Daniel Turcea a zis ca:
cerul/
e o pasăre/
în Dumnezeu.
E cel mai bun comentariu la tabloul de mai sus, pictat de Bernea.
Peisajul si poemul au fost culese de
aici.
Despre Daniel Turcea, poetul cu cele mai adanci ganduri prefirate, puteti afla mai multe de
aici.
Horia Bernea l-a pictat pe Daniel cum statea si astepta la poarta Imparatiei:
Tot Bernea a schimbat la fata
muzeografia romaneasca punand in miezul ei chipul Mantuitorului si Lemnul invierii noastre.
Iarna e anticamera sarbatorii Nasterii Domnului. Mai importanta chiar decat propria noastra nastere. Sau: adevarata noastra nastere.
Si este un timp al anamnezei, un prilej de a face un mic plonjon in memoria noastra si de a scoate la suprafata ei evenimentele semnificative. Cat bine am facut in anul ce sta sa se piarda in vesnicia monolitica a trecutului si cat rau?
Se trezesc in sufletul nostru bunii samariteni care ne-au intins o mana, cand bataia de aripa a neființei ameninta sa ne inghete inima. De Craciun stau, nevazuti, la masa cu noi, uneori mai prezenti, mai pregnanti decat noi insine.
Un astfel de Om a fost pentru mine Irina Nicolau. Am vrut sa ramana o urma a intalnirii noastre
aici si am descusut-o frenetic
aici, spre folosul tinerilor cautatori. Pe domnul Bernea nu am avut sansa sa il cunosc indeaproape. Dar pe vremea directoratului sau de la cercetator si muzeograf pana la pompier sau femeie de serviciu angajatii Muzeului Taranului traiau participativ, intr-o comuniune. Foarte putini erau cei care se trezeau dimineata ca sa plece cu naduf la serviciu. Munca nu era blestem adamic. Era o stare de spirit.
Ea este Irina:
Irina si Bernea aveau de la Dumnezeu darul si/sau harul de a invia sufletele moarte. Dumnezeu i-a luat la El exact cand a trebuit. Nu stiu cum ar fi rezistat haosului grotesc pe care il traim acum. Poate ca acumulasera cantitatea maxima de suferinta pe care o poate duce un om. Domnul Marcel Petrisor - prieten vechi al Irinei Nicolau - citeaza adesea o vorba a lui Spinoza: omul este o suma limitata de posibilitati. Nu o vad deloc pe Irina accesand incontinuu fonduri mai mult sau mai putin europene, conditie sine qua non la ora actuala pentru orice proiect de cercetare, o matrice ineluctabila. Asa cum nu o vad scriind in limitele fixe ale corectitudinii politice, nu cumva sa se sesizeze cineva, fie ea persoana sau fie el institut. Nici pe domnul Bernea nu il vad in rol de director de mall cultural, de maestru de ceremonii, de executant al ordinelor venite de la vreun „animal politic”. Nu ii vad intr-o lume sufocata de politic. Politicul impune noi reguli de comportament. Persoanele devin brusc indivizi manipulandu-se unii pe altii, in propriile jocuri de putere. Daca ies impotriva guvernului Ponta, e un gest politic. Daca stau in casa, inmultind talantii pe care mi i-a daruit Dumnezeu, este tot un act politic. Iar daca ies in gerul de afara sa imi strig nemultumirea care ameninta sa ma si sa ne sufoce trebuie sa fiu foarte atent langa cine protestez. Nu cumva sa fie intr-o alta tabara ideologica. Nu cumva sa ii fac, involuntar, aceluia, campanie electorala. Nu vi se pare ca acest mod de a gandi este prea complicat? Prea satanic? Cand mergem duminica la Sfanta Liturghie suntem atat de atenti la detaliile care configureaza portretul interior al celui de langa noi? Sa gandeasca intru totul ca noi, sa fie un alter-ego? Eu nu as intra intr-o biserica in care toti credinciosii ar semana la perfectie cu mine. As crede ca am ajuns in iad. Crestinii sunt uniti intre ei prin Hristos, capul Bisericii, nu prin afinitatile lor elective sau prin umorile personale.
Pana una, alta, ne ramane noua, celor care i-am cunoscut pe Bernea & Irina sarcina de a ramane vii intr-o lume de strigoi, naluci, avataruri.
E vremea strigoilor!- a scris odata un om care a stiut sa mearga pana la capatul crezului sau. Acum e vremea strigoilor mai mult ca niciodata. E greu sa ramai viu, nesolidificat. Adesea simt cum imi ingheata portiuni intregi de suflet. E si mai greu sa transmiti mai departe ceea ce ai invatat de la oamenii vii: viata ca stare de spirit. Cui sa trasmiti?- in primul rand. La ce bun, la urma urmei? (
Ciprian Voicila)
Daniel Turcea a zis ca: cerul/
e o pasăre/
în Dumnezeu.
