“Cum Ninel avea dreptul la o scurta iesire zilnica in curtea celularului, l-am rugat sa adune oase, daca gaseste, si sa mi le aduca. S-a uitat mirat intrebandu-se la ce-mi vor folosi. I-am spus ca-i voi explica atunci cand le va duce. Si mi-a adus cateva. Le-am spalat cat am putut de bine si am inceput sa le rod, pe rand, incet si cu rabdare. Si unele parti mai compacte, daca insisti, se desfac pana la urma in fibre si se pot inghiti. Trebuie sa ai dinti buni, incapatanare si foame. Si le aveam. Ma ardea stomacul de nemancat si cum reuseam sa inghit cateva bucati de os, arsura parca se mai potolea.
Cei din celula, inclusiv Ninel, au crezut ca incep sa-mi pierd mintile. I-am lasat sa creada ce vor, pana s-au convins ca, in afara de acest mic comportament excentric, nu aveam altele mai grave. Atunci le-am amintit ca suntem lasati sa murim incet de foame. Ca am vazut pe cei cu stagiu mai lung de inchisoare cum raman fara dinti. Ca eu simt nevoia calciului, pe care nu-l avem in alimentatie, si ca nu am alta posibilitate de a mi-l procura. Ca atata timp cat dintii mei imi vor permite si cat voi avea oase, n-am sa renunt si ca ar fi bine sa faca si ei la fel. Nu i-am convins. Mi-au replicat ca mai degraba vor ajunge fara dinti daca-mi urmeaza exemplul. A ramas deci fiecare pe pozitia lui. Mi-am zis ca-i bine ca nu am concurenta.
Mi s-a dat si mie voie sa ies la asa-zisa plimbare, cele 10-20-30 de minute, dupa dispozitia gardianului. Speram ca, fiind cel interesat, am sa gasesc alte oase. Mare dezolare. Marfa se epuizase.
Intre timp colegii mei de celula au inceput sa aiba ameteli cand incercau sa se scoale in picioare, de trebuiau sa se reaseze si sa faca alta incercare. Ninel era cel mai slabit. Eu nu sufeream inca de asa ceva.
(…) Venise primavara. Intr-o dimineata, dupa golirea tinetelor si scurta plimbare, unul dintre sateni scoate de sub haina un manunchi de buruieni. La privirea mea mirata, imi explica:
- Buruienile astea le culegeam pentru porc. Daca-s bune pentru porc, sunt bune si pentru mine. Matale esti cu oasele fiindca esti tanar si ai dinti buni. Eu sunt cu buruienile. Cine nu poate sa roada oase, roade buruieni.
Gasise si el o solutie. Foamea ne impingea inapoi, pe scara evolutiei, pana la niste stramosi mai indepartati. A rupt buruienile in mici bucatele, le-a amestecat in zeama de pranz si le-a lipait cu mare pofta. Au prins insa si altii firul si in doua zile a disparut si cea mai mica urma de verdeata. Am aflat ca buruiana porcina cea mai apreciata se numea “grasita”. Numele mi-a placut. Potrivit pentru hrana scheletelor. Eu n-am apucat sa gust din asemenea bunatati si nici Ninel. M-am consolat cu gandul ca la oase nu avusesem concurenta.”
(Adrian Oprescu- Varul Alexandru si alte povesti adevarate, editura Humanitas, 2008, pp. 142-144)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu