Parintele Damaschin Grigoriatul: ΜĂRTURII DESPRE SFÂNTUL BOTEZ

a) Am văzut cu ochii mei un porumbel

Printre preoţii şi lucrătorii Misiunii Apostolice din Kolwezi – în sudul statului Congo, îl întâlnim şi pe părintele Lazăr. Se distinge prin smerenia sa, deschiderea spre ascultare şi sârguinţă. Într o zi m am apropiat de el şi l am întrebat:
Părinte Lazăr, cum ai devenit ortodox?
Eu, părinte, până în 1983 eram nebotezat. Auzisem despre comunitatea protestantă a metodiştilor şi la început am mers la ei. Am urmărit cursurile lor catehetice, dar, când mi au propus să mă botez, am simţit o împotrivire în sufletul meu. Apoi am mers la penticostali, dar şi de acolo am fugit din acelaşi motiv. Într o zi, trecând pe lângă Biserica Ortodoxă a Sfântului Gheorghe din Kolwezi, mi a trecut prin minte să intru. Îndată am simţit o mare bucurie interioară şi o pace sufletească. O voce din mine mă anunţa: aceasta este Biserica pe care o cauţi! Am întrebat de preot. Pe vremea aceea era fericitul părinte Cosma Grigoriatul. Am urmărit apoi lecţiile sale catehetice şi împreună cu familia mea am decis să ne botezăm. Când am ieşit din baptisteriu, am văzut cu ochii mei un porumbel care zbura deasupra capetelor celorlalţi, care se botezau în acel moment. L au văzut şi ceilalţi fraţi. Părintele Cosma ne a explicat că porumbelul simbolizează pogorârea Sfântului Duh, aşa cum s a întâmplat şi la botezul Domnului în râul Iordan.


b) Un mic înger?

Oraşul Louena se află la 300 de kilometri depărtare de Kolwezi. De când a fost numit acolo părintele Ioachim, în parohia Intrarea Maicii Domnului în Biserică, s a remarcat un progres continuu în viaţa creştinilor din comunitate.
Părintele protoiereu Meletie a mers ultima dată în această enorie în octombrie 2002, în vederea rezolvării mai multor probleme misionare. Dorea să se informeze despre funcţionarea noului gimnaziu ortodox, să vadă ce reparaţii s au executat la şcoala de asistente medicale şi să vorbească cu catehumenii despre botezarea lor. A fost întâmpinat călduros, în chip tradiţional cu flori, cântări şi dansuri locale. Mulţimea credincioşilor l a condus apoi în noua biserică. La sfârşitul vecerniei, părintele i a salutat şi le a vorbit despre programul său. Către sfârşitul cuvântării sale, s a apropiat de el un copil de vreo cinci anişori, în faţa Sfintelor Uşi, care l a apucat de degetul mic al mâinii stângi şi i a pus următoarele întrebări surprinzătoare:
Ai venit, părinte, ca să l aduci pe Hristos în viaţa noastră?
Părintele Meletie a răspuns mecanic, fără să acorde prea mare importanţă micuţului înger:
Da, copilul meu, de aceea am venit.
Astăzi o să ne mărturisiţi şi mâine ne vom boteza?
Da, micuţule, aşa vom face.
Iar după botez Îl vom primi pe Hristos înlăuntrul nostru prin Sfânta Împărtăşanie?
Da, copilul meu, aşa este rânduiala în Biserica noastră.
Şi, după ce ne vom boteza, trebuie să avem grijă să nu mai facem păcate?
Desigur, aşa trebuie să facem!
Bine părinte, vă mulţumim că aţi venit la noi. Vă aşteptam...
Părintele Meletie, aşa cum el însuşi mi a povestit cu emoţie, a fost uimit de întrebările micuţului. A presupus că acesta a participat la cursurile catehetice ale bisericii şi de aceea a pus acele întrebări.
Între timp, copilul se întorsese printre ceilalţi copii din biserică. Părintele a continuat să comunice consiliului parohial şi celor catehizaţi programul de a doua zi. La sfârşit, le a cerut să l aducă din nou în faţa sa pe copilul respectiv. Atunci aceia i au spus că pentru prima oară l au văzut şi ei pe acel copil şi că nu mai este de găsit între copii din parohie. Au căutat pretutindeni, dar nu l au mai găsit. I au întrebat pe copii dacă l cunosc sau dacă l au mai văzut şi altădată, dar şi aceştia nu ştiau nimic. Nici măcar nu văzuseră încotro plecase. Atunci părintele Meletie s a emoţionat şi a zis: „Oare ne a trimis Domnul un înger al Său, pentru a întări lucrarea Bisericii Sale?”


c) Mărturii ale celor botezaţi

Mărturiile care vor urma provin de la un grup de aproximativ 12 băieţi tineri, care anul trecut au terminat şcoala agricolă a Misiunii Apostolice Ortodoxe din Kolwezi. Dirigintele lor, părintele Meletie, vrând să i ajute la studiul în comun, în vederea pregătirii lor pentru apropiatele examene de admitere la Universitatea din Louboubasi, le¬ a oferit o sală în clădirea Misiunii. Ei rămâneau acolo adeseori împreună, pentru a studia. Veneau apoi şi la slujbele de la biserică şi de multe ori cereau să afle mai multe despre credinţa ortodoxă şi despre aspectele ei liturgice. Li s au dat împrumut mai multe cărţi, majoritatea în franceză. Le au studiat şi au mai cerut şi altele. În cele din urmă au cerut să fie botezaţi.
Părintele Meletie a programat ca botezul lor să aibă loc sâmbătă, 13 iulie 2002. Printre alţi candidaţi la botez, care în anul acela ajunseseră la 96, erau şi aceşti 12 tineri, care proveneau din credinţe diferite. I a rugat să scrie fiecare câte ceva despre experienţele spirituale şi binecuvântările pe care le au trăit în acele zile de dinainte şi după botez. Câţiva dintre ei ne au dăruit mărturiile scrise, pe care le am tradus în continuare:

„Mă numesc Chisola Kapenda.
Înainte de a intra în Biserica Ortodoxă aveam o altă percepţie despre aceasta, despre cultul ei, despre rugăciune şi despre învăţătura ei. Începusem să cred că se închină la idoli, aşa cum o acuză mulţi protestanţi, deoarece are icoane ale sfinţilor, la care lumea se închină. Dar, după ce am urmat catehizarea iar apoi m am botezat, am simţit în trupul meu şi în suflet o mare uşurare, în vreme ce, înainte de asta, mă simţeam foarte împovărat. Când am ieşit din baptisteriu, am simţit o bucurie greu de descris în cuvinte. Am primit numele Aristos, iar toate părerile mele preconcepute de dinainte de botez despre Biserica Ortodoxă au dispărut. Dimpotrivă, acum îmi doresc permanent să adaug raţiunii mele şi inimii cât mai multe cunoştinţe despre credinţa ortodoxă. Aşa am înţeles, prin intermediul experienţelor mele, că aceasta este Biserica Apostolească. Nu ascunde nimic faţă de credincioşii săi în ceea ce priveşte învăţătura. Vrea să i unească pe oameni prin credinţa în Sfânta Treime.”

„Mă numesc Senuo Ukaita.
Înainte de a mă boteza aveam anumite îndoieli în ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă. Oamenii din afara Bisericii spun că în această Biserică nu există Dumnezeu. Eu, însă, din experienţa pe care am trăit o, am văzut că Dumnezeu există. Când părintele Meletie mi a citit rugăciunea de iertare de după spovedanie, am simţit în sufletul meu o mare bucurie. Aceeaşi bucurie, încă şi mai intensă, am simţit o după ce m am botezat. Aproape că nu i mai vedeam pe oamenii din jurul meu, atât de plin era sufletul meu de bucurie. Am primit numele Evstratie. Pentru toate aceste binecuvântări Îi mulţumesc şi Îl slăvesc pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos.”

„Mă numesc Yav Kasongo.
Înainte de a intra în adevărata Biserică a lui Hristos eram musulman. În religia islamică ne învăţau că Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu şi nici Mântuitor al oamenilor. Însă lângă Biserica Ortodoxă am învăţat ce spune Hristos: Cel care M a văzut pe Mine, L a văzut şi pe Tatăl Meu. Astfel m am decis să intru în adevărata Biserică a lui Hristos. În perioada în care urmam cursurile catehetice, simţeam o mare eliberare sufletească, deoarece începusem să trăiesc acel mod de viaţă pe care simţeam că l pierdusem cândva.
Înainte de a mă boteza mi era frică şi ruşine, din cauza mulţimii oamenilor care stăteau în jurul baptisteriului. Când mi a venit rândul să intru în apă, frica şi ruşinea s au risipit. Ieşind din apa sfinţită, am simţit o mare bucurie şi uşurare, ce îmi pătrundeau sufletul şi trupul. Simţeam că am lăsat în urma mea o mare greutate. Am primit numele Dimitrie.
Din ziua în care am fost botezat, trăiesc o viaţă ce mi aş dori să fie mereu condusă de Dumnezeu. Orice gând rău ce îmi dă târcoale, îl alung, pentru că simt că nu mai pot păcătui în faţa lui Dumnezeu, deoarece simt pretutindeni prezenţa Sa.”

„Mă numesc Yav Muzinga. Ziua în care m am botezat, 13 iulie 2002, a fost una dintre cele mai speciale şi mai minunate zile din viaţa mea. Am primit numele Ilie. Cu doar o zi înainte fusesem admis, în urma examenului, la facultatea de agronomie din cadrul universităţii. Când am ieşit din baptisteriu am simţit o mare bucurie lăuntrică, ce mi lumina întreaga existenţă. Am simţit că în mine are loc o transformare profundă. Rugăciunea parcă se înălţa de la sine către Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Doream să I mulţumesc, simţeam nevoia, dacă ar fi fost posibil, să L îmbrăţişez, să plâng în faţa Sa, deoarece simţeam că îmi scosese din suflet toate chinurile, toate supărările şi păcatele.
Îi mulţumesc Domnului, deoarece mi a oferit în dar calea spre mântuire. Îl slăvesc, pentru că m a învrednicit să merg pe drumul Sfinţilor Săi. Mărit să fie mereu Numele Lui. Amin.”

„Mă numesc Rafael Ilunga. Mai înainte de a fi botezat nu aveam pace în sufletul meu. De ce? Încă aveam îndoieli în privinţa credinţei mele în Hristos. Am urmat cursurile catehetice, am citit şi cărţi, dar nu le împărtăşeam colegilor mei de studiu sau prietenilor îndoielile mele. Existau atât de multe biserici în jurul nostru şi nu ştiam dacă şi aceasta pe care o frecventam acum, cea ortodoxă, era cea adevărată.
Până la urmă, după mai multe discuţii cu cei apropiaţi, îndoielile au început să se risipească şi m am hotărât să mă botez. Am primit numele Mihail. Când am ieşit din baptisteriu, mi am simţit sufletul inundat de bucurie şi de multă iubire pentru cei din jurul meu. Atunci m am încredinţat că Duhul Sfânt era înlăuntrul meu, că mă curăţise de toate păcatele şi că mă va conduce către mântuire. Simţeam că trăiesc o viaţă plină de sens şi de adevăr, în această Biserică purtătoare a adevărului. L am simţit pe Hristos prezent în inima mea, cum mă conducea către o viaţă plină de libertate şi de pace.
Îndată după botez eram într o stare extatică. Parcă nu mai vedeam pe nimeni în faţa ochilor, simţindu mă învăluit de Harul Sfântului Duh. Această stare de fericire a ţinut timp de şase zile.
După ce am primit şi Sfânta Împărtăşanie, am simţit şi mai puternic prezenţa şi puterea Sfântului Duh înlăuntrul meu. Simţeam că m am îmbrăcat în Hristos, aşa cum spune şi imnul: «Câţi în Hristos v aţi botezat, în Hristos v aţi şi îmbrăcat, Aliluia!»
Cred aşadar, întru Unul Dumnezeu, întru Una Biserică, în învierea morţilor şi în viaţa veşnică. Amin.”

„Mă numesc Kilolo Kiyambakulu.
Am urmat până acum, împreună cu părinţii mei, bisericii luterane. Cu toate acestea, îmi doream să mă rog fără să aparţin unei anumite biserici. Inima mea s a întors către Biserica Ortodoxă în momentul în care am intrat în căminul studenţesc al absolvenţilor şcolii Misiunii Apostolice. Am început să citesc mai multe cărţi de învăţătură bisericească, pe care ni le a pus la dispoziţie părintele Dionisie. În cele din urmă, m am hotărât să mă botez, împreună cu încă 12 colegi de studiu. Ceea ce am trăit după botez a fost ceva unic în viaţa mea. În primul rând o mare bucurie, aproape inexplicabilă. Orice supărare părăsise inima mea. Abia acum mă simt cu adevărat liber. Am intrat cu adevărat în familia Bisericii lui Hristos. Cer binecuvântarea Lui, să rămână permanent lângă mine şi să mă păzească în toate zilele vieţii mele, ca să pot să lucrez în ogorul Său, al Mântuitorului meu.
Mărturisesc în faţa tuturor tinerilor, cunoscuţi şi prieteni, care sunt în afara Bisericii noastre, ce lucruri minunate am simţit, ca să intre şi ei în familia Adevăratului Dumnezeu, care este în Biserica Ortodoxă.
Am primit numele Dimitrie.”

Ce a simţit creştinul Ioan Sabushimike, după botezul său.
A scris pe o hârtie următoarele cuvinte în limba lui, swahili, şi mi a dat o. O ofer cititorilor mei tradusă:
„Ziua botezului meu, 23 decembrie 2005, este o zi pe care n o voi uita niciodată. De atunci, am putut să cunosc adevărata simţire a vieţii duhovniceşti. Şi spun aceasta deoarece comportamentul meu s a schimbat radical. Mă simt plin de bucurie faţă de darurile şi harismele pe care mi le a oferit Iubitorul de oameni Dumnezeu. Este pentru prima dată în viaţa mea când am trăit astfel de experienţe, mai ales în ziua botezului meu.
Mărturia mea este împărţită în trei aspecte:
1. Am simţit o schimbare în inima mea.
2. Comportamentul meu s a schimbat radical.
3. Întreaga mea viaţă s a schimbat. Din momentul botezului, în inima mea sentimentele au rămas mereu aceleaşi. Mă simt plin de pace. Înainte, pe vremea când eram catolic, această pace nu era prezentă.
În ceea ce priveşte comportamentul meu, m am schimbat foarte mult. Înainte eram un individ foarte puţin sociabil, nu doream să vorbesc cu nimeni, nu mă simţeam confortabil în prezenţa nimănui. Eram uşor iritabil şi foarte posac. În viaţa mea duhovnicească simt o adâncă pace în inimă. Mă rog foarte uşor şi repede, zicând rugăciunea lui Iisus Hristos şi simt multă bucurie înlăuntrul meu. Îi mulţumesc lui Hristos şi părinţilor care m au ajutat să cunosc şi să intru în adevărata Biserică a Lui, prin care nădăjduiesc că mă voi mântui. Acum am puterea de a merge către sfinţenie.

Într o după amiază, a venit în biserica noastră un copil cuviincios şi timid. După vecernie am stat de vorbă. În cele din urmă acest tânăr s a botezat împreună cu Ioan Sabushimike. Şi a scris şi el experienţele pe hârtie şi mi le a dăruit. Iată ce scria:
„Iubiţi Creştini Ortodocşi,
Cu mare bucurie vă scriu astăzi, pentru a vă face cunoscută fericirea pe care am trăit o în ziua botezului meu. Sunt Bourountezos. Mai înainte eram catolic. Părinţii şi fraţii mei sunt în continuare catolici.
Într o zi mergeam prin oraş, pe strada unde se află biserica Adormirii Maicii Domnului, a comunităţii emigranţilor greci. Am auzit clopotul bătând pentru slujbă şi n sufletul meu am simţit chemarea de a intra şi eu în biserică. Şi într adevăr, Duhul Sfânt m a condus efectiv să intru şi m a ajutat să mă rog împreună cu ceilalţi creştini.
Apoi am cerut părintelui D. să mi explice diferenţele dintre ortodocşi şi catolici. Am vorbit îndelung. Mi a dat mai multe cărţi, pe care le am citit, şi, în cele din urmă, am înţeles că, în sfârşit, am găsit adevărata credinţă în Hristos. Acesta este şi motivul pentru care m am decis să mă botez. Ziua botezului a fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Sfântul Duh s a pogorât deasupra mea. Mă simţeam atât de inspirat să le vorbesc celor din jurul meu. În inima mea pătrunsese, în chip de neclintit, credinţa că mă aflu în adevărata Biserică a lui Dumnezeu.
Înainte de aceasta, deşi locuiam la doar 500 de metri de fosta mea biserică, nu participam foarte des la liturghia lor. Acum merg pe jos, în fiecare dimineaţă, şase kilometri, ca să ajung la Biserica Ortodoxă. Acum simt înlăuntrul meu o putere atât de mare, care mă ajută să slăvesc Numele Domnului meu şi să săvârşesc faptele Sale.
Adevărat vă spun, fraţilor, că Duhul Sfânt este mereu cu mine. Vă chem, fără nicio ezitare, veniţi şi voi pe acest drum! Veţi trăi aceleaşi experienţe şi L veţi primi pe acelaşi Duh Sfânt în vieţile voastre. Orice lucru săvârşesc, înaintează de la sine, deoarece mă ajută şi mă conduce Duhul Sfânt.
Viaţa pe care o trăiesc acum pare a nu fi de pe acest pământ. Mă simt deja ca fiind în mijlocul slavei lui Dumnezeu şi n Împărăţia Lui, datorită botezului meu. Vreau să termin spunând că simt în mine puterea de a înainta mereu spre sfinţenie, în fiecare zi a vieţii mele. Fratele vostru Toma Manirampa.

O nouă apariţie la editura Areopag: Părintele Damaschin Grigoriatul "Minunile – mărturie a dreptei credinţe"

Cartea poate fi achizitionata de la librariile Sophia si Evanghelismos la pretul de 10 lei.