E cel mai bun comentariu la tabloul de mai sus, pictat de Bernea.
Peisajul si poemul au fost culese de aici.
Despre Daniel Turcea, poetul cu cele mai adanci ganduri prefirate, puteti afla mai multe de aici.
Horia Bernea l-a pictat pe Daniel cum statea si astepta la poarta Imparatiei:
Tot Bernea a schimbat la fata muzeografia romaneasca punand in miezul ei chipul Mantuitorului si Lemnul invierii noastre.
Iarna e anticamera sarbatorii Nasterii Domnului. Mai importanta chiar decat propria noastra nastere. Sau: adevarata noastra nastere.
Si este un timp al anamnezei, un prilej de a face un mic plonjon in memoria noastra si de a scoate la suprafata ei evenimentele semnificative. Cat bine am facut in anul ce sta sa se piarda in vesnicia monolitica a trecutului si cat rau?
Se trezesc in sufletul nostru bunii samariteni care ne-au intins o mana, cand bataia de aripa a neființei ameninta sa ne inghete inima. De Craciun stau, nevazuti, la masa cu noi, uneori mai prezenti, mai pregnanti decat noi insine.
Un astfel de Om a fost pentru mine Irina Nicolau. Am vrut sa ramana o urma a intalnirii noastre aici si am descusut-o frenetic aici, spre folosul tinerilor cautatori. Pe domnul Bernea nu am avut sansa sa il cunosc indeaproape. Dar pe vremea directoratului sau de la cercetator si muzeograf pana la pompier sau femeie de serviciu angajatii Muzeului Taranului traiau participativ, intr-o comuniune. Foarte putini erau cei care se trezeau dimineata ca sa plece cu naduf la serviciu. Munca nu era blestem adamic. Era o stare de spirit.
Ea este Irina:
Irina si Bernea aveau de la Dumnezeu darul si/sau harul de a invia sufletele moarte. Dumnezeu i-a luat la El exact cand a trebuit. Nu stiu cum ar fi rezistat haosului grotesc pe care il traim acum. Poate ca acumulasera cantitatea maxima de suferinta pe care o poate duce un om. Domnul Marcel Petrisor - prieten vechi al Irinei Nicolau - citeaza adesea o vorba a lui Spinoza: omul este o suma limitata de posibilitati. Nu o vad deloc pe Irina accesand incontinuu fonduri mai mult sau mai putin europene, conditie sine qua non la ora actuala pentru orice proiect de cercetare, o matrice ineluctabila. Asa cum nu o vad scriind in limitele fixe ale corectitudinii politice, nu cumva sa se sesizeze cineva, fie ea persoana sau fie el institut. Nici pe domnul Bernea nu il vad in rol de director de mall cultural, de maestru de ceremonii, de executant al ordinelor venite de la vreun „animal politic”. Nu ii vad intr-o lume sufocata de politic. Politicul impune noi reguli de comportament. Persoanele devin brusc indivizi manipulandu-se unii pe altii, in propriile jocuri de putere. Daca ies impotriva guvernului Ponta, e un gest politic. Daca stau in casa, inmultind talantii pe care mi i-a daruit Dumnezeu, este tot un act politic. Iar daca ies in gerul de afara sa imi strig nemultumirea care ameninta sa ma si sa ne sufoce trebuie sa fiu foarte atent langa cine protestez. Nu cumva sa fie intr-o alta tabara ideologica. Nu cumva sa ii fac, involuntar, aceluia, campanie electorala. Nu vi se pare ca acest mod de a gandi este prea complicat? Prea satanic? Cand mergem duminica la Sfanta Liturghie suntem atat de atenti la detaliile care configureaza portretul interior al celui de langa noi? Sa gandeasca intru totul ca noi, sa fie un alter-ego? Eu nu as intra intr-o biserica in care toti credinciosii ar semana la perfectie cu mine. As crede ca am ajuns in iad. Crestinii sunt uniti intre ei prin Hristos, capul Bisericii, nu prin afinitatile lor elective sau prin umorile personale.
Pana una, alta, ne ramane noua, celor care i-am cunoscut pe Bernea & Irina sarcina de a ramane vii intr-o lume de strigoi, naluci, avataruri. E vremea strigoilor!- a scris odata un om care a stiut sa mearga pana la capatul crezului sau. Acum e vremea strigoilor mai mult ca niciodata. E greu sa ramai viu, nesolidificat. Adesea simt cum imi ingheata portiuni intregi de suflet. E si mai greu sa transmiti mai departe ceea ce ai invatat de la oamenii vii: viata ca stare de spirit. Cui sa trasmiti?- in primul rand. La ce bun, la urma urmei? (Ciprian Voicila)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu