ANDREI BADEA – TEZĂ DE SORGINTE CONFESIVĂ

De Maria Diana Popescu, Agero

(Preluat de la revista Agero Stuttgart)



Un prudent visător-poet-profesor, al cărui nume nu este cunoscut, dar nici venit de nicăieri, un poet interesant se îndreaptă către noi. Merită să fie consemnată şi recomandată venirea lui Andrei Badea. Mereu contestatele şi confuzatele top-uri literare nu ar include un poet de factura sa, astfel de liste cuprind scriitori cu protuberanţele dezgolite sau cu filiaţii de gaşcă. Andrei Badea, o fiinţă solară, umbrită doar de teama de însingurare, ne invită să ne bucurăm de lucrurile mici, de lucrurile mari ce ne înconjoară. Poeme care se lungesc, nu atît înspre planul pur estetic, cît spre jocul fanteziei şi al pitorescului, freamătă cu emotivitate măsurată de nelinişte, de spaima de neant, de zbuciumul venit din straturile pur muzicale ale unui suflet tînăr care ia temperatura scrisului cu propria febrilitate şi prin semnificaţia însăşi a gestului entuziast şi voluntar. Un fel de a pune piatră peste piatră, piatra tatălui peste piatra-copil a Anastasiei, ridicînd ziduri pentru vremea cînd frigul va pătrunde definitiv în oasele lor. Versul face doar trimitere la moarte, surprinzătoare fiind pătrunderea în temă, fără a deschide cutia cu lacrimi şi groază.

O nevoie acerbă de a reconstrui microcosmosul intim într-o formă naturală şi firească, mesaj coerent, sincer, poate un exerciţiu pentru ceea ce trebuie să urmeze în scrisul lui Andrei Badea. Teza de sorginte confesivă a poetului nu exclude nici realitatea cu multiplele ei aspecte, unele cadre, lunecoase ca un bulgăre de zăpadă într-o palmă fierbinte, dezvoltă pe alocuri un limbaj sentenţios. Poezia reclamă fragilitatea, zvîrcolirea prin cuvînt a unei voci care încearcă să iasă prin pereţi de sticlă cu proprii muguri, cu propriile cadre şi reguli de scriere. Găsim, regăsim gînduri pe care le-am avut cîndva şi noi, pe care am fi vrut să le rostim, găsim poate şi răspunsuri în care metaforele priveghează atent dependenţa de mirosul unui rug aprins. Deşi pliată pe tendinţe configurative care aparţin existenţei, domină structurile labirintice, poezia fiind rezultatul modelării unor trăiri purtătoare de sensuri. Fiinţei poetului, hărăzită unui drum al imaginarului creativ, îi este oferită şansa de a ieşi din tiparul său natural, de a-şi depăşi astfel, prin scris, facticitatea. Dincolo de lirismul instinctiv, poetul se exprimă uneori plastic, alteori cu naturaleţe, dar impunîndu-şi o anume suveranitate ce creează impresia unui film regizat, un filmuleţ care aminteşte de Frank Herbert şi de „starea de refuz a justificărilor”. În fine, eu sînt dintre cei care, potrivit lui Cezar Baltag, îi cred pe poeţi pe cuvînt. (MDP)



ANDREI BADEA DESPRE SINE: M-am născut în Bucureşti, pe 31 decembrie 1978. Am absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Hyperion. Imediat după terminarea facultăţii am predat timp de patru ani la două şcoli generale şi la un liceu. Un timp am gestionat o mică afacere, mai precis un laborator foto. Împreună cu părinţii mei am trudit timp de un an în jurul unei maşini ce făcea poze pentru oameni. Însă a dat faliment în scurt timp. S-a potrivit la fix, căci am intrat direct în spital, din cauza unei hepatite toxice, în urma utilizării substanţelor de developare a pozelor. Apoi am lucrat la o librărie cu un profil mai special, adică ortodox. Acum sunt din nou la catedră, am o soţie şi două fetiţe: una de 3 ani, cealaltă de 5 luni.




ANDREI BADEA - POEME



Înviere

Anastasiei



“ Ştii, scumpa mea, de ce porţi numele Anastasia?

Pentru că înainte cu câteva zile să te naşti

eu eram în Athos,

muntele acela sfânt,

de unde se spune că pornesc stâlpii de susţinere ai lumii…

Acolo călugării se roagă neîncetat,

şi tot muntele miroase

a mir

de parcă

cineva,

din greşeală,

şi-ar fi spart sticluţa pe care o purta în buzunar

şi ar fi curs tot, tot

peste munţi

şi peste copaci

şi peste turlele bisericilor

şi peste bărbile părinţilor bătrâni…

De acolo, draga mea, ţi-am cumpărat cruciuliţa

pe care o porţi la gât.

Mi-a întins-o, cu mâini tremurătoare,

un părinte bătrân,

bolnav,

gângav,

mut,

şi care, pe deasupra

adormea, din când în când,

cu capul pe Scriptură…

în ultima zi,

când am fost să-mi iau rămas bun de la el,

l-am găsit în grădina cu măslini,

şi cum mergeam

aşa

călcând peste iarba uscată,

l-am văzut şezând pe o băncuţă,

În spatele lui,

un tufiş uriaş de floarea-pustiei,

îngălbenise…

puternic…

puternic…

mi-a luat mâinile în mâinile lui,

şi mi-a zâmbit…



Nu, n-am crezut niciodată,

eu ştiam

că oamenii sunt cele mai viclene animale,

că sunt răi,

şi mint,

şi se prefac,

şi iubesc puterea…



Draga mea,

scumpa mea,

învierea mea,

să nu fi supărată pe bătrânul tău tată,

şi dacă vei auzi

lucruri urâte despre el,

pentru că

vei auzi,

asta te asigur,

să nu-l judeci prea aspru,

şi ca să îţi înfrângi durerea din inimă,

gândeşte-te la numele tău

şi de ce ţi l-am pus…

Te las,

se apropie ora,

şi avocatul nu mi-a mai dat nici o şansă

acum că…”





aici s-a întrerupt…

Scrisoarea mi-a dat-o chiar ea,

după care a început să plângă

întâi încet, ca şi cum s-ar fi rugat,

apoi din ce în ce mai tare,

ca o ploaie torenţială de vară

ce spală tot oraşul

de mizerie…





Din nou seară de aprilie


și broaștele cântă...

Un gândăcel incredibil de mic se târăște pe masa pe care stă laptopul

în timp ce eu scriu la acest laptop.

Acum...

și aici...

Ahh, gândăcelul ăsta fără de care nu se poate...

- Ce? mă întrebi...

Aș vrea să nu-ți răspund „ – nimic, omule”

Pentru că în situația asta e groasă treaba...

Dar nu pot să n-o fac

și îți răspund „nimic, omule”

și, daca n-aș avea familie,

aș începe să plâng,

dar sunt ei la mijloc

și dependența e dependență...

Doar știi și tu de la drogați cum e să ai sevraj

mai rău e cu sevrajul din iubire

Acolo nu știi ce și cum...

Ahh, gândăcelul ăsta și drumul lui afurisit...



Asfințește...


Soarele e din ce in ce mai portocaliu



și fetița mea, Anastasia, s-a hotărât să mă omoare



în timp ce se joacă prin curte cu ursulețul ei...





E între mine și el, acest ursuleţ pe care, uneori, îl confund cu gândăcelul, o frânghie groasă pe care nu poți s-o rupi.

Oricât ai vrea...

și nu prea contează dacă e invizibilă sau nu,

pentru bunul mers al lumii asta nu prea contează.

Numai uneori,

da, uneori se mai întâmplă să mai las pescuitul și să mă apuc de scris,

dar asta se întâmplă rar, mult prea rar.

Și, cu toate astea...





Blestem de copil



Anastasiei



De vei ajunge vreodată vedetă, draga mea

Ascultă-mă și pe mine....

Ascultă-l și pe bătrânul aviator

Să nu te mai rogi

Să nu te mai rogi niciodată...

Îmi pare rău dacă n-ai înțeles ce-am vrut să zic cu asta, draga mea,

îmi pare rău

pentru că eu nu-ți voi putea explica niciodată...

Da, știu că ai să te superi pe mine,

și că poate mă vei și înjura

deși înjurătura îți va arde pielea exact în aceeași zi...

și vei sta culcată pe asfalt

blestemându-ți zilele că ți-ai blestemat bătrânul tată.

Dar, scumpa mea, iubita mea,

înțelege-l și pe bătrânul aviator

că nu are cum să-ți explice...

Nuu, nu pentru că nu poate, prostuță mică

ci pentru că îi este interzis...

Da, știe bătrânul aviator că ai fi în stare să te lupți pe viață și pe moarte cu nebunul

ce i-a interzis bătrânului tău tată să-ți explice,

însă nu fi supărată nici pe el, scumpa mea

Nici el n-a vrut...

Numai că așa sunt legile firii:

nu țin cont de iubire

nu țin cont de onoare

nu țin cont de nimic...

Blestemate legi ale firii...



Știi ce frământ eu aici, mămăiță?



