Când spui Mănăstirea Rohia, spui Nicolae Steinhardt. În adolescenţă, descoperisem Jurnalul fericirii, prima carte de memorialistică a închisorilor citită, din care aflasem despre pătimirile eroilor şi sfinţilor anticomunişti. Era un timp minunat, în care mă îndrăgostisem de constelaţia Generaţiei Criterion şi de sateliţii săi, mai mult sau mai puţin apropiaţi. Citisem mai întâi cartea de articole şi interviuri Între Dumnezeu şi neamul meu, cu şi despre Ţuţea. Petre Ţuţea mi se părea un intelectual creştin şi un erou magnific. În viaţă, cele două tipuri umane – eroul şi intelectualul – de obicei se exclud. Iată că Petre Ţuţea ieşea din tiparele comune. Coborâse cultura de pe soclul ei preţios, uneori snob de‑a dreptul, şi o transformase într‑un mod de a fi. Iar cultura aceasta avea, pentru el, un ax interior: pe Iisus Hristos. Ţuţea suferise pentru filosofia sa, pentru Weltanschauungul său. Îşi plătise viziunea despre lume şi viaţă cu treisprezece ani de temniţă grea.
Aflasem că Ţuţea a fost bun prieten cu Cioran, un personaj situat la antipod. Am citit, în consecinţă, mai întâi Silogismele Amărăciunii şi am constatat că Cioran nu era nicidecum un ateu. Fiu de preot din Răşinari, Cioran se afla într‑o luptă continuă cu Demiurgul. Îşi trăia angoasele metafizice la înălţimi îngrijorătoare. În volumul de convorbiri, mărturiseşte că timp de şapte ani a suferit de insomnie. În perioada în care fusese profesor de filosofie la Braşov, decisese să nu mai vorbească decât cu Dostoievski şi Shakespeare. Aceştia doi surprinseseră în opera lor suferinţa şi tragismul condiţiei umane, întreaga lor operă provenind din aceste izvoare. Prin urmare, doar cu ei doi merita să dialoghezi. Într‑o zi, se apropie de profesorul de filosofie Emil Cioran un coleg, care avea chef de oareşicare conversaţie. Cioran se întoarce spre el şi îl întreabă:
‑ Cine eşti, Shakespeare sau Dostoievski?
Şi pentru că, din întâmplare, nu era niciunul dintre ei, a refuzat să vorbească cu el. Am simţit permanent în Cioran un om şi un gânditor autentic. Un filosof care, toată existenţa sa, a avut grijă să trăiască la periferia sistemului. Cu excepţia scurtei perioade de profesorat de la Braşov, Cioran a trăit continuu din burse, refuzând postura de angajat al vreunei instituţii. La Paris, trecut bine de patruzeci de ani, mânca la cantina studenţilor. Peste ani, aveam să descopăr o însemnare în revista Vatra Românească, din care am aflat că Cioran, la sfârşitul vieţii, s‑a împăcat cu Dumnezeu: s‑a spovedit şi s‑a împărtăşit înainte de obştescul său sfârşit. Acest mic‑mare amănunt mi‑a fost confirmat de un preot din Bucureşti, care mi‑a povestit că, în ultimii lui ani de viaţă, Cioran nu mai primea pe nimeni în mansarda sa de pe Rue Avenue, cu excepţia preoţilor ortodocşi.
Au urmat alte descoperiri livreşti: romanele şi cărţile savante ale lui Mircea Eliade, eseistica lui Constantin Noica, romanele lui Mihail Sebastian, cursurile de metafizică, istoria logicii şi filosofia religiei, ţinute la Universitatea Bucureşti de Nae Ionescu. Eliade mi se părea un erou modern prin lupta sa acerbă cu timpul şi prin efortul de a asimila domenii întregi ale spiritului. Idealul său existenţial era cel renascentist, de homo universalis. Noica îşi asumase sarcina de a scoate la lumină straturile filosofice ale limbii române, dezvoltând o viziune filosofică românească.
