Desfrânarea (porneia) și „șarpele poftei trupești”

 

V-ați întrebat vreodată de ce reclamele la cele mai banale produse (ciocolata, înghețata) abundă în aluzii și simboluri sexuale? Veți găsi un răspuns documentat și amplu în filmul documentar Century Of The Self, regizat de Adam Curtis. Nepotul lui Sigmund Freud, „părintele relaților publice” Edward L. Bernays, a descoperit, pe urmele studiilor întreprinse de ilustrul său unchi, cum poți manipula masele, făcându-le să se comporte irațional prin crearea unei legături între dorințele lor subconștiente (sexuale, de dominație, de parvenire) și produsele comerciale. Lui îi datorăm, în bună măsură, această suprasaturare publicitaro-freudo-sexuală care face ca în zilele noastre limita dintre sexualitatea firească și desfrânare să fie greu de trasat și, mai cu seamă, de dezbătut în spațiul public.

Ne putem întreba, de asemenea, de ce în marile cărți despre lupta ascetică împotriva patimilor descrierea poftei curviei, a condițiilor care o favorizează, precum și a mijloacelor de contracarare a ei ocupă un loc de seamă. Am găsit un răspuns la Sfântul Ioan Scărarul: „(…) demonii, după cum spun unii, de nimic altceva nu se bucură mai mult ca de duhoarea desfrânării și nicio altă patimă nu-i veselește mai mult ca întinarea trupului.” (Ioan Scărarul- Scara Raiului, Editura Învierea, 2007, p. 228)

Patericul egiptean abundă în diverse întâmplări și ziceri de-ale părinților îndumnezeiți, care au ca obiect lupta cu patima desfrânării. Astfel, se povestește despre un bătrân care mergând, a zărit pe lângă drum urme de femeie. A început să le astupe, zicându-și: „Nu cumva să le vadă vreun frate neputincios și, din vederea acestora, să înceapă a-l supăra pe el gândurile și lupta curviei”. (Patericul egiptean, Editura Reîntregirea, 2014, p. 355) În altă parte citim că un frate călătorea împreună cu bătrâna sa mamă. Când au ajuns la un râu, bătrâna neputând trece, fiul și-a înfășurat mai întâi mâinile în haină, apoi a trecut-o râul. Mama s-a l-a întrebat de ce și-a înfășurat mâinile. El i-a răspuns: „Pentru că trupul femeii foc este și din aceasta vine pomenirea altor femei, de aceea am făcut așa, să nu mă ating de trupul tău gol”. ( idem, p.p.366-367)

 

Ce este și cum ne păgubește patima desfrânării? Un răspuns sintetic formulat de teologul Jean-Claude Larchet

Jean-Claude Larchet definește desfrânarea ca fiind „întrebuințarea patologică pe care omul o dă sexualității sale”. Sexualitatea (atracția senzuală a bărbatului pentru femeie și viceversa) s-a ivit ca o consecință a păcatului protopărinților Adam și Eva. În sprijinul acestei idei există multe mărturii pe care le dau Sfinții Părinți. Sfântul Ioan Gură de Aur, spre exemplu, scrie: „După călcarea poruncii, după scoaterea din Rai, atunci a luat început unirea trupească dintre Adam și Eva. Înainte de călcarea poruncii duceau viața îngerească. (…) Deci, la început și dintru început a stăpânit fecioria”.

Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, căsătoria este binecuvântată de Dumnezeu (prima minune pe care o săvârșește Mântuitorul are loc la nunta din Cana Galileii) întrucât prin ea este asigurată continuitatea neamului omenesc. În concluzie, Larchet subliniază că „în cadrul căsătoriei, patima desfrânării nu constă, deci, în folosirea funcției sexuale, ci în folosirea ei în mod necumpătat”. Cât privește această noțiune, ea „nu are un înțeles cantitativ, ci unul calitativ; ea înseamnă aici (…) o rea folosire a acestei funcții, o pervertire a ei, o folosire contrară scopului ei firesc și deci contra naturii și anormală sau, altfel spus, patologică”.

Pentru a înțelege mai bine ideea precedentă trebuie definită mai precis semnificația unirii sexuale în cadrul căsătoriei creștine. Larchet scrie: „Unirea sexuală este în primul rând unul dintre modurile de unire ale bărbatului cu femeia, una dintre manifestările iubirii ce și-o poartă unul altuia, ea exprimă această iubire pe un anumit plan al ființei lor, cel trupesc. Cea dintâi țintă a unirii sexuale este iubirea și multele binefaceri de ordin spiritual pe care omul le poate dobândi prin ea, în sânul căsătoriei binecuvântate și în legătură cu alte moduri de unire conjugală”. Căsătoria creștină are o dimensiune mistică, tainică: „Trebuie totuși să precizăm că iubirea conjugală, în viziunea creștină, este privită ca unire a două persoane –adică a două ființe privite în întregul lor, pe de o parte, și în natura lor spirituală, pe de alta-, în Hristos, în vederea ajungerii în împărăția cerurilor, unire pecetluită în ceea ce privește natura și menirea ei de harul Duhului Sfânt, dat prin taina cununiei”.

Consecințele acestei viziuni sunt extrem de importante: „Această concepție subordonează unirea sexuală, ca și toate celelalte moduri de unire dintre soți, dimensiunii spirituale pe care o au ființa și iubirea lor. Trebuie, de aceea, ca unirea sexuală să fie precedată în chip ființial de unirea spirituală, cea care îi conferă sens și valoare, numai așa respectându-se finalitatea ei, și cea a naturii ființelor pe care le pune în legătură”.

Relația sexuală al cărei scop este căutarea plăcerii – potrivit învățăturii Sfinților Părinți – devine una pătimașă, carnală (iubirea spirituală este substituită de poftă) și îl desparte pe om de Dumnezeu. Cel înrobit de patima desfrânării ajunge o ființă des-centrată, alienată: nu se mai recunoaște ca chip al lui Dumnezeu, nu mai face efortul să I se asemene; în schimb, își organizează existența în jurul unui alt centru – funcțiile sexuale. Ca în cazul tuturor patimilor, desfrânarea „devine pentru om un absolut, care-l exclude pe Dumnezeu și-I ia locul. Prin desfrânare, omul își face din voluptate un idol”.

Importanța excesivă acordată sexualității provoacă o adevărată dezordine la nivelul structurii personalității umane. Jean-Claude Larchet scrie: „Ordinea facultăților omului este astfel tulburată, și în ființa sa se instaurează un profund dezechilibru, provocat de faptul că mintea, voința și afectivitatea încetează de a mai sta în slujba spiritului și, nemaifiind modelate și ordonate de el, sunt puse în slujba poftei sexuale, mânată de căutarea plăcerii. Omul, stăpânit de instinct, ajunge asemenea animalelor”.

Dimpotrivă, în cadrul căsătoriei creștine modelul unirii dintre soți este legătura dintre Domnul nostru Iisus Hristos și Biserica sa: „Folosită firesc, sfințită prin taina cununiei, integrată și transfigurată în mod spiritual de iubirea dintre soți trăită în Dumnezeu, sexualitatea, ca toate celelalte moduri de unire a lor, devine transparentă față de Dumnezeu și realizează la nivelul ei și în chip analogic o unire asemănătoare celei care există între Hristos și Biserică (cf. Efes.5, 20-32), căpătând un sens mistic (cf. Efes. 5,32)”.

Patima desfrânării este una din expresiile clasice – am putea spune – ale iubirii trupești, egoiste, de sine (filautia): „Ea îl mărginește la sinele egoist pe cel posedat de ea și îl închide cu totul față de ceilalți, împiedicând orice formă de comunicare și schimbul de bogăție ființială, pentru că, stăpânit de ea, pătimașul nu-și urmărește decât propria sa plăcere, nu dăruiește nimic celuilalt, iar de la acela așteaptă să primească numai ce-i cere dorința sa pătimașă”. În acest fel, pătimașul îi reduce pe ceilalți la stadiul de simple obiecte ale dorinței sale insațiabile. (Jean-Claude Larchet- Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, 2001, p.p. 136-146)

Sfinții Părinți ne învață că patima lăcomiei pântecelui naște patima curviei [idee pe care o în-scenează și Hieronymus Bosch, după cum vedem în tabloul care ilustrează textul de față]. Despre aceasta, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Cel care voiește să înfrângă pe demonul desfrânării, lăsându-se în voia lăcomiei și îmbuibării, este asemenea celui care vrea să stingă focul cu untdelemn”.