INTRODUCERE

Când Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume, a făcut o pentru a întoarce neamul omenesc de la adorarea idolilor şi a elementelor naturii către adorarea Singurului şi Adevăratului Dumnezeu – Tatăl. Această lucrare a săvârşit o din ascultarea Sa faţă de Dumnezeu Tatăl, ascultare ce a fost încununată prin Jertfa Sa pe Cruce. Prin Jertfa şi prin Învierea Sa, Hristos a biruit moartea, care era cel mai mare duşman al neamului omenesc, deoarece îi condusese pe toţi oamenii spre iadul cel veşnic şi spre îndepărtarea definitivă de Dumnezeul iubirii.
Iisus Hristos, în calitatea Sa de Întemeietor al Bisericii celei adevărate, unice şi cereşti, a trebuit să Se îngrijească şi de dimensiunea ei văzută şi pământească, astfel încât lucrarea ei să continue prin urmaşii Săi, Apostolii, şi prin cei de după aceştia – episcopii şi preoţii. Aşadar, Întemeietorul unei lucrări atât de mari şi de o importanţă capitală pentru umanitate, nu S a oprit doar la consolidarea ei printr o învăţătură teoretică şi dumnezeiască, ci a oferit şi posibilitatea aplicării acesteia în viaţa noastră, pentru ca omul să poată fi din nou părtaş al iubirii lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos nu a urmărit în mod exclusiv doar găsirea unor mijloace mai bune de supravieţuire ontologică şi fiinţială a oamenilor, ci mai ales eliberarea lumii de moarte, de patimi, de păcate şi de chinurile care proveneau din nemiloasa ură a forţelor satanice, ce măcinau pământul după căderea cetelor lui Lucifer.
Ca om adevărat, Hristos S a jertfit pe cruce, fără ca prin aceasta să se micşoreze sau să se piardă ceva din puterea dumnezeirii Sale, prin care lumea primeşte peste veacuri putere duhovnicească. Această putere alungă forţele întunericului, care, din cauza căderii omului, i- au atribuit acestuia, ca o nedreaptă şi nedorită moştenire, vestea îngrozitoare a morţii celei veşnice.
Dacă lucrarea mântuitoare a lui Hristos s ar fi rezumat numai până la Înălţarea Sa la ceruri, fără jertfa pe cruce, atunci Întruparea Sa pe pământ ar fi devenit o tragică ironie şi un insucces răsunător. Aşa cum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel, dacă nu ar fi existat Învierea Sa, orice încercare de îndreptare duhovnicească a neamului omenesc ar fi fost zadarnică. Zadarnică ar fi fost propovăduirea mântuirii, zadarnic ar fi fost botezul catehumenilor, zadarnică instituirea Sfintelor Taine, zadarnică ar fi fost şi pogorârea Duhului Sfânt în Biserica lui Hristos.
Însă Mântuitorul a avut grijă ca mai înainte de începutul pătimirii Sale celei de bunăvoie să întemeieze Biserica Sa.
Prima lucrare pe care a făcut o în acest sens, a fost alegerea celor doisprezece ucenici, pe care i a format ca Apostoli şi continuatori ai misiunii Sale.
A doua lucrare a fost concretizată în învăţătura Sa dumnezeiască, care stă la temelia Bisericii.
A treia lucrare a fost instituirea Sfintelor Taine, prin mijlocirea cărora creştinul credincios primeşte ajutorul dumnezeiesc, spre a se putea împărtăşi de bunătăţile Împărăţiei lui Hristos încă din această viaţă.
În sfârşit, cea de a patra lucrare a fost concretizată în promisiunea făcută apostolilor Săi că le va trimite pe Duhul Sfânt, Dumnezeu adevărat, care va conduce Biserica. Aceasta este cea de a Treia Persoană a Sfintei Treimi, despre care Hristos ne a învăţat că este Dumnezeu din veşnicie, împreună cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, şi că va rămâne pentru totdeauna în Biserica Sa, pe care o va îndruma începând de atunci, continuând lucrarea mântuitoare a lui Hristos – care este cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi.
Astfel, cu toate că Hristos a plecat atât de repede cu trupul din lume, a lăsat în urma Sa un Succesor cu aceeaşi putere, vrednicie şi lucrare, pe Duhul Sfânt. De atunci, din ziua Cincizecimii, Acesta conduce Biserica cea Una, care este Trupul lui Hristos celui Viu, în care se cuprind toţi cei ce cred în această sfântă învăţătură. El revarsă cu dărnicie Harul Său peste oameni, prin mijlocirea Sfintelor Taine şi rânduieşte noi liturghisitori, care vor continua lucrarea de mântuire a oamenilor, până la a Doua Venire.
Aşa cum trupul omenesc este condus şi se raportează în toate acţiunile sale la cap, care primeşte şi coordonează tot ceea ce înseamnă funcţionarea sa integrală ca organism viu, tot aşa şi Biserica lui Hristos reprezintă o unitate în sine, condusă de Capul care este Hristos. Este unită în sine, deoarece Tainele care se săvârşesc în cadrul tradiţiei ei seculare păstrează aceeaşi structură dogmatică şi aproape acelaşi tipic liturgic, care are de altfel, o însemnătate secundară. Învăţătura sa dogmatică, aşa cum a fost revelată prin rostirea de către Întemeietorul ei Iisus Hristos, rămâne şi este datoare să rămână neschimbată, deoarece pe aceasta se clădeşte mântuirea omului. Atâta vreme cât mântuirea nu este consecinţa sau rodul unor raţionamente sau ideologii omeneşti, ci un dar al lui Hristos cel Răstignit şi Înviat, este de neconceput ca acest dar să sufere un atac atât de egoist din partea omului trufaş, care cere ca încă şi la aceste înalte învăţături ale Iubitorului de oameni Hristos să şi impună propriile sale concepţii eronate, izvorâte dintr o vieţuire păcă-toasă.
De asemenea, Sfântul Duh, deoarece purcede din veşnicie din Dumnezeu Tatăl, coexistând permanent împreună cu Tatăl şi cu Fiul, participă la sfintele hotărâri ale Dumnezeului Celui în Treime. Prin Întruparea celei de a Doua Persoane, a lui Iisus Hristos, şi iarăşi, în acord cu hotărârea interioară comună, a Dumnezeului celui în Treime, Sfântul Duh participă prin lucrarea sa activă în deja înfiinţata Biserică a lui Hristos în lume, iar pe parcursul veacurilor conduce mulţimea creştinilor ortodocşi către mântuire. Lucrarea Sfântului Duh este în acelaşi timp şi lucrarea celorlalte două Persoane, care coexistă într o inseparabilă unitate, iubire şi comuniune.
Această lucrare sfinţitoare a Sfântului Duh în cadrul Bisericii lui Hristos nu se impune cu forţa. Omul este chemat prin intermediul propovăduirii să primească liber mesajul mântuitor al lui Hristos şi în continuare să accepte protecţia şi îndrumarea către limanul mântuirii din partea Duhului Sfânt. Sfântul Duh nu este subordonat omului, ci conlucrează cu omul în vederea mântuirii. Dacă ar fi fost subordonat omului, şi ar fi pierdut dumnezeirea, libertatea şi misiunea Sa finală. Orice credincios creştin ar trebui să devină, cu fiecare zi ce trece, supus Duhului Sfânt şi nu învăţător potrivnic acestuia.
Atunci când omul încearcă să şi impună propriile teorii, sau să denatureze sfintele învăţături creştine, sau îndrăzneşte să se pună pe sine în locul Duhului Sfânt, aceasta înseamnă că un astfel de om încearcă să devină dumnezeu în afara adevăratului Dumnezeu. Cere să se salveze pe sine şi chiar şi pe alţii prin logica sa limitată şi pătimaşă. Cere, în rătăcirea lui, să protesteze înaintea lui Dumnezeu, susţinând că Răstignirea şi Învierea Sa nu l au condus pe om spre Dumnezeu. Astfel, omul rătăcit din zilele noastre Îl condamnă pe Dumnezeu la moarte prin aroganţa sa egoistă şi cere să i conducă pe ceilalţi nu spre o altă formă de mântuire, ci spre sclavia patimilor şi spre adorarea satanică a noilor idoli contemporani.
Biserica lui Hristos este inseparabil unită şi indivizibilă în esenţă şi nu are nevoie de niciun fel de aşa zisă intervenţie umană. Îşi continuă opera şi nu se înspăimântă de duşmanii cei plini de răutate, care nu câştigă decât un singur lucru: de câte ori se luptă împotriva ei, doar se îndepărtează de ea şi plonjează în logica celui viclean, adică a diavolului.
Şi în zilele noastre, ca şi odinioară, continuă anumite încercări de asociere a Bisericii Ortodoxe cu alte aşa numite biserici care s au rupt din trupul celei Una, Sfântă, Sobornicească, Apostolică şi Universală Biserică Ortodoxă. Există, într adevăr, un deziderat nu doar al timpurilor noastre, ci e chiar porunca lui Hristos, ca să existe doar o singură Biserică unită, în care să se slăvească numele lui Dumnezeu pe întreg pă-mântul şi în care să se ofere, cu toată încrederea, darul mântuirii tuturor oamenilor.
Biserica cea Una a lui Hristos se aseamănă unui copac cu cinci braţe. Acestea erau reprezentate în vechime, de cele cinci patriarhii istorice: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Unul dintre braţe însă, s a tăiat şi a căzut jos. S a despărţit de trupul unitar al copacului, de la care şi primea seva necesară pentru a creşte, a înflori şi a aduce roade. De atunci, de vreme ce nu mai e unit cu copacul, îi este cu neputinţă să mai înflorească şi să mai aducă roade. Astfel, poate fi considerat inutil şi vrednic de a fi aruncat în foc. O astfel de cădere a suferit prima dintre patriarhiile istorice – patriarhia Romei. S a despărţit de Trupul Bisericii celei Una a lui Hristos. Nu mai poate înflori şi aduce roade, ceea ce înseamnă că nu mai deţine misiunea apostolică a mântuirii şi a izbăvirii omului din patimile şi din păcatele sale. Şi a găsit însă o altă misiune şi anume aceea de a se extinde şi a se dezvolta sub forma unei împărăţii lumeşti, care conlucrează cu puternicii acestei lumi. Doreşte să instaureze propria împărăţie, într un spaţiu bine definit pe hartă, cu o învăţătură religioasă proprie şi cu mijloace de expansiune şi dominaţie asupra lumii întregi. Îl neagă practic pe Dumnezeu, de vreme ce nu- L recunoaşte în calitatea Sa de Mântuitor al lumii şi Întemeietor al Bisericii pe care a instituit o în lume şi care, până astăzi, se cheamă Biserica Ortodoxă. Dar ce fel de credinţă doresc să instaureze pe pământ? Iar această credinţă ce legătură mai poate să aibă cu adevărata credinţă, cea revelată de Iisus Nazarineanul?
Iar aceia care urmează bisericii care se cheamă papală sau protestantă, şi care reuşesc cu puternice mijloace omeneşti, bani, funcţii, arme, diplomaţie să şantajeze conştiinţe, să i amăgească pe cei naivi, să i reducă la tăcere pe cei neînvăţaţi, să le promită bunăstare săracilor şi sinistraţilor din Africa, cum vor sta în faţa tronului lui Hristos, fiind în esenţă departe de Cea Una, Sfânta şi Mântuitoarea Sa Biserică?
Astăzi, cercuri ale Vaticanului şi alte medii supuse acestora, aşa zişii ecumenişti, presaţi de programele care urmăresc realizarea unei politici planetare, a unei unificări religioase, condusă de un singur lider, a unei lumi globalizate, cer să se realizeze unirea sau unificarea bisericilor. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă ca fiecare biserică autonomă să continue să şi păstreze particularităţile ei, învăţătura ei, tainele ei, clerul şi tradiţiile ei, dar să se „unifice”, adică să se unească în mod exterior cu biserica Romei, recunoscându- l pe papă ca fiind singurul conducător al acestei biserici unificate. Aceasta ar urma să facă toate bisericile aşa zis locale, astfel încât vom putea vorbi despre o biserică creştină globală care l are drept conducător nu pe Hristos, ci pe papa de la Roma. Iar această născocire a reprezentanţilor papismului nu se va mai chema Biserica lui Hristos, ci biserica papei. Dar este posibil ca un om, papa, care este şi el un simplu om păcătos, să conducă Trupul lui Hristos, Biserica Sa, care potrivit apostolului Pavel, Îl are drept Cap pe Hristos? O astfel de biserică mondială nu va mai putea să aibă ca scop mântuirea spirituală a omului, ci doar va uşura punerea în aplicare a programelor infernale ale conducătorului politic şi religios global şi ale puterilor întunericului, care luptă pline de ură împotriva Bisericii lui Hristos, de la întemeierea ei şi până astăzi.
Când Hristos şi Părinţii Bisericii vorbesc despre unitatea Bisericii, nu se referă desigur la coexistenţa sau la fuziunea Bisericii celei Una şi Sfinte a lui Hristos cu celelalte aşa numite denominaţiuni creştine. Ei înţeleg întoarcerea bisericilor rătăcite la cea dintâi Biserică, cea nedespărţită, în care curge izvorul apei celei vii şi nestricăcioase, al vieţii celei veşnice. Întorcându se la Biserica Primară, se întorc la Hristos, la Tainele ei, la Har şi la Duhul Sfânt, pe care l au pierdut şi al cărui loc a fost luat de duhurile cele viclene ale diavolului şi ale magiei, atât aici cât şi în Africa şi n întreaga lume.
Este de neînţeles aşadar, să existe unire sau unificare a bisericilor, deoarece s ar distruge construcţia autentică şi originală a Bisericii celei Prima, Una, Sfântă a lui Hristos şi ar deveni zadarnică strădania spre mântuire a milioane de oameni. S ar denatura Persoana lui Hristos, iar comuniunea omului cu Acesta, prin intermediul Sfintelor Taine, ar deveni imposibilă, la fel ca şi rugăciunea curată, lucrarea virtuţilor şi primirea darurilor Duhului Sfânt.
Când vorbim despre unirea bisericilor facem de fapt o greşeală, deoarece Biserica lui Hristos este unită cu Întemeietorul ei, cu învăţătura ei, cu Tainele şi cu Sfântul Duh, care astăzi o conduce prin harul Său. Este unită cu Sfinţii Părinţi, cu Învăţătorii, cu Mucenicii, cu Cuvioşii şi cu creştinii ortodocşi de astăzi, care se străduiesc aici în cadrul Bisericii luptătoare şi au nădejdea că vor ajunge în cea triumfătoare, cerească. Biserica nu are nevoie de nicio unire cu ceva care provine din această lume. Biserica lui Hristos uneşte lumea, în Numele şi în Credinţa Întemeietorului ei, Iisus Hristos. Nu se uneşte cu lumea, pentru că şi ar pierde orientarea şi misiunea ei. Nu se amestecă cu lumea, pentru că ar pătrunde în interiorul ei curentul secularizării, adică duhul rătăcirii şi al diavolului, care i doreşte dezorientarea faţă de principala ei slujire. Omul, dacă doreşte să se vindece de rănile lui duhovniceşti, dacă crede că Hristos este Mântuitorul său personal şi Prieten şi Frate, să pornească în căutarea Lui. Şi va veni ziua în care Domnul Îşi va descoperi spre el Persoana Sa plină de lumină şi dulceaţă.
Aşa-zisele „biserici”, care prin intermediul conducătorilor lor s au răzvrătit împotriva lui Hristos şi împotriva Bisericii Lui celei Sfinte şi Una, au pierdut plinătatea adevărului şi condiţiile unei adevărate vieţi în Hristos. Cum pot să mai vorbească despre mântuire, de vreme ce sunt privaţi de prezenţa Duhului Sfânt? Dacă în biserica papală există o anumită dogmă despre harul creat al Sfântului Duh îi întrebăm: cum poate un lucru creat să conducă un alt lucru creat spre mântuirea sufletului? Dacă mântuirea sufletului este în mod evident o lucrare a Duhului Sfânt, pentru ca omul să se poată curăţa de orice întinăciune trupească şi sufletească, cum se vor curăţa aşa zişii creştini ai celorlalte biserici, de vreme ce nu au prezenţa vie a Duhului Sfânt nici în bisericile lor şi nici în vieţile lor? Ce le rămâne aşadar acestor naufragiaţi, aşa numiţi creştini? Doar întoarcerea la Biserica cea Una a lui Hristos. Atunci se vor pecetlui cu pecetea cea sfinţitoare şi luminătoare a Sfântului Duh, vor primi iertarea păcatelor, vor avea acces la viaţa cea veşnică, întruchipată de Însuşi Hristos şi de bucuria că, în sfârşit, şi au găsit izbăvirea.
Aceasta este rugăciunea pe care noi o adresăm de aici, din Sfântul Munte, tuturor acelor creştini care afirmă că ei cred în Hristos, dar nu urmează Bisericii Sale şi nu se împărtăşesc de Duhul Sfânt în viaţa lor. Dacă afirmă că ei cred în Hristos, practic în esenţă Îl neagă, pentru că viaţa lui Hristos pe acest pământ ca Dumnezeu Om s a încheiat odată cu slăvita Sa Înălţare. Însă lucrarea Sa nu s a terminat. A fost continuată de Apostolii Săi, sub îndrumarea unui nou căpitan al corabiei, Duhul Sfânt, Cel ce va rămâne în Biserică până la a doua Venire a lui Hristos în lume şi conlucrează activ cu celelalte Două Persoane ale Sfintei Treimi.
Să nu se înşele aşadar, spunând că ei cred în Hristos, pentru că la Judecata de Apoi vor auzi cuvântul sever al Domnului: nu vă cunosc pe voi!
Când cineva este preocupat de mântuirea sufletului său nu caută răspunsuri în politică sau în ideologii. Nu încearcă să şi impună propriul punct de vedere sau propria concepţie despre lume, ci caută asemenea vameşului să se smerească. Cere să i se descopere adevărul deţinut de Duhul Sfânt, care l va restaura duhovniceşte, îl va elibera şi l va vindeca de rănile cele netămăduite.
Comuniunea cu Hristos însemnează comuniunea cu Biserica Sa şi cu Duhul Sfânt. Toţi ceia care au o sinceră intenţie şi cred că există plinătatea adevărului şi a Harului în Biserica Ortodoxă să primească în inimile lor acest adevăr şi prin botezul lor în Sfânta Biserică Ortodoxă vor avea şi experienţa sfintei lumini şi vor primi bogatele şi autenticele harisme ale Duhului. Atunci nu vor mai avea nevoie de dovezi sau de sfaturi, deoarece Sfântul Duh va fi acoperit deja, toate golurile din viaţa lor. Amin.

O CARTE INTERZISĂ PUBLICULUI, DAR CITITĂ CU MARE ATENŢIE DE SECURITATE

O puteţi cumpăra de la librăria Sophia.

http://www.predania.ro/editura/ernest-bernea/criza-lumii-modernehttp//www.predania.ro.