Profesorul Nae Ionescu, prin pedagogia sa negativă, prin exerciţiile de dezvăţare, prin exemplul unei gândiri care se desfăşoară pe cont propriu, era centrul care generase toată această generaţie trăiristă. Nae – cum îi spuneau ei, cu familiaritate şi admiraţie – era mai fascinant decât toţi emulii săi la un loc.
În această galerie, Steinhardt îşi avea locul său precis. Scrisese chiar o carte, În genul... tinerilor, în care imita stilul literar al colegilor săi de generaţie. Scrisul său denota vioiciune, inteligenţă, optimism.
Jurnalul fericirii este un antidot eficace în perioadele de depresie, de dezgust existenţial. Arestat în lotul Noica‑Pillat, în iadul puşcăriilor comuniste unde mulţi şi‑au găsit sfârşitul, Steinhardt L‑a cunoscut pe Hristos şi a trecut de la moarte la viaţă, botezându‑se ortodox. Jurnalul îmi pare a fi un puzzle dintr‑o Românie crepusculară, dar care conţine întâmplări exemplare, sfaturi practice, portrete de sfinţi şi eroi. Este viu, tocmai pentru că e fragmentar. E scris aşa cum îi vin omului gândurile. Fără sistem, fără supremaţia raţiunii, care pune o ordine rece în întâmplări.
Steinhardt, pentru mine, nu mai era de găsit în carne şi oase pe pământul acesta. Aş fi putut să îl întâlnesc, în schimb, pe omul care l‑a ajutat să se retragă din vâltoarea lumii la Mănăstirea Rohia. Înalt Preasfinţitul Justinian Chira, un apropiat al intelectualilor incomozi pentru sistemul comunist, ca Noica sau Ioan Alexandru. Citisem cu viu interes cărţile lui Bogdan Eduard. Îmi rămăsese în memorie episodul în care într‑o noapte vin securiştii să îl aresteze pe Justinian şi nu pot trece de un zid de aer care se interpune între ei şi el.
În 2013, s‑a ivit şi prilejul să îl văd faţă către faţă. L‑am însoţit pe Danion la unele conferinţe despre sfinţii închisorilor şi despre Sfântul Iov din Uglea (un mărturisitor român, după tată, canonizat în data de 18 septembrie 2008), conferinţe care au avut loc în Baia Mare, Sighet şi Satu Mare.
Ne‑am pornit cu o maşină mică, un Peugeot, spre Rohia. Privirea mea se hrănea, hămesită, din priveliştile punctate cu dealuri, coline împădurite şi case ţărăneşti, rămase ca nişte vestigii dintr‑un timp revolut. Ca şi cum România creştină, arhaică, profundă s‑ar fi retras într‑o mişcare de reflux din graniţele ei ştiute şi s‑ar fi statornicit acolo, în Ţara Lăpuşului.
Am urcat spre mănăstire pe un drum spiralat, drumul fiind flancat de pădurea de stejari şi fagi peste care se instaurase din plin toamna. Un covor pastelat, galben‑rubiniu, roşu‑violaceu, negru‑cenuşiu învăluise pământul.
Înainte de a intra la Înalt Preasfinţitul, am admirat casa smerită în care vieţuieşte, care mai păstrează aroma casei tradiţionale româneşti. După câteva minute de aşteptare, în camera de oaspeţi a pătruns arhiereul.
M‑au uimit mai întâi ochii săi luminoşi. Lumina se revărsa ardentă spre noi, dintr‑o sursă nevăzută nouă, profanilor. Apoi am privit prin preajmă, la pereţii înţesaţi cu cărţi. Cu aviditate, pentru că iubesc pătimaş cărţile. Îmi place să le simt mirosul, textura, personalitatea fiecăreia. Aşa cum îmi place să mă iluzionez că undeva, printre rânduri, stau pitulate adevăruri care abia aşteaptă să fie descoperite. „Un rugător”, mi s‑au confesat ochii arhiereului. „Un intelectual”, i‑au completat portretul interior cărţile preţioase, strânse cu sârg de‑a lungul celor 92 de ani ai săi, aşezate cu mare atenţie în rafturile străvechi de bibliotecă.
