Patima lăcomiei de arginți sau „joaca cu umbra”

 [Articol apărut în ziarul Lumina]

Ne apropiem cu pași repezi de praznicul Învierii Domnului: un timp al bucuriei de necuprins în cuvinte, dar și al generozității care se revarsă în lume sub forma darurilor către cei dragi sau a ajutorului pentru cei săraci și neputincioși. Generozitatea și compasiunea sunt virtuți opuse atașamentului nefiresc pentru bani și avuții.
Cum recunoaștem în sinele nostru această patimă? În „Capetele despre dragoste”, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că împătimitul după bani resimte plăcere când își amintește de ei, le poartă grija, petrece mult timp gândindu-se cum să-i înmulțească, se desparte greu de ei și nu este foarte încântat când trebuie să o facă. Același sfânt ne învață că banii nu sunt răi în sine. Rea poate deveni atitudinea noastră față de ei: „Nu banii sunt răi, ci iubirea de bani (...). Nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebu­ințare, care vine din negrija minții de a cultiva cele firești”.
Împătimitul de bani și de bunuri materiale arată că îi este afectată partea poftitoare, apetentă a sufletului. În zilele noastre, când exis­tența omului se desfășoară în cadrele mercantile ale societății de consum, acesta privește banul ca pe un mijloc indispensabil vieții. Cu ajutorul lui ne satisfacem atât nevoile inferioare (hrană, adăpost etc.), cât și pe acelea superioare (culturale). Restaurarea ființei umane, reechilibrarea și vindecarea puterilor sufletului se pot realiza doar în interiorul Bisericii, prin participarea la Sfintele Taine, sub părinteasca grijă a unui po­vățuitor duhovnicesc.

Bogățiile și efectele lor nocive
Cel care își imaginează că își poate îndrepta dorința fierbinte, în mod egal, și spre Dumnezeu, și spre acumularea de bani sau de bunuri pământești se amăgește pe sine. Domnul nostru Iisus Hristos ne învață că „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona” (Matei 6, 24; Luca 16, 13). Atașa­mentul irațional pentru bani și avuții alungă din suflet dragostea pentru Dumnezeu fiindcă, așa cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, iubirea de bani „biruiește toate celelalte pofte, izgonind din suflet orice altă dorință”. În acest sens, Sfântul Nichita Stithatul scria: „Iubirea cea rea de arginți... face pe fiii oamenilor să prețuiască mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos și înfățișează pe Făcătorul materiei mai mic decât materia și îi înduplecă să slujească mai mult materiei decât lui Dumnezeu”. De aceea, „de iubești să fii prietenul lui Hristos, să urăști aurul și împătimirea lacomă de el, ca pe una ce întoarce cugetul spre el și-l răpește de la preadulcea iubire a lui Iisus”. Sfântul Apostol Pavel are cuvinte și mai tran­șante prin care surprinde esența patimii arghirofiliei (iubirea de arginți, în limba greacă veche): „Lăcomia (de bani) este închinare la idoli”, iar „lacomul de avere este închinător la idoli” (Col. 3, 5; Efes. 5, 5). Comentând acest verdict, Sfântul Ioan Gură de Aur relevă analogia dintre comportamentul omului idolatru și acela al împătimitului de bani sau de bogății: dacă idolatrul aduce jertfe zeității idolatrizate, omul robit banului îi jertfește acestuia întreaga energie sufletească. Zgârcitul sau avarul își aduc drept jertfă chiar sufletul lor.