Cum pot dobândi oamenii stricăcioși puritatea cea nestricăcioasă?

Sfântul Ioan Sinaitul situează pe treapta a-XV-a a Scării sale virtutea purității celei nestricăcioase. El ne oferă mai multe definiții, pe cât de concise, pe atât de precise. Puritatea (castitatea) sau înfrânarea este „participarea la natura netrupească (îngerească)”, „o admirabilă întrecere între trupul nostru muritor și stricăcios și între cei fără de trupuri”. Pur este „acela care a îndepărtat de la sine iubirea senzuală prin iubirea de Dumnezeu și a stins focul poftelor prin focul nematerialnic.” (ed. cit., p. 224) „Înfrânat este acela care a dobândit o totală indiferență față de trupuri, oricare le-ar fi frumusețea.” Puritatea desăvârșită „constă în aceasta: a avea aceeași atitudine către cele însuflețite ca și către cele neînsuflețite, către cele raționale ca și către cele fără de rațiune.” (ibid.)

Patimile se nasc unele din altele. În funcție de stadiul vieții noastre duhovnicești, la originea desfrânării se găsește o patimă dominantă, diferită de la o persoană la alta: „În general vorbind, ceea ce produce căderea neofiților (începătorilor) este pofta (stomacului), aceea a mijlocașilor este mândria de care, e adevărat, nu sunt scutiți nici cei dintâi, iar aceea a celor ce se apropie de desăvârșire este doar osândirea aproapelui.” (idem, p. 226)

Cel ce a învins patima desfrânării trebuie să recunoască faptul că nu a reușit aceasta prin propriile puteri, ci numai prin harul și ajutorul primit de la Dumnezeu: „Cei care au dobândit puritatea să nu socotească că au câștigat-o prin propriile forțe, căci este un lucru imposibil ca cineva să-și biruiască firea. Când a fost învinsă firea, trebuie să vedem într-aceasta prezența unei puteri mai presus de fire.” (ibid.)

Potrivit învățăturii ascetice a Sfântului Ioan Scărarul, virtutea înfrânării are trei trepte: „Începutul purității este atunci când nu consimți la gândurile necurate și când în timpul somnului apar scurgeri necauzate de imagini tulburătoare. Mijlocul purității (este marcat) de mișcări firești cauzate de îndestularea bucatelor (mâncărurilor), dar neînchipuite cu închipuiri (obscene), și izbăvire de orice scurgeri. Iar sfârșitul este uciderea trupului ( adică indiferență la vederea frumuseții trupești), după ce mai-nainte au murit gândurile. Cu adevărat fericit este acela care a dobândit o desăvârșită nesimțire (insensibilitate) față de orice trup, culoare ori frumusețe”. (idem, p. 224-225)

Sfântul Ioan Scărarul ne așază înaintea ochilor minții armele prin care poate fi anihilată patima curviei, relevând, totodată, care dintre ele este mai eficace: „Cel care se războiește cu acest potrivnic prin sudori și osteneli este asemănător celui ce și-a legat dușmanul cu frânghie slabă. Cel care i se împotrivește cu înfrânare și priveghere este asemenea celui care îl leagă cu lanț de fier. Iar cel care întrebuințează umilința, nemânierea și însetarea împotriva celui ce-l războiește, este asemenea celui care-l ucide și îl ascunde apoi în nisip; prin nisip vei înțelege smerenia, ca unul care nu hrănește pășunea patimilor, ci este pământ gol și cenușă. În trei chipuri poate fi legat tiranul acesta: unii îl leagă prin nevoințe, alții prin smerenie și, în fine, alții prin descoperirea dumnezeiască. Cei dintâi se aseamănă luceafărului de dimineață, cei din rândul al doilea lunei pline, iar cei din rândul al treilea soarelui strălucitor; toți însă au dobândit cetățenia cerului”. (idem, p. 225)

Cel muncit de desfrânare se poate izbăvi printr-o rugăciune simplă izvorâtă din adâncul și durerea inimii: „De aceea retrage-te în grabă, dacă este cu putință, într-un loc puțin cunoscut iar aci ridică, de poți, privirile sufletului spre cer; dacă nu, atunci cel puțin privirile trupului. Întinde-ți mâinile în formă de cruce fără a le mișca, pentru ca prin această închipuire (simbol) să și vezi și să biruiești pe Amalec. Strigă către cel ce te poate mântui, nu prin cuvinte căutate (prețioase, elegante), ci prin vorbe smerite, începând astfel: Miluiește-mă, căci sunt neputincios (Psalmul 6,2). Atunci vei simți puterea Celui Prea Înalt și, prin ajutorul Lui, cel nevăzut, vei alunga în mod nevăzut duhurile cele nevăzute.” (idem, p. 237)

De multe ori demonul curviei se preface că s-a îndepărat de cel care se nevoiește, pentru a-l amăgi că a câștigat lupta: „Vulpea obișnuiește să se prefacă că doarme, iar demonul simulează înfrânarea; aceea spre a amăgi păsările, acesta spre a pierde sufletul”. De aceea nu trebuie să ne punem nădejdea în voința noastră puternică, ci să nădăjduim doar în ajutorul venit de la Domnul nostru Iisus Hristos: „Nu te încrede în trupul tău atâta vreme cât trăiești și nu te baza pe el până ce nu întâlnești pe Hristos. Nu-ți face iluzia că înfrânarea te ferește de cădere, căci acela care a fost aruncat din cer, nici el n-a mâncat.” (idem, pp.225-226) Să nădăjduim în ajutorul Domnului și să i-L cerem: „Pune înaintea Domnului slăbiciunea firii, recunoscând întru toate neputința proprie și, fără să-ți dai seama, vei primi darul neprihănirii”. (idem, p.226)

Sfântul Ioan Scărarul surprinde viclenia demonului curviei („șarpele poftei trupești”), care adoptă, și astăzi, aceeași strategie îndelung exersată, prin care caută să ne atragă spre păcatul cu fapta. Cei care au căzut în păcate trupești simt o rușine copleșitoare numai la gândul că va trebui să le mărturisească, să le dea în vileag în fața duhovnicului. În special aceștia se pot întări lăuntric citind următoarele: „Vrăjmașul cel fără de omenie și ocrotitorul desfrânării zice că Dumnezeu este iubitor de oameni și mult iertător al patimei acesteia, ca una ce este firească. Dacă luăm bine seama la vicleșugurile demonilor, vom afla că ei (demonii) Îl numesc, după ce a fost săvârșit păcatul, judecător drept și neiertător. Sensul unei asemenea atitudini este următorul: la început ne spune că Dumnezeu este îndurător, pentru a ne îndemna spre desfrânare; după ce am păcătuit însă, ne spune că este nemilostiv pentru a ne prăbuși în deznădejde.” (idem, p. 228)

Evagrie Ponticul descoperă în spatele patimii curviei același demon, care îi războiește mai mult pe creștinii care încearcă să se păzească de ea: „Demonul desfrânării (porneia, în limba greacă veche) ne constrânge să dorim diferite trupuri; mai tare îi atacă pe cei care se înfrânează pentru ca, neizbutind nimic, aceștia să înceteze (înfrânarea); întinându-le sufletul, îi apleacă spre acele lucrări (rușinoase) și îi face să zică și să audă anumite cuvinte, ca și cum însăși realitatea acestora ar fi văzută și de față în chip nemijlocit.” (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul(Praktikos)- o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p.84)

