joi, 10 octombrie 2013

Ieromonah Hrisostom Manolescu: Părintele Macarie de la Muntioru, omul lui Dumnezeu

Pe părintele Macarie l-am vizitat în primăvara trecută. Împreună cu un grup de prieteni am pornit la drum pe o vreme cernită, posomorâtă, cerul plumburiu slobozind peste noi fulgi mari de zăpada. Urcuşul râpos, pantele abrupte ne-au stors de puteri, până când după lungi şi anevoioase şerpuiri prin nămeţii prăpăstioşi am ajuns la destinaţie. Sus în muntele cu nume de basm, Muntioru, l-am aflat pe Bătrânul înbunătăţit aşezat într-un loc de un pitoresc ancestral, departe, la marginea lumii. De cum l-am văzut mi-a mers la inimă. Ne-a întâmpinat de parcă ne aştepta, punându-ne la masă, în timp ce se adresa tuturor glumind călduros ca şi cu nişte vechi cunoştinţe. De mult timp tânjeam după un astfel de om: simplu, direct, fără vicleşug, un om care să vorbească pe limba inimii. Mare mi-a fost bucuria întâlnirii cu părintele Macarie, o lecţie pentru toată viaţa, adevărată revelaţie. Ajunsesem aproape la credinţa că astfel de oameni nu mai există. Că, odată cu plecarea la Domnul a părinţilor Paisie Olaru, Cleopa, Nicodim de la Tarcău, stirpea lor a dispărut din neamul românesc. Fireşte, în neamul nostru au existat şi alţi părinţi sporiţi, însă datorită vitregiilor pe unii vremurile i-au transformat sufleteşte, pecetluindu-le destinul. Părintele Macarie parcă nu a fost atins de acea hârşeală a bătrâneţii, în care nevinovăţia se împleteşte abil cu diplomaţia – veritabilă şcoală a supravieţuirii până şi în mănăstiri – frecventă îndeosebi la bătrânii trecuţi prin focurile reeducării comuniste concentraţionare. Părintele Macarie nu-şi deliberează electoral gesturile, evaluându-şi negustoreşte interlocutorul printr-un discurs propagandist conceput să producă efecte emoţionale sau manageriale concretizate în pomelnice sau popularitate crescută. Nu luptă cu vreun „sistem” politic sau bisericesc, nu caută adepţi pentru promovarea vreunor idei măreţe, nu se implică în dispute sociale ori religioase de niciun fel. Dacă în preocupările sale ar fi intrat astfel de activităţi, părintele Macarie ar fi beneficiat de o mare faimă în popor, însă ar fi fost mai mult „activist” şi mai puţin om duhovnicesc. Ori părintele şi prin aceasta e „altceva” deosebindu-se de nume sonore ale monahismului românesc contemporan şi nu numai. M-a impresionat foarte mult naturaleţea lui, lipsa preţiozităţii, a politeţii interesate, calculate. Duhul lumesc protocolar îi este cu totul străin, lăsând loc dragostei duhovniceşti autentice, lipsită de formalism, dragoste care te biruie din prima clipă în care îl vezi. La părintele Macarie am văzut acea spontaneitate duhovnicească în care Dumnezeu lucrează nestingherit de intenţii şi planuri omeneşti, lăsându-se călăuzit nu de voia sa ci de voia lui Dumnezeu, căruia i se supune cu toată increderea, cu inimă de copil. Părintele Macarie este atipic vremii noastre, asemănându-se întrucâtva părinţilor din Pateric sau celor din Rusia secolului XVIII. Vioiciunea limbajului pitoresc aminteşte de Sfântul Ambrozie de la Optina. Curajul, fermitatea şi îndrăzneala aparent smintitoare cu care înfruntă problemele vieţii, felul său „abrupt” de a rosti adevărul trimite cu gândul la Sfântul Leonid al Optinei. Psihologic şi duhovniceşte, părintele Macarie reprezimtă chipul pierdut al umantăţii, chipul nemincinos al adevărului, chip al dragostei care te îmbrăţişează aşa cum eşti cu lipsuri şi slăbiciuni, cu dureri, patimi şi păcate. Întrucât nu cugetă inalt despre sine şi om părintele Macarie pare a fi mai mult un părinte al celor căzuţi, al păcătoşilor, decât al creştinilor mulţumiţi de măsurile proprii sau al intelectualilor. Pentru aceea nici nu a dobândit încă nume de „avvă” în societatea românească, fie ea şi creştină, atât de iubitoare de idoli confirmaţi oficial. Părintele Macarie nu este „mare” că vindecă de boli, prooroceşte, face minuni. Nu scrie cărţi sau articole; nu ţine predici zguduitoare nici conferinţe, nu apare în ziare ori la televizor. Nu este lider al vreunor proiecte social –filantropice putând fi revendicat ca „brand” de partide şi grupări bisericeşti supercorecte. Precum oarecând Cuviosul Paisie de la Sihla sau Calinic de la Lainici, părintele Macarie este un om al inimii, al sufletului, al durerii. Nu este un panaceu universal preocupat de nevoile sociale, contemporane, ci un medicament al vindecării dufleteşti, un leac uitat al bolilor lăuntrice, personale. Cine îl întâlneşte pe părintele Macarie învaţă multe despre sine şi despre om. Simte duhovniceşte proporţia în care s-a prăbuşit umanitatea, contrastul dintre omul căzut şi omul îndumnezeit. Vrei să vezi cum arată, cum se poartă un om modest, smerit, nefăţarnic? Vezi cum merge, cum e îmbrăcat, cum vorbeşte părintele Macarie. Nimic studiat, exersat, regizat în comportamentul acestui om. Nimic ostentativ, forţat, exagerat. Vrei să te încredinţezi de mila lui Dumnezeu pentru făpturile omeneşti neputincioase, chinuite, umilite? Vorbeşte cu Macarie. Vrei să simţi practic cum iubeşte şi iartă Dumnezeu pe păcătoşi? Caută-l pe bătrânul de pe muntele Muntioru. Adesea oamenii simpli se feresc de preoţi şi călugări ocolindu-i cu străşnicie, socotindu-i rigizi, legişti, neînţelegători faţă de slăbiciunile şi patimile omeneşti. În contrast, când află în vreun loc tăinuit un preot blând, liniştit, iubitor de oameni, un om care - lipsit de pretenţii şi interese personale - se apleacă cu durere asupra frământărilor omeneşti, aceştia se predau cu totul în mâinile lui, urmându-l până la moarte. Un astfel de om-mărturie a ceea ce însemna odinioară păstorul duhovnicesc, omul îndumnezeit este şi părintele Macarie. Defăimat, hulit, prigonit, părintele s-a „copt” duhovniceşte în cuptorul suferinţelor, dobândind lăuntric chipul lui Hristos. Din durerile proprii a luat puterea de a tămădui sufletele îndurerate, răbdarea de a mângâia pe cei greu încercaţi, deznădăjduiţi. O confirmă istorisirile celor care cercetându-l s-au bucurat de sfaturile sale, de înţelepciunea şi dragostea sa. Personalitatea bătrânului, aşa cum spuneam, e complexa. Deşi te iubeşte, încălzindu-ţi inima cu dragostea sa, vorbele părintelui Macarie, aspre, repezite, nemeşteşugite te „trântesc” la pământ dezmeticindu-te, golindu-te de virtuţi închipuite. Trufia subţire, ascunsă în bunele maniere, este biciuită nemilos de „brutalul” Macarie. Visarea, sentimentalismul, moralismul şi autosuficienţa sunt duşmanii de moarte ai părintelui, care printr-un soi de nebunie în Hristos, „personalizată” le face de râs în chip firesc. Hâtru, pus pe şotii, bătrânul te suceşte în fel şi chip, punându-te nemilos in faţa propriilor dileme lăuntrice, pregustând mucalit năuceala în care ai intrat fără voie. Închipuirea că vei întâlni un bătrânel molatec, cuviincios, plin de curtoazie, lasă loc surprizei: te afli în faţa unui călugăr autentic, care nu dă doi bani pe prestanţă şi onorabilitate, cam „într-o ureche”, vesel şi sprinten ca un titirez... Un monah cum nu prea întâlneşti în mănăstirile strivite de politeţea lumească. Părintele nu e o personalitate cu cine ştie ce veleităţi intelectuale aparte, un trimis al Cerului care să ofere soluţii nemaiauzite umanităţii aflate în derivă. Sfaturile bătrânului se înscriu în firesc, limbajul comun al conversaţiilor duhovniceşti de la suflet la suflet frizând banalul, platitudinea. Însă îndărătul cuvintelor familiare, mocneşte un „ceva” tainic, nepătruns, care dă „greutate” conversaţiei, slobozind-o de chingile omenescului. Deşi pentru moment eşti amăgit de iluzia că ai în faţă doar un bătrânel simplu şi nevinovat, mai apoi amintindu-ţi de acest om, ceva îţi zgândără inima nesătulă, hulpavă de mai mult, dându-ţi ghies să te împărtăşeşti din harul său tot mai des. Faptul că oameni de o asemenea înălţime duhovnicească rămân în mare parte necunoscuţi lumii de astăzi, întrucât nu sunt „la modă” adesea mă întristează. Însă există şi o parte bună aici: anonimatul îi păzeşte de trufia popularităţii mediatice şi de vătămarea lăuntrică a liniştirii duhovniceşti în Hristos, primejdii adesea ignorate în monahismul contemporan. Astfel prin rânduiala lui Dumnezeu marii trăitori anonimi sunt descoperiţi îndeosebi de creştinii cu adevărat însetaţi duhovniceşte, căutaţi nu pentru faimă ci pentru dragostea de care dau dovadă. Dragoste care schimbă vieţi, pregătindu-le pentru veşnicie... (Ieromonah Hrisostom Manolescu)

Un comentariu:

  1. marian.micu@rocketmail.com14 octombrie 2013, 06:41

    Slava Domnului ca mai exista asemenea suflete intru Hristos. Imi poate spune si mie cineva cum pot ajunge la el? Cu multa dragoste crestina, speranta si bucurie in suflet mi-as dori sa-l intalnesc. Marian Micu ( marian.micu@rocketmail.com )

    RăspundețiȘtergere