Dar asta n‑a fost tot. Venisem la Înalt Preasfinţitul Justinian Chira cu gândul expres de a‑i cere binecuvântarea ca să scriu în continuare spre slava lui Dumnezeu. Anii pierduţi printre fantasmele intelectualismului, clipele jertfite culturii de dragul culturii, eul gonflat prin abundenţa informaţiilor necesare dar nu şi suficiente pentru izbăvirea lui, curiozitatea care răscoleşte ca o babă oarbă prin sipetul unde stau zăvorâte tainele lumii – toate mi se păreau năzăriri ale firii, în căutarea sinuoasă a adevărului, pe care le lăsasem în urmă. Mă hotărâsem să le fac pe toate pentru Dumnezeu: să gândesc, să scriu, să vorbesc, să respir, să admir, să înving, să mă las înfrânt, să urăsc de moarte păcatul, să caut frumosul bine camuflat în urâciunea zilnică, să iert de şaptezeci de ori câte şapte, să pun între paranteze dorinţa polimorfă de a căuta plăcerea şi de a evita constant orice suferinţă, să amân momentul răzbunării până când orice umbră de dorinţă de răzbunare se va evapora de la sine, să nu mă mai rog pentru mine, ci întotdeauna pentru ceilalţi. Iar dacă trăiesc, pentru Dumnezeu să trăiesc, şi, dacă voi muri, pentru El să mor. I‑am cerut, aşadar, Înalt Preasfinţitului Justinian binecuvântarea de a scrie, iar sfinţia sa mi‑a dat‑o grabnic, tare şi răspicat:
‑ Să nu te opreşti!
Dar asta n‑a fost tot. Ne‑a vorbit despre omul‑microcosmos, care cuprinde în el şi mineralul şi vegetalul şi animalul, dar care le transcende pe toate prin conştiinţa pe care a sădit‑o Dumnezeu în el. Auzindu‑l, mi‑am recăpătat încrederea în om. Fiecare fiinţă are ascunse în ea potenţialităţi nebănuite, prin care poate deveni cu adevărat bună. Ştiam că lumea este creaţia lui Dumnezeu şi că El o ţine permanent în existenţă. Dar, în sinea mea, pe acest adevăr simplu şi fundamental se depusese în straturi cenuşa neîncrederii în om şi în lumea sa de artefact. Arhiereul de la Rohia le spune adesea vizitatorilor: „Sunteţi sfinţi!”, spre stupoarea acestora. Le reaminteşte de cea mai înaltă chemare a lor: asemănarea cu Hristos.
Am regăsit cu mare bucurie în Înalt Preasfinţitul Justinian legătura străveche dintre cult şi cultură, optimismul creştin, convingerea că lumea pe de‑a‑ntregul este bună. Fiecare clipă ce ni s‑a dat este de la Dumnezeu şi trebuie să Îi mulţumim pentru ea, ne învaţă el. Fiecare picătură de timp poate fi trăită în faţa lui Dumnezeu, devenind astfel rugăciune, comuniune cu Izvorul vieţii. Dacă mi s‑a născut în minte un cuget bun, este de la Dumnezeu. Dacă mi‑am revăzut un prieten după care a tânjit inima mea amar de vreme, întâlnirea e de la Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Să Îl vezi pe Dumnezeu în lucrurile mici, plăpânde, insignifiante înseamnă să Îl vezi peste tot. El este Cel ce oferă şi Cel ce Se oferă.