Cine dorește să învingă patima desfrânării trebuie să mănânce și să bea cumpătat, cu măsură: „Pune-ți pe cântar pâinea ta și bea-ți cu măsură apa ta și duhul curviei va fugi de la tine” (idem, p. 112)

Evagrie s-a luptat ani de zile cu demonul curviei. Ucenicul său, Paladie scrie: „Îl tulbura greu demonul curviei, cum ne-a povestit el însuși. Toată noaptea stătea gol într-o cadă cu apă, în vremea iernii, încât îi îngheța trupul” (Într-o notă de subsol părintele Dumitru Stăniloae precizează că „iarna în Egipt nu este, desigur, ca în România. Chiar în sudul Greciei ninge foarte rar și puțin”). (Paladie – Istoria Lausiacă (Lavsaicon); Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, p. 90)

Un fragment din scrierile lui Evagrie arată faptul că părinții din Pustia Egiptului cunoșteau din experiență („din cercare”) existența inconștientului personal (cu mult înainte, deci, de Sigmund Freud și de „revoluția” produsă de el în domeniul psihologiei), precum și manifestările sale prin intermediul viselor. Din punct de vedere duhovnicesc, visele ne arată care sunt patimile de care suferim și ce parte a sufletului nostru (apetentă sau irascibilă) ne-a rămas, încă, nevindecată: „Când demonii se războiesc cu partea poftitoare prin fantasmele din timpul somnului și ne arată întâlniri cu cunoscuți și banchete cu rude, dansuri de femei și toate cele asemănătoare care săvârșesc astfel de pofte, iar noi alergăm spre ele, atunci înseamnă că suntem bolnavi și patima în această parte a sufletului e tare. Și când, iarăși, ne tulbură partea irascibilă, silindu-ne (în vis) să mergem pe căi prăpăstioase și aducând bărbați înarmați și fiare veninoase și carnivore, iar noi ne înfricoșăm de aceste drumuri și fugim urmăriți de aceste animale și acești bărbați, atunci să purtăm grijă de partea irascibilă și, chemând pe Hristos în privegheri, să ne folosim de leacurile zise mai sus.” (Avva Evagrie Ponticul, ed.cit., p. 207) Ciprian Voicilă

Lăcomia pântecelui (gastrimargia) în societatea de (hiper-) consum

 

În curând vom trece, din nou, pragul Postului cel Mare. De aceea, pare a fi nimerit să vorbim despre o patimă des întâlnită în zilele noastre: lăcomia pântecelui (în limba greacă, gastrimargia sau gastrimarghia). Sfântul Ioan Maximovici scria la începutul unei predici prilejuită de această perioadă temporală atât de importantă pentru viața creștinilor: „Se deschid ușile pocăinței, începe Postul Mare. El se repetă în fiecare an și de fiecare dată ne aduce mult folos dacă îl parcurgem cum se cuvine. Marele Post este pregătirea pentru viața viitoare, iar ca țel mai apropiat este pregătirea pentru Sfânta Înălțare”. (Sfântul Ioan Maximovici, Predici și îndrumări duhovnicești, Editura Sophia, 2006, pp. 177-178) Orice suflet care se pocăiește, deci, postește în chip asumat, știind că postul nu este doar o cale de curățire de patimi, ci și una prin care ne gătim sufletul pentru comuniunea veșnică cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Pare anacronic să vorbești despre înfrânare, de idealul unei vieți simple, de efortul de a te limita la satisfacerea nevoilor primare într-o societate de consum, ca aceasta în care trăim (fie că ne place, fie că nu). În societatea de consum, persoana nu mai este definită în raport cu un sistem de referință metafizic sau religios. Diferența specifică a omului nu mai este formulată în „marele lanț al ființei”. Atribute ca „ființă rațională” sau „ ființă creată după chipul lui Dumnezeu – chip al Chipului” (eikon eikonos) sunt total irelevante, din păcate, pentru societatea de consum. Contează doar rolul nostru de consumatori (preferabil, cât mai fideli și mai fidelizați).

Unii reprezentanți ai științelor sociale consideră deja depășit conceptul de „societăți de consum”. Sociologul Gilles Lipovetsky vorbește de societăți de hiperconsum, în care un nou tip al consumatorului „se impune ca stăpân al universului”. Un consumator imprevizibil în privința gusturilor, „avid de experiențe emoționale și de un trai mereu mai bun”, preocupat de mărci, „ahtiat după bunăstare materială și confort psihic”. Din punct de vedere spiritual, el este preocupat de „farmaciile fericirii” – acele tehnici care susțin că te conduc negreșit, fără efort și rapid la fericire. În societățile de hiperconsum, fericirea însăși devine un simplu obiect de marketing. (Cf. Gilles Lipovetsky- Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum, Editura Polirom, 2007)

Un periplu prin mall-urile Bucureștiului, în preajma sau în timpul sărbătorilor marcante (de Nașterea sau Învierea Domnului), ne va edifica în privința modului în care omul zilelor noastre a ajuns să asocieze bucuria sărbătorii cu consumul. Ai zice că sentimentul bucuriei trebuie să fie direct proporțional cu cantitatea de bunuri cumpărate/consumate. Tot aici, în spațiile alocate fast-food-ului, vedem deseori mulțimi de oameni ce se succed pe la mese prinși, parcă, într-un joc bulimic, într-o mare crăpelniță.

 

Idealul unei vieți simple, conformă cu natura

Încă din Antichitatea greacă, idealul unei vieți înțelepte a însemnat, printre altele, debarasarea de orice surplus care ar fi înlănțuit libertatea ființei umane. A fi cu adevărat liber însemna să duci o viață cât mai simplă, în acord cu natura. Văzând nenumăratele mărfuri afișate pentru a fi vândute, Socrate își spunea: „Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!”(Diogenes Laertios – Despre viețile și doctrinele filosofilor, Editura Polirom, 1997, p. 99) Mai târziu, un socratic, Diogene Cinicul (din Sinope), va desăvârși acest model existențial de asceză laică care presupunea să îți domini trupul satisfăcându-i doar acele nevoi stringente, fără de care supraviețuirea ar fi fost pusă sub semnul întrebării. Potrivit lui Theofrast, „ văzînd un șoarece cum alerga fără să caute un loc de culcuș, fără să țină seama de întuneric și fără să dorească din lucrurile socotite ca desfătătoare, Diogene descoperi o ieșire din împrejurările grele în care se afla”. (idem, p.199) Altădată, „văzând cum un copil bea din palmă, își aruncă ulcica din desagă cu cuvintele: ˂˂Un copil m-a întrecut în felul simplu de a trăi˃˃. Tot așa, își aruncă blidul după ce văzu un copil care-și spărsese blidul, punând lintea în scobitura unei bucăți de pâine”. (idem, p. 202)

Lăcomia pântecelui este una dintre patimile trupești. Sfântul Ioan Damaschin împarte plăcerile în trupești și sufletești, în funcție de participarea trupului sau a sufletului la ele: „Sufletești sunt acelea care aparțin sufletului în sine, cum este plăcerea spre studiu și spre contemplație. Trupești sunt acelea la care participă și sufletul, și trupul. Pentru aceasta se numesc trupești toate cele care se raportează la hrană, la legăturile trupești și cele asemenea”. El precizează că: „(…) nimeni nu va găsi plăceri proprii numai corpului” (Sfântul Ioan Damaschin – Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005, pp. 86-87)

Unii dintre Sfinții Părinți o consideră „maică a tuturor patimilor”, fiindcă din ea se nasc celelalte: desfrânarea (Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Îmbuibarea cu bucate este maica desfrânării”), arghirofilia, mânia, tristețea, akedia, frica, slava deșartă, mânia.

Nouă, (post-) modernilor, ne este, poate, mai la îndemână un alt cuvânt, mult mai des întâlnit decât arhaica sintagmă „lăcomia pântecelui”: bulimie. Această tulburare patologică a comportamentului alimentar se exprimă în forme variate, de la bulimia de stres până la bulimia pe care o manifestă personalitățile borderline.