Cartea aceasta nu oglindeşte doar istoria lumii moderne, într-un chip luminos şi profund, ci ea însăşi are o istorie aparte. Vremurile trecute au făcut-o posibilă iar stăpânii vremurilor au declarat-o imposibilă marelui public. De ce? Un răspuns ni-l dă Ioana Diaconescu, în articolul „Urmărirea lui Ernest Bernea.”[1] Savantul Creştin Ernest Bernea, spune Ioana Diaconescu, deşi „a fost încercuit de Securitate timp de 40 de ani,” „a avut puterea să reziste.” Despre ce fel de rezistenţă este vorba? Despre cea fizică, în lagăre? Şi despre aceasta, dar nu numai. Despre cea intelectuală, în laboratorul ideologic[2] din Republica Socialistă România? Şi despre aceasta, dar nu numai. Despre cea morală, în faţa torturilor şi a presiunilor Securităţii de a deveni turnător? Şi despre aceasta, dar nu numai. Regimul comunist - un autentic ev întunecat - a beneficiat, totuşi, de o sursă limitată de lumină: cea a raţiunii ideologice. În virtutea inconsistenţei sale, aceasta a desconsiderat şi a căutat să suprime orice altă înţelegere a istoriei, a omului şi a vieţii în societate. A preţuit „omul nou,” reeducat şi înregimentat politic, şi a dispreţuit orice persoană capabilă să-i străpungă întunericul până la rădăcină.

În veacul trecut, un astfel de om străvăzător era Românul Ortodox, iubitor de Dumnezeu, de Biserică, de neam şi de vrăjmaşi. Să fi fost oare Ernest Bernea un astfel de om? Da. Şi aceasta o mărturisesc nu doar prietenii săi, ci chiar şi neprietenii lui, securiştii, în dosarele sale de urmărire informativă din intervalul 1948-1988. Viaţa acestui Român deosebit se defineşte, aşadar, ca o eroică rezistenţă pe drumul mântuirii în Hristos, Dumnezeu-Omul, departe de religia Omului fără Dumnezeu, care a fost ateismul comunist.[3]

Parcurgând articolul Ioanei Diaconescu, aflăm că, după 1979, Securitatea semnalează „poziţia ostilă orânduirii socialiste” a lui Ernest Bernea şi că, în 1984, pe 4 octombrie, îi face o „percheziţie domiciliară.”[4] Locot. colonel M.V., scriindu-şi raportul de percheziţie, nota: „Printre lucrările filozofice confiscate enumerăm: „Un fenomen de criză în arta nouă,” „Criza contemporană” şi altele cu un conţinut necorespunzător recunoscut în declaraţia dată de Bernea Ernest.”[5] Intuim că multe dintre ideile cărţii de faţă, dacă nu chiar toate, s-au aflat în paginile confiscate. Aşadar, Securitatea, prin cenzorii ei, îi citea cu mare atenţiei pe autorii interzişi. Dacă n-ar fi de plâns, am putea surâde. Însă cum s-ar explica această apetenţă pentru lectura cărţilor ostile orânduirii? În mod paradoxal, pentru a se menţine în postura fariseică de far călăuzitor a societăţii socialiste, raţiunea ideologică a fost obligată să iasă constant (şi riscant[6]) din cadrele sale.

Fiindcă se instalaseră la conducererea poporului Român în mod ilegitim, prin minciună, fraudă, teroare şi crimă, comuniştii, majoritatea străini de neamul nostru, se simţeau hărţuiţi din toate părţile. De aceea, ei aveau nevoie, zi de zi, să ştie cum gândesc cei asupra cărora nu aveau nicio putere ideologică. Nu le trebuia deloc gândirea „ostililor partidului,” căci aceasta, precum o oglindă curată, îi înfăţişa apostaţi şi dezumanizaţi, dar, confiscându-le manuscrisele, simţeau ceva din bucuria unei victorii amare şi efemere. Nu le trebuiau nici Poruncile lui Dumnezeu, căci dumnezeul lor era „tatăl minciunii,”[7] diavolul.

Bieţii comunişti au încercat din răsputeri să năruiască firavele luminiţe ale Creştinilor, dar acestea luminează şi astăzi, pe când mulţi dintre ei, „bărbaţii vărsători de sânge şi vicleni,”[8] s-au stins, vorba psalmistului, mai înainte de a ajunge la jumătatea zilelor lor.



O ÎNŢELEGERE PROFUNDĂ A ISTORIEI,

IZVORÂTĂ ÎNTR-O VREME DE SUFERINŢĂ PROFUNDĂ



Ce este istoria? „Poveste,” precum spunea Grecul Herodot? „Documente,” precum învăţa Germanul Leopold von Ranke? „Recipient al culturii,” precum gândea un alt Nordic, Wilhelm Dilthey? „Realitate şi cunoaştere,” precum arăta Chilianul Jorge Acevedo? „Paşii lui Dumnezeu pe pământ,” precum socotea Românul Petre Ţuţea? Din toate acestea câte ceva şi mai mult decât atâta.

„Istoria, este viaţă şi anume viaţă umană,” scrie Ernest Bernea în chiar începutul cărţii sale. „Istoria este destin uman,” revine mai încolo. Iată un înţeles profund al istoriei, un înţeles radical, căci în interiorul acestei „realităţi radicale” care este viaţa umană se petrece vremelnica trecere a omului pe acest pământ. În interiorul vieţii sale omul face istorie, suportă batjocura istoriei (Blaga), Îl întâlneşte pe Dumnezeu, speră să redevină cel care a fost mai înainte de „căderea în timp” (Cioran). Propoziţia de debut a lui Bernea m-a dus imediat cu gândul la un contemporan de-al său din Apus.[9] Nu pot afirma însă, în chip absolut, că Ernest Bernea urmează îndeaproape, în aceste pagini, modul de a înţelege istoria al filosofului Spaniol José Ortega y Gasset.[10] Şi nu o pot face întrucât viziunea spirituală asupra istoriei a savantului Român pare să rezulte dintr-un vast studiu transdisciplinar (istorie, filosofie, artă, ştiinţă, theologie, sociologie, etnologie, politologie), dar mai ales dintr-o biografie Ortodoxă întreţesută cu multă suferinţă. De la un anumit punct al urcuşului său duhovnicesc, în paginile sale apare o viziune asemănătoare cu înţelegerea evanghelică a istoriei pe care o întâlnim la Sfântul Nicolae Velimirovici.[11] Şi adevărul este că doar într-o viaţă plină de suferinţă pentru Hristos, poate avea loc „o Înviere a sensurilor” în tine şi în celălalt, precum scria atât de inspirat savantul tecucean de la Rugul Aprins, Alexandru Mironescu.[12]

Fiindcă tot l-am invocat aici, merită reţinute de la el şi puse în comparaţie cu gândurile lui Bernea, câteva idei. Spre exemplu, faptul că înţelegerea a ceea ce este tainic reprezintă un miracol;[13] faptul că trebuie depăşită înţelegerea abstractă a istoriei şi înlocuită cu una „pe dinlăuntru,” „axată pe o viziune metafizică,”[14] „pe textura spirituală a tâlcului adânc pe care l-a trăit şi îl trăieşte mereu lumea;”[15] faptul că trăirile duhovniceşti şi căderile noastre influenţează lumea în care trăim;[16] faptul că supravieţuirea în istorie vine nu prin iubirea unor doctrine, ci a Adevărului.[17] În fine, de observat la amândoi, ar mai fi mărturisirea că interesul pentru istorie al omului sporeşte cu cât creşte suferinţa şi tulburarea între popoare.

Revenind la textul lui Bernea, înţelegem mai uşor de ce „fenomenele de criză” dobândesc o vizibilitate mai mare când sunt cercetate în mod inseparabil de viaţa omului, de trăirile şi faptele lui. Viaţa este tragică, dramatică, cu suişuri şi coborâşuri. Crizele istoriei, spune Bernea, sunt o consecinţă a crizelor omului. Cum acesta este făptură cu trup şi suflet, crizele afectează atât partea materială, cât şi cea spirituală a omului. În diversitatea felurilor de crize (economice, politice, spirituale, morale etc), Bernea subliniază nuanţe fine şi le ierarhizează. În esenţă, orice criză înfăţişează o ruptură fie între om şi Dumnezeu în Sfânta Treime, fie între om şi semenul său, fie între om şi natură. Categoria aceasta patristică de „ruptură” devine foarte importantă de-a lungul cărţii sale şi vedem aceasta încă din fragmentul al doilea, unde analizează starea tradiţiei Creştine într-o societate Europeană guvernată de viziuni liberale şi de pulsiuni revoluţionare.

Cercetarea sa urcă pe firul istoriei până în zilele sale şi ajunge la starea omului Creştin în comunism. Pe acest drum ascendent, în multe afirmaţii, Bernea se aseamănă cu Romano Guardini din Sfârşitul modernităţii,[18] cu Max Picard din Fuga de Dumnezeu,[19] cu Edmund Husserl din Criza umanităţii europene şi filosofia.[20] În fraze precum „Omul în faţa istoriei este activ şi răspunzător,” se întrevede influenţa magistrului său, Heidegger. În cuvinte precum „Experimentarea istoriei de către om are un caracter tragic” observăm iarăşi viziunea filosofică a lui Ortega, dar şi a lui Nae Ionescu.

Dincolo de aceste frumoase asemănări ideatice, întâmplătoare sau nu, care se pot regăsi în paginile sale şi în cele ale autorilor invocaţi, ceea ce surprinde până la admiraţie este împletirea a două tipuri de analiză a crizei: cea fenomenologică şi cea duhovnicească, evanghelică. Soluţia sa hermeneutică surprinde esenţialul, dar nu în chip abstract, despărţit de detalii, şi cuprinde detaliile, dar nu disparat, ci în chip organic. De fapt, în aceasta constă şi originalitatea metodologică a acestei cărţi.



O VIZIUNE EVANGHELICĂ A OMULUI, PENTRU

O EXPLICAŢIE A CRIZELOR ŞI O DEPĂŞIRE A LOR



De ani de zile lumea a fost cufundată într-o vorbărie uluitoare pe tema crizelor. Superficialitate, tehnicism, demagogie, subiectivitate – toate, abordări exterioare. Mii de pagini, scrise de savanţi şi analişti de pretutindeni au acoperit crizele pentru că nu le cunosc rădăcinile. Vorbesc despre trunchi, ramuri, coroană şi roade, dar nu pomenesc nimic despre rădăcină. În planul vieţii concrete, criza ne-a derutat, fiindcă trăiam în cadrele fixe ale obişnuitului; ne-a obosit, fiindcă ne-am pierdut răbdarea în societatea vitezei; ne-a moleşit, fiindcă am uitat să privim spre cer; ne-a smerit, fiindcă ne-am socotit descurcăreţi şi stăpâni peste toate; ne-a pus în faţă nişte oameni dezamăgiţi, fiindcă aşa am devenit noi şi nu ne-am fi dat seama fără această criză. Cu adevărat, omul de azi pare că nu mai cunoaşte decât efectele crizei. Dacă ar şti că poartă în sine şi explicaţia nu s-ar mai lăsa dezorientat.

Istoria nu se repetă, dar păcatele şi crizele da. Oare să nu fie nicio legătură aici? Omul care nu împleteşte văzutul cu nevăzutul sugerează, în chip indirect, că nu mai crede în cele nevăzute. Şi iarăşi, acela care nu împleteşte cauzal păcatele cu suferinţele, sugerează că nu mai crede în rostul înalt al ascultării de Dumnezeu. Invers, cu cât omul se sfinţeşte mai mult, alipindu-se de Dumnezeu, cu atât gândurile sale intră într-o armonie mai înaltă cu cele ale Sfinţilor. O astfel de persoană cred că a fost şi Ernest Bernea. Multe dintre gândurile sale despre Europa modernă conglăsuiesc cu cele ale Sfântului Nicolae Velimirovici. Fiindcă au văzut lucrurile cu adâncime duhovnicească, după cum le-a arătat lor Duhul Sfânt, au înfăţişat amândoi ruptura omului de Dumnezeu drept cauză a tuturor crizelor. Omul modern s-a dezlipit de Rai şi s-a alipit de raiul pământesc, de comoara sa. Şi nu doar că s-a alipit; aproape că a devenit una cu lumea. De aceea, Dumnezeu i-a tulburat pacea, i-a împuţinat hrana, i-a risipit banii, i-a zguduit metropolele. De aici crizele politice, alimentare, economice. Toate acestea le-a făcut Dumnezeu spre a-l trezi pe om din rătăcire, spre a-şi veni în fire, căci El preţuieşte întoarcerea omului la calea sfinţeniei.

Frumuseţea viziunii evanghelice a omului vine din profunzimea descoperirilor sale şi din înălţimea soluţiilor. Să încheiem pe tonul optimist al lui Ernest Bernea:

„Există, oare, o ieşire? Da! Renunţarea la formula de viaţă a lumii moderne începute în Renaştere, formulă azi definitiv consumată […] şi găsirea unei alte formule, care să satisfacă nevoile temporale ale momentului istoric într-o ordine spirituală specifică naturii complexe a omului şi destinului său.”