Înalt Preasfințitul Justinian simţea încă din copilărie, că nu există loc în care să nu fie prezent Dumnezeu. Acest arhiereu îţi redă bucuria de a trăi, ca dar dumnezeiesc. Nu întâmplător Înalt Preasfinţitul s‑a născut în Duminica Tuturor Sfinţilor, o zi a bucuriei şi a învierii.
Dar asta n‑a fost tot. Pe drumul spre Mănăstirea Rohia, mi‑a venit gândul să îi cer Înalt Preasfinţitului o dedicaţie pe o carte. Dar nu aveam la mine nicio carte scrisă de sfinţia sa. Tânărul care ne‑a ajutat să intrăm la el m‑a sfătuit să nu îi cer verbal dedicaţia. Fiind un apropiat al lui, ştia din experienţă că Dumnezeu i‑a dăruit harul de a citi gândurile oamenilor. După ce am discutat despre una, despre alta, când a apărut o pauză în discuţia noastră, m‑am hotărât să îi cer să ne scrie pe ceva o dedicaţie, mie şi soţiei mele, Angela. Cuvintele cererii îmi stăteau pe buze, gata să ţâşnească afară. Deodată văd că vlădica întinde mâna şi ia o iconiţă cu Maica Domnului şi începe să scrie ceva pe spate. Când termină de scris, mi‑o întinse şi îmi spuse:
‑ Uite, pentru soţia ta, Angela, binecuvântare arhierească!
Ştiam că Înalt Preasfințitul Justinian are mare evlavie la Maica Domnului. Dânsul le recomandă credincioşilor să citească la vreme de încercare Paraclisul Maicii Domnului, acesta fiind un sprijin tare şi un prilej de mângâiere pentru orice suflet suferind sau scârbit. Sfatul său are rădăcini în experienţa sa bogată de viaţă. Tatăl său a trecut la Domnul, „a adormit” – cum spune el – în timp ce Justinian, copil fiind, citea Paraclisul. Maica Domnului, le spune el pelerinilor, este cea care ne acoperă permanent. Mărturiseşte cu convingere că toată viaţa sa s‑a desfăşurat sub ocrotirea Maicii Domnului.
Dar asta n‑a fost tot. Înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere, ne‑am ridicat de pe scaune, ca să facem o fotografie împreună. Lângă Înalt Preasfinţitul Justinian a nimerit un prieten de‑al meu. Nu ştiu cum arhiereul l‑a atins, involuntar, în dreptul plexului solar, şi atunci s‑a întors spre acesta şi i‑a spus:
‑ Tu ai fost un mare păcătos!
Prietenul meu se întorsese de curând la Hristos venind din lumea drogurilor şi a desfrânării. Cu un an în urmă se întâmplase ceva similar. Veniseră un reporter şi un cameraman de la o televiziune să îi ia Înalt Preasfințitului un interviu. În toiul interviului, Înaltul Justinian pune mâna pe unul dintre ei şi îl întreabă: „Dar tu ce religie ai?” Acela era adventist.
Înainte de a ieşi pe uşă, Înalt Preasfinţitul ne‑a sărutat pe creştet pe fiecare, binecuvântându‑ne. Mi‑a spus şi mie: „O să mă rog pentru fetele tale, păcătosule!” (îl rugasem să se roage pentru soţia mea, Angela, şi pentru fiica noastră, Miriam, conştient fiind de puterea rugăciunii sale). Prietenului meu i‑a dat sfatul de a privi – se înţelegea, femeile – de la brâu în sus, fără ca acesta să îi fi mărturisit în prealabil nici cel mai mic gând despre lupta lui duhovnicească.
Dar asta n‑a fost tot. Am cules cu evlavie şi interes o parte din învăţăturile şi sfaturile pe care Înalt Preasfinţitul le oferă apropiaţilor săi şi vi le împărtăşesc, la rândul meu, ca atare. El crede din toată inima că dragostea lui Dumnezeu pentru om covârşeşte păcatele pe care le putem face noi, oamenii. Nu putem noi păcătui cât poate Dumnezeu să ierte. Ne sfătuieşte ca, atunci când ne rugăm, să fim conştienţi că în faţa lui Dumnezeu suntem totdeauna slugi netrebnice. Trebuie să ne conştientizăm propria nimicnicie.