 

Când și cum actul de a mânca devine păcat/patimă?

Patima lăcomiei pântecelui este – potrivit definiției date de Jean-Claude Larchet- „o căutare a plăcerii de a mânca, altfel spus ca dorință de a mânca de dragul plăcerii sau, definită în chip negativ, prin raportare la virtutea pe care o neagă, ca neînfrânarea gurii și a pântecelui”. Omul preocupat să consume mâncăruri alese – interesat, deci, de gust, de calitatea mâncării-, dar și cel dornic să mănânce cât mai mult suferă, deopotrivă, de această patimă. „În primul caz- scrie Larchet-, ceea ce se caută mai înainte de orice este plăcerea gurii, a gustului; în cel de-al doilea, plăcerea pântecelui”.

Sfântul Ioan Scărarul surprinde „fariseismul” acestei patimi: „Lăcomia este o fățărnicie a pântecelui care, fiind umplut, strigă că se află în lipsă, iar după ce a mâncat, până e gata să plesnească, declară că-i este foame. Lăcomia este aceea care dă naștere celor mai fantastice meniuri și care izvorăște gusturile cele mai rafinate”. (Sfântul Ioan Scărarul- Scara Raiului, Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 217)

Hrana, în sine, nu este rea, ci dorința de a mânca mai mult decât trebuie. Despre această nuanță importantă, Sfantul Grigorie cel Mare scrie: „Păcatul nu stă în hrană, ci în felul cum o primești. De aceea, se poate să mănânci feluri gustoase și gătite cu grijă fără să păcătuiești în vreun fel și să înghiți mâncăruri de rând și să te întinezi cu ele”. Larchet concluzionează: „Patima, deci, își are rădăcina în atitudinea omului față de hrană și de actul hrănirii, mai precis în abaterea acestora de la scopul lor firesc. Căci alimentele i-au fost date omului cu un anume scop, iar a le folosi în alt fel este o perversiune, o rea folosire a lor”.

Desfătarea cu gustul mâncărurilor face ca mintea omului să se abată de la Dumnezeu, să se alipească de plăcerea trupească produsă de hrană, iar sufletul să nu mai tindă spre Creatorul său, precum și spre bucuriile pe care le aduce o viață duhovnicească. Cu alte cuvinte, lăcomia îl separă pe om de Dumnezeu. De aceea Sfântul Apostol Pavel consideră lăcomia ca fiind o formă de idolatrie: lacomii și-au făcut din „pântece dumnezeul lor”.

Creștinul obișnuit rostește o scurtă rugăciune înainte și după masă. Pentru el actul de a mânca devine o (nouă) modalitate de a intra în comuniune cu Dumnezeu, ascultând de povața Sfântului Apostol Pavel –„ori de mâncați, ori de beți…, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți”. (I Cor 10, 31) Părintele Jean-Claude Larchet subliniază consecințele mistice, duhovnicești ale acestui obicei cotidian: „Aducând multumire lui Dumnezeu pentru mâncarea pe care Acesta i-o dă, omul se sfințește pe sine și funcțiile trupești legate de actul hrănirii, hrănindu-se astfel nu numai cu pâine, ci cu însuși Dumnezeu, mâncarea devenindu-i un îndoit izvor de viață; în același timp, el sfințește alimentele pe care le primește (l Tim 4, 5) și, prin ele, întregul cosmos, pe care-l unește astfel cu Dumnezeu, așa cum a și voit El dintru început, când l-a făcut pe om”. ( Jean-Claude Larchet – Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, 2001, pp.129-136)

Această idee o vom regăsi la mulți sfinți. Unul dintre cei mai citați, în acest context, este Cuviosul Antonie cel Mare, care afirmă: „Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulțumind, fără cuviință și fără înfrânare. Căci ești dator să ții trupul în viață, însă fără niciun gând rău”. (Filocalia Sfintelor Nevoințe ale Desăvârșirii, vol. 1, Editura Harisma, 1992, p. 25)

Din descrierea pe care o face Evagrie Ponticul patimii lăcomiei, înțelegem că în spatele acestui „gând al răutății” stă pitit, de multe ori, demonul „nebuniei pântecelui dezlănțuit”, cum traduc anumiți interpreți etimologia cuvântului grec „gastrimargie”. Evagrie scrie, subliniind legătura dintre această patimă trupească și altele, de natură predominant spirituală – necredința în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iubirea de sine și frica: „Gândul lăcomiei pântecelui (gastrimargia) sugerează monahului o cădere rapidă a ascezei lui, zugrăvindu-i stomacul, ficatul, splina, hidropizia, o boală îndelungată, raritatea proviziilor și lipsa medicilor. De multe ori îl face să-și aducă aminte de unii frați care au căzut în aceste suferințe. Iar câteodată îi convinge chiar pe aceia care au suferit aceste lucruri să dea pe la cei ce se înfrânează și să le povestească nenorocirile lor, ca și cum ar fi ajuns așa din pricina ascezei”. ( Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos)- o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p. 82)

 

Remedii împotriva gastrimargiei. Beneficiile izbăvirii de patima lăcomiei pântecelui

Viețile sfinților ne oferă multe soluții practice de războire a patimii lăcomiei. În Patericul egiptean, îl aflăm, de pildă, pe Avva Pior care avea obiceiul să mănânce mergând. Întrebat de ce procedează astfel, cuviosul răspunde: „Nu vreau să am mâncarea ca pe un lucru, ci sub lucru”. Altădată a răspuns: „Vreau ca nici atunci când mănânc să nu simtă sufletul dulceața trupească”. (Patericul egiptean, Editura Reîntregirea, 2014, p. 234)

Evagrie recomandă ca mijloc de combatere a lăcomiei limitarea cantității de hrană și băutură: „Când sufletul nostru dorește diferite mâncăruri, să-și reducă porția de pâine și de apă, ca să fie mulțumitor chiar și pentru o singură bucătură; căci săturarea poftește diverse feluri de mâncăruri, iar foamea socotește că e o fericire săturarea cu pâine”. (idem, p.110) În paranteză fie spus, această practică de a te ridica de la masă înainte de a te sătura (de a ajunge la sațietate) era cunoscută în rândul țăranilor români de odinioară. În copilăria mea, străbunica se ridica de la masă respectând această regulă ( pe care, la rândul ei, o moștenise din familie).

Sfântul Ioan Scărarul arată că împotriva gastrimargiei putem lupta gândindu-ne des la propria moarte, la starea noastră de păcătoșenie și – înainte de toate – cerând ajutorul Sfântului Duh. (Sfântul Ioan Scărarul, ed. cit., p. 220)

Cine reușește să învingă patima lăcomiei redevine o ființă liberă. Creștinul își recapătă astfel tăria rugăciunii, trezvia minții și, în plus – ne arată Sfântul Ioan Scărarul – „își deschide drum sigur spre eliberarea de patimi și spre desăvârșita înfrânare”. (idem, p. 221) Ciprian Voicilă

Cum ne primejduieşte grăirea de rău viața duhovnicească

 

[Articol publicat în Ziarul Lumina ]

Dacă vom privi, cu sinceritate, înlăuntrul și în afara noastră ar trebui să recunoaștem că tentația de a surprinde, plini de curiozitate, carențele spirituale ale aproapelui, bârfa, impulsul de a exacerba malițios micile lui căderi au devenit ingrediente aproape indispensabile ale vieții. Ele ne par a fi consubstanțiale.

Cu atât mai mult cu cât această tendință general-umană în vremurile noastre este speculată mediatic și financiar în asemenea grad, încât orice sferă a vieții sociale a devenit subiect de cancan.

Din punct de vedere psihologic, se poate spune că raportarea extrem de critică la cel de lângă noi, însoțită de defăimarea și osândirea lui, reprezintă expresia personalităților narcisiste, centrate asupra egoului. În acest mod, ele își întrețin nealterate imaginea și stima de sine.

Studierea cărților în care sunt consemnate viețuirea, lucrările și cuvintele părinților îndumne­zeiți din vechime ne poate ajuta să înțelegem cât de insidioasă și de nocivă este patima vorbirii de rău și în ce fel ne periclitează însuși sensul vieții noastre - comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, citim că Avva Arsenie a spus: „De multe ori m-am căit că am vorbit, iar că am tăcut, niciodată”. Iar despre Avva Ammoi aflăm că atunci când era nevoit să meargă la biserică, nu îi îngăduia ucenicului său să parcurgă drumul alături de el, ci la distanță. Iar când ucenicul venea să-și mărturisească gândurile, după ce îl asculta îl îndepărta degrabă, grăind: „Nu cumva vorbind noi pentru folos, să spunem vreo vorbă străină. Pentru aceasta nu te las aproape de mine”.

„Întinăciune a inimii”

Sfântul Ioan Scărarul - „dascălul prin excelență al celor care se nevoiesc în muntele Sinaiului”, cum ni-l prezită Patericul sinaitic - dedică treapta a zecea a scării sale patimii vorbirii de rău a aproapelui și virtuții care i se opune - dragostea. Sfinții Părinți ne învață că patimile se condiționează una pe cealaltă, se înlănțuie, anihilând libertatea omului, robindu-l cu totul, întunecându-i mintea, care este ochiul sufletului. În cazul de față, afirmă Sfântul Ioan Scărarul, „vorbirea de rău (se) naște din ură și din ținerea de minte a răului”. El portretizează în culori vii, memorabile această patimă atât de prezentă în viața noastră, urmărind să descrie în primul rând efectele nocive pe care le are asupra sufletului: grăirea de rău este „o lipitoare grasă, ascunsă și uitată care suge și prăpădește sângele iubirii, este fățărnicia dragostei, întinăciunea inimii, sarcină care împovărează conștiința, pierdere a curăției”.

Patima vorbirii de rău este perfidă și pentru că ea își ascunde chipul hidos în spatele unei măști care mimează dragostea. Sfântul Ioan mărturisește: „Am auzit pe unii care cleveteau și am rămas uimit, căci acești lucrători ai răutății se apărau răspunzând că fac aceasta din dragoste și din purtare de grijă față de cel pe care-l cleveteau”. El ne învață că nu în acest mod eronat trebuie să se manifeste dragostea față de semenul nostru, ci doar în acord cu voința lui Dumnezeu: „Dacă spui că îl iubești, roagă-te în taină pentru dânsul, nu-l lua însă în bătaie de joc. Făcând așa, vei bineplăcea Domnului”.

Remedii duhovnicești

Pentru a ne feri de păcatul greu al judecării aproapelui trebuie să facem efortul de a vedea corect, de a discerne între cel ispitit și ispititor: „Cel ce voiește a birui duhul grăirii de rău să nu ocărască pe cel ce a căzut, ci pe demonul care l-a ispitit (îndemnat)”.

Una dintre căile prin care ne putem păzi de tentația de a ne bârfi semenii este să evităm să interacționăm cu acele persoane care găsesc o plăcere deosebită în obiceiul de a-i cleveti pe alții. Fiindcă „precum focul este potrivnic apei, tot astfel de potrivnic este cel care judecă celui care voiește să se pocăiască”.

În esență, judecarea și osândirea au două efecte majore asupra vieții noastre duhovnicești: riscăm să cădem în aceleași păcate pentru care îi sancționăm pe ceilalți și ne abatem atenția de la păcatele proprii la acelea săvârșite de cei de lângă noi, ceea ce ne primejduiește starea de pocăință, atât de necesară mântuirii. Despre prima primejdie duhovnicească, Sfântul Ioan Sinaitul scrie: „Dacă este adevărat, precum și este, că «judecata cu care veți judeca veți fi judecați» (Matei 7, 2), apoi fără îndoială că vom cădea și noi în acelea (păcate) cu care osândim pe aproapele, indiferent că sunt ele trupești sau sufletești”.

În ceea ce privește risipirea duhului de pocăință prin devierea atenției de la lumea lăuntrică spre cele săvârșite de semenii noștri, Sfântul Ioan subliniază că în spatele acestei necunoașteri de sine se ascunde patima iubirii de sine: „(...) dacă ar fi privit mai cu grijă la păcatele pe care li le-a ascuns iubirea de sine, nu s-ar fi îngrijit de nici unul din cei din lume, socotind că viața întreagă nu le-ar fi ajuns spre a-și plânge păcatele proprii, chiar de ar trăi o sută de ani și chiar dacă ar vedea lacrimile ce le curg din ochi devenind un adevărat Iordan”. Egumenul de pe muntele sfânt al Sinaiului încheie memorabil și edificator, pentru noi, acest paragraf: „Am cercetat cu grijă plânsul și n-am găsit în el urmă de clevetire sau osândire”.

Cum alungă judecarea aproapelui duhul pocăinței și al vederii păcatelor proprii aflăm și dintr-un episod din viața Avvei Moise Arapul. Într-o bună zi, s-a făcut adunare în schit fiindcă un frate săvârșise un păcat. L-au chemat la judecată și pe Avva Moise, însă acesta nu voia să vină. Trimițându-i vorbă preotul schitului, bătrânul li s-a înfățișat purtând în spate o coșniță găurită, plină cu nisip. Venind în întâmpinarea sa, l-au întrebat: „Ce este aceasta, părinte?” Le-a răspuns bătrânul: „Păcatele mele sunt înapoia mea, curgând jos, dar eu nu le văd. Astăzi am venit să judec păcatele străine”. Auzind aceste cuvinte, nu l-au mai învinuit pe fratele și l-au iertat.

Sfântul Ioan Scărarul ne învață care sunt trăsăturile psihologice ale acelora care au prostul obicei de a-și bârfi semenii - plăcerea deosebită cu care fac aceasta și graba cu care se lansează în depistarea greșelilor: „Află că semnul după care poți recunoaște pe clevetitori și pizmași este acela că ei defaimă cu plăcere și cu ușurință învăță­turile, faptele sau virtuțile aproapelui, fiind cu totul cufundați în duhul urii (dușmăniei)”.

Judecarea și osândirea semenilor noștri ne perturbă și ne periclitează relația cu Dumnezeu, întrucât „a judeca pe aproapele înseamnă a răpi cu obrăznicie cinstea care-i aparține doar lui Dumnezeu; iară a osândi înseamnă a-ți ucide sufletul”.

O altă cale prin care putem evita să cădem în această patimă cumplită este să ne orientăm atenția asupra virtuților și faptelor bune săvârșite de aproapele nostru. Sfântul Ioan Scărarul ne povățuiește: „Tot astfel mintea înțeleaptă și pricepută, oricâte virtuți va vedea la aproapele, va lua aminte la ele cu grijă deosebită; cel neînțelept însă va cerceta cu lumânarea viciile și defectele fratelui său”.

Maica Gavrilia Papayannis, cea care a străbătut întreaga lume, din India până în Kenya, slujind oamenilor înrobiți de suferință, mărturisea: „Cel mai important act filantropic este de a-i vorbi de bine pe semenii noștri”.

Grăirea de rău a aproapelui este strâns legată cu o altă patimă, prin care se și manifestă în exterior: limbuția este „ușă prin care intră clevetirea”. Limbutul se situează la antipodul omului duhovnicesc, preocupat să-și cultive continuu starea de pocăință: „Cel care-și recunoaște păcatele își pune frâu limbii; limbutul însă încă nu s-a cunoscut pe sine cum trebuie”. Tăcerea este mediul benefic al întâlnirii cu Dumnezeu: „Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu și, intrând într-o tăinuită legătură cu Dânsul, este luminat de către Dumnezeu”.