Note

[1] Ioana Diaconescu, „Urmărirea lui Ernest Bernea,” România literară, nr. 17/1 mai 2008, pp. 18-19.



[2] Sabrina P. Ramet în Prefaţa la cartea Religion and Politics in Post-Communism Romania, Oxford University Press, 2007, p. XIII, scrisă de Lavinia Stan şi Lucian Turcescu, nota cu vădită uimire că „în combaterea sistemelor de valori religioase, se făceau eforturi de reinterpretare a Creştinismului.” Astfel, „Iisus Hristos era înţeles drept un comunist timpuriu, iar Martin Luther drept un precursor al socialismului.” Astfel de răstălmăciri ideologice cu privire la Creştinismul primar găsim şi mai recent, la Bob Avakian, în studiul „Comunismo y religión” din Obrero Revolucionario #912, 22 de junio, 1997. Vezi http://rwor.org.



[3] Bertrand Vergely, Le silence de Dieu face aux malheurs du monde, Ed. Presses de la Renaissance, Paris, 2006, p. 97.



[4] Documentele securităţii sugerează că aceste percheziţii se desfăşurau pe baza consimţământului locatarului, dar acest consimţământ era o formalitate birocratică şi fariseică, în condiţiile în care, în România socialistă, nu existau nici viaţă privată, nici proprietate privată.



[5] Ioana Diaconescu, p. 19.



[6] Contactul, fie el şi intermitent, cu o altă gândire, cu o altă viziune a vieţii - obligatoriu mai înaltă, precum este Creştinismul, înalţă şi mintea celui captiv într-o ideologie. Şi e în acest contact un „risc” dublu: mai întâi pentru stabilitatea ideologică a membrului de partid, iar mai apoi, pentru persoana eliberată din temniţa ideologiei. Victor Frunză, pe când scria prima versiune a Istoriei Partidului Comunist Român, Editura Nord, Aarhus (Danemarca), 1984, era încă membru de partid. Cu toate acestea, conştient de cele ce puteau urma, spunea că „pentru adevăr, pentru rostirea şi răspândirea lui, merită să fac orice sacrificiu.”



[7] In. 8, 44



[8] Ps. 54, 27



[9] Pe când lucram la un studiu despre receptarea filosofiei lui José Ortega y Gasset în România, am intuit (mai mult din lipsa materialelor) că influenţa acestuia în mediul intelectual Românesc nu ar putea fi descoperită în întregime şi localizată punctual, ci doar aproximată. Lectura cărţii lui Ernest Bernea îmi reconfirmă, în chip fericit, intuiţia.



[10] Vezi Jorge Acevedo, La sociedad como proyecto en la perspectiva de Ortega, Editorial Universitaria, Santiago de Chile, 1994 şi cărţile lui Ortega, Spania nevertebrată (1921), Interpretarea belică a istoriei (1925), Despre sfârşitul Romei (1926), Despre Galilei (1933), carte al cărei subtitlu este „Schema crizelor,” Istoria ca sistem (1935), Despre Imperiul roman (1940), O interpretare a istoriei universale. Pornind de la Toynbee (postum, 1960), Meditaţie despre Europa (textul principal al cărţii fiind din 1949), Trecut şi viitor pentru omul actual (conferinţă din 1951), Despre raţiunea istorică (1979).



[11] Vezi Tărâmul inaccesibil (Cathisma, 2007), Prin fereastra temniţei (Predania, 2009), Războiul şi Biblia (Sophia, 2010, ed. a II-a) etc.



[12] Alexandru Mironescu, Kairos. Eseu despre teologia istoriei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 12.



[13] Ibidem, p. 11.



[14] Ibidem, p. 17.



[15] Ibidem, p. 19.



[16] Ibidem, p. 25.



[17] Ibidem, p. 46.



[18] Romano Guardini, Sfârşitul modernităţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004.



[19] Max Picard, Fuga de Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999.



[20] Edmund Husserl, Criza umanităţii europene şi filosofia, Ed. Paideia, Bucureşti, 2003.

Cosmin Budeanca: Victor Roşca, „Experimentul Târgşor” - începutul represiunii comuniste

Semnalez apariţia cărţii semnate de dl. Victor Roşca, „Experimentul Târgşor” - începutul represiunii comuniste, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2011.

Ceea ce s-a întâmplat în penitenciarul de minori Târgşor între 1948-1950, „Experimentul Târgşor” cum îl numeşte autorul, este parte din fenomenul complex al „reeducării” care a avut loc în mai multe închisori comuniste. El a avut, însă, câteva
caracteristici aparte. În primul rând vârsta „subiecţilor”, care erau, la acel moment, elevi de liceu. În al doilea rând faptul că deşi la Târgşor a fost o reeducare nonviolentă, o parte dintre cei de acolo au ajuns „personaje” importante, ca victime sau ca agresori în „reeducarea” violentă care a avut loc în anii următori în alte închisori (Piteşti, Gherla, Peninsula, Târgu Ocna ş.a.).

„Experimentul Târgşor”, s-a aplicat timp de trei ani asupra a circa 800 de elevi de liceu, utilizându-se ca stimuli în special avantajele şi pedepsele. În acelaşi timp, cei care şi-au manifestat deschis opoziţia faţă de acţiunea de reeducare au fost trimişi disciplinar în alte închisori, sau au fost izolaţi în camere speciale, în condiţii inumane.

Cartea reprezintă pentru cei care au trăit anii comunismului o bună ocazie pentru a rememora ce a fost, iar pentru cei care s-au născut mai târziu, o şansă de a cunoaşte o pagină tragică din istoria recentă a României şi cum, împotriva tuturor greutăţilor, câteva sute de tineri au reuşit să-şi păstreze demnitatea.

Despre volum Victor Roşca afirmă: „Am scris această carte ca un omagiu adus generaţiei de adolescenţi, elevi de liceu, care au avut curajul să se opună dictaturii comuniste şi să refuze colaborarea cu diavolul, atunci când majoritatea populaţiei se supunea cuminte, cedând în faţa forţei brutale.
Am surprins aici aventurile lor carcerale, în momente de viaţă şi de moarte. Unele fragmente sunt amuzante, altele nu sunt în stare să vă facă să visaţi. Fără să simţiţi, sunteţi purtat prin multiple hăuri ale urei umane unde riscul de a vă cutremura este real.”

Cartea a apărut cu sprijinul Fundaţiei ASPERA (www.aspera.ro).

Despre autor: Victor Roşca s-a născut în 17 decembrie 1926, în satul Râuşor, judeţul Braşov. Studii: Liceul „Radu Negru“ din Făgăraş; Facultatea de Construcţii din Cluj-Napoca (absolvită în 1969).
Profesia: inginer. A fost deţinut politic între anii 1948-1951; 1959-1963.
A fost arestat în 28 iunie 1948, în timpul examenului de bacalaureat şi condamnat la 2 ani de închisoare corecţională. A executat pedeapsa în Penitenciarul Târgşor. În 28 iunie 1950 i s-a prelungit detenţia şi a fost eliberat în 1951 din Penitenciarul Ploieşti.
După eliberare i se impune domiciliu obligatoriu în satul natal (1951-1952).
În 1958 este exmatriculat din anul 5 de facultate pentru că fusese deţinut politic. În 1959 este arestat pentru manifestări legate de Revoluţia din Ungaria şi condamnat la 4 ani închisoare corecţională. A executat pedeapsa în lagărele de muncă din Balta Brăilei şi a fost eliberat în 1963 de la Formaţiunea Ostrov în urma unui decret de graţiere.
După eliberare au continuat şicanele din partea autorităţilor, până în 1988 când reuşeşte să plece împreună cu soţia în vizită la una din fete în Canada şi se decide să ceară azil politic.
Victor Roşca este întemeietorul şi redactorul-şef al revistei literare Candela de Montreal pe care o editează în Montreal, Canada, din anul 1997.
A mai publicat Moara lui Kalusek - Începutul represiunii comuniste, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2007.

Victor Rosca despre marturisitorul Virgil Maxim

"In august 1948 a fost transferat de la penitenciarul Aiud la penitenciarul Targsor al doilea lot de detinuti politici, fosti elevi de scoli secundare la data arestarii, toti vechi puscariasi. Cu acest lot a venit si Virgil Maxim, fost elev la Scoala Normala din Buzau, condamnat de instanta militara inca din 1941 la 25 de ani de munca silnica. El a fost introdus in camera cu ceilalti sapte elevi.


Virgil Maxim era renumit in inchisorile politice prin tinuta sa incadrata de o
disciplina morala exemplara. Acest stil de viata insusit de multi tineri aflati in puscariile politice, mai ales in perioadele de paroxism ale regimului de exterminare prin infometare, consta in indeplinirea preceptelor biblice, de acceptare a sacrificiului personal in folosul celui mai nevoias. Se renunta la haina, la bucatica de paine sau la medicament in beneficiul unui bolnav sau al celui care, la un moment dat, s-ar fi aflat intr-o situatie dificila. De regula, detinutul pedepsit avea dreptul doar la o portie de mancare la trei zile. Totul se facea in numele iubirii aproapelui, asa cum ne indeamna invatatura crestina.

Intre tinerii adepti ai acestui stil de viata, arestati inainte de 1945, erau si studentii Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, elevul Iulian Balan, muncitorul Sebastian Avram si altii, care au dus in puscarii o viata comparabila cu a sfintilor. Ei puneau trairea morala crestina inaintea preceptelor politice pentru care fusesera arestati.

Virgil Maxim era un tanar de 26 de ani, cu o constitutie fizica armonioasa si o fire blanda, cu fata permanent luminata de un suras discret. Intrucat fusese incarcerat in acceasi celula cu elevii din Buzau, asista vrand-nevrand la sedintele de reeducare conduse de Spirea Dumitrescu. Intr-o zi, directorul adjunct, rasfoindu-I dosarul, gaseste marcata atitudinea lui mistica. Nerabdator sa-l cunoasca, il acosteaza la prima sedinta:
- Tu esti Virgil Maxim?
- Da, eu sunt Virgil Maxim!
- Pentru sedinta urmatoare, tu vei prezenta referatul! Iti alegi o tema din cartile distribuite!
Virgil Maxim, luat prin surprindere, nedumerit, stanjenit de autoritatea directorului adjunct, ii raspunde oarecum nehotarat:
- D…a…!
- Bine. O sa te ascultam, a conchis scurt tovarasul Vasilache.

A accepta sa dai lectii de ateism detinutilor politici intr-o inchisoare comunista in anul 1948 era o adevarata sinucidere morala. In conceptia detinutilor politici, aceasta era coborarea primei trepte spre dezastrul capitularii.

Pentru Virgil Maxim dilema nu era intre a prezenta sau a refuza sa tina prelegerea. Decizia fusese deja luata. Problema care-l preocupa din momentul in care spusese “da” era alegerea subiectului in perspectiva impactului pe care l-ar avea atat asupra celor sapte adolescenti, pana atunci convinsi ca cedarea era unica solutie a prizonierului politic, cat si asupra opresorilor, ca sa nu le atate mania.

Dupa o saptamana de cautari, framantari si insomnii, a venit ziua scadentei. Subiectul era ales. Ideile expunerii erau conturate. Mai trebuia doar sa aleaga cuvintele cele mai potrivite. O confruntare cu reprezentantii dictaturii proletare l-ar fi putut costa viata. Temnicerii nu se limitau la chinuirea trupului, ci incercau din rasputeri sa zdrobeasca sufletul detinutului, sa-l supuna, inspaimantandu-l, fiindca unde incepe frica, dispare curajul infruntarii.

In sala, in afara celor doi directori si a celor sapte elevi din Buzau, mai venisera sa asiste prim-gardianul Vitzel, seful sectiei Mosh Dumitrache si grefierul Coman.

Virgil Maxim, cu emotia bine stapanita, a scos din buzunar Noul Testament, o carte prohibita in puscarie, si a citit din Epistola Sf. Apostol Pavel catre Romani, capitolul XIII: “ Nu este stapanire decat de la Dumnezeu… Dati deci tuturor cele ce sunteti datori: celui cu darea, dare, celui cu vama, vama, celui cu teama, teama, celui cu cinstea, cinste. Nimanui cu nimic sa nu fiti datori decat cu iubire unul fata de altul; cel ce il iubeste pe aproapele a implinit legea.”

