare a comportamentului social” este astăzi în pericol de a dispărea. Simţul natural pentru ceea ce este bun, frumos, dezirabil nu mai este dezvoltat cu succes în interiorul familiei şi în instituţiile de învăţământ .
Suntem extrem de receptivi la îndoctrinare. În perioada campaniilor electorale constat cu stupoare cât de manipulaţi sunt oamenii din preajma mea. Dacă aleg să nu mă duc la vot, nu voi avea dreptul, spun ei, să critic evoluţia scenică a celui care va câştiga alegerile. Ca şi cum nu pot critica jocul prost al unei echipe de fotbal decât în situatia în care fie aş fi unul dintre jucători, fie aş fi chiar antrenorul sau finanţatorul ei. In general, ne îmbrăcăm, mâncăm, ascultăm muzică şi citim cărţi în funcţie de reclame, de top-uri, de recomandările “specialiştilor”. “După toate aparenţele, marii producători au reuşit să convingă marea masă de consumatori de faptul că cel mai plauzibil “simbol al stării” (şi care asigură totodată cel mai eficient credit) l-ar constitui posesia celor mai noi haine, mobile, televizoare, maşini, maşini de spălat rufe, de spălat vase etc. Cele mai penibile nimicuri pot căpăta acest statut de simbol spre a fi exploatate din punct de vedere financiar de către marii producători…”(idem, p.102).
Ultimul păcat îl constituie armenele nucleare. “Cea mai mare pagubă pe care amenintarea prin armele nucleare o pricinuieşte deja şi o va pricinui omenirii şi în viitor chiar în cel mai favorabil caz constă în aceea că ea duce la crearea unei “atmosfere de sfârşit al lumii”.
Convertind cele opt păcate capitale în opt porunci pe care ni le dictează propria natură, închei aici cu speranţa că o să ni le repetăm până când o să ajungem să le respectăm fără nici un efort de voinţă: 1. Să fugim de zonele suprapopulate; 2 Să nu ne pustiim spaţiul vital natural; 3. Să luăm cât mai des câte o pauză în întrecerea cu noi înşine şi su semenii noştri; 4. Să acceptăm viaţa cu toate contrastele ei; 5.Să ne păstrăm “simţul natural al dreptului” şi să îl dezvoltăm în sufletele copiilor noştri; 6. Să înţelegem resorturile intime ale tradiţiilor; 7. Să fim rezistenţi la îndoctrinare şi la tot ceea ce poartă eticheta “opinie publică”;8. Să luptăm teoretic sau practic împotriva armelor nucleare.