Înalt Preasfinţitul Justinian ne recomandă să spunem Rugăciunea lui Iisus măcar de o sută de ori pe zi, având conştiinţa că suntem nimic în faţa lui Dumnezeu şi că tot ceea ce avem bun în noi de la El provine: gânduri bune, sentimente, inspiraţie. Tot ce este viaţă în noi de la Izvorul Vieţii provine.
M‑a covârşit până la lacrimi un amănunt pe care l‑am aflat. Încă de pe vremea în care era vicar la Cluj, Înalt Preasfinţitul obişnuia să deschidă fereastra la miezul nopţii şi să se roage, îndreptat cu faţa spre oraş, pentru toţi oamenii. Pentru bolnavii care îşi dădeau duhul în mâinile lui Dumnezeu, pentru doctorii care le vegheau la căpătâi ultimele clipe de viaţă pământească, pentru poliţişti, pentru brutarii care preparau pâine pentru a doua zi, pentru cei aflaţi în închisori, pentru cei credincioşi şi pentru cei necredincioşi.
Ne‑am pornit spre Baia Mare, nu înainte de a ne închina la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care se găseşte în Paraclisul Sfântul Ierarh Nicolae. Am aflat că prin 1940, icoana a supravieţuit unui incendiu iscat acolo. Şi nu înainte de a ne opri la mormântul monahului Nicolae Steinhardt şi a ne ruga o fărâmă de timp, cu capul sprijinit de crucea lui.
Mă surprind adesea imaginându‑mi următoarea scenă: la miezul nopţii, un arhiereu vechi de zile deschide fereastra şi se roagă pentru noi toţi. Arhiereul veghează la Rohia. Arhiereul ne veghează somnul, de la Rohia. (Ciprian Voicilă, capitol din cartea
Sfinții de lângă noi, Editura Areopag, 2014)
(Text apărut în numărul 39 al Revistei Atitudini) Oamenii mari își reflectă amplitudinea ființei lor și în gesturile lor mici, aparent banale, aparent insignifiante. În boabele de rouă se răsfrâng nu de puține ori razele soarelui. Multe din faptele și întâmplările care au marcat semnificativ viețile Sfinților Închisorilor cuprind în ele un înțeles pe care noi, trăitorii din secolul XXI, trebuie să-l descoperim și să-l facem viu, eficace în propria noastră existență. Ele păstrează ceva din firescul unei lumi care avea la temelia ei credința în Dumnezeu. O lume ale cărei rămășițe le regăsim în biografiile mărturisitorilor din temnițele carliste, antonesciene și comuniste. Frânturi de viață pe care, dacă le vom pune cap la cap, vom recupera oglinda unei vieți firești. O lume care a fost smulsă din rădăcinile ei milenare, a fost devastată la propriu de ideologia comunistă prin metoda revoluției continue. O revoluție continuă care, în paranteză fie spus, acum poartă numele de tranziție continuă. Iar tranziția continuă capătă, în funcție de context, denumirea de integrare europeană. O integrare, evident, continuă.
Eu cred că recuperând, mai întâi, reperele firescului, vom putea tinde, mai apoi, spre suprafiresc, spre sfințenie. Sfântul Nicolae Velimirovici scrie undeva, în „Gânduri despre bine și rău”, că cine vrea să devină sfânt trebuie ca mai întâi să-și propună să devină cel mai bun om din satul lui. Cât de șocant sună acest sfat într-o ambianță în care toți ne grăbim, în care fiecare vrea să ardă etapele: vrem să devenim sfinți înainte de a fi mai întâi oameni morali, cu suflet bun și cu inima pătimitoare, trează la nevoile și suferința aproapelui nostru.
