Vatra focului

Importanta pe care o avea odinioara vatra casei este într-o strânsa legatura cu importanta pe care o avea focul în cadrul universului mental al taranului român. Cu ocazia marilor sarbatori, primavara (de Mucinici, Sfântul Gheorghe, Lasata Secului, în Joia Mare, în noaptea de Înviere), vara ( de Sânziene), toamna (focul lui Sânmedru), iarna (focurile dintre Craciun si Boboteaza) taranii faceau în ograda, pe câmp, la rascruci, în curtea bisericilor câte un foc ritual.
Specialistii au încercat sa dea câte o explicatie acestui obicei. Unii vad în focul ritual o ceremonie magica menita sa asigure caldura soarelui pentru oameni, animale si plante, altii considera ca focul are o functie purificatoare care tine la distanta demonii, vrajitoarele, puterile malefice mai mult sau mai putin personificate. De multe ori copiii si tinerii sar peste foc pentru a fi iuti ca focul sau ca sa se casatoreasca mai repede.
În interiorul casei traditionale vatra este un punct central în jurul caruia se organizeaza spatiul domestic. Pentru stramosii nostri de la sat focul era divin. De aici obiceiul de a mentine continuu focul în vatra. Pe vatra se nastea sau, în cazul în care nasterea avea loc pe pamânt, copilul era pus pe vatra. În unele cazuri era tinut acolo timp de trei zile pâna la sosirea Ursitoarelor. Deasupra vetrei se punea o icoana. Vatra fiind sacra, era maturata cu o matura speciala.
Vatra era obiectul unor tabuuri. În focul din vatra nu se aruncau icoanele, prescura, cartile sfinte, pâinea sau firimiturile de pâine (“pâinea este fatza lui Hristos”), lumânarile, tamâia, mamaliga, grâul ( pentru ca “grâul este binecuvântat”), parul, unghiile de om (pentru ca nu trebuie sa arunci norocul pe foc sau pentru ca un asemena gest provoca ulterior dureri de cap sau caderea parului), porumbul pentru semanat, cojile de ceapa si de usturoi. Laptele nu trebuia sa dea în foc fiindca vacilor li se vatama ugerul. Daca dadea laptele în foc, imediat gospodina arunca pe plita niste sare. De asemenea, nu se aruncau în foc cojile de oua pentru ca altfel nu mai ouau gainile, nu mai faceau pasarile pui sau vacile din gospodarie faceau albeata. Se credea ca daca arunci în foc fulgi de pasare, nu mai ai noroc la pasari sau ca faci bube la degete. În relatia directa dintre om si focul sacru din vatra oamenii trebuiau sa îl trateze cu respectul cuvenit. În foc nu se scuipa, focul nu se lua în derâdere, pe foc nu se jura.
De acelasi regim se bucura o serie întreaga de obiecte utilitare din gospodaria taranului. Jugul boilor nu se punea pe foc pentru ca era pacat sa o faci, pentru ca le mergea rau animalelor sau pentru ca se credea ca cine o face “la moarte o sa traga ca boul la jug”. Nu se arunca în foc albia, fusul, lingura, vârtelinita (cine arunca vârtelnita “se învârtea ca vârtelnita”), lemnul de maces sau de nuc pentru ca “sau moare pomul sau face taciune”, stânjenul de masurat.
Daca focul din vatra scotea anumite sunete, taranii credeau ca se schimba vremea sau ca te vorbeste cineva de rau. În cazul în care într-o familie se nastea un copil lipsit de putere, acesta era îmbaiat pe vatra, într-o copaie în care se puneau diferite ierburi de leac. Focul revigorant îi reda copilului puterile.
De Anul Nou fetele care doreau sa se casatoreasca îsi aflau ursita aruncând pe vatra bobi si interpretând felul în care sfârâiau sau sareau bobii.
La români nu exista o divinitate protectoare a vetrei. Grecii credeau ca Hestia, fiica lui Kronos si sora lui Zeus, este protectoarea vetrei familiale si a focului. Romanii aveau ca mare protectoare a vetrelor casnice si a focurilor publice care ardeau în centrul fiecarui sat pe Vesta, fiica lui Saturn. De la numele acestei zeite provine denumirea de vestala. În timpul împaratului Numa Pompilius focul sacru era aprins direct de la soare si era pazit continuu de vestale. O vestala era aleasa pe o perioada de 30 de ani din rândul familiilor patriciene.
Divinitatile protectoare ale vetrei sacre si ale caminului erau la romani si Larii, doi zei de origine etrusca, fiii zeului Mercurius si ai nimfei Lara. Larii protejau atât vatra familiei cât si întregul neam, mosiile acestuia,, câmpiile, rascrucile, drumurile, satele.
Industrializarea impusa de comunism, migratia populatiei de la sat la oras si, mai nou, consumerismul au facut ca foarte multe dintre credintele si practicile societatilor traditionale sa se piarda. În ciuda acestei constatari triste ne ramâne credinta ca fiecare dintre noi le poate reînvia în locul în care se afla.