Marturie despre sfintenia Parintelui Ilie Lacatusu, o replica la filmul blasfemiator difuzat in seara asta pe Kanal D

Site-ul dedicat Sfantului Ilie Lacatusu contine cartea Viata, minunile si acatistul Parintelui Ilie Lacatusu, aparuta la Editura Areopag in 2011.

Cel mai profund poet crestin, Daniel Turcea, a trecut la Domnul pe 28 martie 1979

Redau mai jos istoria convertirii lui asa cum am descris-o in Diavolul din pahar. Amintiri din iadul betiei, volum aparut la Editura Areopag.

"Daniel era un tânăr genial, arhitect, cu diverse căutări intelectuale şi spirituale. Era interesat de literatură, pictură, filosofie, matematică, istoria artelor, zen, yoga. Publicase un prim volum de poeme, intitulat Entropia, care anunţa un tânăr poet veritabil şi care sintetiza frământarea sa interioară şi dorinţa de a cunoaşte Adevărul. Pe atunci făcea parte din grupul celor care gravitau în jurul lui Nichita Stănescu. Trăia intens, participând la discuţiile care se iscau în jurul mesei, bând şi dând frâu liber patimilor trupeşti, specifice tinereţii. Odată, după două săptămâni de petrecere continuă cu prietenii, familia lui a început să se îngrijoreze din pricina absenţei îndelungate de acasă. Mama lui se ruga necontenit pentru el.
Aflat la limita rezistenţei fizice şi psihice, în stare de vis sau de reverie, Daniel a văzut-o pe mama lui stând îngenuncheată, fiind înconjurată de lumină, şi rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi pentru el. Pentru că era complet epuizat, nu mai avea putere să se întoarcă acasă. A simţit cum îngerul său păzitor îl ia de mână şi îl duce până în faţa uşii. Când a intrat, a îngenuncheat în faţa mamei lui, şi-a cerut iertare şi i-a promis că nu o va mai supăra niciodată. S-a închis în camera sa două zile. Când a ieşit, s-a dus la sora sa, Lucia, şi i-a mărturisit că a avut un vis în care se făcea că se afla în faţa unei biserici cu multe trepte. Şi-ar fi dorit mult să intre în ea, dar, cum a pus piciorul pe prima treaptă, o mână nevăzută l-a aruncat la pământ şi el s-a lovit cu fruntea de prima treaptă. Stând întins pe jos, a simţit o sfâşiere lăuntrică şi, ca să scape de acel chin, a început să îi strige pe Confucius, Buddha, Mahomed să îi vină în ajutor. Doar la Mântuitorul nu a strigat în disperarea lui. Cu cât le cerea acestora ajutorul, cu atât mai mult durerea lui interioară se inten-sifica. Şi-a amintit de Hristos şi a strigat din toate puterile: „Mântuitorule, ajută-mă!” Durerea a dispărut ca prin minune, iar Daniel a simţit cum se ridică în zbor deasupra pământului. Stând în aer i-a văzut venind spre el pe Sfinţii Gheorghe şi Elefterie, care arătau aşa cum îi ştim din icoane, primul era îmbrăcat în ostaş roman, iar al doilea în episcop. Între cei doi a început un dialog: „Pe acesta îl iau eu”, a spus Sfântul Gheorghe. „Nu, acesta vine cu mine. Ştii că eu mă ocup de tineri”, s-a opus Sfântul Elefterie. L-a luat în zbor şi au intrat în biserică prin turlă. Daniel a văzut în zbor frescele şi icoanele din biserică şi a ajuns în faţa icoanei de pe bolta altarului, unde era pictată Maica Domnului, i-a sărutat mâna, L-a îmbrăţişat pe Iisus şi i-a spus Preacuratei: „Maica Domnului, aici vreau să rămân!”
Daniel i-a povestit visul surorii sale, Lucia, şi a întrebat-o dacă ea crede că este de la Dumnezeu. Ea i-a răspuns că da, crede că e de la Dumnezeu, pentru că este un vis în care apar Maica Domnului şi sfinţii. Daniel s-a gândit că, dacă visul este de la Dumnezeu, această biserică există, iar el o va găsi. Zile şi luni în şir a colindat toate bisericile din Bucureşti, doar-doar îi va regăsi pe cei doi sfinţi care îl duseseră în vis în faţa Maicii Domnului. Întro dimineaţă de februarie, după un an de zile de căutări, a venit extraordinar de bucuros acasă şi i-a spus surorii sale că a găsit biserica. Era Biserica Sfântul Elefterie, situată vizavi de parcul de la Operă. Aici i-a recunoscut pe cei doi sfinţi, care stau de-a stânga şi de-a dreapta altarului, şi a văzut pe bolta altarului icoana cu Maica Domnului cu Pruncul în braţe, icoană pictată de părintele Arsenie Boca.
Visul fusese, prin urmare, de la Dumnezeu. Daniel a început să se ducă des la biserică, împreună cu mama şi sora sa Lucia. A început să caute cu râvnă un duhovnic de la care aştepta să primească răspuns la multitudinea întrebărilor care îl frământau, dar nu era mulţumit de preoţii cu care stătea de vorbă. Un prieten arhitect i-a sugerat să meargă împreună să îl cunoască pe părintele Arsenie Papacioc, care pe atunci era la Cernica. Într-un final s-a lăsat convins şi, înainte de a porni spre Mănăstirea Cernica, i-a spus surorii sale: „Dacă nici părintele Arsenie nu-mi va răspunde la întrebările mele, atunci renunţ de tot la spovedanie”. A urmat o întâlnire cu părintele Arsenie de opt ore. În timpul celor opt ore, Daniel şi-a epuizat întrebările şi s-a şi spovedit. Mai târziu, părintele Arsenie Papacioc avea să îi mărturisească surorii lui Daniel că a fost cea mai grea spovedanie pe care o trăise vreodată şi că se ruga continuu ca Dumnezeu să îl lumineze să îi dea lui Daniel răspunsurile pe care acesta le dorea şi care proveneau din toate domeniile lui de interes. Părintele Arsenie i-a spus, de asemenea, Luciei că nu mai întâlnise niciodată până la el un intelectual cu atâta râvnă de a cunoaşte Adevărul. La rândul lui, Daniel fusese impresionat că părintele îi demolase toate teoriile, cărămidă cu cărămidă. Au citit împreună canoanele Sfinţilor Părinţi din care rezulta că Daniel, după păcatele pe care le făcuse, ar fi trebuit să nu se împărtăşească o perioadă de timp extrem de îndelungată! Dar părintele Arsenie Papacioc nu doar că l-a spovedit pe Daniel, ci l-a şi împărtăşit, spunându-i, cu dragoste, că, dacă un duhovnic salvează o mie de suflete, dar pierde unul, se duce cu el de gât în iad. L-a rugat să aibă milă de bătrâneţile lui şi să aibă grijă cum va trăi din acea clipă până la moarte. Deoarece Daniel nu ţinuse post înainte de a lua Sfânta Împărtăşanie, părintele i-a sugerat să ţină trei zile de post. Daniel, timp de o săptămână, a mâncat numai anafură şi a băut doar agheasmă. Era atât de luminos când s-a întors de la părintele, încât Lucia nu l-a mai recunoscut. Aceasta s-a întâmplat în 1976. După această spovedanie, nu a mai repetat niciunul dintre păcatele de dinainte. Viaţa lui s-a schimbat cu totul.
În anul 1978 s-a îmbolnăvit grav de leucemie şi, în ziua de 29 august, de praznicul Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, a fost internat la spitalul Sahia. A trecut la Domnul în 1979, la doar treizeci şi trei de ani. Viaţa şi mai ales moartea sa i-a determinat pe mulţi dintre foştii prieteni să se întoarcă la Hristos. Dar pentru Daniel, ca şi pentru noi, creştinii, nu există moarte.
Al doilea volum de poeme care nea rămas de la el, Epifania, este, după mine, cea mai profundă carte de poezie creştin-ortodoxă din toată literatura română. Cea mai puternică şi simplă revelaţie despre moarte am găsit-o în poezia lui: „Murim pentru a nu muri/ ori vom arde de tot/ pe rugul însetării/ jertfă de taină fiind/mistuindu-ne-n duh/ pentru a fi pururea vii/ murim spre viaţă/ sau murim spre moarte” ("Murim pentru a nu muri).
Tot aici am citit cele mai frumoase versuri despre jertfa continuă a Mântuitorului: „Cum nu vom fi vrednici de Iad/ când Sângele Lui a curs pentru noi/ iar şi iar răstignindu-Se/ în toate Liturghiile omului/ şi nu L-am vrut/ şi nu L-am crezut/ şi nu L-am urmat/ şi n-am vrut să fim/ fără moarte/ Cerurile se deschid înaintea noastră/ şi vine potopul de raze/ şi vine/ Dumnezeu ca roua/ în potir” (Cerul pogorât pe pământ).
Unul dintre prietenii săi, pe care îi adusese în biserică, l-a visat stând cu braţele desfăcute în faţa unor porţi din aur, învăluit în lumina dumnezeiască şi spunându-i: „Vino! Tu de ce nu vii? Hai, vino!”
Un prieten de-al meu, convins fiind că Daniel este sfânt, a vrut să sape noaptea la mormântul său de la cimitirul Cernica şi să-i dezgroape moaştele".

Parintele Justin - mesaj pentru conferinta de la Iasi 19 martie 2012

Preluat de la Apologeticum.

Marturia mea despre minunea petrecuta la Iasi pe data de 19 martie 2012

Cititi si marturiile de pe Apologeticum si dogmaticaempirica.wordpress.com.


Fotografiile au fost preluate de pe blogul dogmaticaempirica.wordpress.com.

Inainte de conferinta-lansare de la teatrul Luceafarul din Iasi cineva mi-a dat o bucata din vesmantul Sfantului Ilie Lacatusu ca sa se inchine la el credinciosii care vor veni la conferinta. Pentru ca imi era teama sa nu se piarda am stat langa racla cu bucata de vesmant- pe care o vedeti intr-una din fotografii- si langa moastele expuse spre inchinare.
La sfarsitul conferintei, credinciosii s-au asezat la rand si a trecut fiecare sa se inchine si sa le sarute. La un moment dat, am simtit o mireasma puternica a carei intensitate crestea odata cu trecerea timpului. Eu am simtit ca o parte din aceasta mireasma venea dinspre osemintele lui Radu Gyr, care stateau laolalta cu celelalte moaste. Dintr-odata am vazut ca au aparut broboane de mir pe coasta de la Aiud- din care a izvorat mir si anul trecut- si pe un craniu tot de la Aiud, care fusese taiat cu fierastraul (il puteti vedea intr-una din fotografiile afisate). Eu m-am bucurat ca am apucat sa vad mirul in conditiile in care din trei credinciosi care se inchinau la ele unul le stergea fie cu vata, fie cu cate un servetel, fiecare vrand sa ia acasa ceva din sfintenia lor.
Dupa ce credinciosii s-au inchinat s-a citit Acatistul Sfintilor Romani din Inchisori. Dupa incheierea lui oamenii ramasi in sala au vrut sa mai treaca odata sa se inchine la sfintele moaste. Eu stateam la distanta de un metru de ele, atent sa nu dispara particica din vesmantul Sfantului Ilie Lacatusu. Prietenul meu, Marian Maricaru, s-a nimerit chiar in dreptul raclei aurii pe care o puteti vedea in trei dintre fotografiile postate mai sus. Am vazut cu uimire cum dintr-odata din ceara de sub costa de la Aiud- din care izvorase mir si anul trecut- a tasnit mirul care a umplut racla aurie. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca de aceasta data am prins momentul izvorarii mirului.
Sfintii Inchisorilor sa ne ajute sa ne mantuim cu rugaciunile lor si sa ne vegheze in incercarile care vor veni peste noi!

Un comentariu la declaratia domnului Cristian Pârvulescu: Icoanele în şcoli, o discriminare în spaţiul public

Pe www.cotidianul.ro citim:

"Prezenţa icoanelor în şcolile din România reprezintă o discriminare în spaţiul public în care se manifestă educaţia, a afirmat vineri preşedintele Asociaţiei Pro Democraţia (APD), Cristian Pârvulescu.

"Problema icoanelor în şcolile din România ca şi a crucifixelor în Italia este o problemă foarte controversată. Este un semn de înstăpânire a unei anumite filosofii asupra celorlalţi. Este vorba de o discriminare în spaţiul public în care se manifestă educaţia. În condiţiile în care spaţiul public este neutru, iar clasa este un spaţiu public care este neutru orice semn îi neagă neutralitatea", a spus Cristian Pârvulescu.

În interiorul spaţiului neutru pot exista diversităţi de opinie, de filosofie, de orientare, care pot fi acceptate, dar spaţiul trebuie să rămână neutru, a susţinut acesta.

Pârvulescu este de părere că spre deosebire de "crucifixul italian care ţine de tradiţie", "icoana românească instaurează o formă de inegalitate".
"Crucifixul italian ţine de tradiţie. Icoana românească ţine de tradiţie? Mă îndoiesc. În clasele româneşti interbelice nu existau icoane. Se făcea religie, exista o dezbatere. România interbelică era profund religioasă, dar icoanele nu erau prezente în şcoală, ci doar în biserică. Introducerea icoanelor în şcoală (...) a apărut după 1990. Nu există niciun fel de element anterior, (icoana n.r.) nu are statutul crucifixului şi de aceea cred că este o formă de inegalitate care se instaurează", a mai spus Pârvulescu, citat de Agerpres.

Preşedintele APD susţine că "păstrarea icoanelor în clasă nu înseamnă o creştere a comportamentului real religios în România".
"Eu cred că românii doar în mod formal se consideră religioşi, practica lor cotidiană arată contrariul", a precizat Cristian Pârvulescu".

Domnul Cristian Parvulescu porneste de la axioma: spaţiul public este neutru, iar clasa este un spaţiu public care este neutru orice semn îi neagă neutralitatea. Nu, clasa nu este din pacate un spatiu neutru oricat ar vrea unii sa ne bage pe gat noile norme de corectitudine politica. Am predat intr-o clasa unde icoana statea mascata de stema Uniunii Europene si de nenumarate planse didactice. Elevii aveau planse cu literele alfabetului si cu imagini ale unor cuvinte care incepeau cu litera respectiva. Asa se face ca la litera Y copiii priveau o tanara stand in lotus. Deasupra scria Yoga. Acesta este indubitabil un exemplu de neutralitate, nu?

La fel de tendentios mi se pare sa faci afirmatia contrazisa atat de realitate cat si de muzeele etnografice si de studiile de specialitate potrivit careia icoana romaneasca nu tine de traditie. Icoana taraneasca este creatia omului simplu de la sat care neavand bani sa isi cumpere icoane pictate in stil bizantin si-a pictat propriile icoane. Nu trebuie sa te duci neaparat la Sibiel ca sa vezi sutele de icoane pe sticla colectionate de preotul marturisitor Zosim Oancea. Poti sa treci prin salile cu icoane de la Muzeul Taranului Roman.

Un alt amanunt: in perioada interbelica icoana nu era prezenta in salile de clasa, dar invatatorul era de cele mai multe ori dascal la biserica sau chiar preotul satului. Deci Biserica nu era rupta de scoala.