O primă concluzie care se desprinde din cele descrise până aici este aceea că atașamentul nefiresc pentru bani sau bogății ne perturbă semnificativ legătura intimă cu Dumnezeu: întreaga noastră energie sufletească va fi canalizată spre unicul scop pe care ni l-am fixat, sub imperiul acestei patimi: păstrarea și înmulțirea avutului nostru. În plus, zgârcitul sau avarul, prin această preocupare obsesivă pentru îmbogățire, dovedesc necre­dință în Dumnezeu, în purtarea Sa de grijă. Tot în celebrele sale „Capete despre dragoste”, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că un asemenea om „nădăj­duiește mai mult în arginți decât în Dumnezeu” și, cu vremea, ajunge să se bazeze doar pe propriile puteri și capacități, urzind fel de fel de planuri de viitor, nemai­lă­sându-se în voia lui Dumnezeu, așa cum ne învață Sfânta Scriptură (Luca 12, 16-21). El își pierde deprinderea de a-I cere, prin rugăciune, cele necesare traiului pe pământ. Astfel, cel strâmt la pungă și cel nesățios de averi se autonomizează, rupând, în cele din urmă, legătura existen­țială cu Dumnezeu. Ei ajung să-și ignore esența specifică, de făpturi create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, așa cum ne arată Sfântul Ioan Casian în lucrarea sa „Așezămintele mânăstirești”: împătimitul de cele materiale uită „de chipul și înfăți­șarea lui Dumnezeu, pe care, slujindu-I Lui cu dăruire, ar fi trebuit să le păstreze nepătate în sine în­suși”. Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează în „Omiliile la 1 Corinteni”: „Nu poate cineva cu adevărat să-și iubească și sufletul, și averea”.
Iubirea banilor și bogățiilor perturbă grav și relațiile pe care le întreținem cu semenii noștri. Atât omul zgârcit, cât și acela lacom de bogății încalcă porunca „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Își strâng banii sau averile, de obicei, păgubindu-i pe ceilalți și privindu-i nu ca pe niște ființe egale, create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci ca pe simple mijloace de sporire a confortului propriu și a satisfacției de sine. De aceea, în „Omiliile la Lazăr”, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „cei bogați și cei zgârciți sunt un fel de hoți”. În alte scrieri el ne enumeră patimile și tulburările sufletești pe care le nasc zgârcenia și lăcomia de avuții. Cea din urmă „atrage ura tuturor”, ne „face urâți de toți, și de cei nedrep­tă­țiți de noi, și chiar de cei cărora nu le-am făcut nici o nedreptate”. Bogăția ne aduce „numai neplăceri: grijile, uneltirile, dușmănia, ura, teama”. În cunoscuta sa „Scară”, Sfântul Ioan Sinaitul pune în lumină modurile diverse în care bogăția păgu­bește sufletul omenesc: „Ea a pricinuit ură, furtișaguri, pizmuiri, despărțiri, dușmănii, certuri, ținerea de minte a răului, nemilostivirile și uciderile”.
Fiind atât de păguboasă pentru sănătatea sufletului, încă de la ivirea arghirofiliei în sufletul nostru trebuie să facem tot ceea ce depinde de voința proprie pentru a o înlătura. Altfel, ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, „dacă n-o tăiem de la început, patima aceasta ne va aduce boală de nevindecat”.

Cum ne tămăduim?
În „Omiliile la 1 Corinteni”, Sfântul Ioan Gură de Aur relevă faptul că vindecarea de această patimă se realizează doar în Biserică, aportul determinant avându-l harul dumnezeiesc: „Celor atinși (de această boală), dacă se folosesc de rațiune ca de un doctor priceput, le spun că este vindecare pentru ei prin harul lui Dumnezeu”. Primul pas spre vindecare este conștien­ti­zarea patimii iubirii de arginți sau a lăcomiei de avuții și a efectelor dezastruoase pe care le are asupra sufletului. Al doilea pas îl constituie conști­entizarea deșertăciunii lucrurilor spre care tindem, pe care ni le-am ales ca scop al existenței. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că omul trebuie „să înțeleagă nimicnicia lucrurilor pământești și să știe că bogăția este o slugă rea și nestatornică, care-i aruncă pe stăpânii ei în nenumărate rele”. Despre deșertăciunea bunurilor materiale Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „toate sunt umbră și toate cele văzute trec” și că e rizibil și de rușine „să te joci cu o umbră și să strângi la piept ca pe o comoară cele trecătoare”. Al treilea pas spre vindecarea de această ­patimă presupune să ne mulțumim cu ceea ce avem, potrivit în­demnului Sfântului Apostol Pavel: „Feriți-vă de iubirea de argint și îndestulați-vă cu cele ce aveți, căci însuși Dumnezeu a zis: «Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi»”. Alături de milostenie, virtutea opusă ­zgârceniei, a te lăsa în voia lui Dumnezeu, încre­din­țându-te purtării Sale de grijă, este calea sigură de izbăvire a sufletului de sub tirania acestei patimi. (Ciprian Voicilă)

Sfântul Ioan Gură de Aur: Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de brânză- din „Omilii la Postul Mare”. Vă urez un post binecuvântat, cu multe roade duhovnicești!

(Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilii la Postul Mare, Editura Anastasia, 1997, de descărcat) Omilia despre profetul Iona si despre post/: Fost-a cuvantul Domnului catre Iona: „Scoala-te si mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el sa vesteasca acolo? El trebuia sa strige: „inca trei zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3,4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, poruncesti sa se vesteasca mai inainte nenorocirea pe care voiesti sa o trimiti? Raspunsul lui Dumnezeu este: „Tocmai ca sa nu fac ceea ce am poruncit sa se vesteasca”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a amenintat si cu iadul, pentru ca sa nu ne arunce in iad. El zice catre noi cam asa: „Teme-te de cuvintele Mele, si nu vei tremura de faptele Mele”. Insa pentru ce oare hotaraste El un termen asa de scurt de iertare? Pentru ca tu sa cunosti fapta cea buna a ninivitenilor, care in asa de putine zile s-au pocait de asa de multe pacate si le-au starpit. Totodata, trebuie sa te minunezi de indurarea lui Dumnezeu, careia i-a fost de ajuns o pocainta atat de scurta pentru atat de multe pacate; de aceea tu nu trebuie sa cazi in deznadejduire, macar de ai fi savarsit mii de pacate. Precum un om lenes si delasator, care, desi are timp de pocainta, totusi nu savarseste nimic insemnat, ci din usuratatea mintii, intarzie de a se impaca cu Dumnezeu; pe cand dimpotriva, cel ravnitor si dispus la pocainta, in timp scurt poate face indestulare pentru pacatele multor ani. Nu s-a lepadat oare Petru de Domnul de trei ori? Si a treia oara n-a facut el oare aceasta cu juramant? Nu s-a temut el oare de vorbele unei slujnice nebagate in seama? Si ce? Avut-a el oare trebuinta de multi ani spre a se pocai? Nicidecum, ci intr-o noapte a cazut si iarasi s-a ridicat, intr-o noapte s-a imbolnavit si iarasi s-a insanatosit. Dar cum s-a facut aceasta? El a plans si s-a vaitat, si nu in chip obisnuit, ci plin de ravna si de seriozitate. De aceea, Evanghelistul nu zice numai: „a plans”, ci: „a plans cu amar” (Mt. 26,75). Insa cat de mare a fost puterea acestor lacrimi, cuvintele nu o pot spune; dar urmarea lucrului arata aceasta. Adica, dupa acea cadere grea – si ce cadere in pacat putea fi mai cumplita decat lepadarea de Domnul? - Hristos iarasi a asezat pe Petru in vrednicia sa cea de mai inainte si iarasi i-a dat dregatoria intaietatii in Biserica, si, ceea ce este mai mult, el ne spune ca dragostea lui Petru este mai mare decat a tuturor celorlalti Apostoli, cand il intreaba: „Petre, Ma iubesti tu mai mult decat acestia?” (In. 21,15). Poate tu vei zice ca pe niniveteni de aceea i-a iertat Dumnezeu asa de usor, caci ei nu erau invatati in religia cea adevarata, dupa cum zice Sfanta Scriptura: „Sluga care nu a stiut voia Domnului sau, si a facut cele vrednice de batai, se va bate putin” (Lc. 12, 48). Pentru ca tu sa nu pui aceasta impotriva, ti-am adus caderea Sfantului Petru, care, desigur, cunostea cu desavarsire voia Domnului, insa iata ca el, macar ca a pacatuit, ba inca a savarsit cel mai mare pacat, totusi a dobandit din nou cea mai mare incredere. De aceea, nu deznadajdui nici tu pentru pacatele tale. Mai rau