Prietenul meu care s-a suit la Cer

[Articol publicat în revista „Lumea Monahilor”] 29 octombrie 2019. Ora 17.31. Primesc un sms prin care o prietenă mă anunță că Mircea Stanciu a trecut la cele veșnice. După 3 ani de luptă cu o boală cumplită. Mintea mi-e invadată de flash-uri de amintiri, stârnite de o durere care s-a refugiat în miezul ființei și nu se dă smulsă de acolo.

                                                                                 *
Era în Vinerea Mare a anului 1995. Am ajuns dis-de-dimineață la liceul nostru, din Pătârlagele, un mic orășel din județul Buzău. Pomii erau înfloriți și un soare proaspăt încălzea întreaga fire, retrezind-o la viață. Cu câteva zile înainte, Mircea și cu mine ne hotărâserăm să ținem post negru. Primul nostru post negru. Mircea descoperise Autobiografia Sfântului Paisie Velicikovski și îmi povestea, cu mare încântare, fragmente din ea. Se gândise ca în această zi să dublăm nevoința postului cu efortul de a străbate distanța dintre Pătârlagele și Schitul Cârnu, întemeiat de Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. Un mic detaliu, din care înțelegem că, în viață, nimic nu se petrece la întâmplare: în amurgul vieții sale, Mircea avea să-l cunoască pe minunatul părinte Macarie Beșliu, fostul stareț al Mănăstirii Poiana Mărului, căruia îi va purta o adâncă evlavie și recunoștință. Revin la Vinerea Mare a anului 1995. Zis și făcut: ne pornim plini de râvnă la drum. Îmi amintesc parcă ar fi fost ieri: străbatem o punte destul de lungă. Pășim atent, fiindcă se leagănă amenințător sub noi și, din loc în loc, lipsesc scânduri, iar prin golurile create zărești șuvoiul năvalnic. Coborâm, în sfârșit, la malul gârlei, luăm apă în pumni, ne-o azvârlim pe față, dar ne ținem buzele strânse: nu cumva să pătrundă vreo picătură, să încălcăm postul.


                                                                                *
L-am cunoscut pe Mircea pe la vârsta de 15 ani. Între 15 și 18 ani, ne-am căutat adevăratul sine, oglindindu-ne unul în celălalt. La vremea aceea, călăuze nu ne-au fost oamenii, ci cărțile. Oamenii-reper s-au ivit în viețile noastre mai târziu. De la o zi la alta făceam noi descoperi: ne cădeau în mâini cărțile acelea a căror lumină fusese ținută, decenii de-a rândul, sub obroc, în anii beznei comuniste: Jurnalul fericirii, romanele lui Eliade, eseistica lui Cioran, cursurile lui Nae Ionescu, Ascetica și Mistica părintelui Stăniloae. Câte ore minunate am petrecut, întorcând pe toate fețele cele trei soluții propuse de monahul Nicolae de la Rohia în Testamentul său politic! Știu că de la Mircea am împrumutat, pentru prima oară, scrisorile despre viața monahală, scrise de Cuviosul Gheron Iosif. Existau, desigur, și marile romane, care îi ofereau lui Mircea prilejul de a iniția, în cercul prietenilor săi, un fel de joc: cine, dintre noi, seamănă cu Pașadia, Pirgu sau Pantazi? Care dintre noi, aduce la fire și înclinații cu Aleoșa, Ivan sau Dmitri Karamazov? Cu câtă încântare am citit împreună cel mai frumos roman scris vreodată despre prietenie, Narziss și Goldmund! Bineînțeles, chipul său lăuntric aducea mai mult cu ascetul Narziss, iar firea mea cam lăbărțată, care mă mâna ca o apucată, în toate direcțiile, mă recomanda pentru rolul de Goldmund. Mircea făcea lucrurile temeinic, mergând întotdeauna până la capăt. De pildă, învățase foarte bine limba engleză. În drumețiile noastre, pe la cabanele din munții Buzăului, ne entuziasma cântând melodii folk, aflate în mare vogă în grupurile studențești. Parcă-l văd, cu pletele fluturându-i în vânt, îmbrăcat în geaca de blugi, luminat de flăcările unui foc de tabără, cântând Fată verde. Adia printre noi și un aer al libertății anticomuniste, un spirit antiiliescist, ca să zic așa, al cărui centru iradiant era Piața Universității. Mai bine golan decât comunist devenise un adevărat imn și în grupul nostru.