Cine va reuși să se abțină de la obiceiul nefast de a judeca și de a grăi de rău va dobândi dragostea și duhul pocăinței: „Cel care, biruind, a urcat treapta a zecea s-a făcut pe sine lucrător al dragostei și al plânsului”. Ciprian Voicilă

Patima lăcomiei de arginți sau „joaca cu umbra”

 [Articol apărut în ziarul Lumina]

Ne apropiem cu pași repezi de praznicul Învierii Domnului: un timp al bucuriei de necuprins în cuvinte, dar și al generozității care se revarsă în lume sub forma darurilor către cei dragi sau a ajutorului pentru cei săraci și neputincioși. Generozitatea și compasiunea sunt virtuți opuse atașamentului nefiresc pentru bani și avuții.
Cum recunoaștem în sinele nostru această patimă? În „Capetele despre dragoste”, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că împătimitul după bani resimte plăcere când își amintește de ei, le poartă grija, petrece mult timp gândindu-se cum să-i înmulțească, se desparte greu de ei și nu este foarte încântat când trebuie să o facă. Același sfânt ne învață că banii nu sunt răi în sine. Rea poate deveni atitudinea noastră față de ei: „Nu banii sunt răi, ci iubirea de bani (...). Nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebu­ințare, care vine din negrija minții de a cultiva cele firești”.
Împătimitul de bani și de bunuri materiale arată că îi este afectată partea poftitoare, apetentă a sufletului. În zilele noastre, când exis­tența omului se desfășoară în cadrele mercantile ale societății de consum, acesta privește banul ca pe un mijloc indispensabil vieții. Cu ajutorul lui ne satisfacem atât nevoile inferioare (hrană, adăpost etc.), cât și pe acelea superioare (culturale). Restaurarea ființei umane, reechilibrarea și vindecarea puterilor sufletului se pot realiza doar în interiorul Bisericii, prin participarea la Sfintele Taine, sub părinteasca grijă a unui po­vățuitor duhovnicesc.

Bogățiile și efectele lor nocive
Cel care își imaginează că își poate îndrepta dorința fierbinte, în mod egal, și spre Dumnezeu, și spre acumularea de bani sau de bunuri pământești se amăgește pe sine. Domnul nostru Iisus Hristos ne învață că „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona” (Matei 6, 24; Luca 16, 13). Atașa­mentul irațional pentru bani și avuții alungă din suflet dragostea pentru Dumnezeu fiindcă, așa cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, iubirea de bani „biruiește toate celelalte pofte, izgonind din suflet orice altă dorință”. În acest sens, Sfântul Nichita Stithatul scria: „Iubirea cea rea de arginți... face pe fiii oamenilor să prețuiască mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos și înfățișează pe Făcătorul materiei mai mic decât materia și îi înduplecă să slujească mai mult materiei decât lui Dumnezeu”. De aceea, „de iubești să fii prietenul lui Hristos, să urăști aurul și împătimirea lacomă de el, ca pe una ce întoarce cugetul spre el și-l răpește de la preadulcea iubire a lui Iisus”. Sfântul Apostol Pavel are cuvinte și mai tran­șante prin care surprinde esența patimii arghirofiliei (iubirea de arginți, în limba greacă veche): „Lăcomia (de bani) este închinare la idoli”, iar „lacomul de avere este închinător la idoli” (Col. 3, 5; Efes. 5, 5). Comentând acest verdict, Sfântul Ioan Gură de Aur relevă analogia dintre comportamentul omului idolatru și acela al împătimitului de bani sau de bogății: dacă idolatrul aduce jertfe zeității idolatrizate, omul robit banului îi jertfește acestuia întreaga energie sufletească. Zgârcitul sau avarul își aduc drept jertfă chiar sufletul lor.
O primă concluzie care se desprinde din cele descrise până aici este aceea că atașamentul nefiresc pentru bani sau bogății ne perturbă semnificativ legătura intimă cu Dumnezeu: întreaga noastră energie sufletească va fi canalizată spre unicul scop pe care ni l-am fixat, sub imperiul acestei patimi: păstrarea și înmulțirea avutului nostru. În plus, zgârcitul sau avarul, prin această preocupare obsesivă pentru îmbogățire, dovedesc necre­dință în Dumnezeu, în purtarea Sa de grijă. Tot în celebrele sale „Capete despre dragoste”, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că un asemenea om „nădăj­duiește mai mult în arginți decât în Dumnezeu” și, cu vremea, ajunge să se bazeze doar pe propriile puteri și capacități, urzind fel de fel de planuri de viitor, nemai­lă­sându-se în voia lui Dumnezeu, așa cum ne învață Sfânta Scriptură (Luca 12, 16-21). El își pierde deprinderea de a-I cere, prin rugăciune, cele necesare traiului pe pământ. Astfel, cel strâmt la pungă și cel nesățios de averi se autonomizează, rupând, în cele din urmă, legătura existen­țială cu Dumnezeu. Ei ajung să-și ignore esența specifică, de făpturi create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, așa cum ne arată Sfântul Ioan Casian în lucrarea sa „Așezămintele mânăstirești”: împătimitul de cele materiale uită „de chipul și înfăți­șarea lui Dumnezeu, pe care, slujindu-I Lui cu dăruire, ar fi trebuit să le păstreze nepătate în sine în­suși”. Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează în „Omiliile la 1 Corinteni”: „Nu poate cineva cu adevărat să-și iubească și sufletul, și averea”.
Iubirea banilor și bogățiilor perturbă grav și relațiile pe care le întreținem cu semenii noștri. Atât omul zgârcit, cât și acela lacom de bogății încalcă porunca „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Își strâng banii sau averile, de obicei, păgubindu-i pe ceilalți și privindu-i nu ca pe niște ființe egale, create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci ca pe simple mijloace de sporire a confortului propriu și a satisfacției de sine. De aceea, în „Omiliile la Lazăr”, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „cei bogați și cei zgârciți sunt un fel de hoți”. În alte scrieri el ne enumeră patimile și tulburările sufletești pe care le nasc zgârcenia și lăcomia de avuții. Cea din urmă „atrage ura tuturor”, ne „face urâți de toți, și de cei nedrep­tă­țiți de noi, și chiar de cei cărora nu le-am făcut nici o nedreptate”. Bogăția ne aduce „numai neplăceri: grijile, uneltirile, dușmănia, ura, teama”. În cunoscuta sa „Scară”, Sfântul Ioan Sinaitul pune în lumină modurile diverse în care bogăția păgu­bește sufletul omenesc: „Ea a pricinuit ură, furtișaguri, pizmuiri, despărțiri, dușmănii, certuri, ținerea de minte a răului, nemilostivirile și uciderile”.
Fiind atât de păguboasă pentru sănătatea sufletului, încă de la ivirea arghirofiliei în sufletul nostru trebuie să facem tot ceea ce depinde de voința proprie pentru a o înlătura. Altfel, ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, „dacă n-o tăiem de la început, patima aceasta ne va aduce boală de nevindecat”.

Cum ne tămăduim?
În „Omiliile la 1 Corinteni”, Sfântul Ioan Gură de Aur relevă faptul că vindecarea de această patimă se realizează doar în Biserică, aportul determinant avându-l harul dumnezeiesc: „Celor atinși (de această boală), dacă se folosesc de rațiune ca de un doctor priceput, le spun că este vindecare pentru ei prin harul lui Dumnezeu”. Primul pas spre vindecare este conștien­ti­zarea patimii iubirii de arginți sau a lăcomiei de avuții și a efectelor dezastruoase pe care le are asupra sufletului. Al doilea pas îl constituie conști­entizarea deșertăciunii lucrurilor spre care tindem, pe care ni le-am ales ca scop al existenței. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că omul trebuie „să înțeleagă nimicnicia lucrurilor pământești și să știe că bogăția este o slugă rea și nestatornică, care-i aruncă pe stăpânii ei în nenumărate rele”. Despre deșertăciunea bunurilor materiale Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „toate sunt umbră și toate cele văzute trec” și că e rizibil și de rușine „să te joci cu o umbră și să strângi la piept ca pe o comoară cele trecătoare”. Al treilea pas spre vindecarea de această ­patimă presupune să ne mulțumim cu ceea ce avem, potrivit în­demnului Sfântului Apostol Pavel: „Feriți-vă de iubirea de argint și îndestulați-vă cu cele ce aveți, căci însuși Dumnezeu a zis: «Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi»”. Alături de milostenie, virtutea opusă ­zgârceniei, a te lăsa în voia lui Dumnezeu, încre­din­țându-te purtării Sale de grijă, este calea sigură de izbăvire a sufletului de sub tirania acestei patimi. (Ciprian Voicilă)