decat insusi pacatul este impietrirea in pacat; si inca si mai rau este, la cadere, cand cineva nu se scoala iarasi. Aceasta o deplange Pavel mai mult si o socoteste mai vrednica de tanguit, cand scrie Corintenilor: „Ma tem ca nu cumva, venind iarasi, sa ma smereasca Dumnezeul meu la voi si sa plang pe multi care au pacatuit mai inainte si nu s-au pocait de necuratia, de desfranarea si de necumpatarea pe care le-au facut” (II Cor. 12, 21). Dar care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocainta decat tocmai timpul postului? Dar sa ne intoarcem la istoria profetului Iona. Dupa ce a auzit el aceste cuvinte ale Domnului, s-a sculat si s-a dus la Iopi, „spre a fugi de la fata Domnului la Tharsis” (Iona l,3). O, omule, unde voiesti sa fugi? Nu stii tu oare, ce zice Psalmistul: „Unde ma voi duce de la duhul Tau, si de la fata Ta unde voi fugi?” (Ps. 138,7). Poate undeva pe pamant? Insa „al Domnului este pamantul si plinirea lui” (Ps. 23, 1). Sau in lumea cea de desubt? Dar ”de ma voi pogori si acolo – zice Psalmistul - Tu de fata esti” (Ps. 138, 8). Sau in cer? Insa „de ma voi sui in cer, Tu acolo esti” (loc. cit.). Sau poate cumva in mare? „Dar si acolo mana ta ma va apuca”, zice Sfanta Scriptura (ibidem, 10), precum tocmai s-a intamplat lui Iona. Cu toate acestea, pacatul are acea insusire ca umple sufletul nostru de multa nebunie. Adica, precum cei ametiti si beti nebuneste si fara prevedere sovaiesc in toate partile, chiar si cand in apropierea lor ar fi o bezna sau o prapastie adanca, sau altceva asemanator, in care ar putea sa se rostogoleasca, tot asa li se intampla si pacatosilor, imbatati, ca de vin, de pofta de a savarsi pacatul, ei sovaiesc in toate partile, nu stiu ce fac si nu vad nici primejdia cea de fata, nici pe cea viitoare. Pentru ce, spune-mi, Iona, pentru ce vrei tu sa fugi de Domnul? Rabda putin si cu fapta te vei incredinta ca nu poti sa fugi la mare, care si ea este o sluga a lui Dumnezeu. Deci, abia s-a suit Iona in corabie, ca marea a inaltat valurile sale si a aruncat undele sale pana la cer. Marea a facut ca robul cel credincios, care intalnind pe un alt rob care a pradat pe stapanul sau, nu-1 pierde din vedere si impiedica pe oricine ar voi sa-1 ia, pana ce robul cel necredincios nu s-a intors indarat, indata ce ea a intampinat si a cunoscut un alt rob necredincios, pricinuieste mii de greutati corabierilor care 1-au primit, mugeste si, macar ca nu face chiar judecata, totusi ameninta a inghiti corabia impreuna cu oamenii, daca nu se va preda robul cel necredincios. Deci, ce au facut corabierii in acea furtuna? Au aruncat proviziile din corabie (Iona l, 5). Corabia insa nu s-a usurat, caci povara cea mai grea ramasese in ea, adica profetul cel pacatos; atat de greu nu prin trupul sau, ci prin pacat. Caci nimica nu este asa de greu si apasator ca pacatul; de aceea, profetul Zaharia l-a infatisat sub icoana unui bulgare de plumb (Zah. 5,7); iara David descrie firea pacatului prin cuvintele: „Pacatele mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea s-au ingreuiat peste mine” (Ps.37, 5) Si Hristos a strigat catre cei ce au trait cu multe pacate: „Veniti catre Mine toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni” (Mt. 11, 28). Asadar, pacatul lui Iona a ingreunat corabia si o ameninta cu pieirea. Intre acestea, Iona zacea dedesubt in corabie si dormea. Somnul, desi era greu, nu era placut, ci trist; era un somn in care el cazuse nu din nepasarea de primejdie, ci din melancolie. Adica, robii care nu s-au inrautatit, pricep indata ca au gresit. Asa a fost si cu Iona. Dupa ce a savarsit pacatul, el indata a cunoscut marimea greselii sale. Asa este firea pacatului. Odata pacatul nascut, el pricinuieste sufletului, ce l-a nascut, nenumarate dureri. Se intampla cu totul altfel decat la nasterea cea fireasca. Odata ce femeia a nascut, vaietele ei inceteaza. Dimpotriva, pacatul tocmai dupa nasterea sa chinuieste mai mult sufletul din care s-a nascut. Deci, ce face carmaciul corabiei ? „A venit la Iona si i-a zis: „Scoala-te si roaga pe Dumnezeul tau” (Iona 1,6). Asadar, el stia din experienta ca aceea nu era o furtuna obisnuita, ci era trimisa de Dumnezeu, impotriva careia nu ajunge mestesugul oamenilor si mana carmaciului nimica nu ispraveste. El a vazut ca in cazul de fata avea trebuinta de un alt carmaci mai puternic, adica de acela care carmuieste toata lumea, de ajutorul cel ceresc. De aceea, corabierii au parasit carma si odgoanele si toate celelalte, si au ridicat mainile lor la cer, spre a chema pe Dumnezeu in ajutor. Si cand aceasta n-a folosit la nimic, atunci ei, zice Sfanta Scriptura au aruncat sorti, iar sortii au descoperit pe cel vinovat (Iona l, 7). Insa ei nu 1-au aruncat indata in mare, ci 1-au tinut in mijlocul furtunii si al freamatului, ca si cum ar fi fost liniste, au format judecata in corabie, ca el sa vorbeasca pentru sine si sa se apere, si totul s-a cercetat cu asa amanuntime ca si cum ei ar fi trebuit sa dea cuiva socoteala despre hotararea lor de judecata. Asculta numai cum totul seamana a fi cercetat judecatoreste: „Spune noua ce este lucrul tau si de unde vii si incotro mergi, si din ce tara si din ce popor esti tu ?” (Iona l,8)! Marea cea mugitoare 1-a parat, soarta 1-a aflat si a marturisit contra lui, ei totusi nu au rostit indata hotararea de osanda asupra lui, ci au urmat ca la o curte de judecata, unde, cu toate ca sunt de fata paratii, martorii si dovezile, totusi osanda mortii nu se rosteste, pana ce paratul insusi nu marturiseste nelegiuirea sa. Asa au facut si corabierii aceia. Macar ca erau oameni neinvatati si nestiutori, ei totusi au urmat obiceiul judecatoriei, si inca intr-o astfel de mugire si invaluire a marii, incat ei abia puteau rasufla. De unde oare, iubitilor, venea aceasta putere atat de prevazatoare impotriva profetului? Ea venea de la pronia si de la intelepciunea lui Dumnezeu. Adica Dumnezeu a ingaduit acestea, ca sa aduca aminte profetului ca el trebuie sa fie bland si iubitor de oameni. Aceasta era ca si cum ar fi strigat catre dansul si i-ar fi zis: „Urmeaza acestor corabieri, acestor oameni altminteri neinvatati. Ei nu socotesc lucru mic o singura viata, se poarta nu fara crutare chiar si cu o singura persoana; tu, dimpotriva, ai expus la primejdia pieirii o cetate intreaga, cu atat de multe mii de locuitori. Ei, macar ca au descoperit pe