În anii de liceu, Mircea descoperise rolul formator al jurnalului. A ținut jurnal până aproape de sfârșitul vieții. În notațiile sale, avea o capacitate extraordinară de sinteză. Peste ani, aveam să descopăr în viața Cuviosului Serafim Rose, scrisă de monahul Damaschin Christensen – pe care tot Mircea mi-a dăruit-o  – aceeași importanță, cu implicații duhovnicești, de cunoaștere a sinelui, acordată jurnalului. Jurnalul ținut cu sinceritate este o oglindă în care te vezi așa cum ești tu în realitate, cu bune și cu rele. În el ți se descoperă mai limpede asperitățile ființei, pe care trebuie să le „șlefuiești” până devii, în conlucrare cu Dumnezeu, un tot armonios. Stilul literar al lui Mircea păstra ceva din aroma cronicarilor.

                                                                                  *

Ca student la Facultatea de Istorie a Universității București, Mircea ar fi vrut să studieze efectele paisianismului în cultura română. Își păstrase același interes pentru isihasm, o preocupare care va deveni una de căpătâi la maturitate și își va atinge punctul culminant spre sfârșitul vieții sale pământești. Alte amintiri îmi revin în memorie: odată stabilit, ca student, în capitală, Mircea mi-a arătat o dimensiune tainică a Bucureștiului: acele locuri sacre în care se întâlneau regulat tinerii însetați de un ideal transcendent. Îmi amintesc cum, într-o iarnă dintre ani, în vreme ce din cer cădeau fulgi mari de nea, am urcat, condus de el, treptele Bisericii Ruse. În epicentrul unui București zbuciumat și plin de larmă, atmosfera de intensă rugăciune, din interiorul bisericii, liniștea aceea palpabilă, tinerii și tinerele urmărind atent gesturile pline de sens pe care le făcea părintele Vasile, la slujba Vecerniei, trăsăturile luminoase ale sfinților, zărite în icoane, care îți încălzeau inima, totul părea atât de ireal!

                                                                                   *

Alte flash-uri: drumurile pe care le făceam cu Mircea și cu noii săi prieteni la Mănăstirea Cetățuia. Un loc exotic, spre care porneam ditamai gașca, cu trenul, apoi cu ocazia, din Târgoviște până în satul Cetățeni, atrași de bisericuța străveche, săpată în piatră, de misteriosul cavaler trac – gravat pe un perete exterior bisericii, de poveștile despre sihaștri care s-au nevoit prin peșterile din împrejurimi și de prezența fascinantă a părintelui Modest.

Mircea, povestitorul de mai târziu, era un mare iubitor de povești. Cât de încântat a fost când, vizitând Muzeul Țăranului, a cunoscut-o pe Irina Nicolau - prietena și colaboratoarea lui Horia Bernea –, care l-a delectat cu poveștile ei despre aromâni. Întâlnirea cu Irina i-a stârnit interesul pentru istoria orală, microistorie și pentru științele memoriei. Stimulat de ea, își va scrie teza de licență despre evenimentele revoluției din '89, trăite și povestite de Marius – un personaj pe care Mircea îl descoperise chiar la Mănăstirea Cetățuia – și va strânge conștiincios graffiti-urile ingenioase pe care studenții de la Universitatea București le scriseseră pe băncile sau pereții acesteia. Din ele, la final, s-a închegat un întreg capitol pentru volumul „Arca lui Noe – de la neolitic la Coca-Cola”, ultimul proiect editorial al Irinei Nicolau. În anii din urmă, Mircea și-a păstrat nestins interesul pentru memoria socială, doar că acesta a devenit mai specific: l-a preocupat să descopere întruchipările vii ale tradiției isihaste și să consemneze în scris întâlnirile cu acestea. Așa au fost scrise cele două texte despre pustnicul Antonie, cel ce ținea votul tăcerii, care a trăit o vreme într-un subsol al unei case din apropierea Gării de Nord, el nevoindu-se vreme de 20 de ani într-o peșteră și prin alte locuri izolate din Munții Apuseni. Mircea primise ascultare să îi scrie viața.

                                                                                           

                                                                                  *

Mircea nu a fost doar un om generos, jertfelnic (spre exemplu, m-a găzduit vreme de un an în cămăruța sa studențească, din Regie, pe care o împărțea cu prietenul și colegul său, Eugen). Avea o delicatețe a firii care îl făcea atent la relațiile cu prietenii și cunoscuții săi: nu uita, să te sune, an de an, să te felicite de ziua ta de naștere și făcea tot posibilul să se întâlnească în acea zi cu tine. Un gest banal, s-ar putea spune, dar care devine semnificativ în contextul prezentului, când majoritatea dintre noi am devenit robii egoului și ai intereselor noastre strict 

subiective, celălalt nemaigăsindu-și locul nici în inima noastră, nici în orizontul nostru de preocupări.

                                                                               *

Încerc să surprind firul care leagă aceste frânturi de amintire: cuvântul-povestea-memoria-comuniunea. Constantele unei vieți. Alt amănunt, apropo de sentimentul comuniunii: om de modă veche, lui Mircea îi plăcea să le scrie, destul de des, scrisori prietenilor, pe care le expedia, clasic, prin poștă. Credea, pe bună dreptate, că, în acest fel, se păstrează ceva din intimitatea adevăratei comunicări, de la inimă la inimă.

Mircea nu a fost doar un prieten adevărat, ci și un soț și un tată exemplar. L-am văzut în situații de viață, în contexte diferite, cum li se dedica total, trup și suflet, celor trei copilași ai săi. Să îți asumi devotat sarcina de tată nu este puțin lucru astăzi, când puzderia de sarcini sociale, adicția față de internet sau telefonul mobil, incontinența proiectelor ne înstrăinează de proprii copii sau ne determină să ne comportăm ca niște mașinării față de ei. M-a impresionat, deopotrivă, grija lui Mircea de a le lăsa moștenire cea mai prețioasă comoară din vistieria inimii sale: credința în Domnul nostru Iisus Hristos. Același imbold al inimii l-a făcut, impulsionat fiind și de invitația și de binecuvântarea primită de la părintele său duhovnicesc, să țină la bisericuța din incinta spitalului Grigore Alexandrescu, din București, minunatele cateheze pentru micii enoriași.

                                                                              

                                                                        *

Credincioși Cuvântului, noi, creștinii, nu putem fii indiferenți față de cuvinte. Nu putem trece nepăsători pe lângă ele. Nu le putem folosi oricum, oriunde. Primul volum publicat de Mircea, „Cartea cuvintelor dispărute” este răspunsul concis și creativ oferit de el la întrebarea: dacă am fi nevoiți să salvăm cuvintele, pe care le-am alege? Care dintre ele ne reprezintă, ne descriu cum se cade viața? Din mulțimea cuvintelor și expresiilor limbii române el a ales 12: făgăduință, snoavă, menire, a cotrobăi, tihnă, gogoman, tămăduire, nărav, cutezător, a astâmpăra, a făuri și tâlc. Multe dintre ele au o rezonanță duhovnicească: ne-a fost făgăduită Împărăția cerurilor. Menirea omului este ca, prin conlucrare cu Dumnezeu, să se sfințează, să devină un dumnezeu după har. Dar pentru aceasta, el trebuie să își înfrunte cutezător propriile patimi (năravuri), și să lupte cu ele, până când acestea se vor astâmpăra. Salvați de sub tirania patimilor, starea de tihnă se adâncește înlăuntrul nostru. Astfel, făurim omul nou din noi, această lucrare fiind, în fond, tâlcul vieții noastre.

„Cartea cuvintelor dispărute” se adresează cu precădere micilor cititori, dintr-un motiv foarte simplu: copiilor noștri trebuie să le lăsăm moștenire nu doar bunuri materiale, ci și cuvinte potrivite, menite să-i ajute să se cunoască mai bine pe ei înșiși și să înțeleagă lumea ambientală. Cuvintele sunt vehicule: dacă ai ales unul nepotrivit, rișți să ratezi ținta, să te ducă la altă destinație. Găsim în această carte și un avertisment, care ar trebui să ne pună pe gânduri: „(...) Când dispar cuvintele, există pericolul să dispară și oamenii care le folosesc. De pildă, dacă dăm uitării cuvinte ca de treabă, cinstit, omenos, într-o bună zi ne vom trezi că nu vom mai întâlni oameni de treabă, cinstiți și omenoși”. Cuvintele nu doar oglindesc realitatea: o și crează.

