luni, 7 martie 2011

Mărturii strânse de Nicoleta despre ajutorul primit de la Sfântul Nectarie




Din lucrarea vrăjmaşului, pentru păcatele unor credincioşi sau chiar ale unor nevrednici slujitori ai altarului, unii oameni se smintesc şi se îndepărtează de Biserică. Pune-le înainte chipul vieţuirii tale jertfelnice, o, sfinte al lui Dumnezeu, şi, întorcându-i pe drumul cel bun, învaţă-i să cânte împreună cu tine: Aliluia!

Bucură-te, că fără să te scârbeşti de cei de alte credinţe, te-ai scârbit de minciunile lor


Din copilărie până la vremea studenţiei am fost vecine de scară, nefiind prietene foarte apropiate în acest timp. După o perioadă de mari frământări în familia ei - ea fiind atunci la vârsta adolescenţei – treptat, toţi ai casei au devenit baptişti (neavând înainte niciun fel de educaţie religioasă în perioada ateismului comunist). Apoi, după câţiva ani au plecat în Germania, lucru benefic pentru sănătatea ei şubredă (suferea din adolescenţă de diabet insulino-dependent (tip I) pe care nu reuşea să-l echilibreze deloc în România).
La scurt timp după Revoluţie am reîntâlnit-o şi am avut o discuţie sinceră şi paşnică despre credinţă, despre preoţi, despre Biblie, iar Hristos a creat atunci o oarecare apropiere între noi, eu recunoscând deschis ceea ce - pe bună dreptate - se putea imputa ortodocşilor din România, în general, iar ea părând să înţeleagă că păcatele oamenilor (preoţi sau nu) nu justifică în faţa lui Dumnezeu lepădarea unei credinţe (şi a botezului în Hristos - primit deja) înainte de a o cerceta cu seriozitate, într-un mod responsabil, în faţa lui Dumnezeu (nu a oamenilor). Mă aşteptam la replica arhi-cunoscută a celor care leapădă botezul ortodox în mod iresponsabil şi trec la altă confesiune sau religie: „de ce judeci dacă nu ştii?”, dar ea se dovedea sinceră, deschisă la aflarea Adevărului. Îşi dădea seama că noi, ortodocşii, avem informaţii suficiente ca să ne apărăm credinţa în faţa lor.
Părea a intui din discuţie că Ortodoxia nu face prozelitism, că nu e o credinţă simplistă care atrage neştiutori crescuţi în ateism cu slogane "„Isus vine” şi cu aşa-zise vindecări ale hristoşilor mincinoşi pe stadioane, în săli de curs, ci că avem o tradiţie care merită cercetată, o istorie de care nu ne pasă pentru că ne place comoditatea şi ne atrag lucrurile facile (să avem totul „la butoane”, cum spun bătrânii, să stăm comod la televizor sau computer). În starea asta în care ne aflam, cine dintre cei care părăsesc Ortodoxia are îndrăzneală să spună că L-a căutat pe Dumnezeu cu deplină sinceritate, după poruncile Lui: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu tot sufletul tău, cu toată inima ta şi cu tot cugetul tău”. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii.” (Matei 22,37-40). Căutarea adevăratului Dumnezeu cere sinceritate „la sânge” şi strădanii, căutări anevoioase.
După această discuţie, aveam să ne reîntâlnim după mulţi ani, în 2006, târziu... Era căsătorită cu un cetăţean german (care suferea de aceeaşi boală, diabet tip I, de mulţi ani şi din această cauză, de câţiva ani făcea dializă). Fusese recent operată de cancer la colon (în vara anului 2006) şi avea deja metastaze hepatice. Tentativele de tratament citostatic eşuaseră datorită diabetului, neputând fi suportate, chiar dacă ea era învăţată cu suferinţa, chiar dacă era puternică şi luptătoare. Prima dată m-a sunat pe 30 noiembrie, de ziua Sfântului Apostol Andrei, cel căruia românii îi datorează încreştinarea, botezul în Hristos (în Ortodoxie). Poate că sfântul a mijlocit către Dumnezeu pentru ca ea să accepte mărturiile despre vindecările făcute de Sfântul Nectarie (cele care existau scrise în cărţi sau pe internet până la acea dată).