Si ultima afirmatie a domnului Parvulescu este extrem de discutabila avand in vedere ca este politolog si nu este strain de instrumentele sociologice. Ar fi trebuit mai intai sa aplice un chestionar din care sa rezulte clar ca romanii sunt niste ortodocsi de forma si abia apoi sa emita asa-zise teorii. Eu pot sa am pareri, dar nu si domnia sa care in cazul de fata joaca rolul omului de stiinta care vegheaza la respectarea valorilor ( dreptate, egalitate- mai ales egalitate- etc)

Sunt, de asemenea, foarte curios cum ar defini domnia sa conceptul de ortodox. Iar daca ar stabili criteriile dupa care cineva e sau nu ortodox l-as intreba pe domnul Parvulescu cat de legitim este sa stabilesca un politolog cine este cu adevarat ortodox.

Sa te numesti "Cristian" si sa lupti contra icoanelor, adica impotriva lui Hristos, e ca si cum ai fi in conflict cu propria esenta.

Dar intelectualii care ocupa acum pozitiile cheie au primit probabil directiva unei noi campanii iconoclaste. Asteptam pozitia sau, mai exact, opozitia Sfantului Sinod, singurul in masura sa polemizeze de la egal la egal cu intelectualii bunurilor pamantesti (vezi Julien Benda, sic!)

Cuvantul meu de la conferinta dedicata Sfintilor Inchisorilor- Iasi, 19 martie 2012

În anii din urmă s-a făcut adesea auzită sintagma mărturisitorii din închisorile comuniste. Mulţi dintre ei au trecut din viaţa aceasta vremelnică şi plină de suferinţă în viaţa veşnică prin moarte martirică. Ei sunt martiri pentru Hristos, adică martori ai credinţei noastre că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a învins moartea. Uniţi cu El prin dragoste şi credinţă neclintită ne-au dovedit că poţi muri fără de frică. Ne-au arătat şi că moartea pentru Hristos este mai presus decât o viaţă care se desfăşoară în limitele fixe şi comode ale instinctului de conservare. Să murim ca să rămânem vii!, iată cea mai grea lecţie pe care ar trebui să o învăţăm de la ei.
Cu această credinţă în suflet mucenicul Valeriu Gafencu renunţă la streptomicina care i-ar fi prelungit viaţa şi i-o dăruieşte pastorului Wurmbrand. Pentru că viaţa pastorului evreu era mai presus în ochii lui decât propria viaţă.Wurmbrand a trăit 92 de ani. Când a trecut la Domnul, Valeriu Gafencu avea doar 32 de ani.
Animat de aceeaşi convingere, că pentru creştinul adevărat moartea înseamnă viaţă, Ion Moţa pleacă să lupte alături de trupele lui Franco, împotriva comuniştilor care trăgeau cu mitraliera în obrazul lui Hristos, încredinţându-i profesorului Nae Ionescu un cuvânt testamentar care ne înfioară şi astăzi: Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El! Când s-a unit pentru totdeauna cu Hristos, Ion Moţa avea doar 35 de ani.
Nicoleta Nicolescu, şefa Cetăţuilor de fete pe ţară, a fost arestată în 1938 şi torturată luni de zile în beciurile Prefecturii Politiei Capitalei. Bestiile i-au zdrobit oasele şi i-au sfârtecat pieptul. Spre disperarea lor, Nicoleta refuza să moară. A fost transportată în agonie la crematoriu şi aruncată de vie în el.
Despre reeducarea începută în închisoarea de la Suceava şi care s-a extins la închisoarea de la Piteşti, unde a cunoscut apogeul, apoi la Gherla, Aiud, Târgu Ocna, Canal s-a scris mult. Mărturisitorii din temniţele comuniste ne-au avertizat că cine îşi uită sau îşi face uitat trecutul riscă să îl repete. De aceea reamintesc etapele reeducării aşa cum au fost ele sintetizate de Ioan Ianolide: „1. Distrugerea rezistenţei oamenilor prin forţă până la şocul revoluţionar, adică până la acceptarea reeducării; 2. Autodemascarea, care trebuia să divulge totul din trecut şi din prezent despre prieteni şi despre străini. Ea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă autodemascarea unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau torturi şi mai înfricoşătoare. Nimeni nu îndrăznea să mai ascundă ceva; 3. Batjocorirea şi lepădarea de toate valorile şi ideile din trecut, cu deosebire de Dumnezeu; 4. Angajarea ca activist al reeducării cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe cei care refuză a se restructura”.
Scopul satanic pe care îl viza sistemul comunist prin unealta Ţurcanu reiese nu doar din pretenţia lui absurdă şi blasfemiatoare - Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile acestea, nu mai ajungea nici El pe cruce. N-ar fi înviat. Eu sunt adevărata evanghelie! Eu o scriu acum pe stârvurile voastre- ci şi din momentul ales pentru declanşarea reeducării în închisoarea de la Piteşti: 6 decembrie 1949, ziua în care îl prăznuim pe Sfântul Nicolae. Unul dintre primii martiri din închisorile comuniste, Cornel Niţă, a fost omorât în bătaie la Piteşti de Ţurcanu, în ziua de 28 februarie 1950, acesta lovindu-l până la ultima lui suflare cu o bâtă peste faţă. Nu înainte de a fi bătut la tălpi până a leşinat, nu înainte de a-i rupe mâinile. Cornel Niţă avea doar 23 de ani.
Ţurcanu şi gaşca posedaţilor săi l-a omorât în bătaie şi pe studentul Ion Pintilie. A apucat să le spună camarazilor că îl iubeşte pe Hristos şi acceptă moartea ca Moţa. Ion Pintilie avea doar 25 de ani.
În timpul reeducării de la Piteşti studentului medicinist Gheorghe Parizianu i se dusese vestea că are o rezistenţă de granit. Anchetatorii nu au reuşit să scoată nimic de la el. După ce i-au transformat tot corpul într-o rană deschisă torţionarii l-au băgat într-o etuvă, la temperatură ridicată.
Închis în Casimca închisorii Jilava, unde comuniştii căutau să îi extermine, părintele Calciu Dumitreasa îi prelungeşte viaţa mucenicului Constantin Oprişan dându-i să bea din propriul sânge. Viaţa lui Oprişan era mult mai importantă decât propria sa viaţă. El a fost îngerul nostru, mărturiseşte despre el părintele Gheorghe Calciu. Era la pat, orizontal fizic, dar spiritual era foarte drept şi înălţat spre cer. Constantin Oprişan a murit la 37 de ani.