Al doilea volum publicat de Mircea, în acest an, la Editura Frontiera, are ca subiect meseriile dispărute. Copiii au, astfel, ocazia să afle cum și-au câștigat existența străbunii lor, îndeletnicindu-se cu ele, sute de ani, poate mii de ani, în cazul unora dintre acestea. Mircea îi învață că „meseria nu este ceva întâmplător. Are legătură cu darurile naturale, cu felul în care îți petreci acum clipele, dar în același timp meseria va fi însăși conținutul vieții tale de adult. Dacă vrei ca acest conținut să fie extraordinar, atunci merită să acorzi atenție acestei alegeri”. Autorul împarte meseriile în dispărute (paharnicul, moașa, lustragiul, împăratul, hoțul de cai, sacagiul, haiducul, valetul, sclavul, caligraful) și meserii pe cale de dispariție (geamgiul, coșarul, ceasornicarul, fierarul, potcovarul). Dar mai există o categorie de îndeletniciri (remarcați, vă rog, câte dintre ele sunt caracteristice vieții creștinului), așa-numitele „ocupații mai neobișnuite, poate ireale, cărora azi poate le-am spune hobby-uri”: salvatorul de cuvinte, povestitorul (cel-ce-dă-sens-vieții), înveselitorul, privitorul, enigmaticul, slujitorul, clăditorul, primitorul de străini, singuraticul”.

                                                                            *                                                   

Iarna trecută ne-am revăzut la un târg de carte. Venise la standul Editurii Frontiera să se întâlnească cu cititorii săi. La un moment dat, îl întreb: „Vrei să facem o fotografie?” „Da”, îmi zise el. Și adăugă, în vreme ce Ileana, prietena noastră, se pregătește să ne imortalizeze: „Suntem doi netrebnici”. Nu avea dreptate. Netrebnicul eram doar eu. El era un trebnic. Trebnicia lui Mircea nu se rezumă doar la cele două cărți pentru copii, scrise cu mult har. El a excelat în meseria de... rugător. Lucrarea lui de căpătâi a fost rugăciunea. De fiecare dată când ne-am revăzut – în acești ultimi trei ani – doar despre aceasta mi-a vorbit: cum, sârguindu-ne în rostirea lui „Doamne, Iisuse”, mintea noastră, adâncul sufletului nostru se vindecă de patimi, pregătindu-ne de mult-râvnita întâlnire cu Hristos.

În anii din urmă, mi-a vorbit mult despre cât de importantă este privegherea în viața duhovnicească. Mi-a povestit despre obiceiul bătrânilor și bătrânelor care viețuiesc prin satele din Grecia și care se trezesc la miezul nopții și se roagă, fiecare, după puteri: o oră, două, trei... Se referea des la scrierile isihaste ale Sfântului Grigorie Palama, la cele ale părintelui Ioannis Romanidis și ale Înaltpreasfințitului Hierotheos Vlachos (de altfel, Mircea învățase neogreaca pentru a citi în original cărțile mitropolitului, recunoscând în el o călăuză autentică, încercată, pe calea isihastă).

La ultima noastră întâlnire mi-a spus că trebuie să insistăm să rostim „Doamne, Iisuse” până când „în coaja groasă care ne învăluie mintea se va produce o mică breșă prin care, când El va socoti de cuviință, va pătrunde Lumina nezidită a lui Hristos”. Îmi amintesc că odată l-am întrebat cum consideră că trebuie rostită Rugăciunea. M-a sfătuit să nu fiu fixist, formalist, să nu mă agăț de tehnici. Important, mi-a spus el, este ca atunci când o rostești să conștientizezi prezența lui Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de alta, starea ta de păcătoșenie. Rugăciunea să fie una de pocăință. Mi-a vorbit despre importanța programului: „Este bine să ai zilnic un program de rugăciune. Dacă, pentru început, te rogi, în cămăruța ta, cu „Doamne, Iisuse”, 2 ore, este foarte bine. Dar să știi că poți ajunge la 8, 9 ore de rugăciune pe zi”.

Altădată, l-am întrebat de ce, totuși, în zilele noastre atât de puțini oameni ajung să vadă Lumina lui Hristos. După câteva clipe de gândire, Mircea m-a lămurit: „Fiindcă păcătuim, ne spovedim de păcatele săvârșite, iar după o vreme le săvârșim din nou”.

Pacea care izvora din simpla sa prezență m-a încredințat că toate aceste sfaturi nu erau unele scoase de prin cărți, ci proveneau din experiența sa ascetică.