Cu reticenţa de început pe care o poate încerca oricine la primul contact cu asemenea lucruri, a acceptat să încerce să se ungă cu uleiul din candela sfântului (de la mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti). Soţul ei, fără nicio orientare religioasă până s-o cunoască, după ce a cunoscut-o, mergea cu ea la „biserică” - acum la penticostali. Odată ajuns cu bine uleiul în Germania (a trecut fără probleme la vamă, deşi acolo se respinge orice lichid) s-a gândit să-l încerce întâi pe soţ, care trebuia internat şi operat pentru sinuzită – lucru care nu s-a mai întâmplat, deoarece s-a vindecat după ce s-a uns cu uleiul. Prinzând încredere, a început sa citească Acatistul sfântului. Avea o îndoială la început: oare nu se supără Iisus pe mine pentru că cinstesc un om? Dar găsea răspuns în conţinutul acatistului: „Slavă celui ce minunat te-a arătat! Slavă celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!”, ”Bucură-te, apostol al biruirii legilor firii prin harul Celui ce a făcut cerul şi pământul”. Înţelegând că cinstirea sfinţilor e diferită de adorarea lui Dumnezeu, a continuat să se roage sfântului pentru mijlocire către Domnul. Discutam telefonic (suna de ziua unor sfinţi pe care noi, ortodocşii, îi cinstim în mod deosebit, de exemplu sfântul Antonie cel Mare), uneori încercam să ne edificăm asupra greşelilor neoprotestantismului, cu ajutorul unor cărţi: Cum am devenit ortodox de Peter E. Gillquist, şi Dans de unul singur de Frank Schaeffer.
În primăvara anului 2007 a început să facă tratament citostatic într-o clinică aflată la aproximativ 200 km de oraşul în care locuia ea, suportându-l de această dată foarte bine; înainte de fiecare internare ambulatorie soţul o ungea cu uleiul de la Sfântul Nectarie. Era externată în aceeaşi zi după ce se administra tratamentul injectabil prin vena femurală şi stătea câteva ore acolo cu bandaj compresiv (datorită pericolului de hemoragie trebuia respectat pentru siguranţă repausul la pat mai mult timp, dar ea, a doua zi, înfrunta din nou oboseala drumului până acasa, eventual la volan, la schimb cu soţul). În acel an a făcut eforturi foarte mari, greu de suportat de către un om sănătos, darmite atât de bolnav, cum era ea. În acea perioadă, mi-a spus la un moment dat: „Am visat sau nu ştiu cum a fost, parcă o voce mi-a spus că eu o să mă vindec la Izvorul Tămăduirii. Şi mi-am amintit că asta parcă e o sărbătoare ortodoxă”. Mă întrebam ce să însemne acest lucru (auzisem că la Eghina era hram în această zi)? Mai târziu m-am gândit că poate a fost îndemnul ca ea sa se reboteze în credinţa ortodoxă de care s-a lepădat, dar n-am îndrăznit să-i spun acest lucru.
În vara aceluiaşi an a venit în România la mănăstirea Radu-Vodă cu soţul şi s-au închinat la racla cu sfintele moaşte ale Sfântului Nectarie, apoi la iconostas (şi-au făcut cruce amândoi), s-au miruit ca toata lumea după slujbă. Era emoţionată (de câţi ani nu mai intrase într-o biserică ortodoxă?!)
La revenirea în România (toamna aceluiaşi an) nu a mai ajuns să se închine sfântului Nectarie, a evitat să vorbească cu un preot, nu a mai avut timp să ne întâlnim - Dumnezeu ştie cauza adevărată. Diverse probleme de ordin material trebuiau rezolvate urgent în scurtul răgaz pe care-l avea de stat în ţară, (cu rude care o presau, indiferente la suferinţa ei) pentru a nu transfera soţului această povară după moartea ei. La scurt timp după revenirea în Germania mi-a spus că i s-au descoperit metastaze pulmonare; am mai avut o conversaţie în iarnă, în care spunea că pierduse la un moment dat Acatistul şi îi părea rău, dar l-a găsit (cred că atunci i-a spus pentru prima dată „sfântul Nectarie”, până la acel moment îl numea „Nectarie”). Ultima dată m-a sunat în ianuarie 2007, cu câteva zile înainte de sfârşit: „roagă-te tu pentru mine la sfântul Nectarie pentru că eu mă internez, nu mă simt bine”... şi nu s-a mai intors din spital.
Timpul de revenire la credinţa adevărată a fost scurt, a luptat cu boala şi cu piedicile duşmanilor nevăzuţi aşa cum a putut, cum s-a priceput. Până aici a ajuns, însoţită de Sfântul Nectarie şi de rugăciunile unui preot care a pomenit-o în rugăciunile personale, dar pe care nu a ajuns să-l cunoască.
Rugaţi-vă pentru Cristina, un suflet care a fost pe cale, dar n-a mai avut timp...

Cine poate spune mulţimea minunilor tale, sfinte al lui Dumnezeu? Ca toţi cei care te-au chemat în ajutor au fost mângâiaţi în nevoile lor. Şi împreună cu bolnavii care au primit prin tine tămăduire minunat I-au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

*

Într-o dimineaţă de duminică, în urmă cu câţiva ani, la puţin timp după trezire, aveam dureri în zona apendiculară. Am luat un tratament simptomatic (antispastic şi apoi un antiinflamator), gândind că e ceva trecător. Durerile păreau că cedează, dar brusc s-au intensificat într-atât încât nu mai găseam o poziţie în care să cedeze puţin, măcar să pot să mă mişc puţin. Am realizat că singura soluţie era să chem ambulanţa: două tentative eşuate. Fiind iarnă, soţul a coborât să încălzească puţin maşina, deşi eu îi spuneam că nu pot ajunge nici până la uşă, darmite până jos, la maşină, am nevoie de targă... Atunci am apelat din nou la doctorul meu, la sfântul Nectarie – încă o dată în plus, pe lângă cât ajutor primisem până atunci, nu era mare lucru. M-am uns cu ulei din candela de la raclă (de la mănăstirea Radu-Vodă), şi în câteva minute am început să merg, durerile cedau rapid încât la revenirea soţului (10 minute poate) i-am spus că sunt mult mai bine, mergeam. Plecasem totuşi spre spital, dar după 5-10 minute am făcut cale întoarsă către mănăstirea Radu-Vodă, pentru că nu mai aveam dureri deloc. După terminarea slujbei, revenind o jenă în acea zonă, am mers totuşi la spitalul Floreasca pentru consult chirurgical. S-a afirmat posibilitatea unei crize de apendicită (neavând alte simptome de însoţire - urinare sau din sfera genitală) care momentan nu era de operat, ci rămânea în observaţie (de fapt, nu s-a mai repetat această problemă de atunci).

*

Mi s-a întâmplat de două ori să merg într-o casă foarte friguroasă, iarna, în vizită. Prima dată am dobândit dureri abdominale intense, iar eu nu puteam lua medicamente. Cu ulei din candela sfântului Nectarie, de la mănăstirea Radu-Vodă, au trecut. A doua oară, din acelaşi motiv (frigul), aveam dureri pe nervul sciatic la mişcări dar şi în repaus. Acelaşi tratament – acelaşi efect, rapid, acelaşi Sfânt Nectarie...