pricinuitorul rautatii izbucnite asupra lor, totusi, nu s-au napustit asupra lui cu judecata osandirii; tu insa, macar ca nu ai parat pe nimeni dintre niniviteni, totusi ii arunci in nenorocire si in pierdere. Eu ti-am poruncit sa te duci la dansii si, prin predicarea ta sa-i chemi la mantuire; tu insa n-ai ascultat; dimpotriva, acesti corabieri, fara a le cere cineva, fac totul ca sa te scape; de pedeapsa pe tine, cel vinovat. Adica, cu toate ca marea s-a infatisat ca paras al profetului si sortii au marturisit contra lui, si el insusi a recunoscut si a marturisit fuga sa, cu toate acestea ei nu s-au grabit a-1 pierde, ci s-au oprit, au cercat si au facut totul ca, la o asemenea vadita vinovatie, de va fi cu putinta, sa nu-1 predea marii, insa marea, sau mai bine Dumnezeu, n-a ingaduit aceasta, voind, atat prin corabieri, cat si printr-un monstru din mare, sa aduca pe profet la o cale mai buna. Deci, cand ei au auzit pe Iona zicand: „Luati-ma si ma aruncati in mare, si se va alina marea asupra voastra” (Iona l, 12), ei n-au voit sa faca aceasta, ci au carmit spre tarm; valurile insa i-au impiedicat. Tu pana acum ai judecat pe profet pentru fuga lui; asculta-l acum cum graieste in pantecele chitului de mare si cum marturiseste nedreptatea sa. Acolo, adica in fuga, el a gresit ca un om de rand, iar aici s-a aratat ca un profet. Asadar, marea 1-a luat si 1-a inchis in pantecele unui monstru, ca intr-o temnita. El nu s-a nimicit nici de valurile cele infricosate, nici de monstrul cel inca si mai infricosat care 1-a inghitit; ba mai mult, acesta din urma 1-a mantuit si 1-a dus la Ninive; iara el s-a dus apoi acolo si a vestit hotararea Domnului pentru pierderea cetatii. Ninivitenii au auzit aceasta, au crezut cuvintele lui, nu le-au nesocotit, ci s-au grabit indata la post, barbati si femei, si robi si stapani, capetenii si supusi, copii si batrani; ba chiar nici animalele cele fara de minte n-au fost scutite de pazirea acestei datorii. Pretutindeni se vedeau haine de pocainta, pretutindeni cenusa, pretutindeni lacrimi si suspine, insusi imparatul s-a pogorat de pe tron, a depus coroana sa si s-a imbracat in vestmant de pocainta; si cu chipul acesta ei au mantuit cetatea de pieire. Aici s-a putut vedea ceva rar, adica porfira stand indarat, in dosul hainei celei de pocainta. Ceea ce n-a putut porfira, a ispravit vestmantul cel de pocainta, iar ce n-a putut coroana, a putut cenusa. Asadar, vezi cat de adevarat este ceea ce zic eu, ca cineva nu trebuie sa se teama de post, ci sa se teama de viata cea desfatata, de lacomie si de imbuibare, indoparea si imbuibarea au zguduit cetatea Ninivei si au dus-o aproape de pieire. Postul insa iarasi a intarit cetatea. Cu postul a intrat Daniil in groapa leilor, umbland printre fiarele acelea grozave ca printre niste oi. Cu postul au intrat cei trei tineri in cuptorul cel infocat din Babilon, mult timp petrecand in flacara. Iata rodurile cele marite ale postului! Dar vei zice, poate: postul slabeste trupul. Dar asculta ce invata Sfanta Scriptura: „Chiar daca omul nostru cel din afara se trece, cel dinlauntru insa se innoieste din zi in zi” (II Cor. 4, 16). Afara de aceasta, daca vei cumpani lucrul mai