                                                                                     *

Mircea le-a transmis luminița Rugăciunii lui Iisus unora dintre cei cu care s-a întâlnit. Ea poate cuprinde ca o flacără inima rugătorului și îl poate face vrednic să se împărtășească din Lumina neînserată a lui Hristos. „Cartea meseriilor dispărute” tocmai ieșise de la tipar. Mircea este invitat la o școală din București, să le prezinte elevilor volumul. Copiii îi sorb cuvintele, fascinați. La sfârșit, vede o fetiță care nu se îndura să iasă din bancă, în recreație. Continua să îl privească, în tăcere. Mircea o cheamă la el, îi arată metanierul, pe care îl purta mereu cu sine, și o întreabă: „Știi ce este acesta?”. „Nu”, recunoscu, cu sinceritate, fetița. „Este un metanier. Ne ajută să ne rugăm. Dai o bobiță, spui o dată: <<Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!>> Mai dai o bobiță, mai spui o dată <<Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”>>, o lămuri Mircea. Apoi, îi dărui Nectariei – acesta era numele ei – șiragul de metanii, iar din acea clipă fetița deveni o lucrătoare a Rugăciunii.

                                                                                      *

În ultimul an de viață, rugăciunea atât de dragă Sfântului Paisie Aghioritul îi devenise adevărată respirație: „Slavă, Ție, Doamne!” Mircea Îl slăvea pe Dumnezeu atât în suferințele mucenicești pe care a trebuit să le îndure (și le-a suportat cu demnitate, până la sfârșit, îngrijindu-se să nu-i amărască, prin ele, pe cei apropiați), cât și pentru clipele în care acestea îi dădeau pace. S-a bucurat de fiecare zi pe care Dumnezeu i-a dăruit-o, pentru a mai sta puțin printre noi.

Mircea a urcat, pas cu pas, treptele rugăciunii, până ce, după o lungă și chinuitoare pribegie pe pământ, a revenit acasă: în Cer. El credea că odată ajuns în Rai, în sufletul omului rămâne vie o singură dorință: dorința de a te împărtăși veșnic de Dumnezeu. Iată ce scria într-un text postat pe blogul său, mirceastanciu.com :

„Aseară târziu am ieșit să mă plimb prin rai. Raiul care se mijea în satul meu, sub fina cernere a ninsorii.

În rai m-am trezit singur. Nici țipenie de om. Oare pentru cine a fost făcut Raiul? Nu era nimeni cu care să împart această frumusețe. Doar că ningea, și pământul își primea acoperământul său. Nici urmă de mocirlă, nici urmă de răni, nici urmă de vinovății. Toate albe, toate curate. Nici urmă de victime, nici urmă de poftă stăpânitoare asupra aproapelui. Nici urmă de gânduri. Doar Raiul. Și atunci mi-am amintit îndată că un om sfânt mi-a spus, într-o seară de vară, că vedea harul ca pe o ninsoare care cădea pe creștetul său. Maica Domnului ningea cu harul ei peste pământul inimii noastre, însetat. Fericită unire!

Dar văzând Raiul gol, m-am întrebat dacă nu cumva nimeni nu mai are nevoie de frumusețea lui. Ce s-a petrecut cu locuitorii lui temporari? Stau ascunși după ziduri și garduri, cocoșați în fața unor ecrane întunecoase?

Oamenii se mulțumesc cu gândurile lor. Gândurile negative împânzesc virtualul și realul. În psihologie le mai spun Automatic Negative Thinking. Dar neuro-psihologii sunt de părere că omul nu trebuie să le alunge, ci doar să le eticheteze, așa spun studiile. Totuși, în Rai nu sunt gânduri și nici etichete pe jos nu se văd. Ori au fost alungate, ori au fugit. Cineva le-a alungat.

Gândurile trebuie alungate. Nu trebuie ținute.

Am vrut să împărtășesc această stare cu cineva. Am scos telefonul, într-un final, și am făcut-o trimițând, vai, cât de jalnic!, o poză pe FaceBook, un surogat.

Dar mi-am dat seama că, în cele din urmă, nu ai cu cine împărtăși Raiul, pentru că în Rai omul privește absorbit cum ninge, Dumnezeu îi este deajuns și îl umple. Nu rămâne loc de altă poftă.

Să dea Domnul să fie cuvântul nostru la sfârșitul lumii (noastre) : iată, pohta ce-am pohtit!

Raiul este gol de gânduri.

Am revenit pe pământ și primul gând care mi-a venit a fost să alung orice gând. Cum? Poate omul să zică, cu adevărat, ca „Toată grija cea lumească să o lepădăm…”?

Mult ne străduim.” (Ciprian Voicilă)