*
În urmă cu câţiva ani, bunica mea, aproape nonagenară, a fost internată de urgenţă cu accident vascular într-un spital în provincie. Medicul neurolog nu a mai considerat necesar s-o consulte, a dispus să fie aruncată într-o cameră a morţii, de unde tocmai scoteau un decedat, altul era „pe cale”, au aruncat o pătură ruptă pe ea şi i s-a administrat medicaţia fără ca el să-şi fi făcut aparitţa o zi, înca o zi, şi tot aşa. La „atenţia” familiei, medicul a răspuns cu explicaţii ştiinţifice: datorită vârstei înaintate trebuia să ne pregătim pentru vestea cea mai rea. Comoda poziţie de doctor fără conştiinţă! „Nu se mai poate face nimic” este poziţia autosuficientului nesimţitor şi de cele mai multe ori incapabil, în orice domeniu. Eu cred că hotărârea asta o ia numai Dumnezeu, în timp ce noi, oamenii, suntem datori să luptăm pentru a ne ajuta semenii în suferinţă, mai ales când aceştia ne cer ajutorul. Neschimbându-se nimic – tratament prin răvaş (foaia de observaţie) către pacienta care ameţea la cea mai mica încercare de a ridica capul de pe pernă, familia a început să ceară insistent ajutorul Maicii Domnului şi Sfântului Nectarie (ştiind că bătrâna îşi doreşte să trăiască), cerând timp de pocăinţă pentru ea. Nădejdea este în cuvintele Mântuitorului care a spus că ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă. Mama noastră din ceruri şi sfântul Nectarie cel grabnic ajutător nu au lăsat rugăciunile fără răspuns: ne-au îndrumat spre un alt medic, din alt spital. Transferul a fost suportat cu mare greutate de către bolnavă, deşi pe o distanţă mică, dar ajutorul de Sus a însoţit-o. Acest medic şi-a făcut datoria omenească şi de medic de a încerca s-o salveze, dându-i un tratament corect şi arătându-i şi omenie, arătându-i că o vrea şi pe ea, a cărei vină (la celălalt spital) era vârsta, ca şi pe ceilalţi pacienţi ai săi, sănătoasă. Ce mult contează pentru un om bolnav o asemenea atitudine sinceră a medicului şi a celorlalţi din jur! şi ce rară este... Rudele şi cunoştinţele, vizitând-o la spital, au încurajat-o cu dragostea lor. Deşi tomografia arăta la internare o scleroză avansată a creierului, ea este capabilă oricând să descrie cu lux de amănunte evenimente recente sau petrecute demult, pe care cei mai tineri le reţin aproximativ, este foarte măsurată şi atentă la vorbă ca întotdeauna, prezentă, plăcută, spirituală, înţeleaptă. Cu marele ajutor de Sus, cu voinţa ei de a trăi, cu medicul dăruit şi dragostea celor din jur, s-a recuperat în scurt timp şi acum merge, ajutându-se uneori de baston (nu este nevoie de pampers, nu este nevoie de cadru, deşi boala a mai avut câteva recurenţe). O bolnavă din salon, văzând ce progrese rapide face la mers, spunea: „Uite-o cum merge! Şi mai zice că e bolnavă...”; într-adevăr, recuperarea era uluitoare pentru un om de 88 de ani, era clar că era o lucrare mai presus de fire. În acea perioadă a fost adusă in salonul lor o pacientă în stare critică, având ca însoţitor o tânără care-i era rudă. Internarea ei a fost o gardă de noapte grea a medicului, prognosticul era rezervat. Tânăra, aflând la bunica mea Acatistul Sfântului Nectarie şi ulei din candela lui, a început să se roage şi s-o ungă pe bolnavă; la scurt timp starea pacientei s-a îmbunătăţit; fiind transferată în alt salon, nu am urmărit până la externare, dar ultima veste despre ea era de bine, că starea ei era stabilă, în afara pericolului.
Dacă ne vom preţui bătrânii şi îi vom ajuta să fie cu noi cât mai mult, nu vom fi nişte dezrădăcinaţi; ei sunt pentru noi punte spre trecut, dar şi spre cele viitoare, către viaţa de dincolo. Maica Domnului şi Sfantul Nectarie au încuviinţat faptul ca un om să capete vreme de pocăinţă şi pentru rugăciunile celor care-l iubesc. (Nicoleta, febr. 2011)

2 comentarii:

  1. Cum putem trimite marturii despre minunile savarsite de Sfantul Nectarie/

    RăspundețiȘtergere
  2. Mi le puteti trimite pe adresa ciprianvoicila@gmail.com.
    Sfantul Nectarie sa va rasplateasca!

    RăspundețiȘtergere