Din imensa bibliografie despre mărturisitorii din temnițele comuniste și antecomuniste am ales câteva întâmplări care ilustrează gândurile pe care vi le-am împărtășit la începutul textului. Din ele reiese și că Sfinții Închisorilor au fost coerenți cu sine atât în aspectele minore sau așa-zis minore ale vieții lor, cât și în cele majore, care vor rămâne în memoria noastră personală și colectivă, ca fapte de referință, fapte-reper. Ele ilustrează și cuvântul Mântuitorului, al cărui adevăr se certifică și aici, că cine îi rămâne credincios Domnului în cele mici, peste cele puține, va fi pus de Domnul peste cele multe și va intra în bucuria Sa (Matei, 25, 21). Micile fapte ale Sfinților Închisorilor le pun într-o nouă lumină pe cele mari și invers. Se pun în valoare reciproc, se potențează ca două oglinzi așezate față în față.
Aflat în temnița Aiudului, Mircea Vulcănescu a vrut să-i facă, de Crăciun, o bucurie unui deținut cu care era închis acolo – Motaș, un om care avea probleme cu circulația sângelui (mâinile îi erau permanent reci, mai ales iarna). Marele filosof – discipol al lui Nae Ionescu, prietenul lui Noica, Țuțea, Eliade, Cioran și liderul generației „Criterion”; membru marcant al Școlii Sociologice a lui Dimitrie Gusti; fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în guvernarea antonesciană – și-a despletit ochiurile ciorapilor din lână și i-a croșetat lui Motaș – folosindu-se de două bețe de chibrit – o pereche de mănuși pe care i-a dăruit-o de ziua Nașterii Domnului.
„Nu-ul meu este categoric și onoarea mea nu-i de vânzare”.
Prințul Alexandru Ghica, condamnat de comuniști la muncă silnică pe viață, era vestit în rândul deținuților politic pentru că atunci când se împărțea pâinea în celulă, deși trebuia să își ia primul bucata care îi revenea, întotdeauna alegea bucata cea mai mică. Tot prințului Alecu Ghica, în 1951, ministrul Drăghici îi face propunerea de a-i da o declarație falsă din care să reiasă că Lucrețiu Pătrășcanu – de care comuniștii de generație nouă se deziseseră – a fost informator al Siguranței legionare în timpul în care prințul Ghica era șef al Poliției Capitalei (între anii 1940-1941). În schimbul acestei mârșăvii gândite de nomenclatura comunistă, ar fi fost pus imediat în libertate. Sau cel puțin așa promiteau comuniștii – cărora, între noi fie vorba, li se dusese vestea că sunt oameni lipsiți de cuvânt. Răspunsul însă, nu s-a lăsat mult timp așteptat: „Domnule ministru! Pe mine, ca și pe toți camarazii mei din Legiune, Căpitanul Corneliu Codreanu m-a învățat că-n luptă e mai bine să cazi pe câmpul de onoare, decât să învingi printr-o mișelie îndreptată împotriva dușmanului. De aceea, Nu-ul meu este categoric și onoarea mea nu-i de vânzare. Nu pot accepta o libertate în schimbul ticăloșiei pe care mi-o propuneți” .
Doctorul ftiziolog Constantin Banu îl cunoscuse în închisoare pe Dumnezeu, în anii grei de temniță pe care-i îndurase. Când a fost eliberat, primul său drum nu l-a făcut acasă, la Sibiu, ci s-a dus într-un sat din nordul Olteniei, unde trăia retras, la pensie, președintele tribunalului militar care îl condamnase. I-a întins mâna celui care îl trimisese în pușcărie și i-a spus, în timp ce fostul judecător era în mod vădit cuprins de panică: „Domnule colonel, am venit direct din închisoare la dumneavoastră ca să vă mulțumesc. Sunt cel pe care l-ați condamnat cu mulți ani în urmă, iar faptul pentru care vă sunt recunoscător este că în închisoarea în care m-ați trimis L-am găsit pe Dumnezeu! ”.