Patima sau „câinele” desfrânării

[Articol publicat în Ziarul Lumina]

Omul prins în mrejele duhului desfrânării suferă cădere după cădere. Își întinează trupul care, potrivit învățăturii Sfântului Apostol Pavel, este „templu al Duhului Sfânt” (Corinteni I, 6, 19). Își maculează acea trăsătură spirituală care îl face diferit de întreaga creație văzută și nevăzută: întinează chipul dumnezeiesc din adâncul ființei sale și, rupând comuniunea cu Dumnezeu, își zădărnicește șansele de a I se asemăna Lui.
Patima desfrânării ne perturbă grav relația cu Dumnezeu, dar și raporturile noastre cu semenii. Nici pe aceștia nu îi mai putem vedea așa cum sunt ei în realitate. Ajungem să îi privim ca pe simple mijloace de satisfacere a poftelor noastre sexuale.
Mintea desfrânatului și-a pierdut cu totul libertatea. Robită de imaginație, urzește continuu scenarii prin care pune în mișcare fantasme menite să domolească nesățioasa dorință sexuală. Pătimașul nu mai are în centrul vieții sale pe Hristos: prin patimile sale, care vor să fie cât mai repede satisfăcute, acesta capătă impresia eronată că el însuși este, de fapt, centrul lumii și că întregul cosmos gravitează în jurul poftelor sale.

„Patima este un nod de contraziceri”
Patimile, arată părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa Ascetica și mistica, sunt paradoxale: pe măsură ce omul se lasă în voia lor, simte dorința și mai arzătoare, mai imperativă de a și le satisface. Este ca și cum am porni la un drum anevoios, pe o arșiță teribilă, și am descoperi, în sfârșit, o fântână, ne-am grăbi să scoatem din adâncul ei mult-dorita apă, dar acea apă, în loc să ne izbăvească de setea arzătoare, ne-ar înteți-o. Părintele Stăniloae scrie: „Patima este un nod de contraziceri. (…) Pe de o parte, patima este un produs al voinței de suveranitate egocentric; pe de alta, este o forță care-l coboară pe om la starea unui obiect purtat încoace și încolo, fără voia lui. Pe de o parte, ea caută infinitul; pe de alta, se alege cu
nimicul”.
Desfrânarea este, în primul rând, o afecțiune a părții apetente, poftitoare, a sufletului. Lupta împotriva curviei este înverșunată. Ea poate ține întreaga viață. Despre acest adevăr poate mărturisi orice creștin care se confruntă permanent cu sine pentru dobândirea virtuților. Spre exemplu, Sfântul Antonie cel Mare, întemeietorul monahismului, reliefa într-o convorbire înrădăcinarea patimii desfrânării în natura căzută a omului: „Cine stă în pustiu și practică isihia scapă de trei războaie: al auzului, al vorbitului și al văzului. Are doar unul singur de purtat: împotriva curviei”.
Sfântul Ioan Sinaitul descrie fizionomia patimii desfrânării, modul în care se ivește și mijloacele terapeutice de tămăduire a ei, în cuvântul XV din cunoscuta sa Scară. În funcție de stadiul vieții duhovnicești în care ne aflăm, această patimă este provocată fie de lăcomie sau de desfătarea gustului, fie de mândrie, fie de judecarea și osândirea semenilor noștri. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „În cei începători căderile se ivesc totdeauna din desfătare (cu mâncări). În cei de mijloc, și din mândrie, deși aceasta se întâmplă și celor începători. Iar în cei ce se apropie de desăvârșire, numai din osândirea aproapelui”.
Sfântul Ioan Casian afirmă că, în mod obișnuit, sursa desfrânării rezidă într-o patimă anterioară: în faptul că, mânat de lăcomie, omul mănâncă mai mult decât trebuie. Autorul Convorbirilor duhovnicești ne amintește: „Doctorii duhovnicești, punând în discuție prima pricină a acestei boli, și-au dat seama că de obicei stă într-o hrană prea îndestulătoare”.

Remedii duhovnicești
Păcatul și patima desfrânării fiind atât de puternice, ava Agathon le recomanda creștinilor care îl cercetau pentru cuvinte călăuzitoare, pe calea mântuirii sufletului: „Pune în fața lui Dumnezeu neputința ta și vei găsi odihnă”. Dacă toate mijloacele de anihilare a desfrânării s-au dovedit ineficiente, ultima soluție care ne rămâne este să ne mărturisim această neputință înaintea Domnului. Această cale a smeririi de sine, însoțită de nădăjduirea doar în milostivirea divină, ne-a fost arătată chiar de Mântuitorul: „Fără de Mine nu puteți face nimic!” (Ioan 15, 5).
Vorbind despre virtuoasa stare de neprihănire, în care creștinul nevoitor nu mai simte nici o mișcare a patimii desfrânării, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Nimeni dintre cei ce au agonisit neprihănirea prin nevoință să nu creadă că și-a agonisit-o singur. Căci este cu neputință ca cineva să-și biruiască firea sa. Unde s-a biruit firea, acolo se cunoaște că se află de față Cel mai presus de fire”. Virtutea opusă curviei este curăția sufletului, pe care Sfântul Ioan Sinaitul o numește „casă prea iubită a lui Hristos”, „cer pe pământ al inimii”.
Pe lângă mărturisirea neputinței proprii, în confruntarea cu înclinațiile spre desfrânare, încercații asceți pentru Hristos recomandau apelul la autoritatea paternă a duhovnicului, nădăjduirea în mijlocirea părintelui duhovnicesc. Ava Ammun îl îndemna pe un frate muncit de curvie să se roage astfel, la vremea ispitei: „Dumnezeule atotputernic, prin rugăciunile părintelui meu, scapă-mă!”
Cuviosul Pimen cel Mare ne îndeamnă să întreținem înlăuntrul nostru o stare de trezvie, de vigilență permanentă împotriva ispitelor: „După cum spătarul unui împărat stă tot timpul pregătit lângă acesta, tot așa și sufletul trebuie să fie pregătit împotriva demonului curviei”.
Sfântul Ioan Sinaitul le recomandă crești­nilor care aspiră spre neprihănirea sufletului să se folosească de rugăciune, să se înfrâneze, adică să își păzească cele cinci simțuri, să postească, abținându-se să consume prea multă apă, și să cultive înlăuntrul lor blândețea și smerirea de sine. El scrie: „Cel ce a alungat câinele acesta (curvia) cu rugăciunea se aseamănă celui ce se luptă cu un leu. (...) Cel ce se războiește prin înfrânare și priveghere se aseamănă celui ce l-a încătușat pe acela (pe vrăjmașul) cu lanț. În sfârșit, cel ce se războ­ieș­te prin smerita cugetare și nemâniere, și sete, se aseamănă celui ce a omorât pe vrăjmaș și l-a ascuns în nisip. Prin nisip să înțelegi smerenia. Căci aceasta nu îngrașă pășunea patimilor, ci e țărână și cenușă”.
Prin toate aceste mijloace duhovnicești ne păstrăm mintea trează, duhul desfrânării neputând să ne atragă în mrejele sale, dacă mai întâi nu a capitulat mintea. Sfântul Ioan Scărarul ne învață: „Toți dracii se luptă să întunece mintea noastră, apoi îi insuflă cele plăcute lor. Căci dacă mintea nu va fi adormită, comoara nu se va jefui. Dar cel al curviei mai mult decât toți. Acesta, întunecând adeseori mintea conducătoare, îi face pe oameni să săvârșească acele lucruri pe care numai cei ieșiți din minte le săvârșesc. De aceea, trezindu-se mintea după o vreme, ne rușinăm nu numai de cei ce ne văd, ci și de noi înșine pentru faptele, pentru vorbele și pentru înfățișările noastre necuviincioase și ne uimim de orbirea noastră de mai înainte”.
Să luptăm cu dârzenie împotriva patimii desfrânării, nădăjduind, însă, în primul rând în izbăvirea care nu poate veni decât de la Dumnezeu! (Ciprian Voicilă)