Bânziță d-aia de la tanti maria

Nu mă spăl pe mâini, eu n-am gustat





(Broaștele cântă)



Anastasia stă pe un scaunel

și e frumoasă,

e tare frumoasă,

mi se pare că e chiar mai frumoasă decât asfințitul





Pe Anastasia o ține mamaie să facă pipi



-mamaie, vreau să fac pipi pe jos



Fetița mea dragă face pipi



- astea ce sunt, mamaie, cornițe?

Anastasia face pipi pe pământul rece de primavară



În rinichii ei s-a format acest lichid, după ce a fost înghițit pe gurița ei care nu miroase nici măcar dimineața...

Și-a pus pălăria pe cap

și zâmbește spre mine cu ochii ei mari

În ochii ei uriași i s-a cuibărit sufletul

dar nu de frig, ci de bucurie.

- Mamaie, am reparat-o pe fundiță..hii, tataie, am reparat-o pe fundiță...

- Ce, tătăiță, ce-i aia fundiță?

- Fundița, tataie, am reparat-o pe fundiță

- Aaa, undița?

- Da, pe fundiță...





Ultimul zbor



Lui Ramon Sanpedro și celor asemenea



Se înserase de ceva timp,

și oamenii se târau pe străzi,

și eu stăteam la geam,

așteptând

să văd,

pentru ultima oară,

un om,

care ar vrea să-și dea viața,

numai să poată zbura

o secunda...

Dar omul ăsta nu mai venea odată...

Și târziu, în noapte,

în lumina becului,

a început să ningă...

Încet...

Încet...

Din ce în ce mai încet...

Timpul se scurgea din ce în ce mai încet...

Și ningea...

Din ce în ce mai tare...

și cântecul,

și secundele,

înfrățite,

se scurgeau

pe pielea mea,

zgâriindu-mă

o dată...

și încă o dată...

până am ajuns

la un moment dat

să simt cum mă sufoc,

căci ele,

secundele,

ca niște gheare,

Săpaseră în mine șanțuri...

Într-un târziu,

când mai aveam puțin până dincolo

când simțeam viața scurgându-se din mine

am văzut,

în șanțurile săpate de secundele înfrățite cu cântecul,

cum oamenii ce se târâseră mai devreme

acum își luau zborul din șanțurile mele:

erau ca niște pitici cu aripi

ca niște colibri

și m-am bucurat

că măcar în ultima clipă

mă pot bucura de bucuria lor

și am vrut să le fac cu mâna.

Dar ei s-au ridicat în aer

ca niște colibri,

tot mai încet

și tot mai încet,

și eu, atunci, dormeam de mult...

Nu mai ştiam...da...

nu mai voiam să ştiu de nimic...

Și nimeni nu m-a împiedicat...(răsuflu greu acum) în dorința mea...

Să recunoaștem cu toții

Am murit fericit, ce mai încolo şi-ncoace...



Maturizându-mă





Am ieşit din mine



Am ieşit încet, târându-mă

Ascultându-mi inima începând să se stingă, tot mai repede o vedeam cum moare printre munţii de peşti morţi şi de câini morţi mergeam alături de Dumnezeu care mă ademenea să mă culc peste oasele câinilor şi ale peştilor. Nebun, l-am ascultat, fără să vreau mi-am aşezat palma peste albul tare şi ascuţit mirosind a mort, m-am bucurat că există ceva aşa de urât şi eu eram încă neschimbat, i-am simţit puterea în spate a început să urle către mine, se roteau în văzduh două păsări grăbite curgându-le din gură sevă de peşte. Din spate Dumnezeu urla neîncetat spărgându-mi timpanul, râdea când a început să-mi curgă sânge din ureche peste cadavre jos de frică am început să plâng, morţii râdeau, începuseră să râdă, strigând-o pe mama, aerul era tot mai des, mi s-a făcut frică, Dumnezeu tot râdea în spatele meu, m-a luat cu o mână şi m-a trântit peste mormanul de oase albe, suflând greu simţeam cum mi se moaie picioarele, mama nu mai avea nici un farmec, mâinile înţepenite le ţineam strânse lângă mine atârnând mi s-a făcut rău, veneau nori negri şi vineţi şi negri şi roşii mi-a dat sângele pe gură gros şi mirosind a mort intrându-mi în ochi, vedeam umbre, m-a luat ameţeala, am început să tremur şi inima bătându-mi tot mai încet Dumnezeu râzând, ieşeam încet din mine târându-mă şi când s-a lăsat seara l-am rugat să mă facă la fel cum eram. Dimineaţa m-am sculat, în loc de carne aveam oase, Dumnezeu fugise, eram împrăştiat printre celelalte cadavre şi mirosind a mort.