Sfidarea era dubla: mai intai cutezanta de a scoate din buzunar o carte interzisa in puscariile comuniste, apoi indrazneala de a cita din Noul Testament intr-o alocutiune ce trebuia sa serveasca educatiei ateiste.

Virgil Maxim a vorbit de supunerea fata de stapanire, dar si de darurile iubirii crestine in opozitie cu ura atatata de Partid in politica luptei de clasa.

La terminarea expunerii, in linistea salii nu s-a auzit decat respiratia lui de despovarare. Elevii pareau inmarmuriti. Frica le anchilozase intreaga fiinta. Oamenii administratiei inlemnisera si ei, buimaciti de intamplarea neasteptata”.

( Victor Rosca- Experimentul Targsor- inceputul represiunii comuniste, editura Curtea Veche, 2011, pp.24-27)

Un nou site ortodox

Vizitaţi site-ul Chiliei Buna Vestire, de la Schitul Lacu

Sfântul Nectarie, cărare a bucuriei neînserate

Se implinesc in curand doi ani de cand Sfantul Nectarie a intrat in viata mea asemenea unei minunate adieri, adierea vesniciei pe care nu o mai simtisem niciodata inainte.
Spre sfarsitul anului 2008 am inceput sa ma simt rau. Doctorul m-a trimis sa fac mai multe analize, dar nimic nu parea sa fie anormal. Starea mea sufleteasca era chiar mai rea decat cea a trupului, treceam printr-o depresie profunda si ma luptam cu o insomnie rebela. Totul a continuat pana in toamna anului 2009 cand lucrurile s-au inrautatit. Aveam dureri atat de mari, incat loveam zidurile si urlam. Erau momente cand nu stiam daca mai sunt o fiinta umana, sau un animal injunghiat. In octombrie m-am intalnit cu o prietena care, surprinzator, mi-a oferit o carte. O carte care mi-a schimbat viata. Mentionez ca acea prietena nu stia ca ma simt rau, nu ne mai vazuseram de un an si ne-am reintalnit pentru cateva ore doar. Cartea era despre Sfantul Nectarie, facatorul de minuni. M-a surprins gestul pentru ca nu stiam absolut nimic despre sfant. Din momentul in care am deschis-o, ceva s-a schimbat in sufletul meu, o pace necunoscuta pana atunci m-a invaluit. Totul incepuse sa capete un sens, desi inca nu stiam prin ce aveam sa trec. Am ajuns apoi in Bucuresti. Aflasem ca o particica din sfintele moaste se gaseau acolo, dar nu am fost sa ma inchin, desi simteam o chemare extraordinara. Ar trebui sa nu ignoram niciodata glasul sufletului. Eu, in acel timp, n-am stiut sa-l ascult.
Durerile cresteau pe zi ce trecea, asa ca am decis sa merg iar la doctor care m-a trimis sa fac o investigatie mai amanuntita. Cum era vorba despre o endoscopie, diagnosticul a fost pus foarte repede. Aveam cancer si trebuia sa ma operez de urgenta. Intre aflarea diagnosticului si operatie au trecut doua saptamani, perioada in care viata mea s-a schimbat total. Atunci am simtit pentru prima data puterea rugaciunii. Acatistul Sfantului Nectarie il citeam zilnic si imi aducea foarte multa pace. Totusi, eram tulburata si nu stiam daca sa fac operatia sau nu. Cu aceasta intrebare in minte, am plecat cateva zile la o buna prietena. Intr-o seara m-am rugat mult pentru a primi un raspuns si intentionam sa citesc ceva. Luasem mai multe carti duhovnicesti cu mine si am deschis-o pe una dintre ele la intamplare. Primele cuvinte pe care le-am citit m-au uimit total. Era scris asa : « fiica mea, mergi la operatie pentru ca nu ai timp de pierdut ! ». Era o scrisoare a cuviosului Porfirie catre o monahie care avea cancer. Avand in vedere ca ma rugasem pentru a primi un raspuns legat de operatie, acele cuvinte le-am primit ca pe o indrumare clara. Asadar am mers la operatie care s-a dovedit a fi mai complicata decat prevazusera doctorii. A durat aproape opt ore si recuperarea a fost extrem de grea, dar sufletul meu era altul. I-am iertat pe toti cei care ma suparasera in trecut, suferinta altora nu-mi mai era straina, ii iubeam pe cei care ma ranisera. Suferisem toata viata de o tristete apasatoare. Intalnirea cu Sfantul Nectarie m-a vindecat de acea tristete, mi-a adus o bucurie extraordinara, total necunoscuta. Inviasem pur si simplu !
La doua saptamani dupa operatie, exact in ziua cand se praznuia adormirea cuviosului Porfirie, a venit rezultatul analizei tumorii. Boala era in stadiu incipient, asa ca nu era nevoie de chimioterapie. Vestea aceasta buna a fost inca o dovada ca Sfantul Nectarie imi era aproape. Pe timpul sederii in spital transformarea mea devenise vizibila si colegilor de salon care nu intelegeau cum poate cineva atat de bolnav sa fie bucuros si luminos. Harul Domnului era explicatia. Iubeam toata creatia, aceasta a fost cea mai mare minune facuta de Sfantul Nectarie cu mine, mi-a innoit sufletul.
Am uitat sa mentionez ca inainte de aflarea diagnosticului ramasesem fara casa. Niste prieteni(care nici macar nu-mi erau foarte apropiati !) m-au invitat sa stau la ei cateva luni. Cand au aflat de boala mi-au spus ca pot ramane la ei pana ma refac. Am locuit la ei aproape un an, perioada in care am simtit tot timpul ca prin mainile lor Dumnezeu isi arata dragostea fata de mine. Gratie lor am aflat ce inseamna slujirea aproapelui, s-au comportat cu mine ca si cum as fi facut parte din familie, au creat o atmosfera propice vindecarii. Au fost cu adevarat ingerii mei pazitori!
Pe parcursul recuperarii nu am putut lucra, dar prieteni sau oameni pe care abia ii cunosteam m-au ajutat financiar. De fiecare data cand ajungeam la limita, cineva aparea cu un ajutor. In mai 2010, o foarte buna prietena mi-a dat bani pentru a face un pelerinaj in Eghina. Drumul acela a fost incununarea a ceea ce traisem pana atunci, a fost primirea certitudinii ca sfintii sunt vii. Cu o luna inainte fusesem la manastirea Radu-Voda in Bucuresti. Acolo am simtit pentru prima data adierea vesniciei. Numai cei care au fost la moastele Sfantului inteleg ce vreau sa spun. E starea aceea binecuvantata in care timpul si spatiul nu mai exista, iar inima arde de bucurie si iubire.
Ceea ce am trait in Eghina depaseste orice gand omenesc. Niciodata nu am cautat minuni si cred din toata inima ca nu le merit, insa mila Domnului e infinita. Cand am ajuns jos, la intrarea spre biserica cea mare, ma simteam foarte rau, inca aveam sechele dupa operatie, eram slabita si aveam dureri. Din clipa in care am pus piciorul pe prima treapta care urca spre cealalta biserica, orice durere a incetat, oboseala a disparut. De fapt simteam ca nu mai am trup, eram invaluita de o bucurie incredibila, inexprimabila in cuvinte. Acum imi dau seama ca incerc sa gasesc cuvinte pentru niste trairi care efectiv nu pot fi exprimate. Odata ajunsa langa sfintele moaste, bucuria a fost infinita. Probabil asa trebuie sa fie in rai, o comuniune de iubire in bucurie fara sfarsit !
Prietena care imi platise drumul ma rugase sa o pomenesc pe ea cat si pe sora ei. In timp ce ma rugam pentru ele langa sfintele moaste, am primit clar in minte doua mesaje, ca raspuns la problemele pe care le aveau. Nu as putea explica exact cum au venit cuvintele acelea, dar stiu sigur ca nu au fost rodul imaginatiei mele. Cuvintele s-au implinit intocmai. Am ramas la manastire trei zile, timp in care am avut marea bucurie de a ma apropia de una dintre monahii si de a cunoaste un pic din viata monahala. Mentionez ca nu mai statusesm niciodata la o manastire, fusesem doar in trecere la niste manastiri din Romania, dar atat.
Cand am plecat de la Sfantul Nectarie, am avut parte de o alta minune. Pe vaporul care mergea spre Atena era un tânar care, dupa toate aparentele, avea un handicap mental. Fugea printre oameni si facea tot felul de semne pentru ca nu putea vorbi. Tatal lui tot incerca sa-l linisteasca si sa-l faca sa se aseze, dar nu reusea. A venit si s-a asezat langa mine. La inceput mi-a fost teama pentru ca parea destul de agitat. Apoi a inceput sa vorbeasca cu mine…in engleza, foarte coerent !!! Mi-a pus mai multe intrebari, am discutat putin si astfel am ajuns sa aflu raspunsul la o intrebare care ma chinuia de foarte multi ani. Nu stiam daca tatal meu s-a sinucis, sau a murit de moarte buna si ma rugasem sa primesc un raspuns. Tanarul acela m-a intrebat, fara nicio legatura cu subiectul discutiei, unde e tatal meu, iar eu i-am raspuns simplu ca e mort, dar nu stiu daca e in iad sau in rai. Atunci el mi-a spus sa fiu linistita pentru ca tata e in rai, a repetat de 3 ori in engleza si greaca cuvantul „rai“ dupa care s-a ridicat de langa mine si a continuat sa alerge printre pasageri fara sa mai vorbeasca…
Ar fi inca atatea de marturisit despre dragostea Domnului si a Sfantului Nectarie, dar ar trebui sa scriu zeci de pagini. Sunt un om pacatos care a simtit din plin harul lui Dumnezeu si imi este teama sa vorbesc despre aceste minuni pentru ca, desi le-am trait, nu am ajuns la desavarsire si de multe ori savarsesc raul pe care nu-l voiesc.
In noiembrie anul trecut am fost iar in Eghina. Atunci ma simteam din nou foarte rau , aveam dureri mari de picioare, iar doctorii nu puteau descoperi cauza. Am stat la manastire doar trei ore, dar cand am plecat nu mai aveam nicio durere, iar sufletul mi-era usor ca un fulg. Sfantul Nectarie si-a facut iar simtita prezenta sa iubitoare. In martie anul acesta am trecut printr-o noua tulburare cauzata de o suspiciune legata de boala. Am alergat din nou in Eghina si am regasit pacea. In camera sfantului este un mic tablou realizat chiar de el, tablou care reprezinta o cruce pe care sunt scrise cuvintele evanghelice : « Dragostea desavarsita alunga orice frica ». Citindu-le, m-am vindecat de frica, frica de boala si de moarte. Am primit in inima mea certitudinea ca moartea nu este decat o trecere si ca suferinta este o cruce care, primita cu dragoste, ne conduce in Rai. Am inteles atunci ca, orice rau ni s-ar intampla, trebuie sa privim mereu spre Crucea Mantuitorului si astfel vom gasi scapare.
Astazi ma simt bine, sechelele postoperatorii au disparut. Tocmai am facut un nou set de analize care atesta ca sunt pe deplin sanatoasa. As vrea sa mai spun ca experienta bolii m-a apropiat si de alti sfinti pe care doresc sa-i amintesc aici : Sf Ioan Maximovici, Sfantul Spiridon, Sfantul Ioan Rusul, Sf Luca al Crimeei, Sfantul Efrem cel Nou, Sfintii Rafael, Nicolae si Irina, Sfanta Xenia, cuviosul Paisie, cuviosul Porfirie si, mai ales, Maica Domnului. Insa Sfantul Nectarie imi este cel mai drag si cred ca singura cale de a-i multumi este sa-i urmez modelul de viata, sa-i ajut pe oamenii aflati in suferinta, sa dau marturie despre dragostea Lui Dumnezeu. Nadajduiesc ca marturia mea sa-i ajute pe cei bolnavi. Sa nu uitam sa ne rugam unii pentru ceilalti, rugaciunea e o mare taina ! Cuviosul Paisie are o minunata rugaciune pentru lume unde ii pomeneste si pe bolnavii de cancer. Noi, cei care cunoastem focul suferintei, sa ne rugam pentru toti bolnavii, cunoscuti si necunosscuti. Slava Domnului si sfintilor Sai pentru Iubirea pe care ne-o arata mereu!

Două minuni ale Sfântului Nectarie relatate de preotul Dorin

Minuni care mi-au fost puse la dispoziţie de Botosaneanul Ortodox.