Am aflat de la Ioan Ianolide că Gheorghe Jimboiu, era- după Gafencu- cel mai cunoscut trăitor ortodox din închisoarea de la Târgu Ocna. Credea nelimitat, ne spune el. Şi dovada credinţei lui fără margini a fost că a murit la fel de tânăr. Gheorghe Jimboiu avea doar 42 de ani. Înainte să moară torţionarii nu au reuşit să-l transforme într-un delator.
Pentru că i-a ajutat pe partizanii retraşi în munţi inginerul Ion Jijie a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a murit în închisoarea de la Aiud în timpul torturilor la care a fost supus. Avea doar 38 de ani.
Părintele Ilie Imbrescu a fost arestat în 1948 pentru activitate anticomunistă, apoi condamnat la 10 ani de muncă grea şi 15 ani de muncă silnică. A murit în închisoarea de la Aiud în urma torturilor îndurate, iar trupul i-a fost aruncat în Râpa Robilor pentru a întregi numărul noilor mucenici ai Ortodoxiei şi ai neamului românesc. Avea 40 de ani.
Doctorul în chirurgie Ion Banea a murit asasinat la miercurea Ciuc la numai 34 de ani. Şi lista tinerilor care ne-au dovedit cu propria lor viaţă că pentru un creştin nu există moarte ar putea continua la nesfârşit. O parte din ea o veţi regăsi în interiorul bisericii Schitului Înălţarea Sfintei Cruci, la Aiud.
Astăzi este ziua în care un poet isihast, Virgil Maxim a trecut la Domnul. Închis la penitenciarul Târgşor, locul unde erau aduşi elevii de liceu, a fost pus în cadrul şedinţelor de reeducare să le ţină elevilor o lecţie de ateism. Mai precis să facă un referat despre o carte ateistă. În ziua fixată s-au strâns să asiste la spectacol cei doi directori ai închisorii, gardienii, grefierul şi elevii chemați să îl vadă pe Virgil Maxim, modelul lor, îngenuncheat de conducerea comunistă şi mai ales atee. Acesta a scos din buzunar Noul Testament- carte interzisă pe atunci în închisorile comuniste- a citit din Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani şi a vorbit asistenţei despre darururile iubirii creştine prezentându-le în opoziţie cu ura pe care o promovau comuniştii, ură care le motiva şi le alimenta lupta de clasă. Poeţii rămân fiinţe sublime şi în mărturia lor.
Un alt poet, Andrei Ciurunga, era închis în colonia Peninsula, la canalul Dunăre Marea Neagră. În noaptea Învierii Domnului, fiind de planton, ar fi trebuit să îi dea subofiţerului de serviciu raportul, în care în mod invariabil trebuia să spună că în timpul plantonului său nu s-a întâmplat nimic deosebit. Numai că era Sfânta noapte de Paşti, o noapte mai puţin obişnuită. Aşa că la momentul oportun poetul a raportat: În timpul serviciului meu a înviat Hristos! A plătit această mărturisire de credinţă stând în cele trei zile ale Sfintelor Paşti la izolator.
Ei au dovedit, ne spune părintele Justin Pârvu, că din frageda lor tinereţe s-au jertfit pentru adevărul acesta ortodox. Acum, pentru noi, ne îndeamnă părintele, cel mai important este să ne apropiem de jertfa lor cât mai mult, ca să putem avea şi noi îndrăznire la Dumnezeu pentru ei”.
Comunismul a fost o etapă în procesul de distrugere a unei lumi al cărei temei îl reprezenta Dumnezeu şi de trecere la o fază de consolidare a Noii Ordini Mondiale, pe care o trăim din plin în prezent. Unul din ultimele cuvinte ale mucenicului Valeriu Gafencu a fost: Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit! Acum, la noi, ideologia comunistă a căzut în desuetudine. Au apărut, în schimb, noi şi noi ideologii după modelul pluralismului democratic, care jonglează cu diverse concepte manipulatoare ca societate deschisă, feminism, corectitudine politică, alteritate şi mai ales... ecumenism.
Dacă mucenicii din temniţele comuniste l-au mărturisit pe Hristos până la ultima lor suflare, noi, creştinii de rând, am putea începe drumul propriei noastre mărturisiri conştientizând ce înseamnă să fii cu adevărat ortodox şi cât de eronat este să te crezi ortodox dar să participi, de pildă, la rugăciuni făcute în comun cu ereticii- indiferent dacă aceştia sunt catolici, protestanţi, neoprotestanţi sau monofiziţi. A te ruga împreună cu ereticul înseamnă a intra în comuniune cu el. Sfântul Teodor Studitul ne avertizează: Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş. Dar ce zic de părtăşie? Chiar dacă ar face com­­promis cu ereticii în mâncare şi băutură şi priete­nie, este vinovat (Scrisoarea numărul 340 către Taleleu). Într-un dialog cu Ioan Ianolide Valeriu Gafencu ne reaminteşte că Biserica are rolul de a ne învăţa dreapta-credinţă.

IN DIRECT de la Iasi: Conferinta “Cu Hristos in celula”

Watch live video from Ortodoxie Broadcast on ro.justin.tv

Ajutor primit de la Sfantul Nectarie

Povestea mea despre Sfantul Nectarie suna cam asa:
Anul trecut, chiar de ziua Sfantului Nectarie, pe 9 noiembrie, stateam la coada, la Sfintele Moaste de la Manastirea Radu Voda, impreuna cu un prieten/amic din biserica. Acest prieten era nascut chiar de ziua Sfantului Nectarie. Ce frumos!, din pacate nu-l cheama si Nectarie pentru ca, pe vremea cand s-a nascut el, nu se pomenea de Sfantul Nectarie.
Cand eram in curtea Manastirii Radu Voda, sus pe deal, aproape de Sfintele Moaste, pe mine m-a apucat durerea de spate (am o hernie de disc neoperata) si nu prea mai puteam sa stau in picioare, dar in niciun caz nu ma gandeam sa renunt la statul la coada, asa ca... am inceput sa zic rugaciuni.. prietenul meu si-a dat seama ca ma doare coloana si m-a intrebat cum ma poate ajuta.. sa-mi faca masaj, zicea el, dar eram totusi la o coada la Sfintele Moaste, asa ca nu prea puteam... Apoi, fara sa-mi zica a inceput si el sa se roage la Sfantul Nectarie. Eu dintr-o data am simtit pur si simplu cum ma invaluie o caldura din cap si pana in picioare. Am simtit cum durerea de spate a plecat de la mine. Imediat m-am intors spre prietenul meu care era in spatele meu la coada si i-am zis " multumesc"- el parea un pic mirat, se facea ca nu intelege... Apoi i-am zis, "te-ai rugat la Sfantul Nectarie pentru mine,nu? " El mi-a zambit si mi-a zis ca da.

Iar altadata cand eram in biserica Manastirii Radu Voda, langa racla Sfantului Nectarie, am simtit iar puterea Sfantului... Aici e mai dificil de povestit.. nu stiu cum ati putea sa scrieti asta undeva, dar eu tot va povestesc. Din pacate, am si o rana pe col si un virus si o alta rana la un san. Mda, cam multe rani, dar toate de la Dumnezeu, asa ca, trebuie sa le duc. Si, cand eram acolo langa racla Sfantului Nectarie am simtit cum Sfantul ma ajuta... Adica am simtit fix in locurile unde am cele doua rani, cum Sfantul ma opera.. umbla pe acolo... A fost asa ca si cum in zona bolnava se misca ceva pe acolo.. ca un fulger..ceva... si de cateva ori,cu pauze... si culmea e ca, doar in sanul ala bolnav,nu si-n celalalt... de aia am zis ca era Sfantul,pentru ca inainte sa intru in biserica nu simtisem niciun junghi,nimic, in zona aceea. Poate ca pare o nebunie, dar eu asta am simtit.

Oana S.

IAŞI – LUNI, 19 MARTIE 2012 CONFERINŢA “CU HRISTOS ÎN CELULĂ”

Doamne, ajută. Luni, 19 martie, va avea loc cea de-a patra conferinţă dedicată sfinţilor închisorilor, din cadrul campaniei Areopag “Din temniţe spre Sinaxare”. În anii 2009, 2010 şi 2011 sfinţii mucenici şi-au făcut simţită prezenţa într-un mod minunat, prin izvorârea de mir din sfintele moaşte. Anul acesta, racla nu va mai fi adusă, întrucât se află în Sfântul Munte Athos, spre închinare, la Schitul românesc Prodromu, dar vor fi aduse alte sfinte moaşte de la Aiud. Vă rugăm să îi anunţaţi pe toţi cei interesanţi, din Iaşi şi nu numai…
Danion Vasile

Marturia Parintelui Iulian de la Prodromu despre mireasma Sfintilor din Inchisori

Ortodoxiatinerilor.ro: Diavolul din pahar - recomandare de carte

O carte în care (re)descoperi cum frământările adolescenței, curiozitatea specifică vârstei și lipsa reperelor morale, te ademenesc în brațele unei pseudo-fericiri care îți promite că îți va alina tristețea de zi cu zi, dar în final te înșeală amarnic. Pentru unii, această ”fericire” este intrarea într-un anturaj rău famat, dar care te acceptă așa cum ești deși nu-ți înțelege zbuciumul sufletesc, pentru alții este refugiul în desfrânare și drogurile de tot felul, însă pentru cei mai mulți dintre tineri această fericire este alcoolul sub forma unei ”chindii”, a unei ”băute” cu gașca. Așa a început și aventura lui Ciprian cu alcoolul.