cu de-amanuntul, vei afla ca postul este chiar folositor sanatatii, intreaba pe doctori, si ei cumpatarea si infranarea o vor numi mama a sanatatii, pe cand din imbuibare si din viata cea desfatata provin mii de boli. Acestea sunt niste lucruri otravite, care ies dintr-un izvor otravit, si vatama atat sanatatea trupului, cat si a sufletului. Asadar, sa nu ne infricosam de post, care ne libereaza de nenumarate rautati. Eu zic aceasta nu fara temei, ci pentru ca stiu ca unii se tem de post, ca de un tiran cumplit, astfel ca ei insisi se vatama pe sine, prin imbuibare si necumpatare. Eu, deci, va indemn sa nu pierdeti prin desfatare si betie folosul adus de post. Cand cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie sa ia doctorie, dar mai intai isi incarca stomacul cu mancari nesanatoase, atunci el, desi simte amaraciunea doctoriei, nu are de la ea nici un folos. Tocmai asa se intampla cu tine, cand inainte de a incepe postul, mai intai te umpli cu mancare si cu bautura, ca apoi a doua zi sa primesti doctoria postului. Tu simti atunci numai neplacerea, dar n-ai nici un folos de la dansa, fiind luata toata puterea doctoriei, prin necumpatarea cea savarsita de tine. Cand tu insa vei lua doctoria postului cu cumpatare trupeasca si cu trezvie sufleteasca, ea va putea curati multe din pacatele tale cele vechi. Asadar, sa nu intram in post beti si ametiti, nici sa nu trecem de la post iarasi la betie, ca sa nu se intample cu noi ceea ce se intampla cu un trup slab, care, impins fiind mai tare, cade. Acelasi lucru se intampla sufletului nostru, daca el la inceputul si la sfarsitul postului se inveleste de norul necumpatarii si al betiei. Aceia care se lupta cu fiarele cele salbatice pazesc si invelesc in tot chipul cu putinta membrele cele de capetenie. Asemenea fac acum multi oameni in fata postului. Ei privesc postul ca pe o fiara salbatica, cu care trebuie sa se lupte, si deci se inarmeaza cu imbuibarea, se invelesc cu lacomia si cu imbuibarea si asa asteapta venirea postului, care totusi nu este salbatic si infricosat, ci infatisarea lui este blanda si lina. Daca intreb pe vreunul: „De ce te imbeti tu astazi?”, el zice: „Pentru ca maine am sa incep postul”, insa spuneti, nu este aceasta oare o nebunie infricosata, de a voi sa inceapa cu suflet necurat aceasta marita indeletnicire cu fapta cea buna? Am mai avea multe de zis, dar pentru cei intelegatori este destul aceasta, de vor voi sa faca indreptare vietii lor. Fie ca noi, prin postul nostru, sa ne facem vrednici de imparatia cerului, pe care sa ne-o dea harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine marirea, acum si-n vecii vecilor! Amin. Sfântul Ioan Gură de Aur- Omilii la Postul Mare, Editura Anastasia, 1997)

Anul acesta voi scoate o carte cu minuni săvârşite de Sfinţi cu moaşte în Bucureşti

Coperta a fost realizată de Alexandra Corbu.

Dacă aţi trăi o minune mijlocită de Sfinţii
Ciprian,
Mina,
Dimitrie Basarabov,
Nicolae,
Spiridon,
Ecaterina,
Ioan Gură de Aur,
Calinic de la Cernica,
Siluan Athonitul,
Simon Zelotul
vă rog să mă contactaţi la adresa:

ciprianvoicila@gmail.com şi la numărul de mobil:

0723.021886.

Domnul şi Sfinţii săi să vă răsplătească!