1. Minunea pe care v-o relatez tuturor s-a întâmplat într-un orăşel din Maramureş, numit Tăuţii Măgherăuş. Era în primăvara anului 2006, când vecinul meu Oancea Nicolae după o răceală netratată, a rămas cu o răguşeală în voce, care nu se termina. După mai multe investigaţii şi analize la Spitalul Baia Mare, diagnostic clar - cancer la gât mai exact tumoare canceroasă în zona esofagului. Odată cu această veste tristă a apărut şi zbuciumul familiei; vecinului meu care era disperată şi ar fi făcut orice pentru vindecare. Auzisem pe atunci, (încă nu eram preot) de Sfântul Ierarh Nectarie, citisem mult despre viaţa lui şi i-am dus lui nenea Nicu, cum îi spuneam eu, un acatist mic al Sfântului Nectarie şi i-am spus să-l citească zilnic.
Nenea Nicu mă chema în iarna anului acela seară de seară să povestim, dar îşi pierduse vocea total, ne înţelegeam numai prin semne sau el scria pe hârtie anumite întrebări, iar eu îi răspundeam. Mărturisesc tuturor că o parte din ceea ce era acolo bolnav de cancer la gât, intrase cu totul în putrefacţie, mirosea îngrozitor. Stăteam cu el seara şi povesteam despre multe lucruri făcute de Dumnezeu prin Sfinţii Lui. I-am dat cartea aceea roşie cu viaţa şi minunile Sfântului Nectarie şi după câteva zile, bolnavul m-a îndemnat să-l chem pe preotul parohiei noastre, Ovidiu Iuga, să-l spovedească, să-l împărtăşească şi l-am îndemnat să citească zilnic Acatistul Sfântului Nectarie, Acatistul Mântuitorului Iisus Hristos şi Paraclisul Maicii Domnului.
Toată iarna acelui an nenea Nicu se ruga stăruitor Sfântului spunându-mi cu mâna pe suflet că nădejdea îi era la Dumnezeu, care prin Sfântul Nectarie putea face minunea. Menţionez că acest om se spovedea şi se împărtăşea lunar şi într-o seară, în primăvara anului 2006, m-a chemat rugându-mă să-i procur o icoană cu Sfântul Nectarie, pe care cu greu am aflat-o, apoi a început acest om ca odată cu rugăciunile să i-a zilnic, 40 de zile, pe nemâncate, aghiasmă mică cu câteva picături de ulei de la Sfântul Maslu, iar rugăciunile le făcea în continuare.
Deosebit de slab şi pe patul de suferinţă, făcând perfuzii şi citostatice, cu acatistul Sfântului Nectarie în mână şi cu icoana Sfântului la căpătâiul patului de suferinţă, a suferit o grea operaţie, i s-a pus sub zona mărului lui Adam o canulă pentru a putea respira, fără şanse de vindecare; dar rugăciunile continuau, le făcea el, bolnav cum era, şi iată că după operaţie minunea s-a produs.
Treptat se ridică din pat, prinde putere, iar mirosul de putreziciune dispare. Rugăciunile continuau, Sfântul Nectarie Taumaturgul lucra vindecarea. În anul 2007, la început, a făcut ultimele citostatice şi la ultima investigaţie făcută la Spitalul Judeţean, secţia de Oncologie, medicul l-a întrebat surprins ce tratament a făcut, apoi a chemat pe o asistentă să-i facă lui nenea Nicu câteva poze pentru a le trimite la Bucureşti. Speriat, nenea Nicu se gândea că este gata, dar medicul i-a spus că nu ştie exact ce s-a întâmplat, dar din punct de vedere medical el este vindecat.
Zona canulei s-a cicatrizat, iar vocea pe care nu o avea deloc, acum începe să reapară, vorbeşte slab şi în şoaptă.
Minunat este cu adevărat Dumnezeu întru sfinţii Lui. Eu am plecat din orăşelul natal, devenind preot slujitor al altarului, dar păstrez în suflet minunea pe care Sfântul Nectarie a făcut-o cu nenea Nicu. De atunci, din 2006, Sfântul Nectarie mă veghează iar de anul trecut, din 7 decembrie 2007; Sfântul Nectarie a devenit al doilea hram al Bisericii din parohia POSTA, jud. Maramureş, alături de Sfântul Prooroc Ilie, datorită binecuvântării PS Sale Justinian, episcopul eparhiot al Maramureşului şi Sătmarului, care mi-a dat pe acest sfânt minunat să-mi ocrotească misiunea pastorală din satul unde slujesc.
În ziua când am fost hirotonit preot am mers în orăşelul natal, iar nenea Nicu, sănătos cum e şi azi, m-a strâns către el, iar eu l-am întrebat dacă mai citeşte acatistul Sfântului Nectarie, iar el a scos de la buzunarul de la piept acatistul şi mi-a spus: Sfântul Nectarie este ocrotitorul şi păzitorul vieţii mele şi îi voi fi recunoscător până la mormânt pentru minunea făcută cu mine, iar dincolo, când va veni vremea, îi voi mulţumi faţă către faţă pentru ceea ce el a făcut în viaţa mea.


2. Într-un număr trecut am relatat o minune a Sfântului Ierarh Nectarie pe care a făcut-o cu Nicolae Oancea din Tăuţii Măgherăuş. Acum doresc să vă aduc la cunoştiinţă o nouă minune a aceluiaşi Sfânt Părinte Nectarie, făcătorul de minuni.
Minunea aceasta s-a petrecut în satul POSTA, comuna Remetea Chioarului (Maramureş) în parohia unde eu sunt preot. Viorica Vaida are 83 de ani. În Postul Naşterii Domnului, în anul 2007, dintr-o dată a fost cuprinsă de dureri la picioare şi nu a mai putut să umble. Ea nu a vrut să meargă nici la spital pentru că era nevoie să rămână internată, iar sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos se apropia cu paşi repezi. A luat medicamente, unsori de multe feluri, dar durerile de picioare continuau mai cu putere.
După Sfintele Sărbători, prin luna ianuarie, spre sfârşit, durerile în picioare erau insuportabil de mari şi nu se mai putea nici măcar sprijini pe ele, dar să mai umble prin casă cum făcea până atunci.
A fost dusă de familie la spitalul din Şomcuta Mare la d-na doctor Voica, care a internat-o în spital şi i-a făcut tratamente timp de două săptămâni. După două săptămâni d-na doctor a socotit că nu mai are ce să-i facă şi o trimite acasă. Înainte de a-i face ieşirea din spital i-a dat tanti Vioricai un bilet de trimitere la Baia Mare, la policlinica Sfânta Maria la d-nul dr. Pavel.
După o examinare clară medicul a spus că femeia nu are circulaţie în picioare şi că are un grad avansat de gută şi apoi a spus că soluţia sigură pentru a nu se agrava acest lucru e ca un picior să îi fie tăiat. Apoi, după ce şi-a exprimat opinia, medicul Pavel i-a trimis la alte investigaţii mai detaliate la Spitalul Judeţean Baia Mare unde după tomografie şi alte examene de specialitate alt medic a spus că sunt afectate ambele picioare şi singura soluţie e să meargă la o clinică în Cluj să-i amputeze ambele picioare, dar operaţia nu va reuşi pentru că la vârsta de 83 de ani, organismul e slăbit şi va muri pe masa de operaţie.
La începutul lui februarie 2008, fiica bătrânei Viorica, Florica Criste, a venit la oficiul nostru parohial şi a cerut pentru mama ei să aduc de la magazinul "Sfântul Nicolae” din Baia Mare o icoană cu Sfântul Nectarie. Atunci i-am dat cărticica roşie cu Acatistul Sfântului Nectarie şi cu Acatistul Sfântului Grigorie Decapolitul. După câteva zile i-am adus icoana Sfântului şi i-am dat ulei din candela Sfântului Nectarie, din Insula Eghina-Grecia, şi ulei sfinţit de la Sfântul Maslu cu care femeia se ungea zilnic seara după ce citea acatistul celor doi sfinţi.
Înainte de sfintele sărbători ale Învierii Domnului când am fost să o mărturisesc şi să o împărtăşesc se vedea pe ochii ei că era mai bine, stătea pe marginea patului şi mă aştepta în mână cu acatistul Sfântului Nectarie iar de deasupra capului la loc de cinste împodobită cu ştergar maramureşan ţesut veghea din icoană peste ea "minunatul vindecător" care avea să facă minunea.
Şi iată că minunea se produce. La începutul lunii mai fiica ei lucra în grădina casei. Deşi nu mai păşise de multe luni singură, numai cu ajutor, bătrâna Viorica a venit încet, dar singură pe picioarele ei în grădină, iar când fiica ei înmărmurită a întrebat-o cu cine şi cum a ajuns în grădină ea a răspuns că a venit să vadă ce lucrează şi că poate are nevoie de ajutor.
De atunci tanti Viorica umblă încet, uită şi de botă din când în când şi se plimbă prin casă sau prin curte. Dureri în picioare mai are, dar nu aşa cum erau, şi ea dar mai ales familia ei e convinsă că Sântul Nectarie a tămăduit-o, ferind-o de amputarea picioarelor.
Ea mulţumeşte sfântului mărturisind faptul că Domnul Dumnezeu prin el a vindecat-o, iar el alături de proorocul Ilie, ocroteşte biserica nostră, fiind singura biserică din Episcopia noastră ce îl are ca ocrotitor.

preot Dorin Tămaş
parohia Posta
Maramureş

Ioannis Romanides- "Ortodoxia nu este religie" sau câtă superstiţie e în credinţa noastră

Ortodoxia nu este religie [1]


Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre mul­tele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membri­lor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se con­sideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pen­tru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiu­nea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, even­tual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.

Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât cât au trăit, au fost ortodocşi!

O altă partidă a ortodocşilor activează în spaţiul Bi­sericii, fiind interesată nu de viaţa viitoare, ci mai ales de viaţa de aici. Adică de modul în care Ortodoxia îi va aju­ta să trăiască bine în această viaţă. Astfel de creştini orto­docşi se roagă lui Dumnezeu, îi pun pe popi [3] să le facă ru­găciuni, să le facă sfeştanii, paraclise, sfinte masluri, etc., ca să le ajute Dumnezeu să le meargă bine în viaţa aceasta, să nu se îmbolnăvească, să li se aranjeze copiii, să le asigure fiicelor lor o zestre cumsecade şi câte-un ginere de treabă, băieţii să-şi găsească fete bune cu zestre bună ca să se căsă­torească, să le meargă treburile bine, comerţul, de care se ocupă, să meargă cum trebuie până şi bursa de valori ori fabrica lor etc. Astfel, vedem că aceşti creştini nu diferă prea mult de credincioşii altor religii, care fac şi ei aproxi­mativ aceleaşi lucruri [4].

Adică vedem din cele de mai sus că între Ortodo­xie şi celelalte religii există două puncte comune: primul, pregătirea credincioşilor pentru viaţa de după moarte, ca aceştia să meargă în Rai, aşa cum şi-l imaginează fiecare şi, al doilea, să poarte de grijă ca asupra creştinilor să nu se abată în viaţa de aici necazuri, tristeţi, catastrofe, boli, războaie etc., adică Dumnezeu să le facă pe toate după nevo­ile şi poftele lor. Astfel, pentru cei din urmă, religia joacă un foarte mare rol în viaţa de aici şi, mai ales, în viaţa coti­diană însăşi.

În realitate însă, care dintre creştinii de mai sus este interesat dacă există sau nu există Dumnezeu? Care dintre ei Îl caută? Pentru aceştia nu se pune problema dacă exis­tă sau nu Dumnezeu, de vreme ce mai bine ar fi să existe Dumnezeu, pentru ca să-L putem invoca şi cere satisface­rea nevoilor noastre, ca astfel treburile să ne meargă bine şi să avem parte de-o oarecare fericire în viaţa aceasta.

Vedem astfel că în om se manifestă o foarte puter­nică tendinţă de a voi să existe Dumnezeu, de a crede că există Dumnezeu, pentru că este o necesitate pentru om să existe Dumnezeu, ca astfel Acesta să îi asigure cele pe care le-am amintit. Ei, şi întrucât există nevoia omului de a exista Dumnezeu, Dumnezeu există!

Dacă omul nu ar fi avut nevoie de-un Dumnezeu şi dacă ar fi putut să-şi asigure suficienţa celor privitoare la supravieţuirea în această viaţă în vreun alt mod, atunci nu se ştie câţi oameni ar fi crezut în Dumnezeu. Aceasta se petrece, într-o mare măsură, în Grecia.