Acțiunea cărții pornește din timpul liceului. Ciprian face naveta până la școală iar la începutul clasei a IX-a resimte atât de acut lipsa de sens a vieții încât hotărăște să se îmbete în fiecare zi, timp de un an întreg, așa... ca o sinucidere plăcută. Prieten de pahar îi va fi un coleg de liceu iar soluția cea mai simplă și ”elegantă” a beției rapide, fără efort prea mare, a fost vodca și romul.

De aici încolo, sub înfluiența nihilismului lui Cioran și a bețiilor de ocazie, Ciprian nu întârzie să-și facă probleme la școală, iar acasă probleme cu părinții. De multe ori, alcoolul îl va pune în situații jenante precum agresivitatea dezlănțuită pe diverse obiecte, încăierarea la discotecă sau ”prieteni” făcuți la beție, de care să îți fie rușine a doua zi.

După terminarea liceului, acțiunea se va desfășura la București, unde Ciprian urmează facultatea de psihologie. Viața de metropolă îi va oferi ocazia de a cunoaște mai mulți oameni, dintre care unora le va încondeia portretele în carte, iar unii îi vor deveni ”prieteni” de pahar. Ușor, ușor, Ciprian trece prin toate ”aventurile” alcoolismului, de la beția de ocazie până la a ajunge să-și pună chiar sănătatea și viața în pericol. Toate acestea culminează până la urmă cu depresia și gândurile de sinucidere.

Surprinzător este faptul că Ciprian este în același timp credincios, citește cărți duhovnicești și frecventează slujbele bisericii. Pare de neconceput să știi că un om care deși este credincios totuși ajunge la o patimă atât de evidentă ca alcoolismul. Însă realitatea din scaunul spovedaniei probează faptul că nu evidența patimei este cea care arată gravitatea ei, ci urmările ei în plan duhovnicesc și social.

Făcând o retrospectivă, pentru mulți dintre cei care l-au cunoscut, poate că Ciprian a fost doar un adolescent cu viața dezordonată, reprobabilă, dar în realitatea cea mai profundă Ciprian a fost unul din sutele de mii de adolescenți prinși în ghearele necruțătoare ale nihilismului, dar pe care Hristos Domnul l-a scos în final biruitor, spre luarea aminte a tuturora. Părintele Serafim Rose spunea că nihilismul , conform căruia ”nu existã nici un adevãr; cã nu existã nici o stare absolutã a lucrurilor - nici un 'lucru-în-sine'. Acesta este nihilism, şi la modul cel mai extrem. Nu există niciun adevăr”, este o filozofie luciferică. De aceea, tinerii care cad pradă acestei concepții de viață trăiesc ca și cum n-ar exista vreun adevăr, ceva statornic, ceva care să merite.

Adeseori, atunci când vedem în jurul nostru tineri cu atitudine răzvrătită și sfidătoare, cu o înfățișare neconformistă ce scandalizează, nu realizăm ce luptă grea se dă în străfundurile acestor suflete naufragiate, câte gânduri negre zguduie universul lor intim pentru că nu li s-a dat piatra de temelie pe care să-și clădească sensul vieții, nimeni altul decât viața trăită în Hristos Domnul. Așa că de fapt, răzvrătirea exterioară a acestor tineri este tocmai răzvrătirea față de lumea aceasta nepăsătoare cu ei și banală în așteptări, o lume care nu le dă poftă de viață... de viață veșnică, singura care are are gustul autentic al împlinirii.

Din această experiență dramatică, dureroasă, dar nu și fără amintiri plăcute, concluzia autorului este una tranșantă, ce ar trebui să dea mult de gândit tuturor celor care cochetează cu paharul: alcoolul intră în categoria mai largă a drogurilor iar prieteniile rele strică obiceiurile bune.

O carte care ar trebui citită nu numai de cei care ”se mai scapă la un pahar în plus” ci și de toți aceia care sunt corupți încet, dar sigur, de orice patimă. Nu în ultimul rând ”Diavolul din pahar” este o carte din care au de învățat nu numai tinerii, dar și părinții deopotrivă.

Cum a scăpat Ciprian de alcoolism, este pe cât de neașteptat, pe atât de elementar în viața duhovnicească.

(Dan)

Noutăți postate pe site-ul "Despre vremurile din urmă"

Pe site-ul Desprevremuriledinurma veti gasi diverse materiale despre catolicism, New Age, secte, ecumenism:

Dumitru Staniloae- Doctrina catolica a infailibilitatii

Despre mantuirea necredinciosilor (scrisoare) – Sf. Ignatie Briancianinov

Ecumenismul

Sf. Iustin Popovici – Biserica Ortodoxa si Ecumenismul

Protrepticul

Dan Badulescu – Imparatia raului. New Age, Editura Scara

Dionysios Farasiotis – Marii initiati ai Indiei si Cuviosul Paisie

Papalitatea Schismatica – Vladimir Guettee

VATICAN I si cardinalul Strossmayer

Papalitatea eretica

Hotararile Sfintelor Sinoade Ecumenice – Anatematismele

Sinodiconul Ortodoxiei

Epifanie Teodoropulos – Cele doua extreme: Ecumenismul si Stilismul

Parintele Arsenie Papacioc – Singur Ortodoxia

Arh. Haralambie- Ecumenismul fara masca

Pe alcoolici îi izbăvesc rugăciunile

Nota: am trait pe viu acest adevar pe care il puteti descoperi si in cartea Diavolul din pahar. Amintiri din iadul betiei, aparuta la Editura Areopag.