Patima lăcomiei - cauze, efecte, leacuri vindecătoare

 [Publicat în Ziarul Lumina]
Începutul Postului Mare este un prilej binevenit să abordăm o problemă de ordin psihologic și duhovnicesc de larg interes: dependența de bunurile alimentare, însoțită de plăcerea de a consuma preparate culinare cât mai gustoase. Este păcat să ne potolim foamea? Este o întrebare la care găsim răspunsul în învățătura Sfinților Părinți. 
Săptămâna aceasta, care a inaugurat Postul cel Mare, în intimitatea oferită de biserica din parohia fiecăruia, la lumina caldă a candelelor și sub privirile blânde ale sfinților din icoane, am ascultat, cufundați în adâncul nostru, cuvintele Sfântului Andrei Criteanul: „Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, la urmă a flămânzit, arătând firea cea omenească. Suflete, nu te lenevi, de va năvăli asupra ta vrăj­mașul, alungă-l departe de la picioarele tale, prin rugăciuni și postire”.

Când foamea devine patimă
Biserica ne îndeamnă să postim fiindcă prin post și rugăciune sufletul își recapătă libertatea, desprinzându-se din rețeaua patimilor și dependențelor.
Ideea că fericirea și pacea sufletească pot fi dobândite doar dacă îți limitezi, pe cât posibil, dorințele este străveche. O regăsim exprimată exemplar în filosofia antică, de la Socrate la stoicii care au trăit pe vremea Imperiului Roman. De pildă, Seneca îl sfătuia pe discipolul său Lucilius: „E bine să îl tratați (pe trup) cu ceva asprime, ca să nu fie nesupus spiritului: hrana să potolească foamea, băutura să stingă setea, haina să apere de frig, casa să fie pavăză pentru vremea rea”.
Este păcat să ne potolim foamea? Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, răspunsul este cât se poate de clar: nu. Foamea este un afect, o necesitate naturală, firească. Acest afect devine patimă doar dacă actul de a ne hrăni se transformă într-un scop în sine: când ne desfătăm cu plăcerea de a degusta mâncăruri cât mai variate, realizate după rețete cât mai rafinate. La fel, când ajungem în situația de a mânca peste măsură.
În Patericul egiptean întâlnim multe întâmplări și ziceri ale părinților trăitori în pustie, care au în centrul lor patima lăcomiei. Astfel, Avva Pimen cel Mare ne învață că dacă ne îmbuibăm cu mâncare, sufletul nostru nu va mai putea fi atent la prezența lui Dumnezeu, iar mintea noastră nu se va mai putea concentra la rugăciune și la celelalte îndeletniciri duhovnicești. Unui vizitator, care îl întreba ce să facă să dobândească teama de Dumnezeu, Cuviosul Pimen îi răspunde: „Cum putem să dobândim teama de Dumnezeu cu burțile pline de brânză și cu putini întregi de saramură?” Tot el, în alt context, învăța: „Dacă îmbuibarea n-ar fi venit în suflet, mintea n-ar fi căzut în mrejele dușma­nului”. Referindu-se la modul în care patima lăcomiei poate provoca apariția altor patimi, slăbănogind sufletul, Avva Ioan cel Pitic se întreba pe sine: „Cine-i mai puternic decât leul? Și totuși din cauza pântecelui pică în capcană și toată puterea lui se face de râs”. Într-o apoftegmă, Amma Sinclitichia relevă importanța majoră a postului, susținut de rugăciune, în lupta cu gândurile păcătoase: „După cum leacurile cele tari alungă veninul fiarelor, tot așa rugăciunea și postul alungă orice gând rău”. Și Avva Tithoe ne învață că putem păstra neîntinată inima noastră, dacă vom fi atenți la cuvintele pe care le rostim și dacă ne vom înfrâna, pe cât posibil, poftele alimentare: „Cum ne vom păzi inima, dacă ne deschidem gura și pântecele?”, se întreba bătrânul purtător de Dumnezeu.

„Cele contrare se vindecă prin cele contrare“
În unele scrieri ascetice ale Sfinților Părinți, patima lăcomiei pântecelui (gastrimargia, în limba greacă) este analizată amănunțit, credinciosului înfățișându-i-se cauzele acesteia, simptomatologia specifică și efectele nocive pe care le poate avea, pe termen lung, asupra sufletului omenesc. În celebra sa scriere, „Scara Raiului”, Sfântul Ioan Sinaitul îi dedică acestei patimi un întreg capitol (al XIV-lea), descriind-o în culori vii: „Lăcomia stomacului este fățărnicia pântecelui. Săturat, strigă că e lipsit; și ghiftuit, și plesnit de sătul, țipă că îi e foame. Lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncări gustoase. (...) Lăcomia pântecelui este o amăgire a ochilor, care, înghițind puține, dorește să le înghită pe toate”.
Sfinții Părinți ne învață că patimile se generează unele pe altele, amenințând să înlănțuie cu totul sufletul creștinului. Principala patimă pe care o provoacă lăcomia este desfrânarea. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Săturarea de bucate este maica curviei. Cel ce-și îngrijește stomacul său și luptă să biruiască duhul curviei este asemenea celui ce voiește să stingă pârjolul cu gaz”. Patima lăcomiei, odată satisfăcută, poate provoca o mulțime de neajunsuri celor care încearcă să viețuiască duhovni­cește: învârtoșarea inimii, somnul la vremea rugăciunii, lenea, multa vorbire, nesimțirea, fala, îndrăzneala necuviincioasă.
Care ar fi remediile duhov­ni­cești, dovedite ca eficiente, împotriva acestei patimi? Sfântul Ioan Scărarul ne învață că trebuie să înfruntăm cu bărbăție, cu hotărâre această dependență, cultivând, îna­inte de toate, o stare lăuntrică de pocăință. Trebuie să ne amintim, cu regret, de păcatele noastre.
Cumpătarea la mâncare este o altă cale prin care putem ține sub control impulsul de a mânca mai mult decât este necesar sau de a ne desfăta cu mâncăruri cât mai gustoase. Pentru a nu-și hrăni celelalte patimi, Sfântul Ioan Scărarul le recomandă în special celor tineri să cultive înfrânarea de la bucate: „Când trupul ne este în plină vigoare, să ținem înfrânarea în toată vremea și în tot locul”. Pentru vindecarea dorinței insa­țiabile de mâncăruri, Sfântul Ioan nu recomandă trecerea bruscă la un regim alimentar sever, bazat doar pe apă și pâine, ci renunțarea treptată la anumite preparate: „Dacă nu ne aflăm sub un război foarte greu (al patimilor) sau nu ne amenință primejdia unor căderi, să tăiem întâi mâncărurile care îngrașă, pe urmă pe cele care aprind (simțurile), apoi pe cele ce ne fac plăcere”.
Un principiu des întâlnit în scrierile ascetice, pe care ni le-au lăsat moștenire Sfinții Părinți, este acela că „cele contrare se vindecă prin cele contrare”. Prin urmare, lăcomia de bucate se vindecă prin obișnuința de a posti, cu măsură, în zilele rânduite de Biserică. Sfântul Ioan Sinaitul ne relevă beneficiile duhovnicești pe care postul le procură sufletului: el face ca rugăciunile noastre să fie curate, luminează sufletul, păzește mintea, înmoaie învârtoșarea inimii, readuce sufletul la starea de smerenie și îl liniștește, potolește vorbirea cea multă, ușurează somnul, însănătoșește trupul, alungă patimile, ne ajută să dobândim iertarea păcatelor. Postul este, în concluzie, „ușa și desfătarea raiului”. (Ciprian Voicilă)