„În timpul serviciului meu a înviat Hristos”.
În 1952, poetul Andrei Ciurunga își ispășea pedeapsa nedreaptă și nemeritată în Colonia Peninsula de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Chiar în noaptea de Paști i-a venit rândul să facă de planton în baraca sa. După miezul nopții, după momentul în care tot sufletul creștin s-a umplut de bucuria Învierii Domnului, în baracă a apărut plutonierul de serviciu să verifice dacă totul este în ordine. Fiind de planton, poetul Andrei Ciurunga ar fi trebuit să dea raportul obișnuit, care ar fi trebuit să sune, în cea mai perfectă limbă de lemn, așa: „ Domnule (gradul) sunt planton schimbul doi în baraca E4. În timpul schimbului meu nu s-a întâmplat nimic. Raportează deținutul Cutare”. Conștiința lui creștină l-a împiedicat să raporteze că în schimbul său nu se întâmplase nimic. Așa că atunci când i-a venit rândul a declarat: „În timpul serviciului meu a înviat Hristos”. Camarazii săi, care stăteau ascunși sub pături, au înlemnit de surpriză, iar plutonierul, când și-a revenit din uluială, l-a băgat la carceră timp de trei zile, cât a durat sărbătoarea Sfintelor Paști .
Părintele Adrian Făgețeanu mărturisește că în închisoare „prețuiai pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune”. Gardienii îl pedepsiseră pe poetul Vasile Voiculescu, reducându-i din porția de mâncare pentru că acesta nu putea să ridice și să transporte hârdaiele care erau mai mari ca el. Iar Părintele Adrian a ales să îl hrănească din propria porție pe poetul pornit în căutarea locului inimii. Părintelui Adrian, la arestare, anchetatorul i-a smuls crucea de la gât de șapte-opt ori, iar părintele s-a dus de fiecare dată spre lada de gunoi, a ridicat-o de acolo și și-a pus-o din nou la gât, până când torționarul a obosit să îl mai lovească.
Gheorghe Jijie, care a făcut 13 ani de pușcărie politică, în 1960 a nimerit în aceeași celulă cu filosoful Constantin Noica. Discutau aproape tot timpul despre diverse probleme de geometrie și despre problema raportului, pe care Noica voia să o extindă la domeniul filosofiei. Pentru că filosoful avea o structură fizică firavă, accentuată de tratamentul de exterminare la care a fost supus de torționarii comuniști, domnul Jijie căra de fiecare dată, în locul său, ciubărul cu dejecții la toaletă. Faptă care avea să lase urme adânci în sufletul filosofului rostirii românești a ființei și avea să îl facă mai târziu să îl roage pe Vasile Blănaru Flamură: „Fă-mi un serviciu, de-i întâlnești pe Filon Lauric, pe inginerul Ghiță Jijie și pe ceilalți apropiați sufletului meu, salută-i cu drag din partea mea. Nu de la gândiriști, ci de la ei, de la acești copii curajoși și tari am învățat filosofia stăpânirii de sine”.
În timp ce Părintele Justin Pârvu era închis la Aiud, într-o iarnă a fost introdus în celulă un tânăr ale cărui picioare erau tot o rană. Purta în picioare niște bocanci, dar fără tălpi. Părintele Justin a trimis acasă o scrisoare prin care își ruga familia să-i trimită o pereche de bocanci. Când i-a primit, Părintele Justin i-a dat fără nicio ezitare bocancii tânărului și i-a spus: „Iată, mă, frate, ține această încălțăminte și bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuie, eu sunt mai vechi aici și mă descurc! ”. Când s-au încheiat cei 12 ani de condamnare, Părintele Justin a fost întrebat dacă mai crede în Dumnezeu. Pentru că răspunsul a fost „DA”, părintele a mai primit patru ani. (Ciprian Voicilă)