"O boală grea şi înspăimântătoare a lovit poporul rus – alcoolismul. Bărbaţii şi femeile care se îmbată criţă îşi irosesc conştiinţa, copiii lor, patria lor. Câte boli şi fărădelegi aduce demonul alcoolului! Şi câte mijloace băneşti şi valori materiale consumă!

Alcoolicul îşi pierde treptat ruşinea, conştiinţa, demnitatea lui de om. Treptat se degradează şi ajunge până la delirum tremens ori la închisoare sau la moarte (deseori aceasta vine prin sinucidere).

Şi câtă amărăciune şi suferinţă le aduce alcoolicul tuturor celor din jur - şi în familie, şi la lucru, şi pe stradă.

La mine acasă în Diveevo, în iarna anului 1997, a stat o credincioasă din Nijni Novgorod, care opt ani de zile a trăit sau mai bine zis s-a chinuit cu un bărbat alcoolic. În fiecare zi, soţul ei venea acasă în stare de ebrietate. Bea în aşa măsură încât abia se mai ţinea pe picioare.

Soţia niciodată nu l-a ocărât, nici măcar nu i-a reproşat acest lucru. Toate le îndura, le răbda şi cu râvnă se ruga; Îl ruga pe Domnul nostru Iisus Hristos să o ajute în necazul ei.

Şi Domnul a auzit rugăciunea ei. Soţul a început să creadă cu tărie în Dumnezeu, să meargă la biserică şi... a încetat să mai bea.

Un caz şi mai interesant este cel al cunoscutului meu din Moscova, Nicolae.

Acesta a stat la mine câteva zile; se ruga cu regularitate, mergea la biserică şi se scălda în sfintele izvoare. Într-un cuvânt, ducea o viaţă dreaptă, cucernică, la fel ca aproape toţi pelerinii pe care îi cunosc.

Înainte de a pleca acasă, mi-a povestit o minune care i s-a întâmplat.

Mulţi ani a băut vodcă cu regularitate şi în cantitate mare. Ajunsese până la delirum tremens, dar continua să bea.

Deseori auzea cum vorbeau diavolii despre el:

- Acesta este al nostru!

Şi multe alte discuţii de-ale lor a auzit. Şi a început să se gândească cum să se smulgă din robia lor. Odată a rostit chiar cu voce tare această dorinţă, la care a auzit un hohot general de râs şi un glas i-a răspuns:

- Ia te uită ce-şi doreşte!

Şi tocmai în acel moment critic al vieţii lui şi-a amintit de Dumnezeu. Şi a început în tot timpul lui liber să se roage. Şi-a recunoscut păcatul şi cu lacrimi s-a căit înaintea Domnului.

- Doamne, miluieşte-mă pe mine, blestematul, şi ajută-mă în necazul meu. Singur nu o pot scoate la capăt cu această problemă. Numai Tu, Doamne, mă poţi scăpa de această nenorocire.

Şi a ascultat Domnul rugăciunile şi lacrimile lui. Nicolae a încetat să mai bea.

- Iată, sunt deja patru luni de când nu mai beau şi nu mă atrage – mi-a spus el.

După jumătate de an a venit iarăşi la Diveevo. M-am interesat de starea lui.

- Toate, slavă lui Dumnezeu, îmi merg bine. De vodcă am şi uitat. Acum mă gândesc numai la mântuirea sufletului meu. În toate nădăjduiesc numai în Domnul.



Minunile vremurilor din urmă, Editura Egumeniţa, 2005, p. 182.

Martea viitoare va puteti intalni cu Parintele Savatie la libraria Sophia, unde va lansa un roman pe care vi-l recomand

Preot Amfilohie Branza - Pocainta in lucrarea duhovniceasca (martie 2012, la libraria Sophia)

Invitatie la o discutie pe tema „Fenomenul Pitesti după 60 de ani. Ce ne mai spune astăzi?”

Centrul de Studii în Istorie Contemporană, Editura Filos şi Librăria Bizantină vă aşteaptă marţi, 13 martie, de la ora 19,00, la o discuţie pe tema „Fenomenul Piteşti după 60 de ani. Ce ne mai spune astăzi?”. Vor lua cuvântul Demostene Andronescu (poet, fost deţinut politic), Răzvan Codrescu (poet, eseist, editor) şi Alin Mureşan (istoric, preşedinte al Centrului de Studii în Istorie Contemporană), pornind de la câteva fragmente din filmul documentar „Demascarea”.

Evenimentul marchează un moment important în dezvoltarea proiectului „Fenomenul Piteşti”, iniţiat la sfârşitul lui 2010: intrarea sub tutela Centrului de Studii în Istorie Contemporană, pentru a asigura premisele continuării şi îmbunătăţirii ideilor de la care a pornit. Vom reveni cu detalii cât de curând. Conferinţa de marţi seara se bucură de susţinerea www.fenomenulpitesti.ro, Editura Predania şi www.rostonline.ro.
Vă aşteptăm cu drag la Librăria Bizantină, în Str. Bibescu Vodă, nr. 20 (lângă Facultatea de Teologie Ortodoxă, zona Piaţa Unirii).

Intalnire duhovniceasca la libraria Sophia cu Parintele Amfilohie de la Manastirea Diaconesti