Astfel, întâlnim mulţi oameni care, deşi înainte erau indiferenţi faţă de religie, către sfârşitul vieţii devin religi­oşi, poate în urma unui oarecare eveniment care i-a speriat. Pentru că deja nu mai pot să trăiască fară să invoce aju­torul unui oarecare Dumnezeu, adică dintr-o prejudeca­tă superstiţioasă. Din aceste motive, chiar firea omului îl ajută pe om să devină religios. Aceasta nu este valabil doar pentru creştinii ortodocşi, este valabil şi pentru credin­cioşii de alte religii. Firea omului este pretutindeni ace­eaşi. Astfel că omul, după căderea sa, întunecat fiind «după fire», ba mai degrabă «împotriva firii», înclină către superstiţie.

Astfel, întrebarea care urmează este aceasta: unde se opreşte superstiţia şi unde începe credinţa adevărată?

Referitor la aceste chestiuni, Părinţii au poziţii şi o învăţătură clare. Un om care urmează sau care mai degrabă socoteşte că urmează învăţătura Iui Hristos şi doar se duce în fiece Duminică la Biserică, care se împărtăşeşte la intervale de timp regulate, care-i foloseşte pe popi ca să-i facă aghiazme, Maslu, etc., [5] fără a se adânci într-acestea, rămânând la litera legii şi nu la duhul legii, acesta tra­ge vreun folos oarecare din Ortodoxie? Iar un altul, care se roagă exclusiv pentru viaţa viitoare pentru el insuşi şi pentru ceilalţi, dar care este total indiferent faţă de viaţa aceasta, acesta, de asemenea, trage vreun folos aparte din Ortodoxie? O tendinţă este reprezentată de preotul unei parohii şi de cei care se adună împrejurul lui în spiritul de mai sus, iar cealaltă de un Stareţ în mănăstire, de obicei un oarecare arhimandrit, care se află la pensie şi aşteaptă să moară, cu câţiva monahi în juru-i. [6]

Întrucât aceste tendinţe nu sunt axate pe curăţire şi luminare dintr-o perspectivă patristică, ele sunt eronate în privinţa scopului urmărit. Insă numai în măsura în care ele sunt centrate pe curăţire şi luminare şi aplică discipli­na ascetică patristică ortodoxă pentru a dobândi rugăciu­nea minţii, numai atunci lucrurile sunt aşezate pe o teme­lie adevărată. Aceste două tendinţe sunt exagerări duse la extrem. Aceste tendinţe nu au un ax comun. Axul comun care susţine Ortodoxia şi îi întreţine coerenţa, unicul şi singurul ax deasupra tuturor chestiunilor care o preocupă şi care le aşează pe toate celelalte pe un fundament just – atunci când este avut în vedere – este axul: curăţirea – lu­minarea - îndumnezeirea.

Părinţii nu sunt interesaţi exclusiv de ce se va întâm­pla omului după moarte, ci ceea ce îi interesează în special este ce va deveni omul în viaţa aceasta. După moarte nu există vindecarea minţii (νοϋς), astfel că vindecarea trebu­ie să înceapă din viaţa aceasta, pentru că «în iad nu exis­tă pocăinţă». De aceea Teologia Ortodoxă nu este nici supra-cosmică, nici futurologistă, nici eshatologică, ci es­te pur endocosmică. Pentru că interesul Ortodoxiei este pentru omul din lumea de aici, din viaţa aceasta, nu după moarte.

Acum, pentru ce anume sunt necesare curăţirea şi lu­minarea? Pentru ca omul să meargă în Rai şi să fugă de iad? Pentru asta sunt necesare? În ce constă curăţirea şi luminarea şi pentru ce motiv sunt urmărite de ortodocşi? Pentru ca cineva să afle motivul şi să dea un răspuns la această întrebare trebuie să deţină cheia esenţială care es­te aceasta: toţi oamenii de pe pământ au acelaşi sfârşit din punct de vedere teologic ortodox. Fie că este cineva orto­dox, fie că este budist, fie că este hinduist, fie agnostic, fie ateu, orice ar fi, adică fiecare om de pe pământ are meni­rea să vadă slava lui Dumnezeu. Va vedea slava lui Dum­nezeu în urma sfârşitului comun al umanităţii, la cea de-a doua Venire a lui Hristos. Toţi oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu, şi, din acest punct de vedere, toţi vor avea acelaşi sfârşit. Toţi vor vedea, desigur, slava lui Dumnezeu însă cu o diferenţă: cei mântuiţi vor vedea slava lui Dumnezeu ca pe o Lumină prea-dulce şi neînserată, iar cei pierduţi vor vedea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu ca pe un foc consumator, ca pe un foc ce-i va arde. Acest fapt, că toţi vor vedea slava lui Dumnezeu, este un eveniment adevărat şi aşteptat. A vedea cineva pe Dumnezeu, adică slava Sa, Lumina Sa, acesta este un fapt care va avea loc fie că vrem fie că nu. Trăirea acestei Lumini va fi diferită la unii faţă de ceilalţi.

Astfel că lucrarea Bisericii şi a preoţilor nu constă în a ne ajuta să vedem această slavă, pentru că aceasta oricum se va întâmpla. Lucrarea Bisericii se focalizează asupra mo­dului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Adi­că lucrarea Bisericii constă în a propovădui oamenilor că există un Dumnezeu adevărat, că Dumnezeu se descope­ră fie ca Lumină, fie ca foc ce arde, că toţi oamenii, în vremea celei de-a Doua Veniri Îl vor vedea pe Dumnezeu [7], ca să îşi pregătească membrii să-L vadă pe Dumnezeu nu ca Foc, ci ca Lumină. [8]

Această pregătire a membrilor Bisericii, precum şi a tuturor oamenilor care vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină, este, în esenţă, o disciplină terapeutică, ce trebuie să înceapă şi să se încheie în viaţa aceasta. Trebuie ca această vindecare să aibă loc şi să se încheie în viaţa aceasta. Pen­tru că după moarte nu există pocăinţă. Această disciplină terapeutică este esenţa şi principalul conţinut al Tradiţiei Ortodoxe, precum şi principala grijă a Bisericii Ortodo­xe. Este formată şi alcătuită din următoarele trei stadii de urcuş spiritual: purificarea de patimi, luminarea de către Harul Sfântului Duh şi îndumnezeirea, de asemenea, tot prin harul Sfântului Duh. Se întâmplă însă următorul lu­cru: dacă cineva nu ajunge la starea de luminare parţială, în viaţa aceasta, nu poate să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină nici în viaţa aceasta, şi nici în viaţa cealaltă [9].

Astfel, este evident că Părinţii Bisericii îşi arată interesul faţă de om aşa cum este el astăzi, în clipa de faţă. Iar cel care are nevoie de vindecare este fiecare om, cel care, de asemenea, este şi responsabil în faţa lui Dumnezeu de începerea acestei lucrări chiar de astăzi, în viaţa aceasta, pentru că numai în viaţa aceasta îi stă în putinţă. Nu după moarte. Şi acest om însuşi este cel care va decide dacă va urma acest drum al vindecării sau nu.

Hristos a spus: «Eu sunt Calea» [10]. Calea către ce? Nu doar către cealaltă viaţă. Hristos este în primul rând calea în această viaţă. Hristos este calea către Tatăl Său şi Tatăl nostru. Hristos Se descoperă în primul rând omului în viaţa aceasta şi îi arată drumul către Tatăl. Acest drum este Hristos Însuşi. Dacă omul nu-L vede pe Hristos în această viaţă cel puţin prin simţirea duhovnicească, nu-L va vedea pe Tatăl, adică Lumina lui Dumnezeu, nici în cealaltă viaţă [11].

[1] Fragment extras din cartea Protopresbyter Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, trad. din lb. neogreacă de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 65-71

[2] Adică «drept-slăvitoare, drept-credincioasă» (n.trad.).

[3] Folosirea acestui termen (παπαδες) de către părintele Ioannis nu este înjositoare. Încă din S.U.A., unde trăise de la vârsta de trei luni, a crescut, a studiat şi s-a maturizat, obişnuise să folosească accst ter­men. De asemenea, în Sfântul Munte se foloseşte până la saturaţie cu­vântul popă (παπας), fară niciun înţeles dispreţuitor. Ba, dimpotrivă.

[4] Cuvântul părintelui Ioannis, aşa cum am menţionat deja în prolog, este câte-o dată caustic.

[5] Lucruri pe care le fac şi creştinii adevăraţi, şi nu este rău să vrea cineva să le facă; rău este să rămână la acestea.

[6] Care adică este părintele lor spiritual şi monahii săi nu au ni­mic în comun cu Isihasmul.

[7] Desigur, o experienţă parţială a acestei vederi a lui Dumne­zeu o au toţi oamenii imediat după ieşirea sufletului din trup, adică după moartea biologică.

[8] Nichita Stethatos, Filocalia, 4, ed. Άστερος, 1976, p. 134, #79

[9] Vezi, Sfântul Simeon Noul Teolog, Ευρσκομενα, Cuvântul al 75-lea. Acolo citim: «Cădea-vom de la vederea Aceluia în raport cu ambliopia [slăbirea vederii] fiecăruia în parte încă din viaţa aceasta, în­trucât de bună voie ne-am lipsit de lumina Lui chiar în viaţa aceasta».

[10] In. 14,6.

[11] Vezi Mitrop. Ierotheos Vlahos, Persoana în Tradiţia Ortodoxă, ed. Mânăstirii Naşterii Domnului, Levadeia, 1994, p. 162: «…O dată cu cea de-a Doua Venire a lui Hristos vor învia toţi oamenii şi vor fi judecaţi pentru faptele lor. Păcătoşii care nu au dobândit ochi duhovniceşti nu vor dispărea. Vor rămâne ca persoane ontologice, însă nu vor avea participare la Dumnezeu. Drepţii se vor face părtaşi lui Dumnezeu şi vor fi în comuniune cu Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, păcătoşii vor trăi “existenţa cea pururea cumplită (άει φευ ειναι)”, în timp ce drepţii “existenţa cea pururea bună (άει ευ ειναι)”».

_________________________




Sursa:http://theologhia.wordpress.com

Dan C. Mihailescu despre "Meditatiile filosofice" ale lui Ernest Bernea

O carte despre un sfânt minunat

Acatistul Sfantului Amfilohie de la Poceaev.

Traducere din limba rusa de Dorin Ursu
Editia a doua, revizuita
Anul aparitiei: 2011

Intreaga viata a Sfantului Amfilohie a fost o jertfire de sine adusa lui Dumnezeu si aproapelui in numele dragostei, fiindca dragostea este principalul rod al vietii crestinului si scopul vietii monahale. Dragostea este nemuritoare, ea il urmeaza pe om dincolo de mormant, in viata cea vesnica, si este o legatura intima dintre sufletele celor vii si celor adormiti. Prin credinta, dragoste si milostenia pe care a acordat-o celor aflati in necazuri, el a fost un exemplu viu de vietuire, castigand dragoste si lasand o amintire de neuitat in inimile oamenilor, pentru care era si este un grabnic tamaduitor, milostiv ajutor si grabnic mijlocitor. Si dupa moarte el se arata vindecator, mangaindu-i si cercetandu-i pe cei aflati in primejdii; oamenii ii simt si acum dragostea.

Format: 13 x 20 cm, 128 p.

ISBN: 978-973-136-258-8

Fericita Maria de Olonet, pustnica din codrii Rusiei

Autor: Nicodim, episcopul Belgorodului
Editura: Sophia


Pret: 7.00 lei
Adauga in cos
Format 13x20 cm
120 pagini

Traducere din limba engleza de Constantin Fagetan
Editia a doua
Anul aparitiei: 2011

Cuvioasa Maria din Oloneț era o reprezentantă tipică a aspirațiilor feminine într-un ținut „masculin” – sălbaticul nord al Rusiei. De altfel pustnicii, atât bărbați, cât și femei, au cucerit acest pământ sălbatic prin rugăciune și râvnă necontenită, croindu-și drum prin hățișuri necunoscute spre a afla un loc potrivit chemării lor la frumusețea viețuirii întru Domnul. Aceste meleaguri aveau să-i atragă către o viață de mai adâncă rugăciune și nevoințe ascetice, spre a fi mai aproape de Dumnezeu.
Se cuvine ca tinerele femei de astăzi – a căror feminitate autentică este amenințată și ale căror trăsături sufletești delicate și-au pierdut armonia cu fundamentele duhovniciei ascetice – să se întărească de la nevoitoarele „cu cuget bărbătesc” ce și-au păstrat starea de Mirese ale lui Hristos, așezată de Dumnezeu, şi să ia întărire de la Cuvioasa Maria și de la cele asemenea ei, spre a se înveșmânta cu chipul și asemănarea lui Hristos.